ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3249/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: La data de 27 august 2007 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București acțiunea civilă formulată de reclamantul V.E.A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și F.R., ulterior precizată, prin care s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2, situat în sector 1, precum și existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui apartament; să fie obligată pârâta F.R. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 sus menționat, precum și cota de teren aferentă acestuia, în suprafață de 96,84 mp, aflată sub construcție; să fie obligați ambii pârâți și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul reprezentând curtea imobilului.

Prin sentința civilă nr. 7706/2008 Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că imobilul are o valoare de peste 500.000 lei și, în consecință, competența de soluționare a litigiului aparține tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1544 din 16 octombrie 2008, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul București ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a calității procesuale active a reclamantului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea pentru considerentele ce urmează.

Tribunalul a avut în vedere că imobilul ce a format obiectul revendicării nu se mai află în patrimoniul Municipiului București, ci în proprietatea unei persoane fizice, respectiv în proprietatea pârâtei F.R., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 81/112/1998, astfel încât, eventuala calitate de proprietar a reclamantului și constatarea nevalabilității titlului statului nu se mai poate pronunța în contradictoriu cu acest pârât care nu mai are posesia și proprietatea apartamentului nr. 2, ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului.

Deoarece imobilul nu se mai află în posesia unei "unități deținătoare", întrucât a fost înstrăinat către pârâtă rezultă că transmiterea notificării într-o astfel de situație, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu are semnificația unei condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în justiție, ci aceea a unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent [conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], pentru situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată nefavorabil (și deci, nu se poate obține restituirea în natură a bunului).

În consecință, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la Statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidență procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001. În speța dedusă judecății, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

Tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii potrivit căruia, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 423 din 2 iulie 2009 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului: În motivarea deciziei, instanța, față de motivele de apel invocate - greșita apreciere a lipsei calității procesuale a intimatului Municipiul București; nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de constatare a existenței dreptului de proprietate al apelantului asupra imobilului revendicat precum și respingerea greșită a acțiunii în revendicare - a apreciat că pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă întrucât între recurent și pârât nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual; în ceea ce privește lipsa calității procesuale active, s-a constatat că atâta vreme cât reclamantul face dovada faptului că la un moment dat autorul său a avut în proprietate respectivul imobil acesta are calitate procesuală activă în cauză.

Analizând acțiunea în revendicare formulată de reclamant, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor din literatură de specialitate și din practică judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, în toate situațiile în care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanților imobilul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut o hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ teritorială, soluționată anterior datei la care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului. În speță însă, reclamantul nu deține nici o hotărârea judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2, 7 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate întrucât decizia a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond înainte de repunerea cauzei pe rol. Totodată se arată că instanța i-a favorizat pe pârâți atunci când s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea nu este motivată deoarece a fost copiată hotărârea tribunalului. Analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului în limitele și pentru considerentele ce succed.

Prin motivul de casare prevăzut de pct. 2 se invocă încălcarea principiului continuității care impunea, în sensul textului analizat, ca hotărârea să fie pronunțată de judecătorii înaintea cărora au avut loc dezbaterile în fond. Din cercetarea hotărârii redactate cât și a minutei pronunțate rezultă că în compunerea completului de la 25 iunie 2009, când au avut loc dezbaterile în fond, au fost aceiași judecători care au pronunțat hotărârea la 2 iulie 2009, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 25 iunie 2009, minuta redactată și semnată la 2 iulie 2009, data pronunțării hotărârii, precum și din conținutul hotărârii redactate ulterior. Drept urmare, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc.

civ. sunt neîntemeiate. Recurentul susține încălcarea principiului imparțialității completului de judecată atunci când a dispus repunerea cauzei pe rol la 16 aprilie 2009 în vederea verificării situației notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001. Repunerea cauzei pe rol nu reprezintă încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, referitoare la independența și imparțialitatea judecătorilor față de dispozițiile art. 151 C. proc. civ. potrivit cărora pricina poate fi repusă pe rol atunci când, deliberând, judecătorii constată unele împrejurări de fapt sau de drept care au rămas nelămurite, în speță soluționarea ori nu a notificării formulate de reclamant în temeiul legii de reparație.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipostaze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii, în cauză fiind invocată copierea considerentelor hotărârii atacate, fără a se răspunde concret criticilor formulate precum și nepronunțarea asupra motivului referitor la constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului revendicat. Din expunerea rezumată a deciziei recurate rezultă că instanța a prezentat pe larg argumentele primei instanțe, în timp ce propriile argumente sunt axate pe considerente cu caracter general - acțiunea în revendicare în coliziune cu Legea nr. 10/2001, practica Curții Europene în materie - fără a exista o motivare corespunzătoare, punctuală asupra motivelor de apel invocate de reclamant.

Procedând astfel, instanța nu a răspuns motivelor invocate în apel încălcând obligația stabilită prin art. 261 alin. (4) C. proc. civ. potrivit căreia redactarea hotărârii trebuie să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și aceasta pentru a permite, astfel, exercitarea controlului judiciar. Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că nu se impune analiza motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva deciziei nr. 423/A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2010.