ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5909/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5909/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie

2007 sub nr. 13432/299/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București,

reclamantele P.B. și P.V.M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.E.,

obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, sector 1, imobil comun din teren în suprafață de 62,92 m

2

și construcție compusă din vestibul, 2 camere, hol, bucătărie, baie, terasă și

2 boxe subsol, în suprafață utilă de 170,63 m

2

care a fost preluat

în mod abuziv de către stat în anul 1950, prin încălcarea dispozițiilor art. II

din Decretul nr. 52/1950; prin aceeași cerere reclamantele au solicitat și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1419 din 1 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București, a respins, ca

neîntemeiate, obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și a admis

excepția necompetenței materiale a judecătoriei dispunând declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția

civilă.

Prin sentința civilă nr.

944 din 6 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 9887/3/2008, Tribunalul

București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea reclamantelor și, pe cale de

consecință, a obligat pârâtul să lase reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul din litigiu și la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 501,7 lei către reclamante.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a avut în vedere că prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de către

pârât în susținerea acestei excepții, nu s-a statuat în sensul că sunt

inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate potrivit dreptului comun, ci

doar asupra concursului dintre Legea specială nr. 10/2001 și legea generală în

materie, distingând instanța supremă între diferite situații ce se pot ivi în

practică și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în această materie.

S-a reținut, printre

alte aspecte, în cuprinsul acestei decizii, că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune

să se poată prevala de existența unui bun în sensul convenției și accepțiunii C.E.D.O.

și atunci, trebuie să i se asigure accesul la justiție, rezultând, totodată,

din aceeași decizie, necesitatea de a se analiza pe fond o astfel de acțiune,

avându-se în vedere posibilitatea ca pârâtul să se poată prevala la rândul său

de un bun, precum și alte principii ca asigurarea stabilității, securității

circuitului civil, posibilitatea obținerii de către o parte sau alta, de

despăgubiri echitabile.

Pe fond, tribunalul a

reținut că părțile din cauză se prevalează fiecare de un titlu de proprietate,

reclamantele, ca succesoare în drepturi ale autorului lor, fost proprietar al

imobilului naționalizat de Stat conform Decretului nr. 92/1950, iar pârâtul, ca

dobânditor al bunului de la stat, în baza contractului de vânzare - cumpărare

încheiat cu acesta conform Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 stabilește că a reprezentat o

modalitate de preluare abuzivă a bunurilor de la foștii lor proprietari.

Autorii celor două

reclamante, P.L. și V.N. au dobândit imobilul, care, potrivit raportului de

expertiză întocmit în cauză de către expert M.S., este unul și același cu cel

care a purtat în timp și denumirea Intrarea A.C. (fostă I.A.), expertul

reținând că există identitate de contur între construcția din "planul

diviziunii proprietății inginer G.D. și I.D. - act de partaj voluntar din 24

octombrie 1932 și cea actuală din str. C.), prin act dotal nr. 45027/1934, o

parte din imobil și restul pe calea moștenirii de la D.G., tatălui lui P.L.

Față de concluziile

raportului de expertiză și datele comunicate ca urmare a efectuării adreselor

privind istoricul de rol fiscal, tribunalul a apreciat ca neîntemeiate

apărările sub aspectul lipsei identității de imobile.

A mai reținut

tribunalul că, prin sentința civilă 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a dispus

restituirea în natură de către Municipiul București prin Primar General a

imobilului din București, sector 1 cu excepția apartamentului aflat la parter,

intrarea din stradă, stabilindu-se că imobilul a fost naționalizat cu

respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în baza acestei sentinței

civile fiind emisă Dispoziția nr. 1085/1998 a Primarului General de restituire

în natură.

S-a mai concluzionat

de către expertul desemnat în cauză că imobilul construcție identificat în

totalitate și cu ocazia efectuării expertizei, este compus din mai multe

corpuri de clădire, la parterul ultimului corp din acest ansamblu aflându-se

apartamentul vândut pârâtului S.E., respectiv în cadrul ansamblului de

construcții, ce au același contur cu cel al fostei proprietăți.

