ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3249/2010

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

La data de 27

august 2007 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București

acțiunea civilă formulată de reclamantul V.E.A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primar General și F.R., ulterior precizată, prin care s-a

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 2, situat în sector 1, precum și existența dreptului de

proprietate al reclamantului asupra acestui apartament; să fie obligată pârâta F.R.

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 sus

menționat, precum și cota de teren aferentă acestuia, în suprafață de 96,84 mp,

aflată sub construcție; să fie obligați ambii pârâți și să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul reprezentând curtea imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 7706/2008 Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că

imobilul are o valoare de peste 500.000 lei și, în consecință, competența de

soluționare a litigiului aparține tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1544 din 16 octombrie 2008,

a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul București ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins

excepțiile inadmisibilității acțiunii și a calității procesuale active a reclamantului

și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea pentru considerentele ce urmează.

Tribunalul a

avut în vedere că imobilul ce a format obiectul revendicării nu se mai află în

patrimoniul Municipiului București, ci în proprietatea unei persoane fizice, respectiv

în proprietatea pârâtei F.R., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 81/112/1998,

astfel încât, eventuala calitate de proprietar a reclamantului și constatarea

nevalabilității titlului statului nu se mai poate pronunța în contradictoriu cu

acest pârât care nu mai are posesia și proprietatea apartamentului nr. 2, ci

numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului.

Deoarece imobilul

nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare", întrucât a fost

înstrăinat către pârâtă rezultă că transmiterea notificării într-o astfel de

situație, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu

are semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în

justiție, ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la

măsuri reparatorii prin echivalent [conform art. 27 alin. (3) din Legea nr.

10/2001], pentru situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată

nefavorabil (și deci, nu se poate obține restituirea în natură a bunului).

În consecință,

tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe

Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri,

între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la Statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidență procedura

administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În speța dedusă

judecății, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se constituie

într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de

respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără

însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

Tribunalul a

reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție

constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul

unui recurs în interesul legii potrivit căruia, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu

caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează

posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel

și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres

singura acțiune permisă.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 423 din 2 iulie 2009 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului:

În motivarea deciziei,

instanța, față de motivele de apel invocate - greșita apreciere a lipsei

calității procesuale a intimatului Municipiul București; nepronunțarea primei

instanțe asupra cererii de constatare a existenței dreptului de proprietate al

apelantului asupra imobilului revendicat precum și respingerea greșită a

acțiunii în revendicare - a apreciat că pârâtul Municipiul București

reprezentat prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă întrucât

între recurent și pârât nu există niciun raport de drept material care să poată

fi transpus în plan procesual; în ceea ce privește lipsa calității procesuale

active, s-a constatat că atâta vreme cât reclamantul face dovada faptului că la

un moment dat autorul său a avut în proprietate respectivul imobil acesta are

calitate procesuală activă în cauză.

Analizând

acțiunea în revendicare formulată de reclamant, instanța a constatat că în cazul

acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor din literatură de

specialitate și din practică judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C.

civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de părți și

restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de

către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest

act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru

stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, în

toate situațiile în care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a obligat

Statul Român să restituie reclamanților imobilul înstrăinat chiriașului în baza

Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut o hotărârea judecătorească

pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ

teritorială, soluționată anterior datei la care s-a încheiat actul de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul a fost

obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și

prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

În speță însă, reclamantul

nu deține nici o hotărârea judecătorească nici anterioară și nici ulterioară

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

2, 7 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate întrucât decizia a

fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond

înainte de repunerea cauzei pe rol. Totodată se arată că instanța i-a favorizat

pe pârâți atunci când s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Un alt motiv de

recurs se referă la faptul că hotărârea nu este motivată deoarece a fost

copiată hotărârea tribunalului.

Analizând

decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în

cauză Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului în limitele și pentru

considerentele ce succed.

Prin motivul de

casare prevăzut de pct. 2 se invocă încălcarea principiului continuității care

impunea, în sensul textului analizat, ca hotărârea să fie pronunțată de

judecătorii înaintea cărora au avut loc dezbaterile în fond.

Din cercetarea

hotărârii redactate cât și a minutei pronunțate rezultă că în compunerea

completului de la 25 iunie 2009, când au avut loc dezbaterile în fond, au fost

aceiași judecători care au pronunțat hotărârea la 2 iulie 2009, astfel cum

rezultă din încheierea de dezbateri de la 25 iunie 2009, minuta redactată și

semnată la 2 iulie 2009, data pronunțării hotărârii, precum și din conținutul

hotărârii redactate ulterior.

Drept urmare,

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. sunt

neîntemeiate.

Recurentul

susține încălcarea principiului imparțialității completului de judecată atunci

când a dispus repunerea cauzei pe rol la 16 aprilie 2009 în vederea verificării

situației notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.

Repunerea cauzei

pe rol nu reprezintă încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, referitoare la independența și

imparțialitatea judecătorilor față de dispozițiile art. 151 C. proc. civ. potrivit

cărora pricina poate fi repusă pe rol atunci când, deliberând, judecătorii

constată unele împrejurări de fapt sau de drept care au rămas nelămurite, în

speță soluționarea ori nu a notificării formulate de reclamant în temeiul legii

de reparație.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. consacră ipostaze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea

hotărârii, în cauză fiind invocată copierea considerentelor hotărârii atacate,

fără a se răspunde concret criticilor formulate precum și nepronunțarea asupra

motivului referitor la constatarea dreptului de proprietate al reclamantului

asupra imobilului revendicat.

Din expunerea

rezumată a deciziei recurate rezultă că instanța a prezentat pe larg

argumentele primei instanțe, în timp ce propriile argumente sunt axate pe

considerente cu caracter general - acțiunea în revendicare în coliziune cu

Legea nr. 10/2001, practica Curții Europene în materie - fără a exista o

motivare corespunzătoare, punctuală asupra motivelor de apel invocate de

reclamant.

Procedând

astfel, instanța nu a răspuns motivelor invocate în apel încălcând obligația

stabilită prin art. 261 alin. (4) C. proc. civ. potrivit căreia redactarea

hotărârii trebuie să arate motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și aceasta pentru a permite, astfel, exercitarea

controlului judiciar.

Înalta Curte,

pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și

(5) C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Față de soluția

ce se va pronunța, Înalta Curte constată că nu se impune analiza motivelor de

recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.E.A. împotriva deciziei nr. 423/A din 2 iulie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 25 mai 2010.