ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 19 februarie 2007 pe rolul

Judecătoriei sector 2 București sub nr.

1970/300/2007, reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. au solicitat, în temeiul art. 480 -

481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții D.I. și Municipiul București, prin

primar general, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 172 situat în București, sector 2 și să se dispună obligarea

pârâtei D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

acest apartament.

In motivare, reclamanții au arătat că

imobilul în litigiu a fost cumpărat de autoarea lor, S.G.H. în anul 1943,

conform actului de vânzare-cumpărare încheiat de către aceasta cu

C.E.C.A.R.C.D., autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 9720

din 09 aprilie 1943 și transcris sub nr. 3755/1943, fiind preluat în mod abuziv

de stat în anul 1950 în baza Decretului nr. 92/1950, iar apoi cumpărat de

pârâta D.I. în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3956 din 14 iulie 1997.

Unicul moștenitor al fostei proprietare

a fost tatăl reclamanților, Z.V. (potrivit certificatului de moștenitor nr.

128/1996), iar în urma acestuia, au rămas ca moștenitori, în calitate de fii,

reclamanții (potrivit certificatului de moștenitor nr. 50/2001).

Reclamanții au solicitat instanței să

acorde preferabilitate titlului lor, în calitate de moștenitori ai adevăratului

proprietar, arătând că nu se poate reține buna-credință a pârâtei la cumpărarea

imobilului, întrucât aceasta nu poate conduce, prin ea însăși, în lipsa unui

titlu valabil al statului, la dobândirea dreptului de proprietate.

Pârâtul Municipiul București, prin

primar general, a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes,

față de modificările aduse legii speciale prin Legea nr. 247/2005 și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pârâta D.I., prin întâmpinare, a

invocat, la rândul său, aceleași excepții, iar pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, fiind cumpărător de bună-credință, în condițiile

Legii nr. 112/1995.

Prin sentința

civilă nr. 4799 din 11 iunie 2007, Judecătoria Sector 2

București a respins excepțiile invocate, a admis

acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului și a dispus obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr.

711

/A. din 23 mai 2008 a Tribunalului

București, secția a

IV

a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei Sector 2 în soluționarea fondului, s-au admis apelurile

formulate de pârâții Municipiul București, prin primar general, și D.I.

împotriva sentinței civile nr. 4799 din 11 iunie 2007 a Judecătoriei Sector 2

București, s-a anulat sentința apelată și s-a constatat competent Tribunalul

București pentru soluționarea în primă instanță a cauzei.

Cererea a fost reînregistrată în urma

repartizării aleatorii, la Tribunalul București, secția a

V

a

civilă, sub nr. 28764/3/2008.

Prin încheierea

de ședință din 8 septembrie 2008, Tribunalul a

respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, pentru considerentele arătate în încheiere.

Prin sentința civilă nr.

211

din 16 februarie 2009 Tribunalul

București, secția a

V

a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamanților,

s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și

s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acțiunea în

revendicare.

Prima instanță a reținut ca întemeiat

primul capăt de cerere, având în vedere că imobilul în litigiu a fost preluat

în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ profund neconstituțional, însă

a reținut că reclamanții, chiar dacă au făcut dovada dreptului de proprietate

al autoarei lor și calității de moștenitori ai acesteia, nu au obținut vreo

hotărâre judecătorească sau decizie administrativă care să le recunoască

dreptul de proprietate ulterior preluării de către stat, pentru a se considera

că ei dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al CEDO și nici nu au

obținut desființarea titlului de proprietate al pârâtei, astfel că nu pot

invoca încălcarea dreptului lor de proprietate pe calea acțiunii în revendicare

de drept comun, întrucât ar aduce atingere dreptului de proprietate consolidat

al pârâtei și principiului securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

apel atât pârâtul Municipiul București, prin primar general, cât și reclamanții

Z.V.V. și Z.M.A.

In motivarea

apelului său, pârâtul Municipiul București, prin primar

general, a arătat că sentința de fond a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, instanța apreciind în mod eronat că reclamanții

justifică un interes în a constata nevalabilitatea titlului statului.

A mai arătat că imobilul a fost preluat

în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit (legea

ca mod de dobândire a proprietății), cu plata unor despăgubiri.

Apelul reclamanților

a vizat următoarele critici:

- Procedând la compararea de titluri,

respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea acestora în

anul 1943 și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta D.I. în temeiul

Legii nr. 112/1995, este preferabil titlul reclamanților, care provine de la

adevăratul proprietar, în timp ce autorul pârâtei, Statul Român, a intrat în

stăpânirea bunului fără titlu, în temeiul unui act nevalabil (Decretul nr.

