ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8440/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la 1 noiembrie 2007, reclamanta P.E.C. a chemat în judecată pe pârâta C.V., solicitând obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Str. I., sector 1, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC A. SA, încheiat pe numele mamei sale, G.F..

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului M.V., iar imobilul situat în Str. I., sector 2, (fostă G.L.), ce a aparținut bunicului său, I.R., și a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 3810. S-a mai susținut că tatăl reclamantei a promovat o acțiune în revendicare în anul 1990 și a depus și o cerere de retrocedare la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, ce a rămas nesoluționată, imobilul fiind vândut foștilor chiriași. Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate, ca o consecință a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună-credință, reclamanta pârâtă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin Sentința civilă nr. 6250 din 26 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea principală și a obligat-o pe pârâta-reclamantă să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Str. I., sector 2, compus din trei camere, bucătărie, balcon, în exclusivitate și cămară, vestibul, culoar, boxă și WC în comun, cota indiviză de 11,48% din părțile comune ale întregului imobil, precum și 30,19 m.p. teren situat sub construcție. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a fost obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 1409 A din 7 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința menționată și a constatat competența Tribunalului București de a judeca litigiul în primă instanță.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 1297/3/2010. Prin Sentința civilă nr. 431 din 29 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.E.C. ca inadmisibilă și a disjuns soluționarea cererii reconvenționale, formând un nou dosar cu termen de judecată la data de 14 iunie 2010. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a promovat acțiunea sa în revendicare la data de 1 noiembrie 2007, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii, reglementate de actul normativ menționat.

Întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație și întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o astfel de lege, tribunalul a apreciat că acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale administrative.

Prima instanță a considerat că nu i se refuză, astfel, reclamantei dreptul la o instanță, întrucât ea are asigurat acest drept în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau, pentru ipoteza în care unitatea deținătoare nu soluționează în termen notificarea formulată în condițiile art. 22 ori refuză soluționarea acesteia, dreptul de acces la instanță a fost stabilit prin Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțat în soluționarea unui recurs în interesul legii. S-a concluzionat că aplicarea dispozițiilor speciale nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Găsind întemeiată excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă, prima instanță a considerat că este de prisos să analizeze și excepția lipsei calității procesuale active și a disjuns soluționarea cererii reconvenționale, constatând că doar cererea principală este în stare de judecată.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea prevederilor și principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene, întrucât nu s-a avut în vedere că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea statului, fiind înstrăinat, astfel că nu poate fi reținută niciuna dintre situațiile prevăzute de legea specială. De asemenea, s-a susținut că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantei de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acțiuni în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ.

S-a învederat, totodată, că și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a recunoscut admisibilitatea acțiunii în revendicare, în cazul în care există neconcordanțe între legea internă și Convenție, urmând să se analizeze cauza pe fond, în lumina dreptului comun, a Legii nr. 10/2001 și a normelor europene, respectiv art. 1 din Primul Protocol, pentru a se stabili în ce măsură privarea reclamantei de proprietate, prin înstrăinarea bunului său către chiriaș corespunde cerințelor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dacă această ingerință a statului prevăzută de legea internă este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 60 A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantei și a desființat sentința apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, în analiza admisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, prima instanță a pornit de la o premisă greșită, respectiv aceea că partea nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în care se află situat și apartamentul revendicat, deși cu înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit că aceasta, împreună cu autoarea sa, I.E.N., au solicitat Primăriei Municipiului București, cu notificarea din 21 martie 2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, Str. I. (fostă L.), sector 2. De asemenea, s-a reținut că, deși prin considerentele hotărârii a făcut numeroase trimiteri la conținutul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a nesocotit din cuprinsul acesteia chiar acele dezlegări ale instanței supreme, obligatorii pentru toate instanțele în virtutea dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., prin care se arată că acțiuni similare celei de față nu numai că nu pot fi excluse de plano, ca urmare a existenței Legii nr. 10/2001, dar că ele trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând procedeul comparării titlurilor concurente și făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. S-a considerat că, pentru a putea cerceta pretențiile afirmate de reclamantă în concursul cu chiriașul cumpărător, acesteia (reclamantei) trebuie să i se asigure accesul la o instanță, acces ce i-a fost îngrădit prin soluția primei instanțe. S-a apreciat că argumentele din hotărârea primei instanțe ignoră cu desăvârșire cererea de chemare în judecată cu soluționarea căreia a fost învestită, temeiurile juridice ale acesteia ca și cauza cererii ce a condus la formularea ce a condus la formularea unei astfel de acțiuni.

