ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 București sub nr. 1970/300/2007, reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. au solicitat, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții D.I. și Municipiul București, prin primar general, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 172 situat în București, sector 2 și să se dispună obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament. In motivare, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de autoarea lor, S.G.H. în anul 1943, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat de către aceasta cu C.E.C.A.R.C.D., autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 9720 din 09 aprilie 1943 și transcris sub nr. 3755/1943, fiind preluat în mod abuziv de stat în anul 1950 în baza Decretului nr. 92/1950, iar apoi cumpărat de pârâta D.I.

în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3956 din 14 iulie 1997. Unicul moștenitor al fostei proprietare a fost tatăl reclamanților, Z.V. (potrivit certificatului de moștenitor nr. 128/1996), iar în urma acestuia, au rămas ca moștenitori, în calitate de fii, reclamanții (potrivit certificatului de moștenitor nr. 50/2001). Reclamanții au solicitat instanței să acorde preferabilitate titlului lor, în calitate de moștenitori ai adevăratului proprietar, arătând că nu se poate reține buna-credință a pârâtei la cumpărarea imobilului, întrucât aceasta nu poate conduce, prin ea însăși, în lipsa unui titlu valabil al statului, la dobândirea dreptului de proprietate.

Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes, față de modificările aduse legii speciale prin Legea nr. 247/2005 și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pârâta D.I., prin întâmpinare, a invocat, la rândul său, aceleași excepții, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind cumpărător de bună-credință, în condițiile Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 4799 din 11 iunie 2007, Judecătoria Sector 2 București a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și a dispus obligarea pârâtei D.I.

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Prin decizia civilă nr. 711 /A. din 23 mai 2008 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 în soluționarea fondului, s-au admis apelurile formulate de pârâții Municipiul București, prin primar general, și D.I. împotriva sentinței civile nr. 4799 din 11 iunie 2007 a Judecătoriei Sector 2 București, s-a anulat sentința apelată și s-a constatat competent Tribunalul București pentru soluționarea în primă instanță a cauzei. Cererea a fost reînregistrată în urma repartizării aleatorii, la Tribunalul București, secția a V a civilă, sub nr. 28764/3/2008.

Prin încheierea de ședință din 8 septembrie 2008, Tribunalul a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pentru considerentele arătate în încheiere. Prin sentința civilă nr. 211 din 16 februarie 2009 Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamanților, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare.

Prima instanță a reținut ca întemeiat primul capăt de cerere, având în vedere că imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ profund neconstituțional, însă a reținut că reclamanții, chiar dacă au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor și calității de moștenitori ai acesteia, nu au obținut vreo hotărâre judecătorească sau decizie administrativă care să le recunoască dreptul de proprietate ulterior preluării de către stat, pentru a se considera că ei dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al CEDO și nici nu au obținut desființarea titlului de proprietate al pârâtei, astfel că nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât ar aduce atingere dreptului de proprietate consolidat al pârâtei și principiului securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât pârâtul Municipiul București, prin primar general, cât și reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. In motivarea apelului său, pârâtul Municipiul București, prin primar general, a arătat că sentința de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța apreciind în mod eronat că reclamanții justifică un interes în a constata nevalabilitatea titlului statului. A mai arătat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit (legea ca mod de dobândire a proprietății), cu plata unor despăgubiri. Apelul reclamanților a vizat următoarele critici: - Procedând la compararea de titluri, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea acestora în anul 1943 și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta D.I.

în temeiul Legii nr. 112/1995, este preferabil titlul reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce autorul pârâtei, Statul Român, a intrat în stăpânirea bunului fără titlu, în temeiul unui act nevalabil (Decretul nr. 92/1950), ce nu a conferit acestuia nicio bază legală pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu; - Pârâta D.I.

a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului cu titlu, iar chiriașii nu se încadrau în această categorie, imobilul în cauză, fiind trecut în proprietatea statului fără titlu; - S-a încălcat art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă a intervenit în condițiile legii, și anume, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, or, în cauză, ingerința nu a fost prevăzută de lege și nu vizează un scop legitim. Prin decizia civilă nr. 550 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri.

Referitor la apelul pârâtului Municipiul București, prin primar general, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, decret neconstituțional, aflat în contradicție atât cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., cât și cu reglementările internaționale în materie, motiv pentru care, în mod corect s-a constatat nevalabilitatea titlului statului. Referitor la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 în interesul legii, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării și nici posibilitatea de a abandona procedura administrativă în favoarea dreptului comun, conform principiului electa una via și a principiului securității raporturilor juridice.

Procedurile instituite prin Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul persoanelor de acces la justiție, întrucât dispoziția/decizia emisă în cadrul acelor proceduri sunt supuse controlului judiciar, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, nu încalcă nici art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât jurisprudența comunitară în materie nu recunoaște foștilor proprietari un drept de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în absența unei legi speciale de reparație. Instanța de apel a mai reținut că înstrăinarea imobilului cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești, dă dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare acestuia.