92/1950), ce nu a conferit acestuia nicio bază legală pentru a dobândi dreptul

de proprietate asupra bunului în litigiu;

- Pârâta D.I. a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece

obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care

au trecut în proprietatea statului cu titlu, iar chiriașii nu se încadrau în

această categorie, imobilul în cauză, fiind trecut în proprietatea statului

fără titlu;

- S-a încălcat art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât o privare de proprietate nu poate fi

justificată decât dacă a intervenit în condițiile legii, și anume, pentru cauză

de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, or, în

cauză, ingerința nu a fost prevăzută de lege și nu vizează un scop legitim.

Prin decizia

civilă nr. 550 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, a

respins ca nefondate ambele apeluri.

Referitor la apelul pârâtului

Municipiul București, prin primar general, instanța de apel a reținut că

imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, decret

neconstituțional, aflat în contradicție atât cu dispozițiile art. 480-481 C.

civ., cât și cu reglementările internaționale în materie, motiv pentru care, în

mod corect s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

Referitor la apelul reclamanților,

instanța de apel a reținut că, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 în

interesul legii, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și dreptul comun în materia revendicării și nici posibilitatea de a

abandona procedura administrativă în favoarea dreptului comun, conform

principiului

electa una via

și a principiului securității raporturilor

juridice.

Procedurile instituite prin Legea nr.

10/2001 nu încalcă dreptul persoanelor de acces la justiție, întrucât

dispoziția/decizia emisă în cadrul acelor proceduri sunt supuse controlului

judiciar, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prevederile Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, nu încalcă nici art.

1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât jurisprudența comunitară în

materie nu recunoaște foștilor proprietari un drept de proprietate asupra

imobilelor preluate de stat în absența unei legi speciale de reparație.

Instanța de apel a mai reținut că

înstrăinarea imobilului cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, în

situația în care contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor nu au fost

desființate prin hotărâri judecătorești, dă dreptul numai la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare acestuia.

Critica reclamanților cu privire la

încheierea, de către pârâta D.I., a contractului de vânzare-cumpărare cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu poate fi reținută, întrucât nu

s-a formulat un capăt de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare astfel încheiat.

Pârâta a dobândit apartamentul în

litigiu cu bună-credință și cu respectarea legislației în vigoare, iar

reclamanții nu au formulat, anterior încheierii acestui contract, cerere de

retrocedare în temeiul Legii nr. 112/1995 sau notificare privind intenția de a

revendica, fapt de natură să facă aplicabil în cauză principiul general de drept

conform căruia dobândirea cu bună-credință, cu titlu oneros, al unui bun,

valorează proprietate pentru cumpărător.

Curtea de Apel a arătat că în cauză nu

s-a realizat o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât

reclamanții nu au avut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

un drept de proprietate actual asupra imobilului, care să fi fost recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau printr-o

decizie administrativă jurisdicțională.

Instanța de apel a mai arătat că

reglementările CEDO nu impun statelor contractante o obligație specifică de

reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat Convenția, iar hotărârile CEDO invocate de reclamanți nu privesc

cazuri similare cu prezenta cauză, concluzionând că pârâta D.I. dispune de un

bun în sensul Convenției, izvorât din contractul său de vânzare-cumpărare

încheiat cu bună-credință și cu respectarea legii, care astfel, constituie

titlu de proprietate opozabil tuturor, inclusiv reclamanților, de la data

încheierii lui.

Recursul declarat

de reclamanți împotriva acestei decizii a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și a vizat următoarele

critici:

I.

Greșita constatare a incidenței în cauză a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, în speță, fiind aplicabil procedeul comparării de titluri

consacrat de dreptul comun în materie.

In susținerea acestei critici,

reclamanții au arătat că singura modalitate de a obține restituirea în natură a

bunului confiscat de la autoarea acestora, era o acțiune în revendicare prin

comparare de titluri, iar faptul că instanța apreciază că o astfel de acțiune

nu poate fi primită, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiție

astfel cum este prevăzut de art. 6 CEDO, știut fiind atât din teoria cât și din

practica judiciară că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și nesupusă

nici unei condiții prealabile.

