ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8440/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8440/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

sectorului 2 București la 1 noiembrie 2007, reclamanta P.E.C. a chemat în

judecată pe pârâta C.V., solicitând obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Str. I., sector

1, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997,

încheiat cu SC A. SA, încheiat pe numele mamei sale, G.F..

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.,

reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului M.V., iar imobilul

situat în Str. I., sector 2, (fostă G.L.), ce a aparținut bunicului său, I.R.,

și a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 3810. S-a mai

susținut că tatăl reclamantei a promovat o acțiune în revendicare în anul 1990

și a depus și o cerere de retrocedare la Comisia pentru Aplicarea Legii nr.

112/1995, ce a rămas nesoluționată, imobilul fiind vândut foștilor chiriași.

Prin cerere

reconvențională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate,

ca o consecință a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună-credință, reclamanta pârâtă având dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin Sentința civilă

nr. 6250 din 26 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea

principală și a obligat-o pe pârâta-reclamantă să lase reclamantei-pârâte în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Str. I., sector 2,

compus din trei camere, bucătărie, balcon, în exclusivitate și cămară,

vestibul, culoar, boxă și WC în comun, cota indiviză de 11,48% din părțile

comune ale întregului imobil, precum și 30,19 m.p. teren situat sub

construcție. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a fost

obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 1409 A din 7 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul, a anulat sentința menționată și a constatat competența

Tribunalului București de a judeca litigiul în primă instanță.

Cererea a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 14 ianuarie

2010, sub nr. 1297/3/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 431 din 29 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității, a respins cererea principală formulată de

reclamanta P.E.C. ca inadmisibilă și a disjuns soluționarea cererii

reconvenționale, formând un nou dosar cu termen de judecată la data de 14 iunie

2010.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a promovat acțiunea sa în

revendicare la data de 1 noiembrie 2007, deci ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și că aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale

pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii, reglementate de actul

normativ menționat.

Întrucât, potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație și întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o

astfel de lege, tribunalul a apreciat că acțiunile în revendicare introduse

după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care

foștii proprietari puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale

administrative.

Prima instanță a

considerat că nu i se refuză, astfel, reclamantei dreptul la o instanță,

întrucât ea are asigurat acest drept în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 sau, pentru ipoteza în care unitatea deținătoare nu soluționează în

termen notificarea formulată în condițiile art. 22 ori refuză soluționarea

acesteia, dreptul de acces la instanță a fost stabilit prin Decizia nr. XX a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțat în soluționarea unui recurs în

interesul legii.

S-a concluzionat că

aplicarea dispozițiilor speciale nu contravine Convenției Europene a

Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție.

Găsind întemeiată

excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă, prima instanță a considerat că

este de prisos să analizeze și excepția lipsei calității procesuale active și a

disjuns soluționarea cererii reconvenționale, constatând că doar cererea

principală este în stare de judecată.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică

pentru încălcarea prevederilor și principiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene, întrucât nu s-a avut în

vedere că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea statului, fiind

înstrăinat, astfel că nu poate fi reținută niciuna dintre situațiile prevăzute

de legea specială.

De asemenea, s-a

susținut că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură

posibilitatea reclamantei de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul unei

acțiuni în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481

C. civ.

S-a învederat,

totodată, că și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

recunoscut admisibilitatea acțiunii în revendicare, în cazul în care există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, urmând să se analizeze cauza pe

fond, în lumina dreptului comun, a Legii nr. 10/2001 și a normelor europene,

respectiv art. 1 din Primul Protocol, pentru a se stabili în ce măsură privarea

reclamantei de proprietate, prin înstrăinarea bunului său către chiriaș

corespunde cerințelor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dacă

această ingerință a statului prevăzută de legea internă este justificată de o

cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 60 A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantei și a

desființat sentința apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că, în analiza admisibilității

acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, prima instanță a pornit de la

o premisă greșită, respectiv aceea că partea nu ar fi formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în care se află situat și

apartamentul revendicat, deși cu înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit că

aceasta, împreună cu autoarea sa, I.E.N., au solicitat Primăriei Municipiului

București, cu notificarea din 21 martie 2001, restituirea în natură a

imobilului situat în București, Str. I. (fostă L.), sector 2.

De asemenea, s-a

reținut că, deși prin considerentele hotărârii a făcut numeroase trimiteri la

conținutul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima

instanță a nesocotit din cuprinsul acesteia chiar acele dezlegări ale instanței

supreme, obligatorii pentru toate instanțele în virtutea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin care se arată că acțiuni similare celei de față

nu numai că nu pot fi excluse de plano, ca urmare a existenței Legii nr.

10/2001, dar că ele trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând

procedeul comparării titlurilor concurente și făcând abstracție de efectele

create prin aplicarea legii speciale.

S-a considerat că,

pentru a putea cerceta pretențiile afirmate de reclamantă în concursul cu

chiriașul cumpărător, acesteia (reclamantei) trebuie să i se asigure accesul la

o instanță, acces ce i-a fost îngrădit prin soluția primei instanțe.