Referitor la

chestiunea comparării celor două titluri exhibate de părți, pornind de la

principiile și criteriile creației a jurisprudenței, tribunalul a observat că

reclamantele dețin un T.D.P. preferabil celui al pârâtului și un

"bun" în sensul accepțiunii Primului Protocol Adițional la C.E.D.O.,

pârâtul dobândind bunul de la un neproprietar.

Ca atare, cum titlul

reclamantelor este mai vechi și preferabil celui al pârâtului, întrucât provine

de la adevăratul proprietar al imobilului, prin moștenire, s-a apreciat că

pretențiile acestora sunt întemeiate, buna credință de care se prevalează

pârâtul neputând fi de natură a paraliza demersurile acestora de a intra în

posesia imobilului ce a aparținut autorului lor.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul S.E., arătând că invocă excepția lipsei

calității procesuale active a intimatelor - reclamante cu motivarea că din

probatoriul administrat în cauză nu rezultă faptul că acestea sunt

moștenitoarele defuncților părinți P.L. și P.N.A. și nici faptul că defuncta P.L.

era unica moștenitoare a tatălui său D.G.

Având în vedere

faptul că intimatele - reclamante nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului

lor D.G. și față de faptul că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de

toți coproprietarii, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 892/1995, acțiunea este introdusă de persoane fără calitate

procesuală activă.

Pârâtul a arătat că,

instanța de fond a reținut, în motivarea sentinței apelate, faptul că, prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 nu s-a statuat în

sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiate potrivit dreptului

comun ci doar asupra concursului dintre legea specială și legea generală în

materie însă, Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că “este însă

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției (…), dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”

Or, și apelantul

deține un “bun” în înțelesul Convenției, imobilul intrând în proprietatea sa la

data de 04 septembrie 1997 prin cumpărare, cu bună - credință, în baza Legii nr.

112/1995, în acest sens fiind pronunțate și cauza Raicu contra României precum

și cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe.

Mai mult, în finalul

considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție,

statuează că "în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va

stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă

acestea contravin C.E.D.O. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale

legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie

să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând

altor persoane".

Or, dispozițiile

Legii speciale nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilele preluate de stat și

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt contrare Convenției, prin art. 7

alin. (1)

1

, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009

arătându-se că "nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele

care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în

proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor

cerute de lege".

Odată adoptată o lege

de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu,

inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se

valorifica doar în condițiile legii respective, prin dispozițiile sale, Legea nr.

10/2001 suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără a

diminua accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că

această lege, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent,

a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Anterior adoptării

Legii nr. 10/2001, principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacității

actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. sau al răspunderii civile delictuale bazată

pe art. 998 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a

instituit norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă

obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Prin aceste norme,

derogatorii de la dreptul comun, acțiunea în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., este suprimată în cadrul ineficacității

actelor la care se referă însă accesul în justiție nu este eliminat, legea

oferind un sistem reparatoriu perfecționat, iar normele procedurale speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

Așadar, un demers

judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui

imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu

respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.

Foștii proprietari au

avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a pus la dispoziție o

cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra

acestor imobile, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în

baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în

care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut

obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului

securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. În

acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, deci existent, iar nu

speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de

exercitat, o perioadă îndelungată de timp" (I.C.C.J., secția civilă și de

proprietate intelectuală, Decizia civilă nr. 1774 din 17 martie 2008).

În consecință,

fixându-se prin Legea nr. 10/2001 acest nou cadru material și procesual de

valorificare a dreptului de revendicare actul normativ interzice exercitarea

lui pe altă cale respectiv în condițiile acțiunii în revendicare de drept comun

fondată potrivit doctrinei și jurisprudenței, pe prevederile art. 480 - 482 C.

civ., o astfel de cerere nemaifiind permisă, ceea ce înseamnă că, de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ea a devenit inadmisibilă, după cum au

statuat, în mod judicios, instanțele de judecată, inclusiv instanța supremă.

