ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5005/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la 1 noiembrie 2007, reclamanta P.E.C. a chemat în judecată pe pârâta C.V., solicitând obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. I., nr. 58A, etajul 1, apartamentul 2, sector 1, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC A. SA, de mama sa, G.F. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului M.V., iar imobilul situat în str. I., nr. 58-58A, sector 2 (fostă str. G.L.) a aparținut bunicului său, I.R., fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

S-a mai susținut că tatăl reclamantei a promovat o acțiune în revendicare în anul 1990 și a depus și o cerere de retrocedare la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, ce a rămas nesoluționată, imobilul fiind vândut foștilor chiriași. Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate ca o consecință a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună credință, reclamanta pârâtă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin sentința civilă nr. 6250 din 26 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea principală și a obligat-o pe pârâta reclamantă să lase reclamantei pârâte în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. I., nr. 58A, etaj 1, apartament 2, sector 2, compus din trei camere, bucătărie, balcon, în exclusivitate, și cămară, vestibul, culoar, boxă și WC în comun, cota indiviză de 11,48% din părțile comune ale întregului imobil, precum și 30,19 m.p. teren situat sub construcție. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a fost obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 1409/A din 7 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința menționată și a constatat competența Tribunalului București de a judeca litigiul în primă instanță.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 1297/3/2010. Prin sentința civilă nr. 431 din 29 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.E.C. ca inadmisibilă și a disjuns soluționarea cererii reconvenționale, formând un nou dosar cu termen de judecată la 14 iunie 2010. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 60/A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantei și a desființat sentința apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Tribunalul a reținut că apartamentul revendicat, deținut în prezent de pârâtă, face parte dintr-un imobil cu mai multe apartamente, toate celelalte fiind redobândite de reclamantă ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, prin sentința civilă nr. 8315 din 3 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București i-a fost restituit apartamentul nr. 2 de la etajul 1, ocupat de L.A. Prin sentința civilă nr. 4381 din 3 iunie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată la 19 februarie 2004 împotriva pârâților D.V.T.C., D.Z., N.J. și N.M., fiind obligați pârâții să lase în deplină proprietate apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 3409 din 22 aprilie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, pârâții S.N. și N.A. au fost obligați să lase în deplină proprietate reclamantei apartamentul 5 și mansarda imobilului din str. I., nr. 58-58A. Prin sentința civilă nr. 2800 din 7 martie 2002, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei L.F., aceasta fiind obligată să lase în deplină proprietate apartamentul situat la etajul 3 mansardă. În plus, Tribunalul a reținut și puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor menționate, cu referire la modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului.

Astfel, prin considerentele deciziei nr. 859/R/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost una nelegală, autorul reclamantei, defunctul I.R., fiind exceptat de la naționalizare datorită ocupației sale de magaziner la Cooperativa I.C. Autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în București, str. G.L., nr. 58, (ulterior str. I., nr. 58, iar din anul 1988, str. I. nr. 58A) în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1928 și a autorizației de construire din 28 mai 1928 și din 10 iunie 1929, toate aceste acte atestând legitimarea procesuală activă a reclamantei în prezenta cauză.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale susținută de pârâtă, pentru lipsa de identitate între imobilul revendicat și imobilul aflat în proprietatea autorului reclamantei, prin raportare la componența imobilului. Pentru înlăturarea acestor susțineri, Tribunalul a avut în vedere toate hotărârile judecătorești anterioare, cu privire la alte apartamente din aceeași clădire, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul a fost edificat de autorul reclamantei în baza autorizațiilor de construire menționate. Comparând titlurile opuse de părți, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Tribunalul a dat preferință reclamantei, în considerarea faptului că titlul său provine de la adevăratul proprietar, iar hotărârile judecătorești menționate pot fi considerate ca fiind de natură să îi creeze „o speranță legitimă”.

Totodată, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pârâta este îndreptățită să fie despăgubită cu valoarea de circulație a bunului de care aceasta a fost evinsă prin admiterea acțiunii în revendicare. Pentru aceste motive, prin sentința civilă nr. 1188 din 6 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 din str. I., nr. 58A, etaj 1, sector 2. Reținând culpa procesuală a pârâtei, a fost obligată aceasta, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., la 10.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta C.V., susținând că Tribunalul s-a pronunțat numai asupra excepției lipsei calității procesuale active și asupra fondului litigiului, omițând să se pronunțe asupra prescripției dreptului material la acțiune, situație în care se impune desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București. În subsidiar, apelanta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active în raport de înscrisul depus în dosarul judecătoriei, emis de Primăria Sectorul 2 – Serviciul de Impunere Persoane Fizice, în care se menționează că „D-na I.F. devine proprietar al apartamentului nr. 5 din imobil în baza contractului de schimb din 26 martie 1947 încheiat cu autorul reclamantei”.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, apelanta a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, apelanta a invocat buna sa credință, având în vedere că nu a fost anulat contractul prin care a dobândit apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 și a solicitat să se constate că dispozițiile art. 45 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conferă bunei credințe efecte similare cu cele produse de aplicarea principiului error communis facit jus. Prin decizia civilă nr. 58/A din 20 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei C.V. și a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că dreptul reclamantei nu a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se stabilească în mod expres și neechivoc restituirea acestui bun în proprietatea sa, aceasta servindu-se de hotărâri judecătorești prin care i s-au admis acțiuni în revendicare cu privire la alte spații din imobil, a căror situație nu este identică cu cea din prezentul dosar. Astfel, cu privire la apartamentul 4, pentru care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1845/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul L.F.