Mai arată că, așa cum rezultă și din

actele depuse la dosar, procedura urmată în baza Legii nr. 10/2001 nu s-a

finalizat nici până în prezent, iar accesul la justiție prevăzut de această

lege vizează doar atacarea în instanță a dispoziției/deciziei motivate de

soluționare a notificării, or, în speță, apartamentul revendicat a fost

înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, un asemenea demers

nu s-ar fi putut concretiza printr-o restituire în natură, ci ar fi dat doar

posibilitatea contestării valorii despăgubirilor acordate.

Calea procesuală aleasă de reclamanți

nu contravine deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., deoarece chiar în cuprinsul

acesteia se afirmă că în ipoteza în care există contradicție între prevederile

legii interne și Convenție, se acordă prioritate acesteia din urmă, fără a se

aduce atingere altui drept de proprietate.

II.

Greșita constatare a bunei-credințe a pârâtei D.I. la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii

nr. 112/1995.

Reclamanții arată că, având în vedere

obiectul cererii de chemare în judecată, și anume, acțiune în revendicare prin

comparare de titluri, ceea ce presupune compararea modului de dobândire a

titlului de proprietate de către fiecare dintre părți, a vechimii acestuia și a

modului în care fiecare dintre titlurile de proprietate este mai bine

caracterizat, apărările acestora referitoare la valabilitatea titlului pârâtei,

nu au constituit o solicitare de constatare a nevalabilității titlului acesteia

ca și capăt de cerere situat în afara cadrului procesual, ci au constituit

apărări cu privire la obiectul dedus judecății, respectiv, procedeul comparării

de titluri.

In acest sens, mai arată că însăși

instanța de apel face referire la valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâtei, constatând că aceasta este de bună-credință, deși

buna-credință nu a fost dovedită și nu a fost pusă în discuția părților.

III. Greșita constatare că vânzarea

intervenită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar constitui o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamanților în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

CEDO.

In acest sens, reclamanții arată că bunul

litigios a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, așa cum dealtfel

au constatat și instanțele de judecată, astfel încât, el nu putea fi înstrăinat

în mod valabil chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Vânzarea de stat către chiriaș, chiar

făcută anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de

proprietate al reclamanților, constituie o ingerință în dreptul acestora de

proprietate, întrucât în urma acestei vânzări reclamanții nu au putut intra în

posesia bunului, nu l-au putut vinde, moșteni, dona ori a dispune de el în

orice altă modalitate.

Criteriile stabilite de jurisprudența

CEDO pentru justificarea ingerinței arătate, sunt îndeplinite în cauză,

respectiv, ingerința să fie prevăzută de lege (la momentul vânzării statul nu

avea titlu asupra bunului revendicat, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât

vânzarea bunurilor dobândite cu titlu); ingerința să vizeze un scop legitim

(scopul legitim era dat de protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători, de

bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în vederea

asigurării principiului securității raporturilor juridice); să fie respectată

proporționalitatea ingerinței (lucru care nu s-a realizat în cauză, întrucât la

momentul ingerinței nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul

de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept

locuințele către chiriași, Legea nr. 10/2001 a fost adoptată cu mult după

intervenția ingerinței, iar demersurile efectuate în baza acesteia au rămas

fără răspuns).

Analizând

criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate

invocate, Înalta Curte urmează a admite recursul, în

considerarea argumentelor ce succed:

I.

Critica reclamanților cu privire la inaplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor Legii 10/2001 nu poate fi reținută, întrucât ar

contraveni principiului

specialia generalibus derogant

, principiu a

cărui aplicare prioritară a fost consacrată și prin pronunțarea Deciziei

33/2008 în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială,

care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român

în perioada 1945-1989, stabilind o anumită procedură pentru a se putea obține

măsurile reparatorii în formele reglementate de lege (în natură sau prin

echivalent).

Este însă necesar a se face distincția

între diferitele categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația

juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât

doar în ceea ce privește imobilele care se mai aflau în posesia statului la

data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de legea specială este

una obligatorie, ceea ce înseamnă excluderea mijloacelor dreptului comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile,

respectiv, cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14

februarie 2001, este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât

nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de

acțiuni, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

câtă vreme imobilul fost vândut anterior adoptării actului normativ de

referință.

De asemenea, trebuie avute în vedere și

cele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ,

decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora legea specială nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să

se poată prevala de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și

trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Ocrotirea dreptului de proprietate și

accesul liber la justiție, ca principii de drept fundamentale, constituționale

și convenționale, nu îngăduie interpretarea conform căreia dreptul de

proprietate ar fi lipsit de mijlocul cel mai specific și mai puternic de

valorificare în justiție, și anume, acțiunea în revendicare.