Instanța de fond nu a

făcut o corectă aplicare a legii atunci când a admis acțiunea intimatelor -

reclamante, încălcând art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Prin aceeași decizie

se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se

apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

O altă problemă

rezolvată diferit de instanțele judecătorești este aceea a raportului dintre

legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. Deși instanța de fond se

prevalează, extrăgând din context, de ipoteza în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., caz în care convenția are

prioritate, aceasta omite în mod deliberat să ia în calcul consecința

insecurității raporturilor juridice care nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces

echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție,

trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența

dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a

oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României,

paragraful 61).

Din cauza

inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii

anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare

ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice.

În consecință, chiar

și în situația în care ar exista neconcordanțe între legea specială și

Convenție, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale,

atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără

a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Instanța de fond a

recunoscut că prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001,

și nu dispozițiile dreptului comun pe care și-au întemeiat acțiunea intimatele

- reclamante, prin argumentul că, în ceea ce privește Decretul nr. 92/1950,

Legea nr. 10/2001 stabilește că a reprezentat o modalitate de preluare abuzivă

a bunurilor de la foștii proprietari. Astfel trebuie să rețină că actul de

vânzare - cumpărare a fost încheiat de apelant cu respectarea dispozițiilor art.

9 și 14 din Legea nr. 112/1995 iar acțiunea în revendicare este inadmisibilă

după intrarea în vigoare a legii speciale, reclamantele având posibilitatea

acordării de despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995.

Prin admiterea acțiunii

reclamantelor, instanța de fond a încălcat principiul autorității de lucru

judecat față de sentința civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București prin care a fost respinsă acțiunea autorilor

intimatelor - reclamante stabilindu-se că imobilul a fost naționalizat cu

respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Temeiul acțiunii în

revendicare, astfel cum a fost înfățișat de către intimatele-reclamante este

compararea titlurilor părților, acestea solicitând să se dea preferabilitate

titlului lor deoarece este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar iar

apelantul a dobândit imobilul de la un non dominus.

În cauză, instanța a

constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv prin

Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, contractul de vânzare - cumpărare cu plata

în rate nr. 5021/28489/04 septembrie  1997 a fost încheiat de apelant cu un non

- dominus.

Solicită să se rețină

faptul că, în ceea ce privește valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

al apelantului, Legea nr. 10/2001 a introdus o soluție diferită față de dreptul

comun în ceea ce privește regimul nulității absolute al contractelor de vânzare

- cumpărare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi, sub

aspectul prescriptibilității nulității.

Astfel, în aceste

cazuri, acțiunea în nulitate absolută se prescrie în termen de un an și 6 luni

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziții legale

sunt aplicabile prezentei spețe deoarece imobilul care face obiectul cauzei se

încadrează în ipoteza acestei legi.

Incidența Legii nr. 10/2001

în prezenta speța nu poate fi refuzată deoarece aplicarea unei legi în vigoare

este obligatorie iar nu facultativă și nici lăsata la aprecierea părții.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept material, fără legătură

cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că

aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voința părților. A

admite o altă soluție ar însemna ignorarea principiului general de interpretare

"speciala generalibus derogant', "norma specială derogă de la cea

generală”'.

Așadar, raportând

contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului la dispozițiile Legii nr. 10/2001

solicită ca instanța de apel că constate că acesta este valabil deoarece,

indiferent de cauza de nulitate relativă sau absolută care ar fi putut afecta

acest act, intimatele-reclamante nu au înțeles să introducă în termenul pus la

dispoziție de legea specială o acțiune în declararea nulității actului juridic.

În aceste condiții,

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelant în temeiul

Legii nr. 112/1995 este o chestiune tranșată, devenind astfel incidente

dispozițiile art. 45 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate (…)”.

