ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5462/2008

Asupra recursului de față;

Din analiza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria sectorului 5 la 20 septembrie 2005 reclamanta H.E. a chemat în

judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând obligarea

acesteia ca, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziție sau

decizie motivată de restituire în natură a imobilului situat în București,

imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că autorii săi M. și C.S. au fost proprietarii

apartamentului în litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 223/1974, iar după decesul părinților a rămas unica

moștenitoare.

Prin sentința nr. 6529 din 4

noiembrie 2005 Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea

reclamantei și a obligat pârâta să se conformeze dispozițiilor art. 25 din

Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul de a pronunța o decizie motivată

asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a apartamentului în

litigiu.

Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 11 A din 5 noiembrie 2006 a admis

excepția de necompetență materială a judecătoriei, a anulat în totalitate

sentința nr. 6529 din 4 noiembrie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București și a reținut cauza spre soluționare.

Prin sentința civilă nr. 304

din 7 martie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat Municipiul București prin Primarul General să se

pronunțe asupra notificării.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel Municipiul București prin Primarul General, invocând excepția de

necompetență materială a tribunalului, iar pe fond solicitând respingerea

acțiunii, ca nefondată, deoarece nu s-au depus toate documentele care să facă

dovada calității de persoană îndreptățită a petiționarilor și a identității

dintre bunul revendicat și cel existent.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 406 din 5 octombrie 2006 a admis

apelul declarat de Municipiul București, a anulat sentința civilă nr. 304 din 7

martie 2006 și a trimis cauza la Tribunalul București pentru judecarea pe fond

a cererii de apel.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta, recurs ce a fost admis prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 1760

din 23 februarie 2007, prin care s-a casat decizia nr. 406 din 5 octombrie 2006

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că prin recursul în interesul

legii soluționat prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 Înalta Curte de Casație

și Justiție a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa

cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate

deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de

restituire în natură sau acordarea de despăgubiri, este, potrivit Legii nr.

10/2001, Secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are

sediul persoana juridică respectivă.

Astfel, în aplicarea art. 3

pct. 2 C. proc. civ., s-a considerat că în speță competența de soluționare a

apelului revenea curții de apel.

Rejudecând cauza, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 9 din 10 ianuarie

2008, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul

General.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că pârâtul avea obligația legală ca în

termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe

prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură

depusă de reclamantă și că, prin notificarea datată 12 mai 2005 se dovedește că

ultimele acte au fost depuse la dosarul nr. 1425 la 16 mai 2001.

Totodată, s-a avut în vedere

că la 8 august 2005 s-a revenit cu o nouă notificare, reclamanta arătând că nu

a primit nici un răspuns deși a depus toate actele necesare.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs în termenul legal pârâtul Municipiul București

reprezentat de Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare conform art.

23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

S-a arătat că, în cazul în

care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care

aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de

60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată

cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de

la data depunerii acestora.

Analizând criticile invocate

de pârâtul-recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele

considerente:

Odată cu notificarea

înregistrată la B.E.J. A.P. sub nr. 52 din 14 mai 2001, reclamanta H.E. prin

mandatarul său, avocat L.P., a depus contractul de construire, procesul-verbal

de predare-primire a apartamentului, certificatele de moștenitor și decizia nr.

1538/1989 a Consiliului Popular al Municipiului București, prin care imobilul a

trecut în patrimoniul statului, respectiv dovezile cerute prin art. 22 din

Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 109/2001.

Unitatea deținătoare

notificată avea obligația, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării și

depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

O asemenea obligație îi

revenea pârâtului și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege,

în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă sau nu este aprobată,

situații în care persoanei îndreptățite trebuia să i se facă o ofertă de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Modalitatea de răspuns la

notificare cât și termenul în care trebuie să aibă loc sunt imperative, iar nu

cu caracter de recomandare, pentru că o altă calificare ar deturna finalitatea

urmărită de legiuitor.

O atare obligație decurge

din lege și face parte dintr-o procedură specială și prealabilă, instituită în

mod imperativ și de a cărei încălcare pârâtul este culpabil.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că decizia recurată este legală, nefiind

întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 9 din

10 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2008.