ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 10 aprilie

2007, reclamanții

P.D.A.,

T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București prin Primarul General, SC C. SA, U.V. și U.M. solicitând

să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat

în București, sectorul 5 și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul reclamanților.

Î

n motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a fost dobândit

în proprietate de către autorul reclamanților P.I. la data de 6 octombrie 1939,

prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. 15137/1939, fiind trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții sunt moștenitorii lui G.A.

care l-a moștenit pe adevăratul proprietar P.I.

S-a arătat că actul de naționalizare

este contrar Codului civil, a Constituției din 1948, nefiind un titlu valabil

pentru stat, conform Legii nr. 213/1998 și, întrucât bunul nu a ieșit

niciodată, în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis

valabil pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41165/1996 încheiat

de Primăria Municipiului București prin SC C. SA, în favoarea pârâților U.V. și

M.

În drept acțiunea s-a întemeiat pe

art. 480, art. 481 C. civ.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 435 din 29 februarie 2008

prin care a respins excepția lipsei

calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamanților, a

constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în București, sectorul

5, a obligat pe pârâții U.V. și M. să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat la adresa menționată

(construcție și teren aferent), a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că

acesta a aparținut lui P.I. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 35917 din

6 octombrie 1939.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 700 din 3 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 2

București, G.A. a fost moștenitoarea testamentară a lui P.I. (ca legatară

universală), iar reclamanții sunt moștenitorii acesteia din urmă.

Tribunalul a mai reținut, totodată,

că prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în

proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de

vânzare-cumpărare cu nr. 41165/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

Primăria Municipiului București, prin S.C. C. SA, a vândut pârâșilor U.V. și U.M.,

chiriași, imobilul în litigiu.

Prin dispoziția Primarului General

al municipiului București nr. 4329 din 16 mai 2005 s-a dispus restituirea în

natură, conform Legii nr. 10/2001, către reclamanți a imobilului situat în

București, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între

care se află și acela deținut de pârâții persoane fizice în speță.

Reținând că prin Decretul nr.

92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu,

instanța a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără

acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în

vigoare.

În plus, instanțele judecătorești

sesizate anterior de reclamanți cu acțiuni în revendicare privind apartamente

din același imobil au stabilit, definitiv și irevocabil, că autorul

reclamanților P.I., fiind funcționar, făcea parte dintr-o categorie exceptată

de la naționalizare (cu trimitere în acest sens, la decizia civilă nr. 995 din 28

septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și

irevocabilă prin respingerea apelurilor).

Întrucât imobilul în litigiu nu a

trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscându-se implicit,

cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, instanța a

constatat că aceștia dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea

imobilului către chiriași s-a realizat o privare a reclamanților de

proprietatea lor.

A fost înlăturată apărarea pârâților

referitoare la buna-credință a acestora la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, considerându-se că respectiva atitudinea subiectivă nu este

suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate și că nu ar putea

reprezenta un criteriu de preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare

întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Totodată, s-a considerat ca fiind

incidentă jurisprudența relevantă a Curții Europene care a pus în discuție

situații litigioase similare, concluzionând că vânzarea de către stat a unui

bun al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie o privațiune

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Împotriva sentinței au declarat apel

Primăria Municipiului București prin Primarul General și U.V. și U.M.

1) Primăria municipiului București

prin Primarul General a criticat soluția sub aspectul lipsei de interes în ceea

ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în

proprietatea statului, întrucât odată cu apariția Legii nr. 10/2001 au fost

definite în mod corect atât imobilele preluate în mod abuziv, cât și

modalitățile de reparație (restituire în natură, ori prin echivalent).

Cât timp prin lege specială s-a

statuat că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai

poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare nu se justifică

interesul.

S-a mai susținut că speței îi este

aplicabil în exclusivitate, regimul special al Legii nr. 10/2001, întrucât, în

caz contrar, ar însemna să coexiste două reglementări diferite ale acestor

categorii de litigii respectiv, dreptul comun și calea specială dată de Legea

nr. 10/2001.

Or, trebuia considerat că norma

specială suprimă practic dreptul comun și face inadmisibil astfel, demersul

judiciar al acțiunii obișnuite în revendicare, cu privire la imobile ce cad sub

incidența de reglementare a actului normativ special, sens în care a fost

invocată și decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J.