Titlul pârâtului este

preferabil celui exhibat de intimatele - reclamante deoarece, art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinație de locuința, trecute în proprietatea statului, cu

modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

De asemenea, art. 7

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că nu se restituie în natură, ci doar în

echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Așadar, solicită să

rețină instanța de apel faptul ca instanța de fond, făcând aplicarea greșită a

legii, a constatat ca intimatele-reclamante dețin un titlu de proprietate

preferabil celui al apelantului. Din compararea celor două titluri de

proprietate, cel al apelantului este mai caracterizat, având în vedere

prevederile Legii nr. 10/2001, lege ulterioară care validează contractele de

vânzare-cumpărare întocmite cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

ocrotind în egală măsură drepturile foștilor proprietari prin asigurarea

accesului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Dispozițiile Legii nr.

10/2001 respectă și ocrotesc dreptul de proprietate (în înțelesul art. 1 din

protocolul nr. 1 adițional la Convenție) al cumpărătorilor ale căror titluri nu

au fost desființate pe calea acțiunii în nulitate (situație aplicabilă și

pârâtului în prezenta speță), avută în mod efectiv la îndemână de către

intimatele - reclamante.

Mai mult decât atât, art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează un mijloc de juridic eficient,

de protecție a titlurilor subdobânditorilor pentru imobilele înstrăinate în

conformitate cu Legea nr. 112/1995, găsindu-și astfel, consacrarea legislativă

teoria drepturilor câștigate.

Prin Decizia civilă nr.

471/ A din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale active invocată de pârât, instanța de apel a

reținut că în primă instanță, prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 12

noiembrie 2007 (fila 16 dosar fond) pârâtul a invocat această excepție pentru

argumentul că reclamantele P.B. și P.V.M. nu sunt unicele moștenitoare ale

bunicului lor D.G. și față de faptul că acțiunea în revendicare trebuie

exercitată de toți coproprietarii, așa cum a statuat Curtea Supremă de Justiție

în Decizia nr. 892/1995.

La termenul de

judecată din 21 aprilie 2008, în urma declinării competenței de soluționare a

cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a dispus unirea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare

cu fondul cauzei, respectiv, excepția lipsei calității procesuale active și

excepția inadmisibilității acțiunii.

Deși în dispozitivul

sentinței apelate se regăsește doar soluția asupra excepției inadmisibilității

acțiunii, această împrejurare nu poate conduce la concluzia că tribunalul nu ar

fi analizat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor

deoarece, examinând considerentele sentinței, se constată că, instanța de fond

a reținut că reclamantele sunt singurele moștenitoare ale autorului lor D.G.

Excepția lipsei

procesuale active invocată de pârât în apel nu este o excepție de ordine

publică, invocată direct în apel, ci, în condițiile mai sus arătate, reprezintă

un motiv de apel care privește modul în care prima instanță a soluționat

această excepție, motiv care este însă nefondat.

Autorii

reclamantelor, numiții P.L. și P.V.N., au dobândit dreptul de proprietate

asupra unei părți din imobilul teren și construcție situat în București, sector

1, ca urmare a constituirii dotei prin contractul de căsătorie autentificat sub

nr. 45027 din 30 aprilie 2934 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, iar în ceea

ce privește diferența deținută cel care a făcut înzestrarea, numitul D.G. -

tatăl numitei P.L., a dobândit bunul ca urmare a succesiunii conform

certificatului de moștenitor legal nr. 22 din 02 aprilie 1999 eliberat de B.N.P.

C.E. și prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri autentificat sub nr.

2303 din 29 septembrie 1999 la B.N.P. C.E.

La rândul său,

numitul D.G. a cumpărat 7/8 din imobilul situat în București, prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6392 din 20 martie 1924 la Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat.

De pe urma

defunctului D.G. au rămas cu moștenitori soția supraviețuitoare D.M. și fiica

acestuia P.L.

P.L., la rândul său a

cumpărat de la P.S. – moștenitoarea mătușii sale D.M. – partea din moștenirea

pe care a dobândit-o de la defuncta D.M. prin contractul de vânzare – cumpărare

din 29 septembrie 1999.

