ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 10 aprilie 2007, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, SC C. SA, U.V. și U.M. solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sectorul 5 și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților. Î n motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților P.I. la data de 6 octombrie 1939, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. 15137/1939, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții sunt moștenitorii lui G.A. care l-a moștenit pe adevăratul proprietar P.I. S-a arătat că actul de naționalizare este contrar Codului civil, a Constituției din 1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr. 213/1998 și, întrucât bunul nu a ieșit niciodată, în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis valabil pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41165/1996 încheiat de Primăria Municipiului București prin SC C. SA, în favoarea pârâților U.V. și M. În drept acțiunea s-a întemeiat pe art. 480, art. 481 C. civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 435 din 29 februarie 2008 prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în București, sectorul 5, a obligat pe pârâții U.V.

și M. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat la adresa menționată (construcție și teren aferent), a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că acesta a aparținut lui P.I. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 35917 din 6 octombrie 1939. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 700 din 3 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 2 București, G.A. a fost moștenitoarea testamentară a lui P.I. (ca legatară universală), iar reclamanții sunt moștenitorii acesteia din urmă.

Tribunalul a mai reținut, totodată, că prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu nr. 41165/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București, prin S.C. C. SA, a vândut pârâșilor U.V. și U.M., chiriași, imobilul în litigiu. Prin dispoziția Primarului General al municipiului București nr. 4329 din 16 mai 2005 s-a dispus restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, către reclamanți a imobilului situat în București, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află și acela deținut de pârâții persoane fizice în speță. Reținând că prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, instanța a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare.

În plus, instanțele judecătorești sesizate anterior de reclamanți cu acțiuni în revendicare privind apartamente din același imobil au stabilit, definitiv și irevocabil, că autorul reclamanților P.I., fiind funcționar, făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naționalizare (cu trimitere în acest sens, la decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor). Întrucât imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscându-se implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, instanța a constatat că aceștia dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriași s-a realizat o privare a reclamanților de proprietatea lor.

A fost înlăturată apărarea pârâților referitoare la buna-credință a acestora la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, considerându-se că respectiva atitudinea subiectivă nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate și că nu ar putea reprezenta un criteriu de preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. Totodată, s-a considerat ca fiind incidentă jurisprudența relevantă a Curții Europene care a pus în discuție situații litigioase similare, concluzionând că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Împotriva sentinței au declarat apel Primăria Municipiului București prin Primarul General și U.V.

și U.M. 1) Primăria municipiului București prin Primarul General a criticat soluția sub aspectul lipsei de interes în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului, întrucât odată cu apariția Legii nr. 10/2001 au fost definite în mod corect atât imobilele preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, ori prin echivalent). Cât timp prin lege specială s-a statuat că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare nu se justifică interesul. S-a mai susținut că speței îi este aplicabil în exclusivitate, regimul special al Legii nr. 10/2001, întrucât, în caz contrar, ar însemna să coexiste două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii respectiv, dreptul comun și calea specială dată de Legea nr. 10/2001.

Or, trebuia considerat că norma specială suprimă practic dreptul comun și face inadmisibil astfel, demersul judiciar al acțiunii obișnuite în revendicare, cu privire la imobile ce cad sub incidența de reglementare a actului normativ special, sens în care a fost invocată și decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. 2) Pârâții U.V. și U.M. au criticat sentința susținând, de asemenea, neglijarea raportului dintre norma generală și cea specială. S-a arătat că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată irevocabil prin sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 5 (menținută prin decizia nr. 1602 din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel București), astfel încât în favoarea apelanților-pârâți funcționează atât principiul securității raporturilor juridice, cât și cel al validității aparenței în drept.

Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 100/A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a. În considerentele deciziei s-a reținut că nu poate fi primită critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, chestiune de drept tranșată de altminteri prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia „nu se poate aprecia, în toate situațiile, că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude o asemenea acțiune, întrucât este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și trebuie să i se asigure astfel, accesul la justiție”.

Or, s-a constatat că în speță, nevalabilitatea titlului statului a fost stabilită definitiv și irevocabil prin hotărâri judecătorești, anterior promovării prezentei acțiuni (în anii 2001, 2002). Totodată, calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților a fost reconfirmată și prin dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au fost restituite părți din imobil, cu excepția celor care fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995. În consecință, reclamanților li s-a creat nu numai speranța legitimă, ci chiar li s-a recunoscut existența unui bun, în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Pe acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mai multe cauze (Păduraru v. România, Străin și Porțeanu) ca fiind întrunită prima cerință a art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior, atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul petenților.

În aceste condiții, privarea de proprietate nu se mai poate face decât pentru cauză de utilitate publică, potrivit dispozițiilor legale și în așa fel încât măsura să răspundă criteriului proporționalității. Or, în speță, asemenea cerințe nu sunt întrunite întrucât vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară normelor convenționale. Tot din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, instanța de apel a reținut că nu poate considera că pârâții au dobândit un bun în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme vânzarea de către stat a bunului altuia constituie o privare de proprietate.