Insă, conform celor arătate, într-o

atare acțiune, instanța este ținută a face aplicarea normelor de drept material

cuprinse în legea

specială, potrivit

principiului

specialia generalibus derogant

și astfel, în

raport

de circumstanțele concrete ale cauzei să verifice concordanța Legii 10/2001 cu

normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și să dispună în sensul în

care securitatea raporturilor juridice ar fi deloc sau cel mai puțin

prejudiciată.

II.

Și ce-a de-a doua critică urmează a fi înlăturată ca

nefondată, întrucât, în susținerea ei, recurenții pornesc de la aceeași premisă

falsă a excluderii incidenței legii speciale, ale cărei dispoziții de drept

material nu pot fi ignorate.

Ca atare, având în vedere că intimata

pârâtă a perfectat cu autoritățile statului, în baza Legii nr. 112/1995,

contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul a cărui restituire

în natură o solicită reclamantul, trebuie a se observa că recurenții reclamanți

nu au formulat cerere de constatare a nulității absolute a acestui act juridic

în cadrul termenul de prescripție specială instituit prin dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, împrejurare care este de natură a-i permite

intimatei să se prevaleze de consolidarea titlului său în baza art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 [având în vedere că prin soluția recurată s-a

confirmat nevalabilitatea titlului statului; în caz contrar, temeiul ar fi fost

art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce presupune însă o preluare

valabilă de către stat].

Este motivul pentru care Înalta Curte

constată că instanța de apel în mod legal a reținut ca efect al neatacării

valabilității contractului de vânzare cumpărare de către recurenți, că

prezumția de bună credință, element al teoriei validității aparenței în drept (

error

communis jacit jus

) operează în favoarea intimatei, la acest moment

nemaifiind posibilă evaluarea pe fond a cerințelor teoriei enunțate, datorită

împlinirii termenului de prescripție, motiv pentru ca s-a considerat că titlul

preferabil este cel al pârâtei.

III. Înalta Curte constată însă că sunt

fondate criticile recurenților cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor

art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului ca și a jurisprudenței Curții de la

Strasbourg, situația în care sunt întrunite condițiile ipotezei de recurs

reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In primul rând se impune observația că

prin decizia recurată, s-a confirmat neve labilitatea titlului statului,

autorul cu titlu particular al intimatei pârâte, aceasta însemnând că în

prezentul recurs, promovat de reclamanți, în propria lor cale de atac, această

statuare se impune cu puterea lucrului judecat.

Semnificația unei atari constatări

acestora, reiese din jurisprudența de dată relativ recent a Curții Europene a

Drepturilor Omului, cu referire la Cauza Caran și Grofcsik contra României,

hotărâre din 2 iunie 2009, și anume:

Constatarea că imobilul proprietatea

reclamanților a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost

menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind

cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în

dispozitiv), echivalează cu existenta unei "valori patrimoniale"

(noțiune autonomă, în sistemul convențional) și este determinantă pentru recunoașterea

indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților a

căror autoare a fost deposedată abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1

din Protocolul nr. 1.

In cauza de fată, deși instanțele

anterioare au statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către

stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalentei legii

speciale, deci a Legii 10/2001, s-a reținut caracterul preferabil al titlului

intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept -

error communis

facit jus

, pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătorilor, fără a se

da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială,

respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenție, prioritate ce se acordă în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, așa cum s-a arătat deja.

Independent de abrogarea dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea 1/2009, recunoașterea

neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenților este

efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării imobilului, potrivit

evaluării confirmate și de instanța de apel.

Pe de altă parte, prin considerentele

Deciziei 33/2008 (care, fac corp comun cu decizia însăși), s-a stabilit că

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la

rândul său un „bun" în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească

anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță

legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva

terțului dobânditor de bună credință, poate fi admisă fără despăgubirea

terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Or, așa cum corect susțin și

recurenții, nu poate fi ignorată jurisprudență Curții Europene a Drepturilor

Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de

art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele

românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din

1 decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu și care, de o manieră

repetitivă, mai generează condamnări ale României și în prezent, Cauza Faimblat

și Cauza Kafy prilejuind Curții chiar evaluarea plângerii și în baza

prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire la România.

Cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu

reprezintă cauze pilot în jurisprudență Curții și citate ca atare, asemănător

deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană,

în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea 1-a aplicat în

practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în

exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat

după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu (Cauza Bone,

Grigoraș, Dimitrescu, Pais, Stan și

Rosemberg,

Halmagiu și Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor,

Radu, etc).

