ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5909/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2007 sub nr. 13432/299/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantele P.B. și P.V.M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.E., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, imobil comun din teren în suprafață de 62,92 m 2 și construcție compusă din vestibul, 2 camere, hol, bucătărie, baie, terasă și 2 boxe subsol, în suprafață utilă de 170,63 m 2 care a fost preluat în mod abuziv de către stat în anul 1950, prin încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 52/1950; prin aceeași cerere reclamantele au solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1419 din 1 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București, a respins, ca neîntemeiate, obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Prin sentința civilă nr. 944 din 6 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 9887/3/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea reclamantelor și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din litigiu și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 501,7 lei către reclamante.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a avut în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de către pârât în susținerea acestei excepții, nu s-a statuat în sensul că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate potrivit dreptului comun, ci doar asupra concursului dintre Legea specială nr. 10/2001 și legea generală în materie, distingând instanța supremă între diferite situații ce se pot ivi în practică și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în această materie. S-a reținut, printre alte aspecte, în cuprinsul acestei decizii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala de existența unui bun în sensul convenției și accepțiunii C.E.D.O.

și atunci, trebuie să i se asigure accesul la justiție, rezultând, totodată, din aceeași decizie, necesitatea de a se analiza pe fond o astfel de acțiune, avându-se în vedere posibilitatea ca pârâtul să se poată prevala la rândul său de un bun, precum și alte principii ca asigurarea stabilității, securității circuitului civil, posibilitatea obținerii de către o parte sau alta, de despăgubiri echitabile. Pe fond, tribunalul a reținut că părțile din cauză se prevalează fiecare de un titlu de proprietate, reclamantele, ca succesoare în drepturi ale autorului lor, fost proprietar al imobilului naționalizat de Stat conform Decretului nr. 92/1950, iar pârâtul, ca dobânditor al bunului de la stat, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu acesta conform Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 stabilește că a reprezentat o modalitate de preluare abuzivă a bunurilor de la foștii lor proprietari. Autorii celor două reclamante, P.L. și V.N. au dobândit imobilul, care, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert M.S., este unul și același cu cel care a purtat în timp și denumirea Intrarea A.C. (fostă I.A.), expertul reținând că există identitate de contur între construcția din "planul diviziunii proprietății inginer G.D. și I.D. - act de partaj voluntar din 24 octombrie 1932 și cea actuală din str. C.), prin act dotal nr. 45027/1934, o parte din imobil și restul pe calea moștenirii de la D.G., tatălui lui P.L.

Față de concluziile raportului de expertiză și datele comunicate ca urmare a efectuării adreselor privind istoricul de rol fiscal, tribunalul a apreciat ca neîntemeiate apărările sub aspectul lipsei identității de imobile. A mai reținut tribunalul că, prin sentința civilă 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură de către Municipiul București prin Primar General a imobilului din București, sector 1 cu excepția apartamentului aflat la parter, intrarea din stradă, stabilindu-se că imobilul a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în baza acestei sentinței civile fiind emisă Dispoziția nr. 1085/1998 a Primarului General de restituire în natură.

S-a mai concluzionat de către expertul desemnat în cauză că imobilul construcție identificat în totalitate și cu ocazia efectuării expertizei, este compus din mai multe corpuri de clădire, la parterul ultimului corp din acest ansamblu aflându-se apartamentul vândut pârâtului S.E., respectiv în cadrul ansamblului de construcții, ce au același contur cu cel al fostei proprietăți. Referitor la chestiunea comparării celor două titluri exhibate de părți, pornind de la principiile și criteriile creației a jurisprudenței, tribunalul a observat că reclamantele dețin un T.D.P. preferabil celui al pârâtului și un "bun" în sensul accepțiunii Primului Protocol Adițional la C.E.D.O., pârâtul dobândind bunul de la un neproprietar.

Ca atare, cum titlul reclamantelor este mai vechi și preferabil celui al pârâtului, întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului, prin moștenire, s-a apreciat că pretențiile acestora sunt întemeiate, buna credință de care se prevalează pârâtul neputând fi de natură a paraliza demersurile acestora de a intra în posesia imobilului ce a aparținut autorului lor. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.E., arătând că invocă excepția lipsei calității procesuale active a intimatelor - reclamante cu motivarea că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă faptul că acestea sunt moștenitoarele defuncților părinți P.L. și P.N.A. și nici faptul că defuncta P.L. era unica moștenitoare a tatălui său D.G.

