ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 26

octombrie 2006, sub nr. 16371/3000/2006, reclamantul B.S.V. s-a adresat

instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților P.I.M., B.I.G.,

S.D. și S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați

pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentele de la parter

și etajul 1, din imobilul situat în sector 2, București.

În motivarea în fapt a cererii de chemare

în judecată, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autorului său

B.V., conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la 19 mai 1937 și autorizației

de construcție din 1937, iar, în 1950, a fost preluat abuziv de Statul Român, în

baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 8260/1998 a Judecătoriei

sectorului 2 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamant

și de numita B.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului

București, iar, în temeiul sentinței, a fost emisă dispoziția din 1998 a Primarului

General prin care s-a dispus restituirea imobilului.

La întocmirea formalităților de predare-primire,

s-a constatat că imobilul a fost vândut cu nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, deși se formulase cerere de restituire și în temeiul acestei

legi.

În compararea titlurilor părților, provenite

de la autori diferiți, reclamantul a susținut că titlul său este mai bine caracterizat,

cel al pârâților provenind de la un neproprietar.

Prin sentința civilă nr. 1565 pronunțată

la data de 1 martie 2007 de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 16371/300/2006,

raportat la valoarea indicată de reclamant a fi peste 500.000 RON și la dispoziția

art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., a fost declinată competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat pe

rolul secției a V-a civilă la data de 19 aprilie 2007, sub nr. 13718/3/2007. întrucât

această instanță și-a declinat la rândul său competența materială în favoarea judecătoriei,

prin regulatorul de competență din 23 august 2007, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă a stabilit competența, în favoarea Tribunalului București, ca primă

instanță.

Prin sentința civilă nr. 84 din 17

ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost admisă

acțiunea formulată de reclamantul B.S.V. în contradictoriu cu pârâții, P.I.M., B.I.G.,

S.D. și S.C., pârâții fiind obligați să lase reclamantului în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentele de la parter și etajul 1 al imobilului situat

în București, sector 2.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond

a constatat că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, fiind moștenitorul

autorului B.V. care a deținut, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu.

Tribunalul a mai reținut că pârâții au

cumpărat apartamentele ce le dețin în anul 1996, iar ulterior, reclamantul, prin

sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a obținut, în contradictoriu cu Consiliul

Local al Municipiului București, admiterea acțiunii în revendicarea imobilului,

deja cumpărat de persoanele fizice.

Comparând titlurile ce emană de la autori

diferiți, Tribunalul a constatat că părțile înfățișează titluri de proprietate emanând

de la autori diferiți și concluzionând că titlul de proprietate al reclamanților

este preferabil, întrucât statul a preluat abuziv imobilul în cauză iar adevăratul

proprietar nu a pierdut niciun moment acest drept din patrimoniul său.

împotriva hotărârii respective, au declarat

apel pârâții B.I.G., P.I.M., S.D. și S.C. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin motivele de apel formulate de pârâții

B.I.G. și P.I.M., s-a criticat hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:

Instanța de fond nu a stabilit în mod corect

situația de fapt și prin urmare a aplicat greșit legea, deoarece s-au comparat greșit

titlurile exibate de către părți, omițându-se faptul că sentința civilă nr. 8260/1998,

prin care s-a admis acțiunea în revendicare în favoarea reclamanților, nu le este

opozabilă, întrucât Statul Român pierduse posesia imobilului.

Greșita respingere a cererii de suplimentare

a probatoriului cu înscrisuri și interogatoriu privind buna credință a părților

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și faptul deținerii de către

reclamant a mai multor imobile, ceea ce nu-l încadra în excepțiile prevăzute de

Decretul nr. 92/1950.

Motivele de apel formulate de pârâții S.D.

și S.C. au privit următoarele critici:

prin compararea titlurilor în temeiul art. 480-art. 481 din C. civ., prin distrugerea

protecției conferite de drepturile dobândite în virtutea unor norme legale.

Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care

s-a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamanților, fiind ignorat

titlul de proprietate al pârâților, întrucât art. 1 din Protocolul 1 acționează

nu numai în favoarea reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 50 din 23 ianuarie

2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul

formulat de pârâții B.I.G. și P.I.M.; a admis apelul formulat de pârâții S.D. și

S.C. împotriva aceleiași decizii; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a respins acțiunea în revendicare față de pârâții S.D. și S.C. ca neîntemeiată.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut, în esență, că apelul declarat de pârâții B.I.G. și P.I.M. este nefondat,

întrucât în urma admiterii cererii de revizuire a deciziei civile nr. 20 din 11

ianuarie 2001 a Tribunalului Argeș, consecință a hotărârii C.E.D.O. în cauza Bărcănescu

contra României, prin decizia nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeș

cu referire la pârâtul B.I.G., precum și prin decizia civilă nr. 831 din 20

iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu referire la pârâta

P.I.M., aceștia nu mai au titluri de proprietate, fiind constată nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia în baza Legii nr. 112/1995.