În mod constant, Curtea a analizat, în

fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme

prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând,

existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din

Protocolul 1.

Curtea Europeană apreciază ca fiind

întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către

instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în

patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca

"speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența

unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor

apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri

judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului

1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privința

unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului deține

doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă

cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în

cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33),

cum este cazul și în speță.

Prin prisma acestei aprecieri, se

constată în speță că reclamanții dețin un „interes patrimonial" în sensul

Convenției, în condițiile în care, prin soluțiile instanțelor de fond, s-a

statuat asupra nevalabilității preluării imobilului de către stat, soluția

fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentului către chiriaș.

In ceea ce privește modul de aplicare a

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este utilă raportarea

tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza

celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, anterior

amintite, a constatat existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de

proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale

judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea

administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului,

cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de

proprietate a titularului dreptului.

In sensul celei de-a doua teze din

primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de

proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de

lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și

precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (Cauza

Străin, paragraf 49).

Dacă în ceea ce privește prima cerință,

este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a

operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se

că acest act normativ permitea atare act juridic, exclusiv în privința

imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de "titlu" se va reveni

în prezentele considerente).

In evaluarea proporționalității măsurii

statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de

marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea

unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele

protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia

dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a

deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea

statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile

ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub

aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul

modalității de restituire a bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se

adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie

transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât

posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă,

administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile

de aplicare a acestei soluții (Cauza Păduraru, paragraf 92).

Pornindu-se de la această premisă,

Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu

acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112/1995,

este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care se face

în mod constant referire.

Astfel, Curtea a criticat lipsa unei

definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum

"vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a

dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în

drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor

concepte în practica instanțelor naționale.

In ceea ce privește noțiunea de

"titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative

succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară

contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a

produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași

(prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în

anul 1997, prin H.G. nr. 11), în timp ce "buna-credință", deși

definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de jurisdicțiile

naționale.

Intr-un asemenea raționament, Curtea a

constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în

timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de

restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de

naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

In acest context, aceeași instanță

europeană a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul

echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării

dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf

112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, referindu-se la

aceleași considerente: Cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraf

24; Cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu

din 17 septembrie 2008, Cauza Hațieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia

Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza

Filipescu din 30 septembrie 2008, etc).

Consecința unui asemenea raționament,

este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă

aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării

în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în

speță), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza

Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 și, mai recent,

cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că

vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr.

112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, așa

cum pretind și recurenții, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât

mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio

despăgubire).

Din cele expuse, rezultă că

buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea

administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul

nr. 1, contrar celor stabilite de instanțele de fond, cu încălcarea

jurisprudenței citate.

O asemenea constatare echivalează cu

aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană,

normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii

naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția

României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțate în recurs în interesul

legii.

In acest context, este inutilă

evaluarea criteriului de preferință relativ la buna - credință a intimatei la

momentul contractării, cum, de asemenea, nelegal a reținut instanța de apel.

Întrucât înlăturarea legii speciale s-a

realizat prin efectul prevalentei Convenției Europene, urmează a se face

aplicarea directă a acesteia și să se dispună în sensul înlăturării cauzei de

privare de proprietate a adevăraților titulari și care îi împiedică în

redobândirea posesiei.

Potrivit celor anterior redate și având

în vedere cele ce rezultă din materialul probator administrat în cauză, Înalta

Curte apreciază că se impune restabilirea dreptului de proprietate al

recurenților prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a

ingerinței constatate, și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către

chiriaș, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele

generale și imperativele respectării drepturilor individului recunoscute și

garantate de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție.

Soluția adoptată răspunde și

imperativul asigurării securității raporturilor juridice, condiție de aplicare

prioritară a Convenției stabilită prin Decizia 33/2008.

Astfel, prin art. 50

1

alin.

(1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că „proprietarii ale

căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare", reiese că și în ipoteza în care s-ar admite că securitatea

raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, ca efect al existentei

acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocația concretă,

efectivă și imediată a intimatei la dobândirea în echivalent bănesc a valorii

de piață a imobilului.

