ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2754/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la 8 iunie 2006, reclamantul H.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.I.L. și M.P.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în București, Str. S.N.M. a fost preluat abuziv de către stat și să se dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie acest imobil, compus din teren și construcție. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a aparținut tatălui său, G.I.H. care a dobândit de la Primăria Orașului București dreptul de proprietate asupra terenului situat în fosta Str. B.O., prin actul de vânzare-cumpărare din 22 martie 1927, iar prin autorizația din 1930 i s-a permis să edifice o locuință pe acest teren.

Întregul imobil a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, la poziția nr. 3406 din anexa la decret. Reclamantul a susținut că Decretul nr. 92/1950 era vădit neconstituțional, nu a putut produce efecte valabile, iar, pe de altă parte, naționalizarea imobilului nu a fost conformă nici măcar cu dispozițiile actului normativ menționat, încălcând art. II, deoarece tatăl reclamantului era intelectual profesionist – inginer. Reclamantul a precizat că a mai introdus o acțiune prin care a solicitat repunerea sa în drepturi asupra acestui imobil, acțiune ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 792 din 13 ianuarie 1996, în sensul respingerii ca neîntemeiată, fără a se compara, însă, titlurile de proprietate ale părților, întrucât s-a considerat că Legea nr. 112/1995 reprezintă un fine de neprimire a cererii.

Ulterior, imobilul a fost vândut de SC F. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București, prin contractul nr. 3 din 10 septembrie 1996, către pârâții M.I.L. și M.P.G. Reclamantul a arătat că, drept urmare, a formulat o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 11/1997, soluționată prin sentința civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, hotărâre prin care s-a reținut existența autorității de lucru judecat în raport de prima acțiune introdusă în anul 1995. Prin sentința civilă nr. 7675 din 16 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. și reținând că valoarea obiectului cererii este de 593.351 RON, așa cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit la 16 octombrie 2006 de expert F.F. Învestit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 656 din 8 mai 2007, a respins acțiunea reclamantului reținând existența autorității de lucru judecat conform dispozițiilor art. 1201 C. civ. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 7474/1997, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția autorității de lucru judecat față de Consiliul Local sectorul 2 București și Primăria Municipiului București, în ceea ce privește constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului, și a admis cererea de intervenție formulată de M.I.L.

și M.P.G., respingând acțiunea în revendicare. S-a apreciat că există identitate de părți, de obiect și de cauză, instanța constatând că prin ambele acțiuni scopul urmărit de reclamant a fost întoarcerea imobilului în proprietatea sa. Prin decizia civilă nr. 768 A din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de reclamant și pârâți, reținând că cererea dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost structurată formal pe două capete de cerere: 1. constatarea preluării abuzive și fără titlu de Statul Român; 2. obligarea pârâților de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

S-a reținut că, prin sentința civilă nr. 792 din 31 ianuarie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect repunerea în drepturi a reclamantului asupra imobilului în litigiu, acțiune formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 2 și Primăria Municipiului București. Instanța a constatat că imobilul intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care stabilesc criteriile și condițiile de despăgubire a foștilor proprietari. Prin sentința civilă nr. 7474/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a reținut autoritatea de lucru judecat pentru pretenția reclamantului de a fi repus în drepturi cu privire la imobilul în litigiu și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtei Primăria Municipiului București, formulată de M.I.L.

și M.P.G. Instanța de judecată a apreciat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, întrucât autorul reclamantului a închiriat cele 6 apartamente pe care le deținea în proprietate, s-a constatat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și s-a reținut, totodată, că reclamantul nu era singurul moștenitor al imobilului, probele administrate evidențiind că și numita S.O.C. avea această calitate. Împotriva deciziei menționate (768 A din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) a declarat recurs reclamantul H.M., recurs ce a fost admis prin decizia nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a casat decizia în parte, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 656/2007, s-a desființat această sentință și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut că nu operează autoritatea de lucru judecat deoarece cele două cereri au obiect și cauză diferite. Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 329 din 10 martie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că numai pârâții se bucură de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamantă care nu a făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.

S-a precizat că, anterior apariției Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost respinsă cererea prin care a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat, reținându-se totodată, buna credință a intimaților pârâți și îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru înstrăinarea imobilului către aceștia. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, susținând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra problemei cu caracter prejudicial, reprezentată de constatarea inexistenței titlului valabil al statului. Apelantul a arătat că tribunalul trebuia să pornească de la reglementarea Legii nr. 10/2001 și să constate că legea internă trebuie înlăturată de la aplicare în virtutea prevalenței normei internaționale, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia apelantului, premisa evaluării de legalitate trebuia să fie aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său la momentul înstrăinării imobilului de către stat și pe cale de consecință, constatarea vânzării bunului altuia, chiar dacă terții cumpărători au fost de bună credință. Apelantul a susținut că buna credință a chiriașilor la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul dobânditorului de bună credință.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 507 din 22 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că, deși nu există autoritate de lucru judecat, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârile judecătorești prin care s-a respins anterior revendicarea și solicitarea de constatare a ineficienței Decretului nr. 92/1950, respectiv a nulității absolute a înscrierii fostului proprietar la poziția nr. 3406 din lista anexă la decret, trebuie avute în vedere din perspectiva puterii lucrului judecat, ca efect al oricărei hotărâri judecătorești irevocabile.

