ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea
întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ. și înregistrată la Tribunalul
București, secția a IV-a civilă la data de 9 mai 2008 reclamantul L.A.N. a
chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și
P.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza comparării
titlurilor, să se dispună obligarea pârâților să îi predea în deplină,
exclusivă proprietate și pașnică posesie imobilul situat în București, sector 2
(teren și construcții) estimat la valoarea de 2.000.000 RON pentru stabilirea
competenței materiale a instanței.
În motivare a arătat că imobilul a fost
cumpărat de bunicul său prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de
Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 6221 din 29 august 1918. Acest imobil
a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 pe
numele L.N., fiind în realitate în acel moment proprietatea mamei sale N.G.,
căsătorită cu L.I.
S-a mai susținut că
potrivit răspunsului Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența
Proprietății, Cadastru purtând nr. 9285/2375/2001 anterior anului 1937 imobilul
purtând în prezent nr. 88 - 90 pe Str. Aurel Vlaicu a avut nr. 96 - 98 pe
aceeași stradă, iar Str. Aurel Vlaicu a purtat și denumirea de Str. Țăranilor.
Mama sa, O.N.G., a
formulat cerere de restituire (nr. 1921/1996) la Comisia de aplicare a Legii
nr. 112/1995 a Primăriei sector 2, care nu a fost soluționată.
S-a depus și
notificare în baza Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului nr.
1774/2001 al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat
restituirea imobilului, cu precizarea că un apartament de două camere a fost
cumpărat de P.P. și P.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.
1072/1996.
Prin Sentința civilă
nr. 4416 din 24 mai 2005 pronunțată de Judecătoria sector 2, definitivă și
irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat între Primăria municipiului București prin mandatar
SC A. SA în calitate de vânzător și pârâții P.P. și P.E., în calitate de
cumpărători.
În imobil locuiesc în
prezent chiriași.
Deoarece notificarea
nu a fost soluționată timp de 7 ani reclamantul arată că a optat pentru
acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
La termenul de
judecată din 13 octombrie 2008 reclamantul a precizat, prin avocat, că cererea
de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 480 C. civ.,
precizare în raport de care instanța a constatat că acțiunea este inadmisibilă
față de pârâtul Municipiul București.
La termenul din data
de 24 noiembrie 2008 reclamantul, prin apărător, a precizat că își micșorează
câtimea obiectului cererii în sensul că solicită obligarea pârâtului la a preda
în deplină proprietate imobilul situat în București, sector 2 format din două
camere, bucătărie, baie și oficiu în suprafață utilă de 42,53 mp, reprezentând
o cotă indiviză de 59,90% din imobil.
Prin Sentința nr.
1749 din 24 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis
în parte acțiunea precizată, a obligat pe pârâtul P.L. să lase reclamantului în
deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, așa cum a fost
individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072 din 7 noiembrie
1996 încheiat între Primăria municipiului București prin SC A. SA și P.P. și
P.E., a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin
Primar General ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța
această hotărâre instanța a reținut că s-a dovedit că imobilul numerotat în
anul 1918 și ulterior până în anul 1937 cu nr. 96 - 98 a purtat apoi numărul 88
- 90, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940 cu această numerotare,
dobânditorul său fiind în anul 1918 O.M. Imobilul a fost preluat de stat prin
Decretul nr. 92/1950 de la L.N. O.M. a decedat în anul 1936, fiind moștenit de
O.N.G., iar reclamantul fiind moștenitorul acesteia.
Prin contractul de
vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N01072 din 7 noiembrie 1996 P.P. și P.E.
au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Primăria Municipiului București
prin mandatar SC A. SA locuința situată în București, sector 2. Prin Sentința
civilă nr. 4416 pronunțată de Judecătoria sector 2 București (definitivă și
irevocabilă) a fost admisă cererea reclamantei O.N.G. în contradictoriu cu
pârâții P.P., P.E., Municipiul București și SC A. SA și s-a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072/1996.
Pârâtul P.L. este
succesorul defuncților P.P. și P.E.
În ce privește
valabilitatea măsurii de preluare a imobilului de la autoarea reclamantului și
existența unui titlu valabil al statului s-a reținut că aceste aspecte au fost
analizate în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
constatându-se inexistența din punct de vedere juridic a titlului statului și
împrejurarea că Decretul nr. 92/1950 nu poate justifica o preluare valabilă a
imobilului. S-a mai reținut reaua-credință a părților la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința prevăzută de art. 46 din Legea
nr. 10/2001, a nulității absolute a acestuia.