Având în vedere faptul că intimatele - reclamante nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G. și față de faptul că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 892/1995, acțiunea este introdusă de persoane fără calitate procesuală activă. Pârâtul a arătat că, instanța de fond a reținut, în motivarea sentinței apelate, faptul că, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 nu s-a statuat în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiate potrivit dreptului comun ci doar asupra concursului dintre legea specială și legea generală în materie însă, Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că “este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O.

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției (…), dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.” Or, și apelantul deține un “bun” în înțelesul Convenției, imobilul intrând în proprietatea sa la data de 04 septembrie 1997 prin cumpărare, cu bună - credință, în baza Legii nr. 112/1995, în acest sens fiind pronunțate și cauza Raicu contra României precum și cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe.

Mai mult, în finalul considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, statuează că "în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane". Or, dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilele preluate de stat și înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt contrare Convenției, prin art. 7 alin. (1) 1 , astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 arătându-se că "nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege". Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii respective, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără a diminua accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Anterior adoptării Legii nr. 10/2001, principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. sau al răspunderii civile delictuale bazată pe art. 998 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Prin aceste norme, derogatorii de la dreptul comun, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., este suprimată în cadrul ineficacității actelor la care se referă însă accesul în justiție nu este eliminat, legea oferind un sistem reparatoriu perfecționat, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Așadar, un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.

Foștii proprietari au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

În acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, deci existent, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, o perioadă îndelungată de timp" (I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia civilă nr. 1774 din 17 martie 2008). În consecință, fixându-se prin Legea nr. 10/2001 acest nou cadru material și procesual de valorificare a dreptului de revendicare actul normativ interzice exercitarea lui pe altă cale respectiv în condițiile acțiunii în revendicare de drept comun fondată potrivit doctrinei și jurisprudenței, pe prevederile art. 480 - 482 C. civ., o astfel de cerere nemaifiind permisă, ceea ce înseamnă că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ea a devenit inadmisibilă, după cum au statuat, în mod judicios, instanțele de judecată, inclusiv instanța supremă.

Instanța de fond nu a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a admis acțiunea intimatelor - reclamante, încălcând art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). O altă problemă rezolvată diferit de instanțele judecătorești este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O.

Deși instanța de fond se prevalează, extrăgând din context, de ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., caz în care convenția are prioritate, aceasta omite în mod deliberat să ia în calcul consecința insecurității raporturilor juridice care nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, chiar și în situația în care ar exista neconcordanțe între legea specială și Convenție, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane. Instanța de fond a recunoscut că prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu dispozițiile dreptului comun pe care și-au întemeiat acțiunea intimatele - reclamante, prin argumentul că, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 stabilește că a reprezentat o modalitate de preluare abuzivă a bunurilor de la foștii proprietari.

Astfel trebuie să rețină că actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat de apelant cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 iar acțiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a legii speciale, reclamantele având posibilitatea acordării de despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995. Prin admiterea acțiunii reclamantelor, instanța de fond a încălcat principiul autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București prin care a fost respinsă acțiunea autorilor intimatelor - reclamante stabilindu-se că imobilul a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Temeiul acțiunii în revendicare, astfel cum a fost înfățișat de către intimatele-reclamante este compararea titlurilor părților, acestea solicitând să se dea preferabilitate titlului lor deoarece este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar iar apelantul a dobândit imobilul de la un non dominus. În cauză, instanța a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 5021/28489/04 septembrie 1997 a fost încheiat de apelant cu un non - dominus. Solicită să se rețină faptul că, în ceea ce privește valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al apelantului, Legea nr. 10/2001 a introdus o soluție diferită față de dreptul comun în ceea ce privește regimul nulității absolute al contractelor de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi, sub aspectul prescriptibilității nulității.

