ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ. și înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 9 mai 2008 reclamantul L.A.N. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și P.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza comparării titlurilor, să se dispună obligarea pârâților să îi predea în deplină, exclusivă proprietate și pașnică posesie imobilul situat în București, sector 2 (teren și construcții) estimat la valoarea de 2.000.000 RON pentru stabilirea competenței materiale a instanței.

În motivare a arătat că imobilul a fost cumpărat de bunicul său prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 6221 din 29 august 1918. Acest imobil a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 pe numele L.N., fiind în realitate în acel moment proprietatea mamei sale N.G., căsătorită cu L.I. S-a mai susținut că potrivit răspunsului Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății, Cadastru purtând nr. 9285/2375/2001 anterior anului 1937 imobilul purtând în prezent nr. 88 - 90 pe Str. Aurel Vlaicu a avut nr. 96 - 98 pe aceeași stradă, iar Str. Aurel Vlaicu a purtat și denumirea de Str. Țăranilor.

Mama sa, O.N.G., a formulat cerere de restituire (nr. 1921/1996) la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Primăriei sector 2, care nu a fost soluționată. S-a depus și notificare în baza Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului nr. 1774/2001 al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea imobilului, cu precizarea că un apartament de două camere a fost cumpărat de P.P. și P.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072/1996. Prin Sentința civilă nr. 4416 din 24 mai 2005 pronunțată de Judecătoria sector 2, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria municipiului București prin mandatar SC A. SA în calitate de vânzător și pârâții P.P.

și P.E., în calitate de cumpărători. În imobil locuiesc în prezent chiriași. Deoarece notificarea nu a fost soluționată timp de 7 ani reclamantul arată că a optat pentru acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. La termenul de judecată din 13 octombrie 2008 reclamantul a precizat, prin avocat, că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 480 C. civ., precizare în raport de care instanța a constatat că acțiunea este inadmisibilă față de pârâtul Municipiul București. La termenul din data de 24 noiembrie 2008 reclamantul, prin apărător, a precizat că își micșorează câtimea obiectului cererii în sensul că solicită obligarea pârâtului la a preda în deplină proprietate imobilul situat în București, sector 2 format din două camere, bucătărie, baie și oficiu în suprafață utilă de 42,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 59,90% din imobil.

Prin Sentința nr. 1749 din 24 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea precizată, a obligat pe pârâtul P.L. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, așa cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072 din 7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București prin SC A. SA și P.P. și P.E., a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că s-a dovedit că imobilul numerotat în anul 1918 și ulterior până în anul 1937 cu nr. 96 - 98 a purtat apoi numărul 88 - 90, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940 cu această numerotare, dobânditorul său fiind în anul 1918 O.M.

Imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la L.N. O.M. a decedat în anul 1936, fiind moștenit de O.N.G., iar reclamantul fiind moștenitorul acesteia. Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N01072 din 7 noiembrie 1996 P.P. și P.E. au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA locuința situată în București, sector 2. Prin Sentința civilă nr. 4416 pronunțată de Judecătoria sector 2 București (definitivă și irevocabilă) a fost admisă cererea reclamantei O.N.G. în contradictoriu cu pârâții P.P., P.E., Municipiul București și SC A. SA și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072/1996.

Pârâtul P.L. este succesorul defuncților P.P. și P.E. În ce privește valabilitatea măsurii de preluare a imobilului de la autoarea reclamantului și existența unui titlu valabil al statului s-a reținut că aceste aspecte au fost analizate în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, constatându-se inexistența din punct de vedere juridic a titlului statului și împrejurarea că Decretul nr. 92/1950 nu poate justifica o preluare valabilă a imobilului. S-a mai reținut reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001, a nulității absolute a acestuia.

În consecință, comparând titlurile de proprietate ale părților instanța a reținut că reclamantul a dovedit că autorul său este proprietarul bunului revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică și cu respectarea cerințelor legii, iar autorii pârâtului au cumpărat în temeiul unui act juridic a cărui nulitate a fost constatată irevocabil anterior, nulitate ce operează retroactiv și se consideră că aceștia nu au fost niciodată proprietari, deci pârâtul nu are titlu de proprietate pentru imobil. Față de cele reținute instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. Împotriva acestei sentințe pârâtul a declarat apel susținând că cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar valoarea imobilului a fost estimată la 2.000.000 RON.

În raport de această situație, cererea este evaluabilă în bani și trebuie timbrată potrivit dispozițiilor legale. La termenul din data de 10 iunie 2009 apelantul a invocat ca motiv suplimentar de apel inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Prin Decizia nr. 389 din 10 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 4416 din 24 mai 2005 Judecătoria sector 2 București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072 din 7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții P.P. și P.E., autorii pârâtului. Această hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 817 din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâtul este succesorul defuncților P.P. și P.E., iar prin admiterea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al autorilor săi, acesta are calitatea de posesor neproprietar. Instanța a mai reținut că în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul este scutit de plata taxei de timbru conform Legii nr. 146/1997, imobilul fiind evaluat numai în vederea stabilirii competenței materiale a instanței. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este nefondată. Acțiunea are ca temei juridic dispozițiile art. 480 C. civ., apelantul-pârât este posesor neproprietar prin anularea titlului de proprietate al autorilor săi, iar reclamantul este proprietar, bunul provenind de la autorul său O.M.

Nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost analizată în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar reclamantul are calitatea de proprietar neposesor, ce solicită lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului de la posesorul neproprietar. Admisibilitatea acțiunii în revendicare este justificată de posibilitatea reclamantului de a beneficia de liberul acces la justiție și de prevederile dreptului comun. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1. Potrivit criticilor structurate în conținutul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. se arată că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel și astfel nu a făcut un control judiciar, motivarea hotărârii fiind generală, ceea ce echivalează cu nemotivare a hotărârii. Prin motivarea succintă s-au adus grave încălcări dreptului pârâtului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 acțiunea în revendicare este o cerere evaluabilă în bani, ce trebuie timbrată, or, instanța de apel face simple afirmații generale, fără a enunța articolul pe care se întemeiază. Nici critica privind excepția inadmisibilității acțiunii nu este analizată pertinent, instanța reținând de asemenea cu titlu general că „în prezenta cauză ne aflăm în situația prevăzută de art. 480 C. civ., deoarece apelantul-pârât este un posesor neproprietar, iar intimatul-reclamant are calitatea de proprietar”.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța a ignorat existența Legii nr. 10/2001 și a aplicat dreptul comun, respectiv a aplicat norma generală unor împrejurări care implică incidența unei norme speciale. Legea nouă suprimă acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, fără a diminua accesul la justiție. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi, dar numai în cazul acțiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.

Deci, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun. Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite s-a stabilit că în cazul acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 se aplică dispozițiile acestei legi. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată valoarea imobilului revendicat a fost estimată la 2.000.000 RON, acțiunea este evaluabilă în bani și este supusă obligației de a se timbra.

Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși, astfel litigiul va putea fi calificat ca fiind evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial dedus judecății intră un drept patrimonial, real sau de creanță, ceea ce se regăsește în speță. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente. 1. Referitor la criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate ca nefondate. Conform acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Motivarea hotărârii judecătorești este un element esențial pentru acest act procedural. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină, cât și situația în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, consecința nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia. Arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților reprezintă o cerință pentru conținutul hotărârii judecătorești prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată se constată că aceasta respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece instanța a analizat criticile formulate în apel respectiv, a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită. Analizând hotărârea recurată se constată că ea cuprinde considerentele pe care se sprijină și care nu sunt nici contradictorii nici străine de natura pricinii. Astfel, a fost analizată critica formulată în apel prin care se susține că cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune în revendicare, este scutită de taxa judiciară de timbru potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997, arătându-se că acțiunea este încadrabilă în art. 15 lit. r) din lege. Critica privind neanalizarea excepției inadmisibilității acțiunii a fost și ea analizată.

Acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-a reținut că nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului a fost analizată în cadrul altui litigiu. 2. Susținerea recurentului că acțiunea este evaluabilă în bani și trebuie supusă timbrării - care nu constituie o critică de nelegalitate ce ar putea conduce la modificarea ori casarea deciziei, ci, cel mult, la obligarea reclamantului să achite taxa judiciară de timbru - nu poate fi primită. Sub un prim aspect se reține că reclamantul a estimat imobilul în vederea stabilirii competenței materiale a instanței, așa cum se indică în cererea de chemare în judecată. Imobilul a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, situație necontestată în cauză.

Așa fiind nu este fondată susținerea reclamantului privind împrejurarea că acțiunea trebuie supusă timbrării, căci sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 care dispun scutirea de taxele judiciare de timbru a acțiunilor și cererilor „introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”. Cum legea nu distinge după temeiul juridic al unei atare acțiuni sau după calitatea pârâtului, nici instanța nu o poate face. 3. În ce privește critica referitoare la faptul că instanța a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și aceasta urmează să fie înlăturată.

Unul din principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, iar, în conformitate cu acest principiu reclamantul a precizat atât în cererea de chemare în judecată cât și la termenul din data de 13 octombrie 2008 că temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă art. 480 C. civ. În paralel cu notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză, reclamantul a solicitat și a obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA în calitate de vânzător și pârâții P.P. și P.E. în calitate de cumpărători (antecesorii pârâtului). Reclamantului nu i se poate reproșa că nu ar fi respectat procedura legii speciale de reparație, câtă vreme în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat atât acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cât și notificare.

Aceasta din urmă nu a fost soluționată și nici nu putea fi soluționată în sensul restituirii în natură, din moment ce entitatea sesizată nu mai deținea imobilul. În atare situație, aplicarea art. 480 C. civ. nu încalcă în nici un fel prevederile Legii nr. 10/2001 și nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate ori stabilității raporturilor juridice în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” Așa fiind, cum pârâtul nu mai are titlu pentru imobil, în mod corect a fost obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, așa cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072/7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București prin SC A. SA și P.P. și P.E. De altfel, deși critică decizia pentru nelegalitate, pârâtul nici nu arată care ar fi titlul său de proprietate care, după anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-ar putea permite să păstreze imobilul.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.L. împotriva Deciziei nr. 389 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 16 aprilie 2010.