Reclamantele din

prezenta cauză sunt fiicele numiților P.L. și P.N.A. așa cum rezultă și din Decizia

civilă nr. 697/ A din 01 martie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă (fila 54 dosar fond), singurele moștenitoare ale acestora,

astfel că, excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor pentru

nerespectarea principiului unanimității în materia revendicării bunurilor

imobile apare ca fiind nefondată.

Prin sentința civilă nr.

1035 din 27 ianuarie 1998 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea

formulată de autorii reclamantelor din prezenta cauză – numiții P.L. și P.N.A.,

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a constatat

că imobilul trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 nu

a fost naționalizat cu respectarea dispozițiilor art. 2 din decret și că statul

nu are titlul valabil constituit astfel că, Consiliul General al Municipiului

București prin Primarul General al Municipiului București a fost obligat la

restituirea imobilului situat în București, sector 1 compus din construcție

formată din subsol, parter și două etaje și teren.

În temeiul acestei

sentințe a fost emisă la data de 27 aprilie 1998 dispoziția de restituire a

imobilului, mai puțin parterul care a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995

la data de 04 septembrie 1997 deși autorii reclamantelor formulaseră la data de

18 februarie 1997 acțiunea în revendicarea imobilului în contradictoriu cu

statul reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București.

Cererea formulată de

autoarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea

despăgubirilor pentru locuințele vândute nu echivalează unei opțiuni pe care

aceasta a avut-o, între legea specială și dreptul comun ci, în ipoteza în care

acestea au fost și încasate, urmează a fi restituite, în condițiile aceleiași

legi, singura opțiune pe care intimatele au exercitat-o, era cea a promovării

acțiunii în revendicare, față de persoanele fizice dobânditoare ale imobilului,

în vederea recuperării, în natură, a bunului.

Asupra noțiunii de

„bun” în sensul Convenției și succesului în acțiunea în revendicare, ca urmare

a cumpărării titlurilor exhibate, Curtea constată că, în mod corect, Tribunalul

a apreciat că titlul mai bine caracterizat este cel al reclamantelor care

provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, titlul apelantului - pârât

provine de la un neproprietar, fiind lipsită de relevanță, în această procedură

a comparării titlurilor, atât aparența unui drept, cât și buna - credință a

dobânditorilor în baza Legii nr. 112/1995.

Mai mult

jurisprudența C.E.D.O. statuează, în materia revendicării imobilelor de acest

gen că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -

credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în

justiție a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun (P.,

S., F.), iar prin constatarea nevalabilității titlului statului prin sentința

civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

irevocabilă, bunul a fost recunoscut ca aparținând retroactiv patrimoniului

autorilor reclamantei.

Pârâtul a devenit

proprietar mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra

bunului imobil să facă obiectul unei confirmări definitive, care s-a și produs

prin efectul declarativ al sentinței civile nr. 10355/1998 al Judecătoriei

sectorului1 București, hotărâre care a reținut, cu autoritate de lucru judecat,

caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nefiind respectate

dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Tribunalul a aplicat

și interpretat corect, și sub acest din urmă aspect, dispozițiile art. 1201 C.

civ. având în vedere, la momentul comparării celor două titluri de proprietate,

efectele hotărârii civile mai sus menționată relativ la modalitatea de preluare

a întregului imobil de către stat de la autorul reclamantelor care face parte

dintr-o categorie socială exceptată actului de naționalizare. Hotărârea

privește întregul imobil, nefăcându-se vreo referire doar la o parte din

imobil. Imposibilitatea restituirii în natură a bunului a rezultat tocmai din

înstrăinarea unor apartamente ale imobilului iar pentru a fi îndepărtat acest

impediment reclamanții au promovat acțiunea în revendicare.

Corect au fost

interpretate de către instanța de fond și dispozițiile Deciziei nr. 32/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și, pe cale

de consecință, soluția primită de excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare este corectă.