Astfel, în aceste cazuri, acțiunea în nulitate absolută se prescrie în termen de un an și 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziții legale sunt aplicabile prezentei spețe deoarece imobilul care face obiectul cauzei se încadrează în ipoteza acestei legi. Incidența Legii nr. 10/2001 în prezenta speța nu poate fi refuzată deoarece aplicarea unei legi în vigoare este obligatorie iar nu facultativă și nici lăsata la aprecierea părții. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept material, fără legătură cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voința părților. A admite o altă soluție ar însemna ignorarea principiului general de interpretare "speciala generalibus derogant', "norma specială derogă de la cea generală”'.

Așadar, raportând contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului la dispozițiile Legii nr. 10/2001 solicită ca instanța de apel că constate că acesta este valabil deoarece, indiferent de cauza de nulitate relativă sau absolută care ar fi putut afecta acest act, intimatele-reclamante nu au înțeles să introducă în termenul pus la dispoziție de legea specială o acțiune în declararea nulității actului juridic. În aceste condiții, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelant în temeiul Legii nr. 112/1995 este o chestiune tranșată, devenind astfel incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate (…)”.

Titlul pârâtului este preferabil celui exhibat de intimatele - reclamante deoarece, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuința, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, art. 7 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Așadar, solicită să rețină instanța de apel faptul ca instanța de fond, făcând aplicarea greșită a legii, a constatat ca intimatele-reclamante dețin un titlu de proprietate preferabil celui al apelantului. Din compararea celor două titluri de proprietate, cel al apelantului este mai caracterizat, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, lege ulterioară care validează contractele de vânzare-cumpărare întocmite cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ocrotind în egală măsură drepturile foștilor proprietari prin asigurarea accesului la măsuri reparatorii prin echivalent. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 respectă și ocrotesc dreptul de proprietate (în înțelesul art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenție) al cumpărătorilor ale căror titluri nu au fost desființate pe calea acțiunii în nulitate (situație aplicabilă și pârâtului în prezenta speță), avută în mod efectiv la îndemână de către intimatele - reclamante.

Mai mult decât atât, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează un mijloc de juridic eficient, de protecție a titlurilor subdobânditorilor pentru imobilele înstrăinate în conformitate cu Legea nr. 112/1995, găsindu-și astfel, consacrarea legislativă teoria drepturilor câștigate. Prin Decizia civilă nr. 471/ A din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul pârâtului. Asupra excepției lipsei calității procesuale active invocată de pârât, instanța de apel a reținut că în primă instanță, prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 12 noiembrie 2007 (fila 16 dosar fond) pârâtul a invocat această excepție pentru argumentul că reclamantele P.B.

și P.V.M. nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G. și față de faptul că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii, așa cum a statuat Curtea Supremă de Justiție în Decizia nr. 892/1995. La termenul de judecată din 21 aprilie 2008, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a dispus unirea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare cu fondul cauzei, respectiv, excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii.

Deși în dispozitivul sentinței apelate se regăsește doar soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii, această împrejurare nu poate conduce la concluzia că tribunalul nu ar fi analizat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor deoarece, examinând considerentele sentinței, se constată că, instanța de fond a reținut că reclamantele sunt singurele moștenitoare ale autorului lor D.G. Excepția lipsei procesuale active invocată de pârât în apel nu este o excepție de ordine publică, invocată direct în apel, ci, în condițiile mai sus arătate, reprezintă un motiv de apel care privește modul în care prima instanță a soluționat această excepție, motiv care este însă nefondat.

Autorii reclamantelor, numiții P.L. și P.V.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra unei părți din imobilul teren și construcție situat în București, sector 1, ca urmare a constituirii dotei prin contractul de căsătorie autentificat sub nr. 45027 din 30 aprilie 2934 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, iar în ceea ce privește diferența deținută cel care a făcut înzestrarea, numitul D.G. - tatăl numitei P.L., a dobândit bunul ca urmare a succesiunii conform certificatului de moștenitor legal nr. 22 din 02 aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.E. și prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri autentificat sub nr. 2303 din 29 septembrie 1999 la B.N.P. C.E. La rândul său, numitul D.G.

