ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2754/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2754/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Judecătoria sectorului 2 București la 8 iunie 2006, reclamantul H.M. a chemat

în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.I.L. și M.P.G.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat

în București, Str. S.N.M. a fost preluat abuziv de către stat și să se dispună obligarea

pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie acest imobil, compus din

teren și construcție.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul a aparținut tatălui său, G.I.H. care a dobândit

de la Primăria Orașului București dreptul de proprietate asupra terenului situat

în fosta Str. B.O., prin actul de vânzare-cumpărare din 22 martie 1927, iar prin

autorizația din 1930 i s-a permis să edifice o locuință pe acest teren. Întregul

imobil a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, la poziția

nr. 3406 din anexa la decret.

Reclamantul a susținut

că Decretul nr. 92/1950 era vădit neconstituțional, nu a putut produce efecte valabile,

iar, pe de altă parte, naționalizarea imobilului nu a fost conformă nici măcar cu

dispozițiile actului normativ menționat, încălcând art. II, deoarece tatăl reclamantului

era intelectual profesionist – inginer.

Reclamantul a precizat

că a mai introdus o acțiune prin care a solicitat repunerea sa în drepturi asupra

acestui imobil, acțiune ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 792 din

13 ianuarie 1996, în sensul respingerii ca neîntemeiată, fără a se compara, însă,

titlurile de proprietate ale părților, întrucât s-a considerat că Legea nr. 112/1995

reprezintă un fine de neprimire a cererii.

Ulterior, imobilul a fost

vândut de SC F. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București,

prin contractul nr. 3 din 10 septembrie 1996, către pârâții M.I.L. și M.P.G.

Reclamantul a arătat că,

drept urmare, a formulat o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 11/1997,

soluționată prin sentința civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului

2 București, hotărâre prin care s-a reținut existența autorității de lucru judecat

în raport de prima acțiune introdusă în anul 1995.

Prin sentința civilă

nr. 7675 din 16 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și reținând că valoarea obiectului cererii este

de 593.351 RON, așa cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit

la 16 octombrie 2006 de expert F.F.

Învestit cu soluționarea

litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă

nr. 656 din 8 mai 2007, a respins acțiunea reclamantului reținând existența autorității

de lucru judecat conform dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 7474/1997, definitivă

și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția autorității

de lucru judecat față de Consiliul Local sectorul 2 București și Primăria Municipiului

București, în ceea ce privește constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului,

și a admis cererea de intervenție formulată de M.I.L. și M.P.G., respingând acțiunea

în revendicare.

S-a apreciat că există

identitate de părți, de obiect și de cauză, instanța constatând că prin ambele acțiuni

scopul urmărit de reclamant a fost întoarcerea imobilului în proprietatea sa.

Prin decizia civilă

nr. 768 A din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței menționate de reclamant

și pârâți, reținând că cererea dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., a fost structurată formal pe două capete de cerere: 1. constatarea

preluării abuzive și fără titlu de Statul Român; 2. obligarea pârâților de a-i lăsa

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

S-a reținut că, prin sentința

civilă nr. 792 din 31 ianuarie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect

repunerea în drepturi a reclamantului asupra imobilului în litigiu, acțiune formulată

în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 2 și Primăria Municipiului București.

Instanța a constatat că

imobilul intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care stabilesc criteriile

și condițiile de despăgubire a foștilor proprietari. Prin sentința civilă nr. 7474/1997

a Judecătoriei sectorului 2 București s-a reținut autoritatea de lucru judecat pentru

pretenția reclamantului de a fi repus în drepturi cu privire la imobilul în litigiu

și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtei Primăria

Municipiului București, formulată de M.I.L. și M.P.G.

Instanța de judecată a

apreciat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, întrucât

autorul reclamantului a închiriat cele 6 apartamente pe care le deținea în proprietate,

s-a constatat că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995 și s-a

reținut, totodată, că reclamantul nu era singurul moștenitor al imobilului, probele

administrate evidențiind că și numita S.O.C. avea această calitate.

Împotriva deciziei menționate

(768 A din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă)

a declarat recurs reclamantul H.M., recurs ce a fost admis prin decizia nr.