Apreciind că, în cauză, părțile nu au beneficiat de o judecată pe fond a pretențiilor și drepturilor pe care și le opun, curtea de apel a considerat că se impune admiterea apelului și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desființarea sentinței apelate cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cuprinse în normele art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, în sensul de a anula hotărârea primei instanțe și a reține cauza în vederea evocării fondului, astfel cum a solicitat apelanta în concluziile orale, prin apărătorul său, întrucât, în conformitate cu prevederile art. XXII din actul normativ menționat, dispozițiile de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. se aplică numai proceselor și cererilor începute ori formulate după intrarea în vigoare a acestei legi. Or, procesul de față a fost început la data de 1 noiembrie 2007. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.V., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a nesocotit principiul aplicării imediate a Legii nr. 10/2001, care interesează ordinea publică, art. 15 alin. (2) din Constituție și a art. 1 C. civ. S-a învederat că acțiunea în revendicare se exercită în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 1, 21 alin. (1) și (5), 47 alin. (2) și 48, restituirea în natură fiind condiționată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanței de judecată.

Recurenta a arătat că imobilul în litigiu face parte din categoria celor ce constituie obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel încât este supus reglementării speciale cuprinse în această lege, derogatorie de la dreptul comun. Pe cale de consecință, s-a reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 - 481 C. civ. este inadmisibilă, instanța de apel aplicând greșit legea și încălcând și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2009, în care se stipulează că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

S-a criticat hotărârea recurată și pentru greșita reținere a îngrădirii accesului la justiție al reclamantului, în condițiile în care nesoluționarea notificării în termenul de 60 de zile, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu îi conferă acesteia dreptul de a se adresa instanței cu o acțiune în revendicare, ci posibilitatea de a solicita obligarea unității notificate de a se pronunța cu privire la notificare. Intimata-reclamantă P.E.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Examinând criticile invocate de pârâta-recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt nefondate. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din București, Str. I., sector 2 fusese vândut de Primăria Municipiului București foștilor titulari ai contractelor de închiriere, în temeiul Legii nr. 112/1995. În aceste condiții, Municipiul București nu mai avea calitatea de unitate deținătoare conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta-intimată nu mai putea beneficia, în calitate de persoană îndreptățită, de procedura administrativă de restituire în natură prevăzută de legea specială.

În acest context, instanța de apel a reținut corect că Tribunalul București, ca primă instanță, trebuia să analizeze pe fond prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, urmând să lămurească dacă o asemenea acțiune poate constitui un remediu efectiv de natură să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale și să stabilească în ce măsură legea internă intră în conflict Convenția, prin raportare la circumstanțele cauzei. În acest sens, s-a făcut în mod legal aplicarea dezlegărilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, obligatorii conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, o astfel de cale neputând fi valorificată atunci când cererea în revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva uneia dintre entitățile menționate în art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere că dobânditorii chiriași, care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este cazul recurentei C.V., nu sunt implicați în procedura Legii nr. 10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă calea procedurii speciale pentru a-și valorifica pretențiile în contradictoriu cu pârâta. Prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun ca inadmisibilă, părții i-ar fi îngrădit astfel accesul la instanță, în considerarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește incidența art. I pct. 4 din Legea nr. 1/2009, act normativ adoptat ulterior formulării acțiunii, Curtea va constata că acest text reprezintă un argument suplimentar în sprijinul admisibilității acțiunii reclamantei intimate, întrucât din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, analiza respectării sau nerespectării condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare reprezintă un aspect ce ține de cercetarea fondului cererii de chemare în judecată, cu ocazia comparării titlurilor opuse de părți.

Instanța de apel, având în vedere și statuările din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții împotriva României referitoare la incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., a dispus corect trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, obligând-o să analizeze aspectele invocate în susținerea valabilității titlurilor opuse de părți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia de recurs în interesul legii menționate. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 60/A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta la 5270 RON cheltuieli de judecată către intimata P.E.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.