În consecință,
comparând titlurile de proprietate ale părților instanța a reținut că
reclamantul a dovedit că autorul său este proprietarul bunului revendicat în
temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică și cu
respectarea cerințelor legii, iar autorii pârâtului au cumpărat în temeiul unui
act juridic a cărui nulitate a fost constatată irevocabil anterior, nulitate ce
operează retroactiv și se consideră că aceștia nu au fost niciodată
proprietari, deci pârâtul nu are titlu de proprietate pentru imobil.
Față de cele reținute
instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul București.
Împotriva acestei
sentințe pârâtul a declarat apel susținând că cererea de chemare în judecată
reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ., iar valoarea imobilului a fost estimată la 2.000.000 RON. În raport de
această situație, cererea este evaluabilă în bani și trebuie timbrată potrivit
dispozițiilor legale.
La termenul din data
de 10 iunie 2009 apelantul a invocat ca motiv suplimentar de apel
inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
Prin Decizia nr. 389
din 10 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul
ca nefondat.
Pentru a pronunța
această decizie instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 4416 din 24 mai
2005 Judecătoria sector 2 București a constatat nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072 din 7 noiembrie 1996 încheiat între
Primăria Municipiului București și pârâții P.P. și P.E., autorii pârâtului.
Această hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și
respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 817 din 13 octombrie 2008 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Pârâtul este
succesorul defuncților P.P. și P.E., iar prin admiterea cererii de anulare a
contractului de vânzare-cumpărare al autorilor săi, acesta are calitatea de
posesor neproprietar. Instanța a mai reținut că în cadrul acțiunii în
revendicare reclamantul este scutit de plata taxei de timbru conform Legii nr.
146/1997, imobilul fiind evaluat numai în vederea stabilirii competenței
materiale a instanței.
Excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare este nefondată. Acțiunea are ca temei
juridic dispozițiile art. 480 C. civ., apelantul-pârât este posesor
neproprietar prin anularea titlului de proprietate al autorilor săi, iar
reclamantul este proprietar, bunul provenind de la autorul său O.M.
Nevalabilitatea
măsurii de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost
analizată în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar
reclamantul are calitatea de proprietar neposesor, ce solicită lăsarea în
deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului de la posesorul
neproprietar. Admisibilitatea acțiunii în revendicare este justificată de
posibilitatea reclamantului de a beneficia de liberul acces la justiție și de
prevederile dreptului comun.
Împotriva acestei
decizii pârâtul a declarat recurs invocând incidența dispozițiilor art. 304
pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Potrivit
criticilor structurate în conținutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că
instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel și astfel nu a făcut un control
judiciar, motivarea hotărârii fiind generală, ceea ce echivalează cu nemotivare
a hotărârii.
Prin motivarea
succintă s-au adus grave încălcări dreptului pârâtului la un proces echitabil
în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel,
potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 acțiunea în revendicare este o cerere
evaluabilă în bani, ce trebuie timbrată, or, instanța de apel face simple
afirmații generale, fără a enunța articolul pe care se întemeiază. Nici critica
privind excepția inadmisibilității acțiunii nu este analizată pertinent,
instanța reținând de asemenea cu titlu general că „în prezenta cauză ne aflăm
în situația prevăzută de art. 480 C. civ., deoarece apelantul-pârât este un
posesor neproprietar, iar intimatul-reclamant are calitatea de proprietar”.
Hotărârea a fost
dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Instanța a ignorat
existența Legii nr. 10/2001 și a aplicat dreptul comun, respectiv a aplicat
norma generală unor împrejurări care implică incidența unei norme speciale.
Legea nouă suprimă
acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se
referă, fără a diminua accesul la justiție.
Art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia
prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de
foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În condițiile art. 46
din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii
vechi, dar numai în cazul acțiunilor în curs de judecată la data intrării în
vigoare a legii. Deci, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără
aplicare dispozițiile dreptului comun. Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție - Secții Unite s-a stabilit că în cazul acțiunilor
întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001 se aplică dispozițiile acestei legi.