S-a apreciat că

argumentele din hotărârea primei instanțe ignoră cu desăvârșire cererea de

chemare în judecată cu soluționarea căreia a fost învestită, temeiurile

juridice ale acesteia ca și cauza cererii ce a condus la formularea ce a condus

la formularea unei astfel de acțiuni.

Apreciind că, în

cauză, părțile nu au beneficiat de o judecată pe fond a pretențiilor și

drepturilor pe care și le opun, curtea de apel a considerat că se impune

admiterea apelului și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desființarea

sentinței apelate cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de apel nu a

făcut aplicarea dispozițiilor de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

cuprinse în normele art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, în sensul de a anula

hotărârea primei instanțe și a reține cauza în vederea evocării fondului,

astfel cum a solicitat apelanta în concluziile orale, prin apărătorul său,

întrucât, în conformitate cu prevederile art. XXII din actul normativ

menționat, dispozițiile de modificare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se

aplică numai proceselor și cererilor începute ori formulate după intrarea în

vigoare a acestei legi. Or, procesul de față a fost început la data de 1 noiembrie

2007.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.V., criticând-o ca

nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a nesocotit principiul

aplicării imediate a Legii nr. 10/2001, care interesează ordinea publică, art.

15 alin. (2) din Constituție și a art. 1 C. civ.

S-a învederat că

acțiunea în revendicare se exercită în condițiile prevăzute de Legea nr.

10/2001, conform art. 1, 21 alin. (1) și (5), 47 alin. (2) și 48, restituirea

în natură fiind condiționată de parcurgerea procedurii administrative

prealabile sesizării instanței de judecată.

Recurenta a arătat că

imobilul în litigiu face parte din categoria celor ce constituie obiect de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel încât este supus reglementării

speciale cuprinse în această lege, derogatorie de la dreptul comun. Pe cale de

consecință, s-a reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 - 481

C. civ. este inadmisibilă, instanța de apel aplicând greșit legea și încălcând

și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2009, în care se stipulează că

nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele ce au fost

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

S-a criticat

hotărârea recurată și pentru greșita reținere a îngrădirii accesului la

justiție al reclamantului, în condițiile în care nesoluționarea notificării în

termenul de 60 de zile, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu îi

conferă acesteia dreptul de a se adresa instanței cu o acțiune în revendicare,

ci posibilitatea de a solicita obligarea unității notificate de a se pronunța

cu privire la notificare.

Intimata-reclamantă

P.E.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând criticile

invocate de pârâta-recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile vizând

greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

sunt nefondate.

La momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din București, Str. I., sector 2

fusese vândut de Primăria Municipiului București foștilor titulari ai

contractelor de închiriere, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții,

Municipiul București nu mai avea calitatea de unitate deținătoare conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta-intimată nu mai

putea beneficia, în calitate de persoană îndreptățită, de procedura

administrativă de restituire în natură prevăzută de legea specială.

În acest context,

instanța de apel a reținut corect că Tribunalul București, ca primă instanță,

trebuia să analizeze pe fond prioritatea Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, urmând să

lămurească dacă o asemenea acțiune poate constitui un remediu efectiv de natură

să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale și să

stabilească în ce măsură legea internă intră în conflict Convenția, prin

raportare la circumstanțele cauzei.

În acest sens, s-a

făcut în mod legal aplicarea dezlegărilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

obligatorii conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Existența Legii nr.

10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, o astfel de cale neputând fi valorificată atunci când

cererea în revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva

uneia dintre entitățile menționate în art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001.

Având în vedere că

dobânditorii chiriași, care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995,

cum este cazul recurentei C.V., nu sunt implicați în procedura Legii nr.

10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă calea procedurii speciale

pentru a-și valorifica pretențiile în contradictoriu cu pârâta.

Prin respingerea

acțiunii în revendicare de drept comun ca inadmisibilă, părții i-ar fi îngrădit

astfel accesul la instanță, în considerarea prevederilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

incidența art. I pct. 4 din Legea nr. 1/2009, act normativ adoptat ulterior

formulării acțiunii, Curtea va constata că acest text reprezintă un argument

suplimentar în sprijinul admisibilității acțiunii reclamantei intimate,

întrucât din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 7 alin. (1

1

)

din Legea nr. 10/2001, analiza respectării sau nerespectării condițiilor impuse

de Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

reprezintă un aspect ce ține de cercetarea fondului cererii de chemare în

judecată, cu ocazia comparării titlurilor opuse de părți.

Instanța de apel,

având în vedere și statuările din Hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții

împotriva României referitoare la incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la

C.E.D.O., a dispus corect trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță,

obligând-o să analizeze aspectele invocate în susținerea valabilității

titlurilor opuse de părți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia de

recurs în interesul legii menționate.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 60/A din 25 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurenta la

5270 RON cheltuieli de judecată către intimata P.E.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.