ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 26 octombrie 2006, sub nr. 16371/3000/2006, reclamantul B.S.V. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților P.I.M., B.I.G., S.D. și S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentele de la parter și etajul 1, din imobilul situat în sector 2, București. În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autorului său B.V., conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 19 mai 1937 și autorizației de construcție din 1937, iar, în 1950, a fost preluat abuziv de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 8260/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamant și de numita B.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, iar, în temeiul sentinței, a fost emisă dispoziția din 1998 a Primarului General prin care s-a dispus restituirea imobilului. La întocmirea formalităților de predare-primire, s-a constatat că imobilul a fost vândut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deși se formulase cerere de restituire și în temeiul acestei legi. În compararea titlurilor părților, provenite de la autori diferiți, reclamantul a susținut că titlul său este mai bine caracterizat, cel al pârâților provenind de la un neproprietar.

Prin sentința civilă nr. 1565 pronunțată la data de 1 martie 2007 de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 16371/300/2006, raportat la valoarea indicată de reclamant a fi peste 500.000 RON și la dispoziția art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a V-a civilă la data de 19 aprilie 2007, sub nr. 13718/3/2007. întrucât această instanță și-a declinat la rândul său competența materială în favoarea judecătoriei, prin regulatorul de competență din 23 august 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a stabilit competența, în favoarea Tribunalului București, ca primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 84 din 17 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.S.V. în contradictoriu cu pârâții, P.I.M., B.I.G., S.D. și S.C., pârâții fiind obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele de la parter și etajul 1 al imobilului situat în București, sector 2. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a constatat că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, fiind moștenitorul autorului B.V. care a deținut, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu. Tribunalul a mai reținut că pârâții au cumpărat apartamentele ce le dețin în anul 1996, iar ulterior, reclamantul, prin sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a obținut, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, admiterea acțiunii în revendicarea imobilului, deja cumpărat de persoanele fizice.

Comparând titlurile ce emană de la autori diferiți, Tribunalul a constatat că părțile înfățișează titluri de proprietate emanând de la autori diferiți și concluzionând că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil, întrucât statul a preluat abuziv imobilul în cauză iar adevăratul proprietar nu a pierdut niciun moment acest drept din patrimoniul său. împotriva hotărârii respective, au declarat apel pârâții B.I.G., P.I.M., S.D. și S.C. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin motivele de apel formulate de pârâții B.I.G.

și P.I.M., s-a criticat hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: Instanța de fond nu a stabilit în mod corect situația de fapt și prin urmare a aplicat greșit legea, deoarece s-au comparat greșit titlurile exibate de către părți, omițându-se faptul că sentința civilă nr. 8260/1998, prin care s-a admis acțiunea în revendicare în favoarea reclamanților, nu le este opozabilă, întrucât Statul Român pierduse posesia imobilului. Greșita respingere a cererii de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri și interogatoriu privind buna credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și faptul deținerii de către reclamant a mai multor imobile, ceea ce nu-l încadra în excepțiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Motivele de apel formulate de pârâții S.D. și S.C. au privit următoarele critici: 1. Greșita admitere a acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul art. 480-art. 481 din C. civ., prin distrugerea protecției conferite de drepturile dobândite în virtutea unor norme legale. 2. Greșita aplicare a practicii Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care s-a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților, fiind ignorat titlul de proprietate al pârâților, întrucât art. 1 din Protocolul 1 acționează nu numai în favoarea reclamantului. Prin decizia civilă nr. 50 din 23 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții B.I.G.

și P.I.M.; a admis apelul formulat de pârâții S.D. și S.C. împotriva aceleiași decizii; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare față de pârâții S.D. și S.C. ca neîntemeiată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că apelul declarat de pârâții B.I.G. și P.I.M. este nefondat, întrucât în urma admiterii cererii de revizuire a deciziei civile nr. 20 din 11 ianuarie 2001 a Tribunalului Argeș, consecință a hotărârii C.E.D.O. în cauza Bărcănescu contra României, prin decizia nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeș cu referire la pârâtul B.I.G., precum și prin decizia civilă nr. 831 din 20 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu referire la pârâta P.I.M., aceștia nu mai au titluri de proprietate, fiind constată nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia în baza Legii nr. 112/1995.