S-a constatat că prin cele trei hotărâri judecătorești irevocabile: sentința civilă nr. 729/1996, sentința civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București și decizia civilă nr. 1080/2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a reținut cu putere de lucru judecat preluarea cu titlu a imobilului de către stat, precum și valabilitatea actului de înstrăinare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că nu se poate da o altă dezlegare respectivelor probleme de drept. Instanța de apel a mai reținut prin considerentele deciziei că, în condițiile în care atât reclamantul cât și pârâții dețin un bun în sensul Convenției, inconsecvența legislativă și lipsa de reacție a statului în îndeplinirea obligațiilor asumate nu pot constitui argumente în favoarea uneia dintre părți la soluționarea revendicării, ci doar argumente împotriva statului.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul H.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că hotărârile judecătorești la care a făcut trimitere instanța de apel nu sunt relevante și nu au autoritate de lucru judecat în speță, această chestiune fiind tranșată prin decizia nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că operează puterea de lucru judecat, fără a pune în discuție această excepție cu ocazia dezbaterii fondului, argument pentru care s-a invocat de către recurent și încălcarea principiului contradictorialității, critică ce a constituit obiectul celui de-al doilea motiv de recurs.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, pronunțate cu ignorarea legislației în vigoare, respectiv a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a practicii judiciare actuale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Critica formulată prin cel de-al patrulea motiv de recurs a vizat încălcarea art. 315 C. proc. civ., cu ocazia reținerii puterii lucrului judecat, în contra dezlegării acestei probleme, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4442/2008. S-a mai susținut că existența bunei credințe la cumpărare nu are nicio relevanță în revendicare, deoarece se compară două titluri valabile și nu unul valabil și altul nul, în așa fel încât hotărârile anterioare prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nu pot avea niciun efect asupra cauzei.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a avut ca obiect greșita reținere de către instanța de apel a conflictului între legea generală și legea specială și aplicarea eronată a Legii nr. 10/2001, câtă vreme reclamantul a formulat o acțiune petitorie și imprescriptibilă și nu o acțiune imobiliară personală pentru recuperarea pagubei produse de autorități prin vânzarea imobilului. Invocând decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul a solicitat aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilo Omului, dat fiind că Legea nr. 10/2001 intră în conflict direct cu acesta și cu jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimații pârâți M.I.L. și M.P.G. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând criticile formulate de reclamantul recurent, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica recurentului în sensul lipsei de relevanță a hotărârilor judecătorești la care a făcut trimitere instanța de apel și a inexistenței puterii de lucru judecat a acestora, este neîntemeiată. Din considerentele deciziei nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă că dezlegările date prin judecățile anterioare, purtate între aceleași părți și cu referire la același imobil nu ar avea relevanță în rezolvarea prezentului litigiu.

Pronunțându-se asupra excepției autorității lucrului judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, însă nu a infirmat efectele hotărârilor judecătorești anterioare. Ceea ce a reținut instanța de apel în motivarea deciziei recurate nu este existența autorității de lucru judecat, ca excepție, care ar fi paralizat, prin invocarea sa, o a doua acțiune cu aceleași părți, obiect și cauză ca și cea soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ci caracterul determinant al respectivelor hotărâri judecătorești în soluționarea acțiunii, urmare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a oricărei hotărâri irevocabile.

Efectele puterii lucrului judecat prezintă un dublu aspect: unul negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu, și unul pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-un alt proces. În acest context, cele două noțiuni, excepția puterii de lucru judecat și prezumția de lucru judecat nu sunt sinonime. Astfel, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, când se urmărește valorificarea, sub forma efectului pozitiv, a celor statuate jurisdicțional anterior, fără ca în al doilea proces să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, cum este situația în speță.

Prin urmare, instanța de apel a reținut corect că problemele de drept soluționate cu putere de lucru judecat prin cele trei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentințele civile nr. 729/1996 și 7474/1997 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București și decizia civilă nr. 1080/2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, nu pot primi o altă dezlegare în prezentul litigiu.

