ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5145/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta L.M. a chemat în judecată pârâtul Primăria municipiului București, prin Primar General solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de restituire în echivalent a apartamentului nr. 5 situat în București, sector 3 și să se stabilească, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru acest apartament. În motivarea acțiunii, reclamantă a arătat că, după apariția Legii nr. 10/2001, în calitate de unică succesoare a soțului său, a notificat Primăria Municipiului București în vederea restituirii apartamentului, cererea sa rămânând însă nesoluționată.

Prin sentința civilă nr. 243 din 16 februarie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei ca inadmisibil și cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 803 din 04 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a desființat sentința instanței de fond și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond, sesizată de reclamantă cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziție asupra notificării, este competentă să examineze și fondul cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a intimatului–pârât, instanța de apel a apreciat că, atâta vreme cât ne aflăm în prezența unei acțiuni bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării, calitatea procesuală pasivă aparține unității deținătoare a imobilului revendicat, chiar și în situația în care imobilul nu poate fi restituit în natură. În fond după desființare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 379 din 17 martie 2009 prin care a admis acțiunea reclamantei și a fost obligat pârâtul să acorde acesteia măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 3, în cuantum de 186.085 Euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că apartamentul solicitat prin notificare a fost proprietatea soțului reclamantei și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, act normativ ce nu reprezintă titlu valabil pentru stat conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001. În condițiile în care reclamanta, în calitate de unică succesoare a fostului său soț, a notificat în termen legal Primăria Municipiului București în vederea restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, iar din probele administrate a rezultat că apartamentul solicitat prin notificare a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond a considerat că aceasta este îndreptățită să primească conform Legii nr. 10/2001 despăgubiri prin echivalent pentru apartamentul preluat abuziv de stat, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Apelul declarat de Primăria Municipiului București, prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 379 din 17 martie 2009 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Absența răspunsului pârâtului, în calitate de unitate deținătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului iar reclamanta, în calitate de titular al notificării, se putea adresa instanței de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, astfel cum s-a statut cu putere obligatorie prin decizia nr. XX pronunțată la 19 martie 2007 de instanța supremă în recurs în interesul legii.

Prin aceiași decizie obligatorie s-a statuat că într-o astfel de situație cererea echivalează cu o contestație împotriva soluției tacite de respingere a notificării, iar instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond pricina. În raport de această decizie și de motivarea acțiunii reclamantei, în care se invoca refuzul abuziv al apelantului pârât de a-i soluționa notificarea, instanța de fond nu numai că putea, dar era chiar obligată să soluționeze pe fond cererea de restituire, criticile formulate în acest sens de către pârât prin care se susține competența sa exclusivă de a soluționa cererea de restituire și faptul că instanța de fond putea cel mult să oblige unitatea deținătoare la soluționarea notificării fiind nefondate.

Instanța de apel a reținut că nefondată este și critica prin care se susține că instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile deciziei civile nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, tot în recurs în interesul legii, atunci când a obligat apelantul pârât la plata de despăgubiri, deși notificarea a fost soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. În cauză, nefiind vorba de o notificare soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/1995, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi, iar despăgubirile cuvenite reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită la restituire, urmează a fi acordate de pârât în calitate de unitate deținătoare care a înstrăinat imobilul conform Legii nr. 112/1995.

De altfel, calitatea procesuală pasivă a apelantei pârâte a fost reținută și în decizia civilă nr. 803 din 04 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, care, nefiind atacată de părți, a intrat în puterea lucrului judecat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București, prin Primar General, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul a invocat puterea de lucru judecat în ceea ce privește pretențiile reclamantei, arătând că prin sentința civilă nr. 539 din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă, Municipiul București a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000 lei.

Mai susține că reclamanta își exercită drepturile procesuale cu rea credință, prezenta acțiune reprezentând un abuz de drept al acesteia, în condițiile în care a mai promovat anterior o acțiune împotriva pârâtului cu privire la același imobil, soluționată în mod irevocabil. Analizând criticile formulate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat pentru considerentele ce succed. Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5791 din 15 august 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta L.M. a chemat în judecată Municipiul București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a apartamentului situat în București, sector 3, precum și anularea eventualului contract de vânzare-cumpărare a apartamentului.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la plata valorii apartamentului. Prin sentința civilă nr. 539 din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă, pârâții au fost obligați la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000 lei. Au fost respinse capetele de cerere privind restituirea în natură și anularea contractelor de vânzare-cumpărare ca nefondate. Prin prezenta acțiune, înregistrată la data 16 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta L.M.

a chemat în judecată pârâtul Primăria municipiului București, prin Primar General solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de restituire în echivalent a apartamentului nr. 5 situat în București, sector 3 și să se stabilească, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru acest apartament. Potrivit art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și între aceleași părți, făcută de ele și împotriva lor în aceeași calitate. Din interpretarea dispozițiilor acestui text de lege, rezultă că pentru a exista lucru judecat dedus din hotărârea pronunțată într-un proces anterior trebuie să existe tripla identitate cerută între cele două procese : de părți, de obiect și cauză.

Se constată că cererea ce face obiectul prezentului litigiu privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat, între aceleași părți și pentru aceeași cauză și având același o biect, s-a constituit în capăt de cerere în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 5791 din 15 august 2002 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, soluționat prin sentința civilă nr. 539 din 28 mai 2004, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 615 din 06 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Este evident astfel că, în cauză, este întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză conform art. 1201 C. civ., chiar dacă prin prima acțiune reclamanta a invocat și alte temeiuri de drept (art. 480 C. civ.), întrucât ceea ce interesează sub aspectul autorității de lucru judecat este cauza raportului juridic pus în discuția ( causa debendi ), iar nu cauza acțiunii civile în ansamblul ei ( causa petendi ). Scopul final urmărit de reclamantă este același în ambele acțiuni – acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu -, soluția dată de instanță primei cereri având putere de lucru judecat într-o nouă acțiune, în care se încearcă valorificarea aceluiași drept. În consecință, Înalta Curte va reține că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, fiind incidente dispozițiile art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ. Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, se va casa decizia atacată, precum și sentința nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și, pe fond, se va respinge acțiunea formulată de reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Respinge acțiunea formulată de reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi , 12 octombrie 2010.