Așa cum rezultă din
cuprinsul cererii de chemare în judecată valoarea imobilului revendicat a fost
estimată la 2.000.000 RON, acțiunea este evaluabilă în bani și este supusă
obligației de a se timbra. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în
justiție transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului
însuși, astfel litigiul va putea fi calificat ca fiind evaluabil în bani ori de
câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial dedus judecății
intră un drept patrimonial, real sau de creanță, ceea ce se regăsește în speță.
Recursul nu este
fondat și va fi respins pentru următoarele considerente.
Referitor la
criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi
înlăturate ca nefondate.
Conform acestui motiv
se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Motivarea hotărârii
judecătorești este un element esențial pentru acest act procedural.
Art. 304 pct. 7 C.
proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs: nemotivarea
hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină,
cât și situația în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura cauzei, consecința nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.
Arătarea motivelor de
fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru
care au fost înlăturate cererile părților reprezintă o cerință pentru
conținutul hotărârii judecătorești prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ.
Analizând hotărârea
recurată se constată că aceasta respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ., deoarece instanța a analizat criticile formulate în apel respectiv,
a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora
și-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost
învestită.
Analizând hotărârea
recurată se constată că ea cuprinde considerentele pe care se sprijină și care
nu sunt nici contradictorii nici străine de natura pricinii.
Astfel, a fost
analizată critica formulată în apel prin care se susține că cererea de chemare
în judecată reprezintă o acțiune în revendicare, este scutită de taxa judiciară
de timbru potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997, arătându-se că acțiunea
este încadrabilă în art. 15 lit. r) din lege.
Critica privind
neanalizarea excepției inadmisibilității acțiunii a fost și ea analizată.
Acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-a reținut că
nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului a fost analizată în cadrul altui
litigiu.
Susținerea
recurentului că acțiunea este evaluabilă în bani și trebuie supusă timbrării -
care nu constituie o critică de nelegalitate ce ar putea conduce la modificarea
ori casarea deciziei, ci, cel mult, la obligarea reclamantului să achite taxa
judiciară de timbru - nu poate fi primită.
Sub un prim aspect se
reține că reclamantul a estimat imobilul în vederea stabilirii competenței
materiale a instanței, așa cum se indică în cererea de chemare în judecată.
Imobilul a fost
preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, situație
necontestată în cauză.
Așa fiind nu este
fondată susținerea reclamantului privind împrejurarea că acțiunea trebuie
supusă timbrării, căci sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea
nr. 146/1997 care dispun scutirea de taxele judiciare de timbru a acțiunilor și
cererilor „introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru
restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și
incidente”.
Cum legea nu distinge
după temeiul juridic al unei atare acțiuni sau după calitatea pârâtului, nici
instanța nu o poate face.
În ce privește
critica referitoare la faptul că instanța a încălcat dispozițiile Legii nr.
10/2001 și aceasta urmează să fie înlăturată.
Unul din principiile
care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, iar, în
conformitate cu acest principiu reclamantul a precizat atât în cererea de
chemare în judecată cât și la termenul din data de 13 octombrie 2008 că temeiul
juridic al acțiunii îl reprezintă art. 480 C. civ.
În paralel cu
notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză,
reclamantul a solicitat și a obținut constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului
București prin mandatar SC A. SA în calitate de vânzător și pârâții P.P. și
P.E. în calitate de cumpărători (antecesorii pârâtului). Reclamantului nu i se
poate reproșa că nu ar fi respectat procedura legii speciale de reparație, câtă
vreme în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat atât acțiunea în nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare, cât și notificare. Aceasta din urmă nu a
fost soluționată și nici nu putea fi soluționată în sensul restituirii în
natură, din moment ce entitatea sesizată nu mai deținea imobilul.
În atare situație,
aplicarea art. 480 C. civ. nu încalcă în nici un fel prevederile Legii nr.
10/2001 și nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate ori stabilității
raporturilor juridice în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.
În cazul în care sunt
sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere
unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Așa fiind, cum
pârâtul nu mai are titlu pentru imobil, în mod corect a fost obligat să lase
reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,
așa cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072/7
noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului București prin SC A. SA și
P.P. și P.E.
De altfel, deși
critică decizia pentru nelegalitate, pârâtul nici nu arată care ar fi titlul
său de proprietate care, după anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-ar
putea permite să păstreze imobilul.
Pentru considerentele
expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul P.L. împotriva Deciziei nr. 389 din 10 iunie 2009
a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi 16 aprilie 2010.