Nedeținând un titlu valabil, criticile în ceea ce privește compararea titlurilor nu mai pot fi primite, întrucât, orice metodă s-ar aplica între un titlu valabil deținut de reclamant și lipsa titlurilor pârâților, nu poate triumfa decât deținătorul titlului valabil, respectiv reclamantul. În ceea ce privește apelul declarat de pârâții S.D. și S.C., instanța a constatat că este întemeiat întrucât, spre deosebire de pârâții B.I.G. și P.I.M., aceștia dețin un titlu valabil de proprietate asupra apartamentului pe care îl ocupă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în baza Legii nr. 112/1995, nefiind anulat.

Așa fiind demersul reclamantului, fără a fi implicat în proces și unitatea deținătoare ci numai persoana fizică titulară a unui contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat, nu poate fi soluționat decât în favoarea actualului deținător care se bucură de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului stabilității circuitului civil. S-a mai reținut că acțiunea în revendicare a reclamantului nu devine inadmisibilă, prin formularea acesteia la mult timp după apariția Legii nr. 10/2001, acesta având în continuare acces la valorificarea drepturilor sale, însă în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă o gamă diversificată de măsuri reparatorii.

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu din 8 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de petentul (intimat-reclamant) B.S.V., în contradictoriu cu intimații (apelanții-pârâți) B.I.G., P.I.M., S.D. și S.C. și a respins, ca nedovedită cererea formulată de intimatul-reclamant prin care a solicitat, în temeiul art. 281 2 din C. proc. civ., completarea dispozitivului deciziei arătate, în sensul obligării apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de jduecată suportate în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că cererea formulată este nedovedită, întrucât la dosarul cauzei nu există nici un înscris care să ateste cuantumul cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei respective, la data de 26 februarie 2009 și respectiv 4 martie 2009 au declarat recurs atât reclamantul B.S.V. cât și pârâții P.I.M. și B.I.G., criticând-o ca fiind nelegală. Reclamantul B.S.V., prin motivele de recurs, a criticat decizia recurată, susținându-se că sunt greșite considerentele instanței de apel, potrivit cărora, actualul deținător al imobilului are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului securității circuitului civil, fiind contrare dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art. 480 din C. civ., fiind vorba de o acțiune în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate a două persoane fizice, care dețin, concomitent, fiecare în parte, câte un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil.

Iar procedura administrativă specială pe care o instituie Legea nr. 10/2001 privește exclusiv modul de restituire a proprietăților aflate în patrimoniul statului, neavând legătură cu acțiunea în comparare de titluri care reprezintă o variantă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ. Iar în acțiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale celor două părți, trebuie să se dea preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, avându-se în vedere cele două criterii de comparare, respectiv momentul intrării în circuitul civil al fiecărui titlu cu efecte erga omnes și autorul de la care provine fiecare titlu. Recurentul-reclamant dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât Curtea Europeană, prin hotărârea din 12 octombrie 2006 publicată în M. Of.

nr. 198/22.03.2007, a reținut că, în ceea ce privește imobilul din sector 2 București, reclamantul a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanțele recunoscându-i titlul de proprietate și caracterul abuziv al naționalizării. În aceeași hotărâre, conform jurisprudenței sale, Curtea de la Strasbourg a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, chiar și unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o lipsire de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenție. Pârâții P.I.M. și B.I.G., prin motivele de recurs, invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 din C. proc.

civ. au criticat decizia recurată sub următoarele aspecte: 1. Sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 prin care s-a admis acțiunea în revendicare a întregului imobil împotriva Consiliului Local al Municipiului București și restituirea prin dispoziția din 7 octombrie 2008 a Primarului General al Municipiului București, nu le este opozabilă, nefiind părți în proces. La data soluționării acțiunii în revendicare, Statul Român nu mai avea posesia imobilului care fusese vândut anterior la cei trei chiriași în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul cunoștea această situație juridică, dând dovadă de rea-credință prin promovarea unei acțiuni în revendicare.

La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 6 decembrie 1996, situația juridică a apartamentelor era clară, în sensul că trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu titlu, așa cum statuau Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și care urmau să verifice dacă fostul proprietar figura în anexele la acest decret, conform H.G. nr. 20/1996. Instanța de apel a soluționat cauza, în mod inechitabil, pentru deținătorii apartamentelor din imobilului revendicat, în sensul că, deși reclamantul a invocat un titlu pentru întreg imobilul, acesta este valabil și este comparat numai cu titlurile lor, iar față de intimații-pârâți S. se reține că aceștia dețin un titlu valabil.