a cumpărat 7/8 din imobilul situat în București, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6392 din 20 martie 1924 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. De pe urma defunctului D.G. au rămas cu moștenitori soția supraviețuitoare D.M. și fiica acestuia P.L. P.L., la rândul său a cumpărat de la P.S. – moștenitoarea mătușii sale D.M. – partea din moștenirea pe care a dobândit-o de la defuncta D.M. prin contractul de vânzare – cumpărare din 29 septembrie 1999. Reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele numiților P.L. și P.N.A. așa cum rezultă și din Decizia civilă nr. 697/ A din 01 martie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă (fila 54 dosar fond), singurele moștenitoare ale acestora, astfel că, excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor pentru nerespectarea principiului unanimității în materia revendicării bunurilor imobile apare ca fiind nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de autorii reclamantelor din prezenta cauză – numiții P.L. și P.N.A., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a constatat că imobilul trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 nu a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor art. 2 din decret și că statul nu are titlul valabil constituit astfel că, Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General al Municipiului București a fost obligat la restituirea imobilului situat în București, sector 1 compus din construcție formată din subsol, parter și două etaje și teren.

În temeiul acestei sentințe a fost emisă la data de 27 aprilie 1998 dispoziția de restituire a imobilului, mai puțin parterul care a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995 la data de 04 septembrie 1997 deși autorii reclamantelor formulaseră la data de 18 februarie 1997 acțiunea în revendicarea imobilului în contradictoriu cu statul reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București. Cererea formulată de autoarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea despăgubirilor pentru locuințele vândute nu echivalează unei opțiuni pe care aceasta a avut-o, între legea specială și dreptul comun ci, în ipoteza în care acestea au fost și încasate, urmează a fi restituite, în condițiile aceleiași legi, singura opțiune pe care intimatele au exercitat-o, era cea a promovării acțiunii în revendicare, față de persoanele fizice dobânditoare ale imobilului, în vederea recuperării, în natură, a bunului.

Asupra noțiunii de „bun” în sensul Convenției și succesului în acțiunea în revendicare, ca urmare a cumpărării titlurilor exhibate, Curtea constată că, în mod corect, Tribunalul a apreciat că titlul mai bine caracterizat este cel al reclamantelor care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, titlul apelantului - pârât provine de la un neproprietar, fiind lipsită de relevanță, în această procedură a comparării titlurilor, atât aparența unui drept, cât și buna - credință a dobânditorilor în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult jurisprudența C.E.D.O.

statuează, în materia revendicării imobilelor de acest gen că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun (P., S., F.), iar prin constatarea nevalabilității titlului statului prin sentința civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, bunul a fost recunoscut ca aparținând retroactiv patrimoniului autorilor reclamantei. Pârâtul a devenit proprietar mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra bunului imobil să facă obiectul unei confirmări definitive, care s-a și produs prin efectul declarativ al sentinței civile nr. 10355/1998 al Judecătoriei sectorului1 București, hotărâre care a reținut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nefiind respectate dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Tribunalul a aplicat și interpretat corect, și sub acest din urmă aspect, dispozițiile art. 1201 C. civ. având în vedere, la momentul comparării celor două titluri de proprietate, efectele hotărârii civile mai sus menționată relativ la modalitatea de preluare a întregului imobil de către stat de la autorul reclamantelor care face parte dintr-o categorie socială exceptată actului de naționalizare. Hotărârea privește întregul imobil, nefăcându-se vreo referire doar la o parte din imobil. Imposibilitatea restituirii în natură a bunului a rezultat tocmai din înstrăinarea unor apartamente ale imobilului iar pentru a fi îndepărtat acest impediment reclamanții au promovat acțiunea în revendicare. Corect au fost interpretate de către instanța de fond și dispozițiile Deciziei nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și, pe cale de consecință, soluția primită de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este corectă.

Mijlocul procedural eficient, care să apere dreptul de proprietate, ca și drept efectiv, iar nu doar garantat prin legea fundamentală, împotriva persoanelor fizice, particulari care au dobândit apartamentele în litigiu în condițiile Legii nr. 112/1995, este acțiunea în revendicare, procedura administrativă reglementată prin legea specială având menirea de a guverna raporturilor juridice dintre foștii proprietari și stat. Acțiunea în revendicare nu poate fi paralizată de formularea unei notificări în procedura menționată și nici a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare cumpărare, acțiune care să fie întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul mai afirmă, în susținerea tezei inadmisibilității acțiunii în revendicare și că aceasta se impune, consecință a posibilității reclamantelor, care nu pot obține restituirea bunului în natură, de a li se acorda o despăgubire sub forma unei participații, în calitate de acționari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare. Or, se constată că „Fondul Proprietatea” nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, și că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (Tudor contra României, Matache contra României, Faimblat contra României).