4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care s-a casat decizia în parte, s-a admis apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 656/2007, s-a desființat această

sentință și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin considerentele deciziei,

Înalta Curte a reținut că nu operează autoritatea de lucru judecat deoarece cele

două cereri au obiect și cauză diferite.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 329 din 10 martie 2009,

a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că numai

pârâții se bucură de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamantă care nu a făcut dovada

că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a obținut o hotărâre judecătorească

prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.

S-a precizat că, anterior

apariției Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost respinsă cererea prin care a solicitat

recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, aspect ce a intrat

în puterea lucrului judecat, reținându-se totodată, buna credință a intimaților

pârâți și îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru înstrăinarea

imobilului către aceștia.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel reclamantul, susținând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

problemei cu caracter prejudicial, reprezentată de constatarea inexistenței titlului

valabil al statului.

Apelantul a arătat că

tribunalul trebuia să pornească de la reglementarea Legii nr. 10/2001 și să constate

că legea internă trebuie înlăturată de la aplicare în virtutea prevalenței normei

internaționale, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia apelantului,

premisa evaluării de legalitate trebuia să fie aceea a existenței dreptului de proprietate

în patrimoniul său la momentul înstrăinării imobilului de către stat și pe cale

de consecință, constatarea vânzării bunului altuia, chiar dacă terții cumpărători

au fost de bună credință.

Apelantul a susținut că

buna credință a chiriașilor la momentul contractării cu autoritatea administrativă

locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului

titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se

impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul

dobânditorului de bună credință.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 507 din 22 octombrie 2009, a respins

ca nefondat apelul reclamantului, reținând că, deși nu există autoritate de lucru

judecat, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârile judecătorești

prin care s-a respins anterior revendicarea și solicitarea de constatare a ineficienței

Decretului nr. 92/1950, respectiv a nulității absolute a înscrierii fostului proprietar

la poziția nr. 3406 din lista anexă la decret, trebuie avute în vedere din perspectiva

puterii lucrului judecat, ca efect al oricărei hotărâri judecătorești irevocabile.

S-a constatat că prin

cele trei hotărâri judecătorești irevocabile: sentința civilă nr. 729/1996, sentința

civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București

și decizia civilă nr. 1080/2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a reținut

cu putere de lucru judecat preluarea cu titlu a imobilului de către stat, precum

și valabilitatea actului de înstrăinare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

astfel că nu se poate da o altă dezlegare respectivelor probleme de drept.

Instanța de apel a mai

reținut prin considerentele deciziei că, în condițiile în care atât reclamantul

cât și pârâții dețin un bun în sensul Convenției, inconsecvența legislativă și lipsa

de reacție a statului în îndeplinirea obligațiilor asumate nu pot constitui argumente

în favoarea uneia dintre părți la soluționarea revendicării, ci doar argumente împotriva

statului.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul H.M., criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamantul a susținut că hotărârile judecătorești la care a făcut trimitere

instanța de apel nu sunt relevante și nu au autoritate de lucru judecat în speță,

această chestiune fiind tranșată prin decizia nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat că, în mod

eronat, instanța de apel a reținut că operează puterea de lucru judecat, fără a

pune în discuție această excepție cu ocazia dezbaterii fondului, argument pentru

care s-a invocat de către recurent și încălcarea principiului contradictorialității,

critică ce a constituit obiectul celui de-al doilea motiv de recurs.

Prin cel de-al treilea

motiv de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, pronunțate

cu ignorarea legislației în vigoare, respectiv a art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, a practicii judiciare actuale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Critica formulată prin

cel de-al patrulea motiv de recurs a vizat încălcarea art. 315 C. proc. civ., cu

ocazia reținerii puterii lucrului judecat, în contra dezlegării acestei probleme,

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4442/2008.

S-a mai susținut că existența

bunei credințe la cumpărare nu are nicio relevanță în revendicare, deoarece se compară

două titluri valabile și nu unul valabil și altul nul, în așa fel încât hotărârile

anterioare prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare

nu pot avea niciun efect asupra cauzei.