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanții-pârâți U.V. și U.M., care au formulat următoarele critici: - În mod greșit instanța a analizat cu referire la apelul pârâților un motiv pe care aceștia nu l-au invocat, referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. O analiză asemănătoare este realizată și cu privire la nevalabilitatea titlului statului deși dimpotrivă, apelanții au pretins existența valabilității titlului și ca atare, faptul că imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995. Instanța de apel și-a motivat hotărârea pe jurisprudența CEDO, care nu stabilește însă, cui revine proprietatea atunci când părțile prezintă deopotrivă, două titluri legal constituite.

În acest fel, este înlăturată aplicarea Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu asigură cadrul necesar valorificării dreptului de proprietate și că ar fi vorba de o încălcare a proprietății protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1, deși în speță se punea problema comparării a două titluri de proprietate. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor considerente: Soluția de admitere a acțiunii în revendicare s-a bazat pe raționamentul instanței conform căruia în pricina dedusă judecății, reclamanții s-au prevalat de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, împrejurare dedusă din aceea că prin hotărâri irevocabile pronunțate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.

Totodată, s-a reținut că o confirmare a calității de proprietar a autorului reclamanților ar fi reprezentată de dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, conform căreia părți din imobil au fost restituite reclamanților (cu excepția apartamentelor care fuseseră deja înstrăinate). În felul acesta, s-ar fi creat reclamanților nu numai „speranța legitimă” la redobândirea bunului, ci s-a recunoscut chiar existența unui bun în patrimoniul lor. Asemenea considerente sunt însă eronate, în condițiile în care singurele hotărâri de care s-au prevalat părțile pe parcursul procesului, pronunțate în anii 2001, 2002 (având în vedere că instanța de apel nu le particularizează) sunt cele care au soluționat acțiunea în revendicare formulată de reclamanți cu privire la imobilul din sect.

5, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și cu S.C. C. S.A. Or, dacă prin sentința civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, menținută în apel potrivit deciziei nr. 145/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, în continuare, în recursul exercitat, cele două hotărâri au fost casate și prin rejudecarea cauzei, acțiunea respinsă (decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală). Conform considerentelor deciziei menționate, intrate în puterea lucrului judecat, soluția de respingere a acțiunii a fost dată de împrejurarea că imobilul fusese înstrăinat (și deci, cererea a fost greșit îndreptată), nemaiprocedându-se la analiza valabilității sau nevalabilității titlului satului.

Rezultă că, în aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților instanța de apel s-a întemeiat pe verificările jurisdicționale conținute de hotărâri judecătorești care nu mai produceau însă efecte juridice, fiind desființate în calea de atac. Tot astfel, cu referire la jurisprudența CEDO, instanța a considerat că ar rezulta calitatea de proprietari și deținerea bunului de către reclamanți din emiterea dispoziției primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, prin care partea de imobil neînstrăinată a fost restituită acestora. Or, o asemenea dispoziție de restituire valorează titlu și confirmă dreptul de proprietate cu privire la imobilul restituit, nu și în privința părții nerestituite, pentru care „speranța legitimă” ce se putea naște în favoarea părții dacă ar fi apelat la dispozițiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Așadar, deși referirea la jurisprudența CEDO nu este - contrar susținerii recurenților - eronată întrucât ea constituie, împreună cu normele Convenției așa - numitul „bloc de convenționalitate” impunându-se ca atare statelor, în același timp, instanța a reținut greșit incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților cu referire la hotărâri judecătorești a căror valoare juridică fusese înlăturată prin casarea lor. Această premisă eronată a dus și la concluzia greșită a instanței în sensul că pârâții nu s-ar prevala în mod valabil de un bun deoarece, deși dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă, de confirmare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare, a fost în realitate, vorba de vânzarea bunului altuia.

Or, faptul că bunul ar fi fost al altuia - în speță, al reclamanților - a fost stabilit de instanță, astfel cum s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătorești ale căror efecte fuseseră înlăturate din punct de vedere juridic. Rezultă că în soluționarea cauzei instanța s-a întemeiat pe împrejurări de fapt insuficient clarificate, trăgând consecințe juridice în legătură cu existența noțiunii de bun și incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților, pe baza unor realități juridice inexistente. Tot astfel, aprecierea în legătură cu inexistența unui drept de proprietate al pârâților (și în mod corespunzător, a unui bun în patrimoniul acestora) deși se prevalau de o hotărâre irevocabilă, care le confirmase contractul de vânzare-cumpărare, a avut în vedere aceeași situație premisă, constând în hotărâri anterioare care ar fi statuat asupra nevalabilității preluării bunului de către stat.

În consecință, constatând incorecta stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a concluzionat din punct de vedere juridic asupra dreptului de proprietate al părților și văzând dispoz. art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. La reluarea judecății, instanța urmează să verifice, raportat și la judecățile anterioare ale părților în cadrul cărora s-a pus în discuție și s-a dezbătut problema proprietății cine se prevalează de un bun în sensul Convenției și în favoarea cărei părți este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanțele anterioare rămâne câștigată cauzei, De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au vizat nu greșita rezolvare a problemei admisibilității acțiunii, ci faptul că nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanța ar fi depășit limitele învestirii. Susținerea recurentului este însă nefondată, în condițiile în care critica respectivă s-a regăsit în apelul celeilalte părți, așa încât instanța a fost corect învestită și trebuia să se pronunțe asupra acestui aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții U.V. și U.M. împotriva deciziei nr. 100 A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.