În ceea ce privește nereținerea, de către instanța de fond, a incidenței dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, instanța de apel a constatat că tribunalul, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a soluționat corect acțiunea în revendicare, nefiind învestit de reclamante ori de către pârâți, pe cale reconvențională, cu un petit având ca obiect constatarea nulității vânzării încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei - credințe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiași legii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.E., formulând următoarele critici: - Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, instanța de apel în mod greșit a constatat că prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București a fost restituit reclamantelor întreg imobilul situat str. C., în condițiile în care apartamentul deținut de pârât a fost exceptat de la această măsură, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței arătate și din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, înscrisuri pe care instanța nu le-a analizat, pornind astfel de la o premisă străină de natura pricinii, respectiv, aceea că imobilul a făcut obiectul restituirii printr-o hotărâre judecătorească.

Hotărârea judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat a fost reținută de instanța de apel nu a analizat trecerea în proprietatea statului referitor la apartamentul deținut de către pârât, astfel încât dispozițiile art. 1201 C. civ. nu sunt opozabile acestuia. - Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârât raportat la faptul că acestea nu au dovedit că sunt unicele moștenitoare ale autorului lor, un argument în acest sens fiind acela că în actul de vânzare-cumpărare al moștenirii intervenit între autoarea reclamantelor și P.S.

se menționa că aceasta din urmă vinde dreptul asupra părții din moștenirea pe care a dobândit-o de la defunctul D.G., deci nu din întreaga moștenire, rezultând astfel că autorii reclamantelor nu erau singurii proprietari ai imobilului în discuție, situație față de care reclamantele nu puteau introduce singure acțiunea în revendicare. Mai arată că reclamantele nu au făcut dovada că sunt moștenitoarele defuncților P.L. și P.N.A., nici că P.L. ar fi unica moștenitoare a defunctului D.G., apartamentul deținut de pârât nu se regăsește în actul dotal întocmit de G.D. cu ocazia căsătoriei fiicei sale, L., lucru ce a fost recunoscut chiar de către reclamante și rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, care nu cuprinde nici o mențiune în acest sens.

Din nici un act depus la dosarul cauzei nu rezultă că P.L., mama reclamantelor, este unica moștenitoare a tatălui său, D.G., instanța de apel fundamentându-și soluția pe interpretarea greșită a probatoriilor ori prin neanalizarea și coroborarea altor înscrisuri depuse la dosar. De pe urma defunctului D.G. au rămas ca moștenitori fiica, P.L. și a doua soție, D.M., iar moștenitoarea acesteia din urmă este P.S. și alți moștenitori menționați într-un certificat de calitate de moștenitor ce nu a fost depus niciodată la dosarul cauzei. Prin confirmarea calității reclamantelor de moștenitoare asupra întregului imobil în litigiu instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun judecătorilor să depună toate stăruințele în aflarea adevărului, schimbând astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

- Hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44 din Constituție, a Legii nr. 10/2001, art. 329 alin. (3) C. proc. civ., art. 1201 C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. În acest sens arată că ignorarea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 reprezintă o încălcare a principiului specialia generalibus derogant, respectiv, instanțele nu au analizat cauza din perspectiva incidenței art. 45 din legea specială de reparație, funcție de care acțiunea în revendicare ar fi putut fi soluționată favorabil numai în condițiile în care reclamantele ar fi solicitat, în termenul prevăzut de legea specială, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cum în speță reclamantele nu au făcut un asemenea demers, titlul exhibat de pârât era preferabil acestora, iar pronunțarea unei soluții contrare, fără raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. în partea care prevede că admiterea acțiunii în revendicare nu trebuie să încalce un alt drept de proprietate legal dobândit, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. care ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui drept de proprietate imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp. Articolul 1201 C. civ. nu este incident în cauză prin raportare la sentința civilă nr. 1035/1998, întrucât, pe de o parte, nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de textul legal arătat, iar pe de altă parte, apartamentul ocupat de pârât nu a făcut obiectul restituirii dispusă prin această sentință.