Critica formulată prin

ultimul motiv de recurs a avut ca obiect greșita reținere de către instanța de apel

a conflictului între legea generală și legea specială și aplicarea eronată a Legii

nr. 10/2001, câtă vreme reclamantul a formulat o acțiune petitorie și imprescriptibilă

și nu o acțiune imobiliară personală pentru recuperarea pagubei produse de autorități

prin vânzarea imobilului.

Invocând decizii de speță

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul a solicitat aplicarea prioritară

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilo

Omului, dat fiind că Legea nr. 10/2001 intră în conflict direct cu acesta și cu

jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimații pârâți M.I.L.

și M.P.G.  au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile formulate

de reclamantul recurent, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Critica recurentului în

sensul lipsei de relevanță a hotărârilor judecătorești la care a făcut trimitere

instanța de apel și a inexistenței puterii de lucru judecat a acestora, este neîntemeiată.

Din considerentele deciziei

nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă că dezlegările

date prin judecățile anterioare, purtate între aceleași părți și cu referire la

același imobil nu ar avea relevanță în rezolvarea prezentului litigiu.

Pronunțându-se asupra

excepției autorității lucrului judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut

că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, însă nu a infirmat efectele

hotărârilor judecătorești anterioare.

Ceea ce a reținut instanța

de apel în motivarea deciziei recurate nu este existența autorității de lucru judecat,

ca excepție, care ar fi paralizat, prin invocarea sa, o a doua acțiune cu aceleași

părți, obiect și cauză ca și cea soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

ci caracterul determinant al respectivelor hotărâri judecătorești în soluționarea

acțiunii, urmare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a oricărei hotărâri

irevocabile.

Efectele puterii lucrului

judecat prezintă un dublu aspect: unul negativ, pentru partea care a pierdut procesul,

în sensul că nu poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu, și unul

pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de

dreptul recunoscut într-un alt proces. În acest context, cele două noțiuni, excepția

puterii de lucru judecat și prezumția de lucru judecat nu sunt sinonime.

Astfel, existența unei

hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate

de lucru judecat, când se urmărește valorificarea, sub forma efectului pozitiv,

a celor statuate jurisdicțional anterior, fără ca în al doilea proces să existe

tripla identitate de părți, obiect și cauză, cum este situația în speță.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut corect că problemele de drept soluționate cu putere de lucru judecat

prin cele trei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentințele civile

nr. 729/1996 și 7474/1997 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București și decizia

civilă nr. 1080/2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, nu pot primi o altă

dezlegare în prezentul litigiu.

Curtea va reține că prin

hotărârile judecătorești menționate s-au tranșat, în mod irevocabil, atât chestiunea

valabilității titlului statului, cât și aceea a valabilității actului de înstrăinare

a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 către pârâții intimați M.

De altfel, pornind de

la obiectul acțiunii, revendicare imobiliară prin comparare de titluri, însuși reclamantul

recunoaște implicit că și pârâții au un titlu de proprietate asupra aceluiași bun,

în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare ce i se opune a făcut obiectul

unei judecăți anterioare, care a decis că actul este valabil.

Ceea ce solicită reclamantul

este, în realitate, constatarea preferabilității propriului titlu.

Critica formulată prin

cel de-al doilea motiv de recurs, vizând încălcarea principiului disponibilității,

este de asemenea, neîntemeiată.

Instanța nu era obligată

să pună în discuție chestiunea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești

anterioare, aceasta neconstituind o excepție procesuală, ce ar fi putut fi analizată

doar cu respectarea principiului enunțat, întrucât se urmărea valorificarea lor

ca mijloc de probă (prezumție de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 cu ref.

la art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Hotărârile menționate

constituie probe administrate de părți, pe care instanța este obligată să le analizeze

cu ocazia deliberării. Câtă vreme aceste hotărâri au fost invocate ca probe în apărare,

iar reclamantul însuși le-a menționat în cuprinsul acțiunii în argumentarea inexistenței

autorității de lucru judecat, nu se poate susține că nu i s-ar fi dat posibilitatea

să-și exercite drepturile procesuale și că s-ar fi încălcat principiul contradictorialității

dezbaterilor.