cu Primăria Municipiului București. Cu privire la apartamentele 5, 3 și 2, s-a reținut că acțiunile în revendicare au fost soluționate în perioada 2002-2007, anterior clarificărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României. Pe de altă parte, s-a apreciat că, formulând acțiunile în revendicare separat, reclamanta și-a asumat riscul de a primi soluții diferite. Evocând decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe simpla speranță de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv.

Pe cale de consecință, s-a considerat că reclamanta nu își poate valorifica pe calea dreptului comun, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ., având doar un drept de creanță pe care îl poate valorifica în condițiile Legii nr. 10/2001. În privința titlului exhibat de pârâtă s-a constatat că bunul a fost dobândit de aceasta în condiții de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul aparent al cărui titlu nu era contestat la acel moment și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a constatat preferabilitatea titlului pârâtei și îndreptățirea acesteia de a păstra bunul dobândit în temeiul unui contract ce nu a fost desființat.

S-a apreciat că sunt neîntemeiate excepțiile invocate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la acțiune și la lipsa calității procesuale active. S-a reținut, astfel, că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă. În ceea ce privește lipsa calității procesuale active s-a reținut că actele depuse fac dovada că imobilul a aparținut autorului reclamantei, I.R., conform contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1928 și a autorizațiilor de construcție din 28 mai 1928 și din 10 iunie 1929. În ceea ce privește procesul-verbal de preluare invocat, s-a constatat că acesta este lipsit de relevanță sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamantei și nici nu face dovada înstrăinării vreunui apartament de către fostul proprietar anterior naționalizării.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal reclamanta P.E.C. și pârâta C.V. Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare privind revendicarea celorlalte apartamente din imobil erau obligatorii pentru instanța de apel în ceea ce privește constatările dreptului de proprietate al autorului I.R., a dovedirii succesiunii față de proprietarul imobilului preluat de stat și a naționalizării nelegale în baza Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care autorul reclamantei era exceptat de la naționalizare datorită ocupației sale de magazioner la Cooperativa I.C.

S-a susținut, totodată, că este incorect argumentul reținut de instanța de apel în sensul că situația celorlalte dosare nu este identică cu cea din prezenta cauză, în condițiile în care vânzarea s-a realizat fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, astfel că nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului reclamantei. Recurenta reclamantă a învederat că în procesul de comparare a titlurilor în conflict, instanța de apel trebuia să constate preferabilitatea titlului său, mai bine caracterizat, în raport cu titlul opus de intimata pârâtă, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Municipiul București, un non dominus.

Un alt motiv de recurs invocat de reclamantă a vizat constatarea greșită a instanței de apel în sensul că neanularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar conferi preferabilitate titlului intimatei pârâte. În acest context, s-a susținut că prin condiționarea exercitării acțiunii în revendicare de anularea prealabilă a titlului dobânditorului se ajunge la o ingerință în dreptul real al fostului proprietar, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 14 din Convenție. Recurenta reclamantă a arătat că buna-credință a autoarei intimatei pârâte la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului revendicat este lipsită de relevanță și, de altfel, este inexistentă, întrucât autorul său, I.M.V.

solicitase restituirea întregului imobil prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 6890 din 19 octombrie 1990. Recurenta reclamantă a invocat, de asemenea, interpretarea eronată de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea de „bun” și, pe cale de consecință, aprecierea nelegală în sensul că nu este îndeplinită condiția existenței în favoarea sa a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Cu referire la Cauzele Maria Atanasiu împotriva României, Păduraru împotriva României, Viașu împotriva României și Ruxandra Ionescu împotriva României, recurenta reclamantă a învederat că deține un „interes patrimonial” ce îi conferă o „speranță legitimă” la restituirea în natură, cu aceeași valoare cu cea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. Recurenta reclamantă a susținut că nu are o posibilitate reală de a obține măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv, față de intimata pârâtă care se poate prevala de dispozițiile Legii nr. 1/2009, putând primi o despăgubire echivalentă cu valoarea actuală de circulație a imobilului. S-a arătat că nu este de neglijat nici faptul că intimata pârâtă deține în proprietate un alt imobil în afara celui revendicat. Prin recursul său, pârâta a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea pronunțării asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, sau modificarea în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a arătat că instanța de apel investită cu acest motiv de apel, s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind-o ca neîntemeiată, fără a arăta, însă, considerentele pentru care nu a restituit cauza instanței de fond, lipsind-o astfel de posibilitatea legală de a exercita două căi de atac: apelul și recursul. În subsidiar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, în condițiile în care autorul reclamantului a pierdut calitatea de proprietar asupra întregului imobil, conform înscrisului emis de Primăria Sectorului 2 și procesului-verbal de naționalizare.