2) Pârâții U.V. și U.M.

au criticat sentința susținând, de

asemenea, neglijarea raportului dintre norma generală și cea specială.

S-a arătat că valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată irevocabil prin sentința

civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 5 (menținută

prin decizia nr. 1602 din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel București),

astfel încât în favoarea apelanților-pârâți funcționează atât principiul

securității raporturilor juridice, cât și cel al validității aparenței în

drept.

Ambele apeluri au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 100/A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a.

În considerentele deciziei s-a

reținut că nu poate fi primită critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare, chestiune de drept tranșată de altminteri prin decizia în

interesul legii nr. 33/2008, conform căreia „nu se poate aprecia, în toate

situațiile, că existența Legii nr. 10/2001 ar exclude o asemenea acțiune,

întrucât este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 și trebuie să i se asigure astfel, accesul la

justiție”.

Or, s-a constatat că în speță,

nevalabilitatea titlului statului a fost stabilită definitiv și irevocabil prin

hotărâri judecătorești, anterior promovării prezentei acțiuni (în anii 2001,

2002). Totodată, calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților a fost

reconfirmată și prin dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001,

prin care au fost restituite părți din imobil, cu excepția celor care fuseseră

vândute conform Legii nr. 112/1995.

În consecință, reclamanților li s-a

creat nu numai speranța legitimă, ci chiar li s-a recunoscut existența unui

bun, în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pe acest aspect, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a pronunțat în mai multe cauze (Păduraru v. România,

Străin și Porțeanu) ca fiind întrunită prima cerință a art. 1 din Protocolul

nr. 1 menționat anterior, atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de

proprietate în patrimoniul petenților.

În aceste condiții, privarea de

proprietate nu se mai poate face decât pentru cauză de utilitate publică,

potrivit dispozițiilor legale și în așa fel încât măsura să răspundă

criteriului proporționalității.

Or, în speță, asemenea cerințe nu

sunt întrunite întrucât vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,

chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, constituie o privare de bun care,

combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară normelor convenționale.

Tot din perspectiva jurisprudenței

Curții Europene, instanța de apel a reținut că nu poate considera că pârâții au

dobândit un bun în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme vânzarea de către stat a bunului

altuia constituie o privare de proprietate.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelanții-pârâți U.V. și U.M., care au formulat următoarele critici:

- În mod greșit instanța a analizat

cu referire la apelul pârâților un motiv pe care aceștia nu l-au invocat,

referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

O analiză asemănătoare este

realizată și cu privire la nevalabilitatea titlului statului deși dimpotrivă,

apelanții au pretins existența valabilității titlului și ca atare, faptul că

imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel și-a motivat

hotărârea pe jurisprudența CEDO, care nu stabilește însă, cui revine

proprietatea atunci când părțile prezintă deopotrivă, două titluri legal

constituite.

În acest fel, este înlăturată

aplicarea Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu asigură cadrul necesar

valorificării dreptului de proprietate și că ar fi vorba de o încălcare a

proprietății protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1, deși în speță se punea

problema comparării a două titluri de proprietate.

În drept, au fost invocate dispoz.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor

considerente:

Soluția de admitere a acțiunii în

revendicare s-a bazat pe raționamentul instanței conform căruia în pricina

dedusă judecății, reclamanții s-au prevalat de un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, împrejurare dedusă din aceea că prin

hotărâri irevocabile pronunțate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat

nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.

Totodată, s-a reținut că o

confirmare a calității de proprietar a autorului reclamanților ar fi

reprezentată de dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001,

conform căreia părți din imobil au fost restituite reclamanților (cu excepția

apartamentelor care fuseseră deja înstrăinate). În felul acesta, s-ar fi creat

reclamanților nu numai „speranța legitimă” la redobândirea bunului, ci s-a

recunoscut chiar existența unui bun în patrimoniul lor.

Asemenea considerente sunt însă

eronate, în condițiile în care singurele hotărâri de care s-au prevalat părțile

pe parcursul procesului, pronunțate în anii 2001, 2002 (având în vedere că

instanța de apel nu le particularizează) sunt cele care au soluționat acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți cu privire la imobilul din sect. 5, în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și cu S.C. C.