Curtea va reține că prin hotărârile judecătorești menționate s-au tranșat, în mod irevocabil, atât chestiunea valabilității titlului statului, cât și aceea a valabilității actului de înstrăinare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 către pârâții intimați M. De altfel, pornind de la obiectul acțiunii, revendicare imobiliară prin comparare de titluri, însuși reclamantul recunoaște implicit că și pârâții au un titlu de proprietate asupra aceluiași bun, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare ce i se opune a făcut obiectul unei judecăți anterioare, care a decis că actul este valabil. Ceea ce solicită reclamantul este, în realitate, constatarea preferabilității propriului titlu. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând încălcarea principiului disponibilității, este de asemenea, neîntemeiată.

Instanța nu era obligată să pună în discuție chestiunea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare, aceasta neconstituind o excepție procesuală, ce ar fi putut fi analizată doar cu respectarea principiului enunțat, întrucât se urmărea valorificarea lor ca mijloc de probă (prezumție de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 cu ref. la art. 1202 alin. (2) C. civ.). Hotărârile menționate constituie probe administrate de părți, pe care instanța este obligată să le analizeze cu ocazia deliberării. Câtă vreme aceste hotărâri au fost invocate ca probe în apărare, iar reclamantul însuși le-a menționat în cuprinsul acțiunii în argumentarea inexistenței autorității de lucru judecat, nu se poate susține că nu i s-ar fi dat posibilitatea să-și exercite drepturile procesuale și că s-ar fi încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor.

Pentru argumentele expuse în analiza primelor două motive de recurs, se va reține că nu este întemeiată nici critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Referitor la motivele de recurs potrivit cărora instanța de apel ar fi ignorat practica judiciară actuală și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului, refuzând aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilo Omului, Curtea va reține că acestea sunt nefondate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră garantarea dreptului de proprietate, protecția fiind acordată proprietarului pentru „bunurile sale”. Modul de dobândire a dreptului de proprietate este reglementat în dreptul național, care trebuie să conțină și garanțiile efective ale exercitării acestui drept.

Din acest punct de vedere, protecția pe care o oferă Convenția se referă la proprietar, fără să facă distincție după modul în care proprietatea a fost dobândită. Ceea ce se consideră a fi esențial este legalitatea dobândirii. În legislația română, cumpărarea reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzut de C. civ. și legile speciale. Intimații pârâți au devenit proprietari ai imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3 din 10 septembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea tuturor condițiilor legale, fapt confirmat prin decizia civilă nr. 1080 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, decizie irevocabilă.

Recurentul invocă lipsa de relevanță a bunei credințe a cumpărătorilor pârâți intimați în procesul comparării titlurilor părților specific acțiunii în revendicare, deși, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia. Ca atare, critica menționată excede atât obiectului litigiului, cât și motivării deciziei recurate. Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a respectat atât normele dreptului intern, cât și normele prevăzute prin convențiile internaționale la care România este parte, fără să excludă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum a afirmat recurentul.

În realitate, recurentul încearcă să susțină, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului ar trebui deposedat de bun cu scopul ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ceea ce ar însemna să se accepte ca, prin înlăturarea atingerilor aduse dreptului fostului proprietar, să se creeze noi prejudicii, disproporționate, pentru dobânditorul actual. Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de recurent în argumentarea ultimului motiv de recurs nu sunt relevante pentru soluționarea prezentei cauze, întrucât situația de fapt avută în vedere (de exemplu, în cauza D. împotriva României) este diferită.

Spre deosebire de cauza menționată, în care s-a constatat, într-adevăr lipsa de relevanță a bunei credințe a chiriașilor cumpărători, deoarece reclamanta obținuse în anul 2000 o hotărâre definitivă care constata nelegalitatea naționalizării imobilului și dispunea restituirea imobilului, în prezenta cauză reclamantul recurent nu s-a aflat în imposibilitate de a-și recupera bunul ca urmare a vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, de către stat. În speță, recurentul nu are o hotărâre judecătorească anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, prin care să-i fie confirmat dreptul de proprietate. Dimpotrivă, acțiunile promovate de acesta anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și cele promovate ulterior, în care Primăria Municipiului București a fost parte, au fost respinse irevocabil.

Nu este lipsit de relevanță nici faptul că, așa cum corect a reținut instanța de apel, recurentul poate beneficia de efectele dispoziției nr. 7411 din 12 februarie 2007, emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care i s-au acordat măsuri reparatorii și care nu a fost contestată în justiție. Curtea va reține că, potrivit deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/20087, date în condițiile art. 329 C. proc. civ., în acord cu legislația europeană și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că, în caz de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere că dreptul de proprietate al intimaților pârâți a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acesta este garantat de Convenție, astfel că, în cazul în care s-ar admite acțiunea reclamantului, pârâții M. ar fi privați de un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.M. împotriva deciziei nr. 507 din 22 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.