Mijlocul procedural

eficient, care să apere dreptul de proprietate, ca și drept efectiv, iar nu

doar garantat prin legea fundamentală, împotriva persoanelor fizice,

particulari care au dobândit apartamentele în litigiu în condițiile Legii nr. 112/1995,

este acțiunea în revendicare, procedura administrativă reglementată prin legea

specială având menirea de a guverna raporturilor juridice dintre foștii

proprietari și stat.

Acțiunea în

revendicare nu poate fi paralizată de formularea unei notificări în procedura

menționată și nici a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare

cumpărare, acțiune care să fie întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr.

10/2001.

Pârâtul mai afirmă,

în susținerea tezei inadmisibilității acțiunii în revendicare și că aceasta se

impune, consecință a posibilității reclamantelor, care nu pot obține

restituirea bunului în natură, de a li se acorda o despăgubire sub forma unei

participații, în calitate de acționari, la un organism de plasare a valorilor

mobiliare.

Or, se constată că

„Fondul Proprietatea” nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea

conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, și că, deși Legea nr. 10/2001

le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și

ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne

teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen

rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă (Tudor contra României, Matache

contra României, Faimblat contra României).

În ceea ce privește

nereținerea, de către instanța de fond, a incidenței dispozițiilor art. 9 și 14

din Legea nr. 112/1995, instanța de apel a constatat că tribunalul, în

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a soluționat

corect acțiunea în revendicare, nefiind învestit de reclamante ori de către

pârâți, pe cale reconvențională, cu un petit având ca obiect constatarea

nulității vânzării încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz,

constatarea bunei - credințe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiași

legii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul S.E., formulând următoarele critici:

- Decizia recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura

pricinii, respectiv, instanța de apel în mod greșit a constatat că prin

sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București a fost

restituit reclamantelor întreg imobilul situat str. C., în condițiile în care

apartamentul deținut de pârât a fost exceptat de la această măsură, așa cum

rezultă din dispozitivul sentinței arătate și din raportul de expertiză tehnică

efectuat în cauză, înscrisuri pe care instanța nu le-a analizat, pornind astfel

de la o premisă străină de natura pricinii, respectiv, aceea că imobilul a

făcut obiectul restituirii printr-o hotărâre judecătorească.

Hotărârea

judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat a fost reținută de instanța

de apel nu a analizat trecerea în proprietatea statului referitor la

apartamentul deținut de către pârât, astfel încât dispozițiile art. 1201 C.

civ. nu sunt opozabile acestuia.

- Instanța de apel,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, în mod greșit a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârât raportat

la faptul că acestea nu au dovedit că sunt unicele moștenitoare ale autorului

lor, un argument în acest sens fiind acela că în actul de vânzare-cumpărare al

moștenirii intervenit între autoarea reclamantelor și P.S. se menționa că

aceasta din urmă vinde dreptul asupra părții din moștenirea pe care a

dobândit-o de la defunctul D.G., deci nu din întreaga moștenire, rezultând

astfel că autorii reclamantelor nu erau singurii proprietari ai imobilului în

discuție, situație față de care reclamantele nu puteau introduce singure

acțiunea în revendicare.

Mai arată că

reclamantele nu au făcut dovada că sunt moștenitoarele defuncților P.L. și P.N.A.,

nici că P.L. ar fi unica moștenitoare a defunctului D.G., apartamentul deținut

de pârât nu se regăsește în actul dotal întocmit de G.D. cu ocazia căsătoriei

fiicei sale, L., lucru ce a fost recunoscut chiar de către reclamante și rezultă

din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, care nu cuprinde nici o

mențiune în acest sens.

Din nici un act depus

la dosarul cauzei nu rezultă că P.L., mama reclamantelor, este unica

moștenitoare a tatălui său, D.G., instanța de apel fundamentându-și soluția pe

interpretarea greșită a probatoriilor ori prin neanalizarea și coroborarea

altor înscrisuri depuse la dosar.

