ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 14116/3/2007, reclamanții A.G.,
A.N. și A.P.R.I., s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată
împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primar, solicitând ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului de
proprietate al statului privind imobilul situat în Municipiul București, sector
2, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și nr. 2/1952, cu consecința inexistenței
dreptului de proprietate al statului și constatarea calității de coproprietari
avută la data deposedării abuzive de autoarele reclamanților, A.E. și K.I.,
transmisă prin succesiune către petenți, asupra aceluiași imobil.
Prin sentința civilă nr. 349 din 8
februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
București, prin Primar și a constatat că imobilul situat în Municipiul București,
sector 2, a fost preluată de stat fără titlu valabil.
S-a respins, în același timp, ca
lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea păstrării calității de
proprietar.
Împotriva hotărârii respective, la
data de 2 iulie 2008, a declarat apel pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală,
întrucât în mod greșit s-a reținut faptul că reclamanții justifică vreun
interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, asupra
imobilului aflat în litigiu și că, după apariția Legii nr. 10/2001, cererea
reclamanților, așa cum a fost formulată și precizată, nu mai poate fi
introdusă, pe calea dreptului comun.
Prin decizia nr. 425 A din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,
a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
S-a reținut prin considerentele
deciziei respective, că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât,
întrucât dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 acordă
instanțelor judecătorești competența de a examina valabilitatea titlului
statului, dispoziții aplicabile și după apariția Legii nr. 10/2001, în
condițiile în care noțiunea de „imobile preluate abuziv”, prevăzută de art. 2
din această lege, cuprinzând atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele
preluate fără titlu valabil, fac trimitere expresă la prevederile art. 6 din
Legea nr. 10/2001.
S-a reținut că numai în măsura
constatării încălcării tuturor normelor imperative de la data preluării,
conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 și art. 11 din
Constituția României din anul 1948, art. 17 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, art. 480-481 C. civ. și art. II din Decretul nr. 92/1950,
titlul de preluare a proprietății imobilului de către stat este desființat cu
efect retroactiv, de la data preluării abuzive, instanța putând constata
inexistența dreptului statului, cu consecința păstrării calității de proprietar
avută de autorii intimaților-reclamanți la data deposedării abuzive.
Împotriva deciziei respective, la
data de 18 august 2009, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul Municipiul
București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând
modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii
primei instanțe, care să fie schimbată, în tot, prin respingerea acțiunii în
constatare, promovată de reclamanți.
În drept, a invocat prevederile art.
304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată
cu cererea, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea
greșită a legii, întrucât, primul capăt de cerere al acțiunii promovată de
reclamanți trebuia respins, ca lipsit de interes, față de prevederile Legii nr.
247/2005.
Astfel, s-a susținut că atâta timp
cât prin lege s-a statuat că, toate imobilele au fost preluate de către stat în
mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanțele nu mai
pot să constate altceva decât ceea ce prevede Legea nr. 10/2001, modificată și
republicată, în urma apariției Legii nr. 247/2005.
Recursul declarat de pârâtul
Municipiul București, prin Primarul General, se privește ca fiind nefondat, și
se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele argumente :
În primul rând trebuie calificată excepția
invocată de către pârât, acesta susținând prin cererea de recurs faptul că,
acțiunea promovată de reclamanți, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului
statului, trebuia respinsă, ca lipsită de interes, în realitate, recurentul
reiterând excepția inadmisibilității acțiunii în constatare întemeiată pe
prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, modificată și republicată, în urma apariției Legii nr. 247/2005.
Analizând, astfel calificat,
singurul motiv de recurs, invocat de recurent, Înalta Curte, va constata că
este nefondat, în mod corect, fiind admisă acțiunea promovată de reclamanți, pe
dreptul comun, având ca obiect, constatarea nevalabilității titlului Statului
Român privind preluarea imobilului situat în Municipiul București, sector 2.
Aceasta întrucât, potrivit
jurisprudenței C.E.D.O., instanțele naționale nu pot respinge ca inadmisibile
acțiunile având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării
unui imobil, pe baza considerentelor că reclamanții ar trebui să aștepte să se
finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ingerință
ce nu respectă principiul proporționalității.
În acest sens, Curtea contencioasă
de la Strasbourg a reținut în cauza „Faimblat” contra României; încălcarea
dreptului reclamanților de acces la justiție, garantat de art. 6 alin. (1) din
Convenție.
Prin aceeași decizie ca și prin
altele (cauzele „Ruxandra Ionescu” și „Matache și alții” contra României) Curtea,
a constatat că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o
procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces
rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un
termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor, pentru care
nu este posibilă restituirea în natură.
Pe de altă parte, și Decizia nr.
33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Secțiile Unite, în
urma admiterii unui recurs în interesul legii a stabilit că, o acțiune în
revendicare întemeiată pe dreptul comun, este admisibilă și după apariția Legii
nr. 10/2001, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității raporturilor juridice.
Aceasta decizie, deși se referă la o
acțiune în revendicare, prin similitudine, poate fi aplicată și la o acțiune în
constatare, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect constatarea
nevalabilității titlului statului de preluare a imobilelor de la foștii
proprietari, prin introducerea unei astfel de acțiuni, sprijinită pe
dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, neaducându-se atingere
principiului securității raporturilor juridice.
Se va reține, așadar, faptul că, a
considera inadmisibilă prezenta acțiune în constatare, ar însemna ca
intimații-reclamanți să fie lipsiți de posibilitatea concretă de a obține
examinarea de către un tribunal a cererii lor de restituire a bunului în
litigiu, aducându-se astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces
la o instanță.
Față de cele arătate, Înalta Curte,
constată că nu subzistă motivul de casare invocat de pârât, art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul
București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 425 A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori
și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi
12 februarie 2010.