Iar în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1, acțiunea reclamantului încalcă grav principiul stabilității circuitului civil. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. din C. civ., a fost introdusă de reclamant la data de 26 octombrie 2006, după apariția Legii nr. 10/2001 și modificarea acesteia prin Legii nr. 247/2005, și fiind o acțiune de drept comun trebuia achitată taxa de timbru la valoarea apartamentelor revendicate. În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul având în continuare acces la valorificarea drepturilor sale, însă, în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă o gamă diversificată de măsuri reparatorii.

Ulterior, pe data de 9 iunie 2009, reclamantul B.S.V. a formulat recurs și împotriva încheierii din 8 mai 2009 prin care i s-a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei recurate în sensul obligării apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de jduecată. Astfel, s-a susținut că încheierea respectivă este nelegală întrucât onorariul de avocat aferent contractului de asistență juridică din 2009 a fost achitat conform chitanței din 29 septembrie 2008 care a fost depusă al dosar și al cărei duplicat urmează a fi depus și la instanța de recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr. 5098/1/2009, iar prin încheierea din 5 februarie 2010 dosarul a fost trimis Completului nr. 6 în vederea discutării conexării la Dosarul nr. 33125/3/2007, dat fiind faptul că recursul de față privește încheierea de completare a dispozitivului deciziei nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe aspectul cheltuielilor de judecată, iar recursul din Dosarul nr. 33125/3/2007 privește decizia nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5098/1/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a dispus conexarea Dosarului nr. 1508/1/2009 la Dosarul nr. 33125/3/2007, cauza urmând a purta numărul vechi, respectiv nr. 33125/3/2007 Analizând recursurile declarate de reclamantul B.S.V. și pârâții P.I.M. și B.I.G., Înalta Curte constată că sunt nefondate și le va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant pe fondul cauzei, se va analiza decizia recurată prin perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, pentru cele referitoare la schimbarea temeiului juridic al acțiunii, și a prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii. Astfel, critica privind soluționarea litigiului în mod greșit de către curtea de apel în baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamant, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar nu ale art. 480 din C. civ., nu este întemeiată. În esență, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de reclamant încadrată în drept; încadrare juridică ce reprezintă atributul exclusiv al instanței și nu constituie o modificare de temei juridic, cu consecința încălcării principiului disponibilității părților în ceea ce privește limitele de investire a instanței.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Apariția unei legi speciale, în al cărui domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiată pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant" („legea specială derogă de la legea generală"). De asemenea, decizia, în interesul Legii nr. 33/2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru acest argument, în condițiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerințele art. 304 pct. 5 din C. proc.

civ. În ceea ce privește soluționarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, precum și ale jurisprudenței create în legătură cu acest text, a dat câștig de cauză titlului de proprietate al pârâților S.D. și S.C., cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii în revendicare. Astfel, potrivit legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obține fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în raport de obținerea sau nu a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaș conform art. 45 din același act normativ.

Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obține câștig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți, ca în speță), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor și în considerarea căruia titlul pârâților, este preferabil Astfel, în cauza de față, reclamantul nu a atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâții S.C. și S.D., ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat chiar din culpa reclamantului care nu a înțeles să solicite desființarea actului juridic enunțat în termenul și condițiile prevăzute de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Potrivit celor expuse în precedent; menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării reclamantului), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaș la încheierea contractului sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea națională și documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice. În speță, se pune problema conflictului între legea națională și Convenție deoarece reclamantul are „bun actual" din perspectiva documentului european, pentru considerentele ce se succed: Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut ca: „134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „ o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.” Față de aceste considerente, se constată că, reclamantului i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului plus jurisprudența creată în jurul acestui text.

Titlul reclamantului este reprezentat de sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1988 a Judecătoriei sector 2 București prin care s-a constata că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind admisă acțiunea în revendicare împotriva statului roman. În același timp, Curtea Europeană a pronunțat în favoarea reclamantului hotărârea din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra României) publicată în M. Of. nr. 198/22.03.2007, însă prin hotărârea respectivă, această instanță a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în ceea ce privește apartamentele înstrăinate locatarilor B.I.G. și P.I.M. Pe de altă parte, și pârâții au un bun în sensul Convenției pentru argumentele deja arătate, câtă vreme contractul lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

În decizia nr. 33/2008, evocată mai sus se arată că " (...) atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are , la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a i se păstra imobilul; o speranță legitima în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constanță pe acest aspect." În aceeași direcție, este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a menționat că: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. Cum ambele părți aflate în conflict au un bun în sensul Convenției, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel a dat prioritate pârâților. Această soluție reprezintă respectarea principiului securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că, în condițiile în care s-a păstrat valabil contractul de vânzare-cumpărare, chiriașul are o speranță legitimă de a păstra bunul astfel obținut.