Critica reclamanților cu privire la încheierea, de către pârâta D.I., a contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu poate fi reținută, întrucât nu s-a formulat un capăt de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat. Pârâta a dobândit apartamentul în litigiu cu bună-credință și cu respectarea legislației în vigoare, iar reclamanții nu au formulat, anterior încheierii acestui contract, cerere de retrocedare în temeiul Legii nr. 112/1995 sau notificare privind intenția de a revendica, fapt de natură să facă aplicabil în cauză principiul general de drept conform căruia dobândirea cu bună-credință, cu titlu oneros, al unui bun, valorează proprietate pentru cumpărător.

Curtea de Apel a arătat că în cauză nu s-a realizat o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât reclamanții nu au avut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare un drept de proprietate actual asupra imobilului, care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau printr-o decizie administrativă jurisdicțională. Instanța de apel a mai arătat că reglementările CEDO nu impun statelor contractante o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar hotărârile CEDO invocate de reclamanți nu privesc cazuri similare cu prezenta cauză, concluzionând că pârâta D.I.

dispune de un bun în sensul Convenției, izvorât din contractul său de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință și cu respectarea legii, care astfel, constituie titlu de proprietate opozabil tuturor, inclusiv reclamanților, de la data încheierii lui. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a vizat următoarele critici: I. Greșita constatare a incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în speță, fiind aplicabil procedeul comparării de titluri consacrat de dreptul comun în materie.

In susținerea acestei critici, reclamanții au arătat că singura modalitate de a obține restituirea în natură a bunului confiscat de la autoarea acestora, era o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar faptul că instanța apreciază că o astfel de acțiune nu poate fi primită, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiție astfel cum este prevăzut de art. 6 CEDO, știut fiind atât din teoria cât și din practica judiciară că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și nesupusă nici unei condiții prealabile.

Mai arată că, așa cum rezultă și din actele depuse la dosar, procedura urmată în baza Legii nr. 10/2001 nu s-a finalizat nici până în prezent, iar accesul la justiție prevăzut de această lege vizează doar atacarea în instanță a dispoziției/deciziei motivate de soluționare a notificării, or, în speță, apartamentul revendicat a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, un asemenea demers nu s-ar fi putut concretiza printr-o restituire în natură, ci ar fi dat doar posibilitatea contestării valorii despăgubirilor acordate. Calea procesuală aleasă de reclamanți nu contravine deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., deoarece chiar în cuprinsul acesteia se afirmă că în ipoteza în care există contradicție între prevederile legii interne și Convenție, se acordă prioritate acesteia din urmă, fără a se aduce atingere altui drept de proprietate.

II. Greșita constatare a bunei-credințe a pârâtei D.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. Reclamanții arată că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, și anume, acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce presupune compararea modului de dobândire a titlului de proprietate de către fiecare dintre părți, a vechimii acestuia și a modului în care fiecare dintre titlurile de proprietate este mai bine caracterizat, apărările acestora referitoare la valabilitatea titlului pârâtei, nu au constituit o solicitare de constatare a nevalabilității titlului acesteia ca și capăt de cerere situat în afara cadrului procesual, ci au constituit apărări cu privire la obiectul dedus judecății, respectiv, procedeul comparării de titluri.

In acest sens, mai arată că însăși instanța de apel face referire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, constatând că aceasta este de bună-credință, deși buna-credință nu a fost dovedită și nu a fost pusă în discuția părților. III. Greșita constatare că vânzarea intervenită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. In acest sens, reclamanții arată că bunul litigios a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, așa cum dealtfel au constatat și instanțele de judecată, astfel încât, el nu putea fi înstrăinat în mod valabil chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Vânzarea de stat către chiriaș, chiar făcută anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamanților, constituie o ingerință în dreptul acestora de proprietate, întrucât în urma acestei vânzări reclamanții nu au putut intra în posesia bunului, nu l-au putut vinde, moșteni, dona ori a dispune de el în orice altă modalitate.

Criteriile stabilite de jurisprudența CEDO pentru justificarea ingerinței arătate, sunt îndeplinite în cauză, respectiv, ingerința să fie prevăzută de lege (la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra bunului revendicat, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu); ingerința să vizeze un scop legitim (scopul legitim era dat de protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători, de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în vederea asigurării principiului securității raporturilor juridice); să fie respectată proporționalitatea ingerinței (lucru care nu s-a realizat în cauză, întrucât la momentul ingerinței nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept locuințele către chiriași, Legea nr. 10/2001 a fost adoptată cu mult după intervenția ingerinței, iar demersurile efectuate în baza acesteia au rămas fără răspuns).

Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte urmează a admite recursul, în considerarea argumentelor ce succed: I. Critica reclamanților cu privire la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii 10/2001 nu poate fi reținută, întrucât ar contraveni principiului specialia generalibus derogant , principiu a cărui aplicare prioritară a fost consacrată și prin pronunțarea Deciziei 33/2008 în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, stabilind o anumită procedură pentru a se putea obține măsurile reparatorii în formele reglementate de lege (în natură sau prin echivalent).

Este însă necesar a se face distincția între diferitele categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât doar în ceea ce privește imobilele care se mai aflau în posesia statului la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de legea specială este una obligatorie, ceea ce înseamnă excluderea mijloacelor dreptului comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv, cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001, este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul fost vândut anterior adoptării actului normativ de referință.

De asemenea, trebuie avute în vedere și cele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora legea specială nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Ocrotirea dreptului de proprietate și accesul liber la justiție, ca principii de drept fundamentale, constituționale și convenționale, nu îngăduie interpretarea conform căreia dreptul de proprietate ar fi lipsit de mijlocul cel mai specific și mai puternic de valorificare în justiție, și anume, acțiunea în revendicare.

Insă, conform celor arătate, într-o atare acțiune, instanța este ținută a face aplicarea normelor de drept material cuprinse în legea specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant și astfel, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei să verifice concordanța Legii 10/2001 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și să dispună în sensul în care securitatea raporturilor juridice ar fi deloc sau cel mai puțin prejudiciată. II. Și ce-a de-a doua critică urmează a fi înlăturată ca nefondată, întrucât, în susținerea ei, recurenții pornesc de la aceeași premisă falsă a excluderii incidenței legii speciale, ale cărei dispoziții de drept material nu pot fi ignorate.

Ca atare, având în vedere că intimata pârâtă a perfectat cu autoritățile statului, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul a cărui restituire în natură o solicită reclamantul, trebuie a se observa că recurenții reclamanți nu au formulat cerere de constatare a nulității absolute a acestui act juridic în cadrul termenul de prescripție specială instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, împrejurare care este de natură a-i permite intimatei să se prevaleze de consolidarea titlului său în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [având în vedere că prin soluția recurată s-a confirmat nevalabilitatea titlului statului; în caz contrar, temeiul ar fi fost art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce presupune însă o preluare valabilă de către stat].

Este motivul pentru care Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut ca efect al neatacării valabilității contractului de vânzare cumpărare de către recurenți, că prezumția de bună credință, element al teoriei validității aparenței în drept ( error communis jacit jus ) operează în favoarea intimatei, la acest moment nemaifiind posibilă evaluarea pe fond a cerințelor teoriei enunțate, datorită împlinirii termenului de prescripție, motiv pentru ca s-a considerat că titlul preferabil este cel al pârâtei. III. Înalta Curte constată însă că sunt fondate criticile recurenților cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului ca și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, situația în care sunt întrunite condițiile ipotezei de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. In primul rând se impune observația că prin decizia recurată, s-a confirmat neve labilitatea titlului statului, autorul cu titlu particular al intimatei pârâte, aceasta însemnând că în prezentul recurs, promovat de reclamanți, în propria lor cale de atac, această statuare se impune cu puterea lucrului judecat.

Semnificația unei atari constatări acestora, reiese din jurisprudența de dată relativ recent a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Cauza Caran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, și anume: Constatarea că imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existenta unei "valori patrimoniale" (noțiune autonomă, în sistemul convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților a căror autoare a fost deposedată abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1. In cauza de fată, deși instanțele anterioare au statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalentei legii speciale, deci a Legii 10/2001, s-a reținut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept - error communis facit jus , pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătorilor, fără a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială,

respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenție, prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, așa cum s-a arătat deja. Independent de abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea 1/2009, recunoașterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenților este efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate și de instanța de apel.

Pe de altă parte, prin considerentele Deciziei 33/2008 (care, fac corp comun cu decizia însăși), s-a stabilit că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun" în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință, poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Or, așa cum corect susțin și recurenții, nu poate fi ignorată jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu și care, de o manieră repetitivă, mai generează condamnări ale României și în prezent, Cauza Faimblat și Cauza Kafy prilejuind Curții chiar evaluarea plângerii și în baza prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire la România.

Cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudență Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea 1-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraș, Dimitrescu, Pais, Stan și Rosemberg, Halmagiu și Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc). În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33), cum este cazul și în speță.

Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speță că reclamanții dețin un „interes patrimonial" în sensul Convenției, în condițiile în care, prin soluțiile instanțelor de fond, s-a statuat asupra nevalabilității preluării imobilului de către stat, soluția fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentului către chiriaș.

In ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, anterior amintite, a constatat existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. In sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49). Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic, exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de "titlu" se va reveni în prezentele considerente).

In evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul modalității de restituire a bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (Cauza Păduraru, paragraf 92). Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112/1995, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care se face în mod constant referire.

Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanțelor naționale. In ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G.

nr. 11), în timp ce "buna-credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de jurisdicțiile naționale. Intr-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

In acest context, aceeași instanță europeană a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, referindu-se la aceleași considerente: Cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraf 24; Cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17 septembrie 2008, Cauza Hațieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza Filipescu din 30 septembrie 2008, etc). Consecința unui asemenea raționament, este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speță), constituie o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 și 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 și, mai recent, cauzele, anterior menționate, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, așa cum pretind și recurenții, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire). Din cele expuse, rezultă că buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite de instanțele de fond, cu încălcarea jurisprudenței citate.

O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, ca și potrivit Deciziei 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii. In acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferință relativ la buna - credință a intimatei la momentul contractării, cum, de asemenea, nelegal a reținut instanța de apel. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul prevalentei Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia și să se dispună în sensul înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăraților titulari și care îi împiedică în redobândirea posesiei.

Potrivit celor anterior redate și având în vedere cele ce rezultă din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenților prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl deține, în baza priorității Convenției, a ingerinței constatate, și a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către chiriaș, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale și imperativele respectării drepturilor individului recunoscute și garantate de Convenție, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Soluția adoptată răspunde și imperativul asigurării securității raporturilor juridice, condiție de aplicare prioritară a Convenției stabilită prin Decizia 33/2008.

Astfel, prin art. 50 1 alin. (1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", reiese că și în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, ca efect al existentei acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocația concretă, efectivă și imediată a intimatei la dobândirea în echivalent bănesc a valorii de piață a imobilului.

Raționamentul este aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de vânzare cumpărare care „au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", anume: pronunțarea unei soluții definitive și irevocabile de constatare a nulității contractului, ori consacrarea ineficacității titlului chiriașului cumpărător prin admiterea acțiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar (ca în cauză), în cel din urmă caz, putându-se recurge la activarea obligației de garanție pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ., pentru situația în care s-ar admite că norma specială nu este incidență; cum în cauza de față nu a fost dedus judecății un asemenea aspect, Înalta Curte nu va tranșa această însă chestiune.

Pe de altă parte, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluția din Titlul VII al Legii 247/2005, ca în cazul proprietarilor, a stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de O.U.G. nr. 81/2007 de modificare a legii; în prezent, și această posibilitate cu privire la titlurile de plată este suspendată pentru un interval de 2 ani prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010) a unor titluri de despăgubire la Fondul Proprietatea a cărui nefuncționalitate a fost reținută de Curtea Europeană în numeroase cauze, reglementarea posibilității de indemnizare a proprietarilor neavând un caracter real și efectiv.

Despăgubirile bănești în favoarea cumpărătorilor evinși în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noțiunii generice de desființare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea prețului de piață") nu au fost puse în vreo relație cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin Legea 1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Totodată, se impune și precizarea că instanța de contencios european nu a pretins statului reglementarea situației imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.

In aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele soluționate contra României (cu excepția Cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, începând de la decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong și Lonroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absența căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu, paragraf 30). Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de despăgubire în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca aceste despăgubiri prevăzute de legea mai sus menționată, să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raționamentul Curții Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care reclamanții din cauză a inițiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a restituirii în natură. In aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriaș, constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc.

civ., va admite apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V a civilă; va admite în totalitate cererea de chemare în judecată, obligând pe pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 172 situat în București, sector 2.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. împotriva deciziei nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V a civilă, în sensul că admite în totalitate cererea de chemare în judecată. Obligă pe pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9 situat în București, sector 2. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2010. R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Încheiere Dosar nr. 28764/3/2008 Ședința de la 2 iulie 2010 Camera de consiliu Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul sus-menționat, a fost admis recursul declarat de reclamanții Z.V.V. și Z.M.A., în contradictoriu cu intimații-pârâți D.I. și Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, modificată în parte decizia recurată și admis apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V a civilă, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, din oficiu a constatat că în cuprinsul minutei și dispozitivului cu privire la obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 9 situat în București, sector 2 din decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 s-a strecurat o eroare cu privire la numărul apartamentului ce urmează a fi restituit, în sensul că, numărul corect este 172, în loc de numărul 9. Față de această împrejurare, în temeiul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., se va dispune îndreptarea acestei erori, în sensul că obligă pe pârâta D.I. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 172 situat în București, sector 2.

PENTRU ACESTE MOTIVE

DISPUNE Din oficiu dispune îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei civile nr. 3871 din 18 iunie 2010 a acestei instanțe, cu privire la numărul apartamentului și etajul imobilului în care acesta se află: în loc de apartament 9 se va citi apartament 172, etaj 9. Restul dispozițiilor rămân neschimbate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică,astăzi, 2 iulie 2010.