De pe urma

defunctului D.G. au rămas ca moștenitori fiica, P.L. și a doua soție, D.M., iar

moștenitoarea acesteia din urmă este P.S. și alți moștenitori menționați

într-un certificat de calitate de moștenitor ce nu a fost depus niciodată la

dosarul cauzei.

Prin confirmarea

calității reclamantelor de moștenitoare asupra întregului imobil în litigiu

instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun

judecătorilor să depună toate stăruințele în aflarea adevărului, schimbând

astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al înscrisurilor aflate la

dosarul cauzei.

- Hotărârea recurată

a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 44

din Constituție, a Legii nr. 10/2001, art. 329 alin. (3) C. proc. civ., art. 1201

C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.

În acest sens arată

că ignorarea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 reprezintă o

încălcare a principiului specialia generalibus derogant, respectiv, instanțele

nu au analizat cauza din perspectiva incidenței art. 45 din legea specială de

reparație, funcție de care acțiunea în revendicare ar fi putut fi soluționată

favorabil numai în condițiile în care reclamantele ar fi solicitat, în termenul

prevăzut de legea specială, constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către pârât în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cum în speță reclamantele

nu au făcut un asemenea demers, titlul exhibat de pârât era preferabil

acestora, iar pronunțarea unei soluții contrare, fără raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. în partea

care prevede că admiterea acțiunii în revendicare nu trebuie să încalce un alt

drept de proprietate legal dobândit, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O. care ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de

a vedea renăscută supraviețuirea unui drept de proprietate imposibil de

exercitat o perioadă îndelungată de timp.

Articolul 1201 C.

civ. nu este incident în cauză prin raportare la sentința civilă nr. 1035/1998,

întrucât, pe de o parte, nu este îndeplinită condiția triplei identități

prevăzută de textul legal arătat, iar pe de altă parte, apartamentul ocupat de

pârât nu a făcut obiectul restituirii dispusă prin această sentință.

Reclamantele nu au un

bun în sensul Convenției, întrucât prin faptul că nu au solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 al Legii

nr. 10/2001, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător, în speță,

pârâtul S.E., s-a consolidat, făcând imposibilă admiterea acțiunii în

revendicare, întrucât opune reclamantelor un drept preferabil.

Recursul urmează a fi

admis pentru argumentele ce succed, cu precizarea că susținerile recurentului

încadrate în mod corespunzător în cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

și analizate în ordinea impusă de raționamentul juridic pe care se întemeiază

soluția adoptată în cauză:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care

nesocotește principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința

părților exprimată în contract.

Prin urmare,

judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în

contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de

voință al acestora sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori

denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui

motiv de casare, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății ca manifestare de voință exteriorizată cu intenția de a produce

efecte juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea de

voință exprimată.

Referitor la acest

motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare

ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de moștenitoare a

acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului

juridic dedus judecății prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este

incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate și

urmează a fi înlăturate ca atare.

Recurentul-pârât

contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției calității

procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele

moștenitoare ale bunicului lor D.G. și că acțiunea în revendicare trebuie

exercitată de toți coproprietarii.

În acest context,

Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel pe acest aspect este

legală, valorificându-se în mod corect efectele Deciziei civile nr. 697/ A din 01

martie 2001 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul

nr. 708/2001 (fila 54 Dosar nr. 1728/299/2007 al Judecătoriei Sector 1

București), în soluționarea acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei P.L.

(soțul supraviețuitor P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B. și P.V.M., pe de

altă parte.

Totodată, P.L. a avut

calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat

proprietatea tatălui acesteia, D.G. - așadar, și asupra cotei - părți de 7/8

din imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare – cumpărare de

fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din care face parte apartamentul în

litigiu.

Astfel, fiica P.L. este

succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor nr. 22 din 02

aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M.,

totodată, a cumpărat dreptul asupra părții din moștenire dobândite de D.M.,

prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri din 29 septembrie 1999

întocmit la același notar, încheiat cu numita P.S., unica moștenitoare legală a

lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. 78/1999 supliment la

certificatul de moștenitor nr. 250/1997.