Ambele părți au formulat întâmpinări, una la recursul celeilalte, recurenta reclamantă solicitând respingerea recursului pârâtei ca inadmisibil, și în subsidiar ca nefondat, iar recurenta pârâtă solicitând respingerea ca nefondat a recursului reclamantei. Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat de aceasta este nefondat pentru considerentele ce succed: Așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta a formulat acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 1 noiembrie 2007. Deși dreptul reclamantei asupra apartamentului în litigiu nu a fost constatat anterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, aceasta a invocat în susținerea pretențiilor sale hotărâri judecătorești cu privire la alte apartamente din imobil, pentru care instanțele i-au admis acțiunile în revendicare promovate.

Într-adevăr, din hotărârile menționate rezultă că imobilul, în integralitatea sa, a aparținut autorului său, I.R., față de care a făcut dovada succesiunii și că toate apartamentele au fost vândute către foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Apartamentele imobilului din str. I., nr. 58, sector 1, nu au, însă, o situație identică. Astfel, cu privire la apartamentul 4, s-a pronunțat decizia nr. 1845/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul L.F. cu Primăria Municipiului București. Cu privire la apartamentele 5, 3 și 2, instanța de apel a reținut corect că acțiunile în revendicare au fost soluționate în decursul anilor 2002-2007, anterior clarificărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010. Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel a comparat titlurile părților, operațiune specifică acțiunii în revendicare, dând însă preferință titlului pârâtei, în acord cu statuările făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2000, potrivit cărora concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă având prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, în acest mod, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Raționamentul instanței de apel în acordarea preferabilității titlului pârâtei s-a întemeiat pe Hotărârea Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit noțiunea de „bun actual”, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă prin hotărâre acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. În speță, așa cum corect a reținut instanța de apel, cu privire la apartamentul în litigiu, nu există o astfel de hotărâre, reclamanta întemeindu-și pretențiile pe simpla speranță de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme a fost în impsoibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi asimilată noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu contra României, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât în cazul promovării acțiunii în revendicare a imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta nu are un drept la restituire, fiind astfel lipsită de relevanță împrejurarea că s-a constatat nelegalitatea titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului. Nefinalizarea procedurii administrative prevăzute de legea specială, imputabilă eventual autorităților, nu dă naștere unui drept la restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia.

Instanța de apel a apreciat corect că, în acest context, necontestarea titlului pârâtei intimate, cumpărare a apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia, câtă vreme titlul său nu a fost desființat, pârâta intimată beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal. Pe cale de consecință, Curtea va constata că este neîntemeiată critica recurentei reclamante referitoare la neexaminarea condițiilor de legalitate la vânzarea apartamentului în litigiu și respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cât și critica referitoare la inexistența bunei credințe a intimatei pârâte. În privința titlului exhibat de pârâtă, Curtea va constata că a fost încheiat cu proprietarul aparent al cărui titlu nu era contestat la acel moment, titlu ce nu a fost desființat și în temeiul căruia pârâta este îndreptățită să păstreze bunul astfel dobândit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și al subdobânditorului, astfel încât prin restituirea bunurilor preluate de stat să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice. Totodată, Curtea va reține că este lipsită de relevanță în contextul expus împrejurarea că intimata pârâtă ar deține în proprietate și un alt imobil, în afara celui în litigiu. Pentru aceste considerente se va constata că recursul reclamantei este nefondat, instanța de apel procedând corect în analiza acțiunii în revendicare nu din perspectiva regulilor clasice, ci a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României și a deciziei nr. 33/2008 în recursul în interesul legii în această materie.

În ceea ce privește recursul pârâtei C.V., Curtea va constata că, în conformitate cu dispozițiile procedurale ce reglementează materia recursului, obiectul acestei căi de atac nu îl poate constitui decât dispozitivul hotărârii atacate, iar nu și considerentele, care au stat la baza pronunțării hotărârii. Prin urmare, odată ce prin decizia recurată a fost admis apelul pârâtei împotriva sentinței nr. 1188 din 5 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, aceasta a avut câștig de cauză, neavând astfel interes să atace hotărârea. Mai mult, excepțiile invocate au fost examinate prin decizia recurată, hotărârea fiind motivată și sub aceste aspecte. În consecință, se va respinge recursul pârâtei ca lipsit de interes.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către recurenta reclamantă proporțional cu apărarea față de recursul pârâtei, respectiv ½ din onorariul avocatului său.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E.C. împotriva deciziei nr. 58/A din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta C.V. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurenta-pârâtă C.V. la 5.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă P.E.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2013.