Reclamantele nu au un bun în sensul Convenției, întrucât prin faptul că nu au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 al Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător, în speță, pârâtul S.E., s-a consolidat, făcând imposibilă admiterea acțiunii în revendicare, întrucât opune reclamantelor un drept preferabil. Recursul urmează a fi admis pentru argumentele ce succed, cu precizarea că susținerile recurentului încadrate în mod corespunzător în cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ. și analizate în ordinea impusă de raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția adoptată în cauză: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sancționează hotărârea care nesocotește principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. Prin urmare, judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de voință al acestora sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ca manifestare de voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea de voință exprimată.

Referitor la acest motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de moștenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate și urmează a fi înlăturate ca atare. Recurentul-pârât contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției calității procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G.

și că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii. În acest context, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele Deciziei civile nr. 697/ A din 01 martie 2001 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 708/2001 (fila 54 Dosar nr. 1728/299/2007 al Judecătoriei Sector 1 București), în soluționarea acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei P.L. (soțul supraviețuitor P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B. și P.V.M., pe de altă parte. Totodată, P.L. a avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat proprietatea tatălui acesteia, D.G. - așadar, și asupra cotei - părți de 7/8 din imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare – cumpărare de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din care face parte apartamentul în litigiu.

Astfel, fiica P.L. este succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor nr. 22 din 02 aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M., totodată, a cumpărat dreptul asupra părții din moștenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri din 29 septembrie 1999 întocmit la același notar, încheiat cu numita P.S., unica moștenitoare legală a lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. 78/1999 supliment la certificatul de moștenitor nr. 250/1997. În ceea ce privește calitatea numitei P.S.

de unic succesor legal al defunctei D.M., se reține că, în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanței de judecată, pentru depunerea la dosar a certificatului de moștenitor nr. 250/1997, din conținutul căruia (fila 61 dosar apel) rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M. Ca atare, a fost dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de moștenitor nr. 78/1999, dovedindu-se, așadar, calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a respins excepția cu acest obiect.

În ceea ce privește, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că își găsește aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. Astfel, analizând fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul – pârât prin contractul de vânzare – cumpărare din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a reținut, așadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și s-a considerat că titlul reclamantelor este preferabil față de cel al pârâtului.

Or, premisa pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită, deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluționate prin sentința civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant. Este de precizat că această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este redată în hotărârea primei instanțe și reflectată de probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre părți.

Ca atare, pe baza situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dată fiind existența motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei și rejudecarea apelului pârâtului. Se reține, astfel, că, pe temeiul raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert M.S. în cursul judecății în primă instanță, tribunalul a constatat că imobilul construcție din str. C. (ce a aparținut lui D.G.) este compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter și un etaj.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2008, în fața tribunalului, reclamantele, prin apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin sentința civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V. (filele 22-25 Dosar nr. 13432/299/2007), în care s-a reținut faptul că „imobilul din strada A.C. ocupat de pârât nu a făcut parte din proprietatea dotală stabilită prin contractul de căsătorie”. De altfel, și în fața acestei instanțe de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei Curți, a arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce a fost restituit reclamantelor în baza sentinței civile nr. 1035/1998.

Din cuprinsul acelei hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului situat în București, compus din teren, subsol, parter și două etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire format din parte și un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotal. Or, lipsa de identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia s-a statuat prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București indică faptul că în speță nu se pune problema autorității de lucru judecat a acelei hotărâri judecătorești și atestă că, în privința apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.

Acest fapt este relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, precum și al dispozițiilor C.E.D.O., invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenței Curții Europene. Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale - respectiv Legea nr. 10/2001.

Este esențial, așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010. După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001 (inițiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru aceste motive, acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și a respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantelor, în aplicarea art. 296 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.E.

împotriva Deciziei nr. 471/ A din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că respinge cererea ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2011.