ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5145/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta L.M. a chemat în

judecată pârâtul Primăria municipiului București, prin Primar General

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de restituire în echivalent

a apartamentului nr. 5 situat în București, sector 3 și să se stabilească, în

baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin

reclamantei pentru acest apartament.

În motivarea

acțiunii, reclamantă a arătat că, după apariția Legii nr. 10/2001, în calitate

de unică succesoare a soțului său, a notificat Primăria Municipiului București

în vederea restituirii apartamentului, cererea sa rămânând însă nesoluționată.

Prin sentința civilă

nr. 243 din 16 februarie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei ca inadmisibil și cel

de-al doilea capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 803

din 04 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a desființat sentința instanței de fond și s-a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului București.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond, sesizată de reclamantă

cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie

sau dispoziție asupra notificării, este competentă să examineze și fondul

cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea

cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a intimatului–pârât, instanța de apel a apreciat

că, atâta vreme cât ne aflăm în prezența unei acțiuni bazată pe refuzul

persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra

notificării, calitatea procesuală pasivă aparține unității deținătoare a

imobilului revendicat, chiar și în situația în care imobilul nu poate fi

restituit în natură.

În fond după

desființare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința

civilă nr. 379 din 17 martie 2009 prin care a admis acțiunea reclamantei și a

fost obligat pârâtul să acorde acesteia măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în București, sector 3, în cuantum de 186.085 Euro, în

echivalent în lei la data efectuării plății.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că apartamentul solicitat prin notificare a

fost proprietatea soțului reclamantei și a fost trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 111/1951, act normativ ce nu reprezintă titlu valabil

pentru stat conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care

reclamanta, în calitate de unică succesoare a fostului său soț, a notificat în

termen legal Primăria Municipiului București în vederea restituirii imobilului

în natură sau prin echivalent, iar din probele administrate a rezultat că

apartamentul solicitat prin notificare a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

instanța de fond a considerat că aceasta este îndreptățită să primească conform

Legii nr. 10/2001 despăgubiri prin echivalent pentru apartamentul preluat

abuziv de stat, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Apelul declarat de Primăria

Municipiului București, prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 379

din 17 martie 2009 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 500/A din 19

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Absența răspunsului

pârâtului, în calitate de unitate deținătoare, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului iar reclamanta, în calitate de titular al notificării,

se putea adresa instanței de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, astfel

cum s-a statut cu putere obligatorie prin decizia nr. XX pronunțată la 19

martie 2007 de instanța supremă în recurs în interesul legii.

Prin aceiași decizie

obligatorie s-a statuat că într-o astfel de situație cererea echivalează cu o

contestație împotriva soluției tacite de respingere a notificării, iar instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond pricina.

În raport de această

decizie și de motivarea acțiunii reclamantei, în care se invoca refuzul abuziv

al apelantului pârât de a-i soluționa notificarea, instanța de fond nu numai că

putea, dar era chiar obligată să soluționeze pe fond cererea de restituire, criticile

formulate în acest sens de către pârât prin care se susține competența sa

exclusivă de a soluționa cererea de restituire și faptul că instanța de fond

putea cel mult să oblige unitatea deținătoare la soluționarea notificării fiind

nefondate.

Instanța de apel a

reținut că nefondată este și critica prin care se susține că instanța de fond

ar fi încălcat dispozițiile deciziei civile nr. 52/2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, tot în recurs în interesul legii, atunci când a

obligat apelantul pârât la plata de despăgubiri, deși notificarea a fost

soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cauză, nefiind

vorba de o notificare soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/1995,

în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi, iar despăgubirile cuvenite reclamantei, în calitate

de persoană îndreptățită la restituire, urmează a fi acordate de pârât în

calitate de unitate deținătoare care a înstrăinat imobilul conform Legii nr. 112/1995.

De altfel, calitatea

procesuală pasivă a apelantei pârâte a fost reținută și în decizia civilă nr. 803

din 04 decembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

care, nefiind atacată de părți, a intrat în puterea lucrului judecat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Municipiul București, prin Primar General, invocând motivul

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul a invocat puterea de lucru judecat în ceea ce privește

pretențiile reclamantei, arătând că prin sentința civilă nr. 539 din 28 mai 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă,

Municipiul București a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000 lei.

Mai susține că

reclamanta își exercită drepturile procesuale cu rea credință, prezenta acțiune

reprezentând un abuz de drept al acesteia, în condițiile în care a mai promovat

anterior o acțiune împotriva pârâtului cu privire la același imobil,

soluționată în mod irevocabil.

Analizând criticile

formulate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată

că recursul declarat de pârât este nefondat pentru considerentele ce succed.

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 5791 din 15 august 2002 pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, reclamanta L.M. a chemat în judecată Municipiul București, prin

Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestora la restituirea în natură a apartamentului situat în

București, sector 3, precum și anularea eventualului contract de

vânzare-cumpărare a apartamentului. În subsidiar, a solicitat obligarea

pârâților la plata valorii apartamentului.

Prin sentința civilă

nr. 539 din 28 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, devenită irevocabilă, pârâții au fost obligați la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000

lei.

Au fost respinse

capetele de cerere privind restituirea în natură și anularea contractelor de

vânzare-cumpărare ca nefondate.

Prin prezenta

acțiune, înregistrată la data 16 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamanta L.M. a chemat în judecată pârâtul Primăria

municipiului București, prin Primar General solicitând instanței pronunțarea

unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i

soluționa cererea de restituire în echivalent a apartamentului nr. 5 situat în

București, sector 3 și să se stabilească, în baza unei expertize de

specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru acest

apartament.

Potrivit art. 1201 C.

civ., există lucru judecat atunci când a

doua

cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată

pe

aceeași cauză și între aceleași părți, făcută de ele și împotriva lor în

aceeași calitate.

Din interpretarea

dispozițiilor acestui text de lege, rezultă că pentru a exista lucru judecat

dedus din hotărârea pronunțată într-un proces anterior trebuie să existe tripla

identitate cerută între cele două procese : de părți, de obiect și cauză.

Se constată că

cererea ce face obiectul prezentului litigiu privind acordarea de despăgubiri

pentru imobilul revendicat, între aceleași părți și pentru aceeași cauză și

având același o

biect, s-a constituit în

capăt de cerere în procesul ce a făcut obiectul

dosarului nr. 5791 din 15

august 2002 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

soluționat prin sentința civilă nr. 539 din 28 mai 2004, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 615 din 06 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Este evident astfel

că, în cauză, este întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și

cauză conform art. 1201 C. civ., chiar dacă prin prima acțiune reclamanta a

invocat și alte temeiuri de drept (art. 480 C. civ.), întrucât ceea ce

interesează sub aspectul autorității de lucru judecat este cauza raportului

juridic pus în discuția (

causa debendi

), iar nu cauza acțiunii civile în

ansamblul ei (

causa petendi

).

Scopul final urmărit de

reclamantă este același în ambele acțiuni – acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul în litigiu -, soluția dată de instanță primei cereri având

putere de lucru judecat într-o nouă acțiune, în care se încearcă valorificarea

aceluiași drept.

În consecință, Înalta

Curte va reține că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, fiind

incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente, precum și dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se va

admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primar general

împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, se va

casa decizia atacată, precum și sentința nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și, pe fond, se va respinge acțiunea formulată

de reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin primar general împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Respinge acțiunea formulată de

reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

, 12 octombrie 2010.