ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5016/2008

Constată că prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul P.I. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Primăria municipiului București, pronunțarea unei sentințe prin care

să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București.

În cauză a formulat cerere de

intervenție în interesul pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice Primăria municipiului București și Ș.M., invocând excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București pe aspectul revendicării de la

acesta a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 954 din 29

iunie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București prin Primar General

în ceea ce privește restituirea în natură a apartamentului nr. 1 din imobilul

în litigiu; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat

pârâtul să restituie în natură reclamantului, imobilul situat în București,

compus din construcție și teren aferent, cu excepția apartamentului nr. 1, ce a

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4160/2672 din 17 aprilie

1997 încheiat între Primăria municipiului București prin SC H.N. SA și Ș.M. A

fost respinsă acțiunea formulată împotriva Primăriei municipiului București

privind apartamentul nr. 1 situat în București, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost admisă cererea de intervenție

formulată de intervenienta Ș.M., în favoarea pârâtului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită, ca succesor de

pe urma fostului proprietar al imobilului (aspect dezlegat de altfel, prin decizii

definitive și irevocabile anterioare).

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București, tribunalul a

apreciat că aceasta este întemeiată, în raport de cererea de restituire a

apartamentului nr. 1 din imobilul situat în București, întrucât pârâta nu mai

are calitate de unitate deținătoare în privința apartamentului nr. 1 situat la

parterul acestui imobil, apartament care a fost vândut în baza Legii nr.

112/1995, prin SC H.N. SA, intervenientei Ș.M. prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4160/26721/1997, iar valabilitatea acestui contract a

fost deja cercetată de instanțele judecătorești, fiind respinsă cererea

reclamantului de constatare a nulității contractului.

Împotriva sentinței, a declarat apel

Municipiul București prin Primarul General, susținând că tribunalul se putea

pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a

obliga la emiterea dispoziției ca urmare a notificării transmise și nu de a

soluționa notificarea în sensul pretins de parte.

Procedând conform soluției adoptate,

instanța s-a subrogat într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina

unității deținătoare.

În plus, reclamantul nu și-a

completat dosarul administrativ, astfel încât neemiterea deciziei în termenul

de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu este imputabilă

apelantului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât termenul respectiv este unul de

recomandare.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 783 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

În considerentele deciziei s-a

reținut că prima instanță a procedat în mod corect la identificarea imobilului

și la restituirea acestuia către reclamant.

Criticile vizând imposibilitatea

instanței de a se pronunța asupra fondului cererii, ca și cele referitoare la

natura termenului de soluționare a notificării au fost apreciate ca nefondate.

Aceasta, întrucât obligația

Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată este

o obligație legală, și chiar dacă nu se instituie o sancțiune pentru depășirea

termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de

proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului

nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată

în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în mod greșit

Municipiul București a susținut că nu a putut emite decizia în lipsa actelor

justificative a calității de persoane îndreptățite la restituire și a dreptului

de proprietate, obligația sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în

condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la

cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa

acestora să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de

reclamantă.

Chiar și în lipsa actelor

doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să le depună, unitatea

deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece persoana

îndreptățită are posibilitatea de a formula contestație în instanță cu privire

la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază procesuală

în care pot solicita alte probe.

Aceasta cu atât mai mult cu cât,

potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data

soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei

cereri, ceea ce presupune și exercitarea căii de atac.

Sub aspectul criticii referitoare la

subrogarea instanței de judecată într-un drept care a fost dat de legiuitor

unității deținătoare, prin pronunțarea directă pe fondul notificării, în lipsa

răspunsului dat acesteia de către unitatea deținătoare, Curtea a considerat că

acțiunea în revendicare introdusă direct la instanță este admisibilă, întrucât

aceasta are plenitudine de competență, în aplicarea principiului liberului

acces la justiție.

Deși reclamanții au urmat procedura

prealabilă a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu a dat un răspuns

notificării ce i-a fost adresată nici după cinci ani, ceea ce este de natură a

prejudicia drepturile reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul București prin Primarul General, care a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Instanța a apreciat greșit asupra

împlinirii termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării, având în

vedere că momentul de la care începe să curgă acesta poate avea două date de

referință, respectiv: depunerea notificării sau depunerea actelor doveditoare.

De asemenea, potrivit Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este necesară o precizare a

persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe,

precizare care nu a fost anexată notificării.

- Față de dispozițiile Legii nr.

10/2001, instanța trebuia să constate caracterul inadmisibil al demersului

judiciar, întrucât potrivit actului normativ menționat recuperarea imobilelor

preluate abuziv de către stat se face doar prin urmarea și epuizarea procedurii

administrative reglementate de acesta. Ca atare, competența de restituire în

natură sau prin echivalent revine Primarului General al Municipiului București.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare

în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este nefondat, având în

vedere următoarele considerente:

Susținerea recurentului potrivit

căreia termenul de 60 zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru

soluționarea notificării nu ar fi fost împlinit deoarece a lipsit declarația

reclamantului în sensul că nu mai are alte acte doveditoare de depus, nu poate

fi primită.

Astfel cum în mod corect a apreciat

instanța de apel, nedepunerea unei asemenea precizări de către persoana care se

consideră îndreptățită la restituire, nu poate fi sancționată cu nesoluționarea

notificării.

Unitatea deținătoare sau entitatea

învestită că notificarea transmisă în condițiile Legii nr. 10/2001 au obligația,

impusă de norma legală, de a-i da rezolvare, soluția putând fi ulterior supusă

cenzurii jurisdicționale.

În condițiile în care transmiterea

notificării a avut loc în august 2001 (notificarea nr. 1809 din 8 august 2001),

susținerea pe care o face în instanță recurentul-pârât, la aproximativ 7 ani

după inițierea demersului de către parte, reprezintă de fapt, o invocare a

propriei culpe în nerespectarea unei dispoziții legale.

Lăsând în nelucrare notificarea un

termen atât de îndelungat, recurentul-pârât a făcut dovada unei atitudini

culpabile, ce-l situează în sfera ilicitului civil.

- Critica vizând caracterul

inadmisibil al acțiunii în instanță are de asemenea, caracter nefondat.

Deși este adevărat că Legea nr.

10/2001 instituie o anume procedură prealabilă, obligatoriu de urmat înainte de

sesizarea instanței, în același timp este eronată susținerea recurentului

conform căreia reclamantul nu s-ar fi supus acestor prescripții legale.

Împrejurarea că procedura prealabilă

nu a fost finalizată prin emiterea dispoziției de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării, nu este imputabilă persoanei îndreptățite și nu-i

închide acesteia accesul la justiție.

Altminteri, așa cum corect s-a

reținut și în considerentele deciziei atacate, dreptul la un proces echitabil

ar fi nesocotit, prin obstacularea,

sine die,

a accesului la justiție

(dacă partea ar fi pusă în situația să aștepte, nelimitat în timp, rezolvarea

notificării pentru ca ulterior să se adreseze instanței).

Tot astfel, este nefundamentată legal

susținerea recurentului potrivit căreia competența exclusivă asupra

restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor, ar avea

unitatea/entitatea învestită cu soluționarea notificării, excedând atribuțiilor

puterii judecătorești.

În realitate, instanțele au

plenitudine de jurisdicție și, ca atare, puterea de a cenzura legalitatea

actelor emise în procedura prealabilă, inclusiv prin dispunerea restituirii

imobilelor atunci când, raportat la situația de fapt, reglementarea legală

impune această soluție.

În acest sens, dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că „persoanele ale căror imobile au

fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la

data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Potrivit considerentelor arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost apreciate ca nefondate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.

783 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie

2008.