În ceea ce privește

calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., se reține că,

în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E.,

prin intermediul instanței de judecată, pentru depunerea la dosar a

certificatului de moștenitor nr. 250/1997, din conținutul căruia (fila 61 dosar

apel) rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile

decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.

Ca atare, a fost

dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat

către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de

moștenitor nr. 78/1999, dovedindu-se, așadar, calitatea procesuală a

reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale numitei P.L.,

motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a respins excepția cu acest

obiect.

În ceea ce privește,

însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că

își găsește aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel cuprinde

motive străine de natura pricinii.

Astfel, analizând

fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea primei

instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către

recurentul – pârât prin contractul de vânzare – cumpărare din 4 septembrie 1997,

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor

prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată

în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a reținut, așadar,

autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și s-a considerat

că titlul reclamantelor este preferabil față de cel al pârâtului.

Or, premisa pe care

s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită, deoarece apartamentul în

litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluționate prin sentința

civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de

lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.

Este de precizat că

această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei recurate în baza art.

312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în

cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele

necesare soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este redată în

hotărârea primei instanțe și reflectată de probatoriul administrat, nu este

contestată de niciuna dintre părți.

Ca atare, pe baza

situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7

C. proc. civ., dată fiind existența motivelor străine de natura pricinii în

cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei și rejudecarea

apelului pârâtului.

Se reține, astfel, că,

pe temeiul raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert

M.S. în cursul judecății în primă instanță, tribunalul a constatat că imobilul

construcție din str. C. (ce a aparținut lui D.G.) este compus din mai multe

corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul

ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter și un

etaj.

La termenul de

judecată din 3 noiembrie 2008, în fața tribunalului, reclamantele, prin

apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei

cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin sentința

civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de

expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V. (filele 22-25 Dosar nr.

13432/299/2007), în care s-a reținut faptul că „imobilul din strada A.C. ocupat

de pârât nu a făcut parte din proprietatea dotală stabilită prin contractul de

căsătorie”.

De altfel, și în fața

acestei instanțe de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei

Curți, a arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este

diferit de cel ce a fost restituit reclamantelor în baza sentinței civile nr. 1035/1998.

Din cuprinsul acelei

hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului

situat în București, compus din teren, subsol, parter și două etaje, or, după

cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire

format din parte și un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după

încheierea actului dotal.

Or, lipsa de

identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia s-a

statuat prin sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 București

indică faptul că în speță nu se pune problema autorității de lucru judecat a

acelei hotărâri judecătorești și atestă că, în privința apartamentului în

litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.

Acest fapt este

relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în

revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul

legii, precum și al dispozițiilor C.E.D.O., invocate explicit prin motivele de

recurs, în actuala orientare a jurisprudenței Curții Europene.

Potrivit deciziei

pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în

revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile

acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii

naționale - respectiv Legea nr. 10/2001.

Este esențial,

așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției,

noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în

cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15

octombrie  2010.

După cum rezultă din

această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în

jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”,

cât și a unei „speranțe legitime”de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența

anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza

Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un

„bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului,

nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005

(ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în

perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop),

recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001

(inițiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condițiilor

legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost

necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Proprietarul care nu

deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată

nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială,

astfel încât se constată că, în speță, reclamantele nu au un drept la

restituire care să le îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de

relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului

constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în

litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru aceste motive,

acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinței

existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca

atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu

consecința modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat

de pârâtul S.E. împotriva sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă și a respingerii ca neîntemeiată a acțiunii

reclamantelor, în aplicarea art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.E. împotriva Deciziei nr. 471/ A din 20 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică în tot

decizia recurată.

Admite apelul

declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința în sensul că respinge cererea ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 iulie 2011.