Raționamentul este aplicabil

independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de

vânzare cumpărare care „au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile", anume: pronunțarea unei soluții definitive și

irevocabile de constatare a nulității contractului, ori consacrarea

ineficacității titlului chiriașului cumpărător prin admiterea acțiunii în revendicare

în care a triumfat adevăratul proprietar (ca în cauză), în cel din urmă caz,

putându-se recurge la activarea obligației de garanție pentru evicțiune,

conform art. 1337 și urm. C. civ., pentru situația în care s-ar admite că norma

specială nu este incidență; cum în cauza de față nu a fost dedus judecății un

asemenea aspect, Înalta Curte nu va tranșa această însă chestiune.

Pe de altă parte, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluția din Titlul VII al Legii 247/2005, ca

în cazul proprietarilor, a stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent

(pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de O.U.G. nr. 81/2007

de modificare a legii; în prezent, și această posibilitate cu privire la

titlurile de plată este suspendată pentru un interval de 2 ani prin O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010) a unor titluri de despăgubire la Fondul Proprietatea a cărui

nefuncționalitate a fost reținută de Curtea Europeană în numeroase cauze,

reglementarea posibilității de indemnizare a proprietarilor neavând un caracter

real și efectiv.

Despăgubirile bănești în favoarea

cumpărătorilor evinși în revendicare (sau pentru orice altă cauză de

ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noțiunii generice de

desființare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată

aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea

prețului de piață") nu au fost puse în vreo relație cu Fondul

Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin Legea

1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Totodată, se impune și precizarea că

instanța de contencios european nu a pretins statului reglementarea situației

imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură

a bunurilor.

In aproape toate hotărârile pronunțate

în cauzele soluționate contra României (cu excepția Cazului Păduraru), Curtea a

luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională,

nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la

premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, începând de la decizia dată la 23

septembrie 1982 în cazul Sporrong și Lonroth contra Suediei (citată chiar în

cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate

implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume

rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absența căreia art. 1

din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a

dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.

Din această perspectivă, Curtea

Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma

modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează

în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și

că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private

astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei

absențe prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu,

paragraf 30).

Astfel,

s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului

"Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și

transformarea titlurilor de despăgubire în acțiuni cotate la bursă, operațiuni

necesare pentru ca aceste despăgubiri prevăzute de legea mai sus menționată, să

poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

Prin urmare, aplicând

mutatis

mutandis

raționamentul Curții Europene, se poate considera că parcurgerea

procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care reclamanții din cauză a

inițiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă,

ca alternativă a restituirii în natură.

In aceste condiții, restituirea în

natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriaș,

constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin.

(1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul și va modifica decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C.

proc. civ., va admite apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței nr. 211

din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a

V

a

civilă; va admite în totalitate cererea de chemare în judecată, obligând pe

pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 172 situat în București, sector 2.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

Z.V.V. și Z.M.A. împotriva deciziei nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a

IV

a civilă.

Modifică în parte decizia recurată.

Admite apelul reclamanților declarat

împotriva sentinței civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului

București, secția a

V

a civilă, în sensul că admite în totalitate cererea

de chemare în judecată.

Obligă pe pârâta D.I. să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9 situat în

București, sector 2.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

18 iunie 2010.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Încheiere

Dosar nr. 28764/3/2008

Ședința de la 2 iulie 2010

Camera de consiliu

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul sus-menționat, a fost admis recursul

declarat de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A., în contradictoriu cu intimații-pârâți

D.I. și Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile

nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV

a

civilă, modificată în parte decizia recurată și admis apelul reclamanților

declarat împotriva sentinței civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a

Tribunalului București, secția a

V

a civilă, în sensul admiterii

în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, din oficiu a constatat că

în cuprinsul minutei și dispozitivului cu privire la obligarea pârâtei D.I. să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9 situat

în București, sector 2 din decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 s-a strecurat o

eroare cu privire la numărul apartamentului ce urmează a fi restituit, în

sensul că, numărul corect este 172, în loc de numărul 9.

Față de această împrejurare, în temeiul

dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., se va dispune îndreptarea acestei erori,

în sensul că obligă pe pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 172 situat în București, sector 2.

PENTRU ACESTE MOTIVE

DISPUNE

Din oficiu dispune îndreptarea erorii

materiale din cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei civile nr. 3871 din

18 iunie 2010 a acestei instanțe, cu privire la numărul apartamentului și

etajul imobilului în care acesta se află: în loc de apartament 9 se va citi

apartament 172, etaj 9.

Restul dispozițiilor rămân neschimbate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,astăzi, 2

iulie 2010.