Pentru argumentele expuse

în analiza primelor două motive de recurs, se va reține că nu este întemeiată nici

critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Referitor la motivele

de recurs potrivit cărora instanța de apel ar fi ignorat practica judiciară actuală

și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului, refuzând aplicarea prioritară

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilo

Omului, Curtea va reține că acestea sunt nefondate.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră garantarea

dreptului de proprietate, protecția fiind acordată proprietarului pentru „bunurile

sale”.

Modul de dobândire a dreptului

de proprietate este reglementat în dreptul național, care trebuie să conțină și

garanțiile efective ale exercitării acestui drept. Din acest punct de vedere, protecția

pe care o oferă Convenția se referă la proprietar, fără să facă distincție după

modul în care proprietatea a fost dobândită. Ceea ce se consideră a fi esențial

este legalitatea dobândirii.

În legislația română,

cumpărarea reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzut

de C. civ. și legile speciale.

Intimații pârâți au devenit

proprietari ai imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. 3 din 10 septembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea

tuturor condițiilor legale, fapt confirmat prin decizia civilă nr. 1080 din 2

noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, decizie irevocabilă.

Recurentul invocă lipsa

de relevanță a bunei credințe a cumpărătorilor pârâți intimați în procesul comparării

titlurilor părților specific acțiunii în revendicare, deși, prin considerentele

deciziei recurate, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia. Ca atare,

critica menționată excede atât obiectului litigiului, cât și motivării deciziei

recurate.

Instanța de apel, confirmând

soluția primei instanțe, a respectat atât normele dreptului intern, cât și normele

prevăzute prin convențiile internaționale la care România este parte, fără să excludă

aplicarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cum a afirmat recurentul.

În realitate, recurentul

încearcă să susțină, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului ar trebui

deposedat de bun cu scopul ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar,

ceea ce ar însemna să se accepte ca, prin înlăturarea atingerilor aduse dreptului

fostului proprietar, să se creeze noi prejudicii, disproporționate, pentru dobânditorul

actual.

Deciziile Înaltei Curți

de Casație și Justiție invocate de recurent în argumentarea ultimului motiv de recurs

nu sunt relevante pentru soluționarea prezentei cauze, întrucât situația de fapt

avută în vedere (de exemplu, în cauza D. împotriva României) este diferită.

Spre deosebire de cauza

menționată, în care s-a constatat, într-adevăr lipsa de relevanță a bunei credințe

a chiriașilor cumpărători, deoarece reclamanta obținuse în anul 2000 o hotărâre

definitivă care constata nelegalitatea naționalizării imobilului și dispunea restituirea

imobilului, în prezenta cauză reclamantul recurent nu s-a aflat în imposibilitate

de a-și recupera bunul ca urmare a vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, de către

stat.

În speță, recurentul nu

are o hotărâre judecătorească anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001,

prin care să-i fie confirmat dreptul de proprietate.

Dimpotrivă, acțiunile

promovate de acesta anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și cele

promovate ulterior, în care Primăria Municipiului București a fost parte, au fost

respinse irevocabil.

Nu este lipsit de relevanță

nici faptul că, așa cum corect a reținut instanța de apel, recurentul poate beneficia

de efectele dispoziției nr. 7411 din 12 februarie 2007, emisă de Primăria Municipiului

București în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care i s-au acordat măsuri

reparatorii și care nu a fost contestată în justiție.

Curtea va reține că, potrivit

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/20087, date în condițiile

art. 329 C. proc. civ., în acord cu legislația europeană și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că, în caz de neconcordanță între Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția,

prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale trebuie să

se facă fără a se aduce atingere drepturilor aparținând altor persoane ori securității

raporturilor juridice.

Având în vedere că dreptul

de proprietate al intimaților pârâți a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, acesta este garantat de Convenție, astfel că, în cazul în care s-ar

admite acțiunea reclamantului, pârâții M. ar fi privați de un „bun”, în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului și s-ar aduce atingere securității raporturilor

juridice.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat și în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul H.M. împotriva deciziei nr. 507 din 22 octombrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2010.