ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 14116/3/2007, reclamanții A.G., A.N. și A.P.R.I., s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului privind imobilul situat în Municipiul București, sector 2, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și nr. 2/1952, cu consecința inexistenței dreptului de proprietate al statului și constatarea calității de coproprietari avută la data deposedării abuzive de autoarele reclamanților, A.E.

și K.I., transmisă prin succesiune către petenți, asupra aceluiași imobil. Prin sentința civilă nr. 349 din 8 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar și a constatat că imobilul situat în Municipiul București, sector 2, a fost preluată de stat fără titlu valabil. S-a respins, în același timp, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea păstrării calității de proprietar. Împotriva hotărârii respective, la data de 2 iulie 2008, a declarat apel pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală, întrucât în mod greșit s-a reținut faptul că reclamanții justifică vreun interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, asupra imobilului aflat în litigiu și că, după apariția Legii nr. 10/2001, cererea reclamanților, așa cum a fost formulată și precizată, nu mai poate fi introdusă, pe calea dreptului comun.

Prin decizia nr. 425 A din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. S-a reținut prin considerentele deciziei respective, că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, întrucât dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 acordă instanțelor judecătorești competența de a examina valabilitatea titlului statului, dispoziții aplicabile și după apariția Legii nr. 10/2001, în condițiile în care noțiunea de „imobile preluate abuziv”, prevăzută de art. 2 din această lege, cuprinzând atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil, fac trimitere expresă la prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că numai în măsura constatării încălcării tuturor normelor imperative de la data preluării, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția României din anul 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480-481 C. civ. și art. II din Decretul nr. 92/1950, titlul de preluare a proprietății imobilului de către stat este desființat cu efect retroactiv, de la data preluării abuzive, instanța putând constata inexistența dreptului statului, cu consecința păstrării calității de proprietar avută de autorii intimaților-reclamanți la data deposedării abuzive.

Împotriva deciziei respective, la data de 18 august 2009, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care să fie schimbată, în tot, prin respingerea acțiunii în constatare, promovată de reclamanți. În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, primul capăt de cerere al acțiunii promovată de reclamanți trebuia respins, ca lipsit de interes, față de prevederile Legii nr. 247/2005.

Astfel, s-a susținut că atâta timp cât prin lege s-a statuat că, toate imobilele au fost preluate de către stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanțele nu mai pot să constate altceva decât ceea ce prevede Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, în urma apariției Legii nr. 247/2005.

Recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, se privește ca fiind nefondat, și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele argumente : În primul rând trebuie calificată excepția invocată de către pârât, acesta susținând prin cererea de recurs faptul că, acțiunea promovată de reclamanți, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, trebuia respinsă, ca lipsită de interes, în realitate, recurentul reiterând excepția inadmisibilității acțiunii în constatare întemeiată pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modificată și republicată, în urma apariției Legii nr. 247/2005.

Analizând, astfel calificat, singurul motiv de recurs, invocat de recurent, Înalta Curte, va constata că este nefondat, în mod corect, fiind admisă acțiunea promovată de reclamanți, pe dreptul comun, având ca obiect, constatarea nevalabilității titlului Statului Român privind preluarea imobilului situat în Municipiul București, sector 2. Aceasta întrucât, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., instanțele naționale nu pot respinge ca inadmisibile acțiunile având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării unui imobil, pe baza considerentelor că reclamanții ar trebui să aștepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ingerință ce nu respectă principiul proporționalității.

În acest sens, Curtea contencioasă de la Strasbourg a reținut în cauza „Faimblat” contra României; încălcarea dreptului reclamanților de acces la justiție, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin aceeași decizie ca și prin altele (cauzele „Ruxandra Ionescu” și „Matache și alții” contra României) Curtea, a constatat că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor, pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Pe de altă parte, și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Secțiile Unite, în urma admiterii unui recurs în interesul legii a stabilit că, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Aceasta decizie, deși se referă la o acțiune în revendicare, prin similitudine, poate fi aplicată și la o acțiune în constatare, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilelor de la foștii proprietari, prin introducerea unei astfel de acțiuni, sprijinită pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, neaducându-se atingere principiului securității raporturilor juridice.

Se va reține, așadar, faptul că, a considera inadmisibilă prezenta acțiune în constatare, ar însemna ca intimații-reclamanți să fie lipsiți de posibilitatea concretă de a obține examinarea de către un tribunal a cererii lor de restituire a bunului în litigiu, aducându-se astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță. Față de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivul de casare invocat de pârât, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge , ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 425 A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.