S.A.

Or, dacă prin sentința civilă nr.

995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

menținută în apel potrivit deciziei nr. 145/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare,

reținându-se nevalabilitatea titlului statului, în continuare, în recursul

exercitat, cele două hotărâri au fost casate și prin rejudecarea cauzei,

acțiunea respinsă (decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Î.C.C.J., secția

civilă și de proprietate intelectuală).

Conform considerentelor deciziei

menționate, intrate în puterea lucrului judecat, soluția de respingere a

acțiunii a fost dată de împrejurarea că imobilul fusese înstrăinat (și deci,

cererea a fost greșit îndreptată), nemaiprocedându-se la analiza valabilității

sau nevalabilității titlului satului.

Rezultă că, în aprecierea existenței

unui bun în patrimoniul reclamanților instanța de apel s-a întemeiat pe

verificările jurisdicționale conținute de hotărâri judecătorești care nu mai

produceau însă efecte juridice, fiind desființate în calea de atac.

Tot astfel, cu referire la

jurisprudența CEDO, instanța a considerat că ar rezulta calitatea de

proprietari și deținerea bunului de către reclamanți din emiterea dispoziției

primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, prin care partea de imobil

neînstrăinată a fost restituită acestora.

Or, o asemenea dispoziție de

restituire valorează titlu și confirmă dreptul de proprietate cu privire la

imobilul restituit, nu și în privința părții nerestituite, pentru care

„speranța legitimă” ce se putea naște în favoarea părții dacă ar fi apelat la

dispozițiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Așadar, deși referirea la

jurisprudența CEDO nu este - contrar susținerii recurenților - eronată întrucât

ea constituie, împreună cu normele Convenției așa - numitul „bloc de

convenționalitate” impunându-se ca atare statelor, în același timp, instanța a

reținut greșit incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților

cu referire la hotărâri judecătorești a căror valoare juridică fusese

înlăturată prin casarea lor.

Această premisă eronată a dus și la

concluzia greșită a instanței în sensul că pârâții nu s-ar prevala în mod

valabil de un bun deoarece, deși dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă,

de confirmare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare, a fost în

realitate, vorba de vânzarea bunului altuia. Or, faptul că bunul ar fi fost al

altuia - în speță, al reclamanților - a fost stabilit de instanță, astfel cum

s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătorești ale căror efecte fuseseră

înlăturate din punct de vedere juridic.

Rezultă că în soluționarea cauzei

instanța s-a întemeiat pe împrejurări de fapt insuficient clarificate, trăgând

consecințe juridice în legătură cu existența noțiunii de bun și incidența

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților, pe baza

unor realități juridice inexistente.

Tot astfel, aprecierea în legătură

cu inexistența unui drept de proprietate al pârâților (și în mod corespunzător,

a unui bun în patrimoniul acestora) deși se prevalau de o hotărâre irevocabilă,

care le confirmase contractul de vânzare-cumpărare, a avut în vedere aceeași

situație premisă, constând în hotărâri anterioare care ar fi statuat asupra

nevalabilității preluării bunului de către stat.

În consecință, constatând incorecta

stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a concluzionat din punct de

vedere juridic asupra dreptului de proprietate al părților și văzând dispoz.

art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe.

La reluarea judecății, instanța

urmează să verifice, raportat și la judecățile anterioare ale părților în

cadrul cărora s-a pus în discuție și s-a dezbătut problema proprietății cine se

prevalează de un bun în sensul Convenției și în favoarea cărei părți este

incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Chestiunea admisibilității acțiunii

în revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanțele anterioare rămâne

câștigată cauzei, De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au

vizat nu greșita rezolvare a problemei admisibilității acțiunii, ci faptul că

nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanța

ar fi depășit limitele învestirii.

Susținerea recurentului este însă

nefondată, în condițiile în care critica respectivă s-a regăsit în apelul

celeilalte părți, așa încât instanța a fost corect învestită și trebuia să se

pronunțe asupra acestui aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții

U.V. și U.M. împotriva deciziei nr. 100

A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.