De asemenea, culpa statului care a permis ca asupra aceluiași imobil să existe concomitent titluri de proprietate ale unor persoane diferite, nu poate fi transferată către pârât. Din perspectiva C.E.D.O., aceasta ar însemna o sarcină exorbitantă transferată persoanei fizice, ceea ce nu este de acceptat. Cum s-a mai arătat, nu se poate acoperi prejudiciul creat de stat prin preluarea bunurilor în perioada regimului comunist, prin producerea unor noi nedreptăți actualilor proprietari. Avându-se în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ.

În privința recursului declarat de reclamant împotriva încheierii din 8 mai 2009, prin care s-a respins cererea acestuia de completare a dispozitivului deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată, se constată că este nefondat, întru-cât în mod întemeiat s-a reținut faptul că, deși au fost solicitate, cheltuielile respective nu au fost dovedite, la dosarul cauzei nefiind depusă chitanța care să ateste plata onorariului de avocat. Nu prezintă relevanță, în acest sens faptul că dovada efectuării acestor cheltuieli s-a realizat în cadrul instanței de recurs, câtă vreme dovezile respective trebuia efectuate în cadrul instanței de apel. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții P.I.M.

și B.I.G., se vor avea în vedere următoarele considerente: În primul rând, sunt nefondate motivele de recurs formulate de aceștia, privind cele două excepții invocate referitoare la timbraj și la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001. Astfel, acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, întrucât, în cauză, au fost chemate în judecată persoane fizice care dețin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deținătoare sau o entitate învestită cu soluționarea unei notificări, dintre cele menționate în art. 21 din Legea nr. 10/2001 și în legătură cu care este incidență procedura prealabilă reglementată de această lege.

În același timp, fiind vorba de o acțiune în revendicare având drept obiect imobilele preluate de către stat, acțiunea nu trebuie timbrată, reclamantul fiind scutit de plata taxei de timbru conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Pe fondul cauzei, sunt, de asemenea, nefondate motivele de recursjormulate de pârâți. În acest sens, instanța de apel nu a procedat la soluționarea cauzei în mod inechitabil, spre deosebire de pârâții S.D.

și S.C., al căror titlu de proprietate nu a fost desființat, însă, în ceea ce-i privește pe recurenți, prin decizia civilă nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeș și prin decizia civilă nr. 831 din 20 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca urmare a pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra României), s-a constatat nulitatea titlurilor de proprietate ale recurenților-pârâți, în urma admiterii cererii de revizuire formulată de reclamant în temeiul art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că Statul Roman trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. și P., apreciind că restituirea apartamentelor vândute locatarilor din imobilul situat în București, sector 2, ar permite reclamantului să se afle, pe cât posibil, într-o situație echivalentă aceleia în care s-ar fi aflat dacă imperativele art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost respectate. În atare situație, în mod întemeiat a reținut instanța de apel că singurul titlu valabil pentru apartamentele ocupate de recurenții-pârâți îl are doar recurentul-reclamant B.S.V.

Titlul de proprietate al acestuia este reprezentat, după cum s-a arătat, de sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a Judecătoriei sector 2 București prin care s-a admis acțiunea în revendicare a întregului imobil formulată împotriva Consiliului Local al municipiului București și dispoziția din 7 octombrie 2008 a Primarului General al municipiului București, prin care s-a dispus restituirea imobilului în cauză către reclamant. Această hotărâre judecătorească este opozabilă pârâților chiar dacă nu au figurat, ca părți, în dosarul respectiv, întrucât actul jurisdicțional (ca orice act juridic în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți.

Ca element nou apărut în ordinea juridică și cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic care confirmă dreptul de proprietate al reclamantului-intimat, ce trebuie respectat ergi omnes, pentru partea din imobil, cu privire la care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

În același timp, câtă vreme prin hotărâri judecătorești menționate, intrate în puterea lucrului judecat, s-a restituit reclamantului imobilul revendicat și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții-pârâți în baza Legii nr. 112/1995, nu se mai poate susține că reclamantul a fost de rea-credință când a promovat acțiunea în revendicare, precum și faptul că la data încheierii celor două contracte au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de casare și modificare prevăzute în dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.S.V. și de pârâții P.I.M. și B.I.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.S.V. și de pârâții P.I.M. și B.I.G. împotriva deciziei civile nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.S.V. împotriva încheierii din 8 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 33125/3/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.