Nedeținând un titlu valabil, criticile

în ceea ce privește compararea titlurilor nu mai pot fi primite, întrucât, orice

metodă s-ar

aplica între un

titlu valabil deținut de reclamant și lipsa titlurilor pârâților, nu poate triumfa

decât deținătorul titlului valabil, respectiv reclamantul.

În

ceea ce privește apelul declarat de pârâții S.D. și S.C.,

instanța a constatat că este întemeiat întrucât, spre deosebire de pârâții B.I.G.

și P.I.M., aceștia dețin un titlu valabil de proprietate asupra apartamentului pe

care îl ocupă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în baza Legii

nr. 112/1995, nefiind anulat.

Așa fiind demersul reclamantului, fără

a fi implicat în proces și unitatea deținătoare ci numai persoana fizică titulară

a unui contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat, nu poate fi soluționat

decât în favoarea actualului deținător care se bucură de un bun, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului

stabilității circuitului civil.

S-a mai reținut că acțiunea în revendicare

a reclamantului nu devine inadmisibilă, prin formularea acesteia la mult timp după

apariția Legii nr. 10/2001, acesta având în continuare acces la valorificarea drepturilor

sale, însă în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă

o gamă diversificată de măsuri reparatorii.

Prin încheierea pronunțată în Camera de

Consiliu din 8 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 50 din 23 ianuarie 2009

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de petentul (intimat-reclamant)

B.S.V., în contradictoriu cu intimații (apelanții-pârâți) B.I.G., P.I.M., S.D. și

S.C. și a respins, ca nedovedită cererea formulată de intimatul-reclamant prin care

a solicitat, în temeiul art. 281

2

din C. proc. civ., completarea dispozitivului

deciziei arătate, în sensul obligării apelanților-pârâți la plata cheltuielilor

de jduecată suportate în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că cererea formulată este nedovedită, întrucât la dosarul cauzei nu există

nici un înscris care să ateste cuantumul cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei respective, la data

de 26 februarie 2009 și respectiv 4 martie 2009 au declarat recurs atât reclamantul

B.S.V. cât și pârâții P.I.M. și B.I.G., criticând-o ca fiind nelegală.

Reclamantul B.S.V., prin motivele de recurs,

a criticat decizia recurată, susținându-se că sunt greșite considerentele instanței

de apel, potrivit cărora, actualul deținător al imobilului are un

bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, neexistând elemente care să conducă la încălcarea principiului securității

circuitului civil, fiind contrare dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor

art. 480 din C. civ., fiind vorba de o acțiune în revendicare, prin compararea titlurilor

de proprietate a două persoane fizice, care dețin, concomitent, fiecare în parte,

câte un titlu de proprietate asupra aceluiași imobil.

Iar procedura administrativă specială pe

care o instituie Legea nr. 10/2001 privește exclusiv modul de restituire a proprietăților

aflate în patrimoniul statului, neavând legătură cu acțiunea în comparare de titluri

care reprezintă o variantă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 din C. civ.

Iar în acțiunea de comparare a titlurilor

de proprietate ale celor două părți, trebuie să se dea preferabilitate titlului

de proprietate al reclamantului, avându-se în vedere cele două criterii de comparare,

respectiv momentul intrării în circuitul civil al fiecărui titlu cu efecte erga

omnes și autorul de la care provine fiecare titlu.

Recurentul-reclamant dispune de un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât Curtea Europeană, prin

hotărârea din 12 octombrie 2006 publicată în M. Of. nr. 198/22.03.2007, a reținut

că, în ceea ce privește imobilul din sector 2 București, reclamantul a fost recunoscut

ca proprietar legitim, instanțele recunoscându-i titlul de proprietate și caracterul

abuziv al naționalizării.

În aceeași hotărâre, conform jurisprudenței

sale, Curtea de la Strasbourg a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al

altuia, chiar și unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia combinată

cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o lipsire de proprietate contrară

art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenție.

Pârâții P.I.M. și B.I.G., prin motivele

de recurs, invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 din

C. proc. civ. au criticat decizia recurată sub următoarele aspecte:

1998 prin care s-a admis acțiunea în revendicare a întregului imobil împotriva Consiliului

Local al Municipiului București și restituirea prin dispoziția din 7 octombrie 2008

a Primarului General al Municipiului București, nu le este opozabilă, nefiind părți

în proces.

La data soluționării acțiunii în revendicare,

Statul Român nu mai avea posesia imobilului care fusese vândut anterior la cei trei

chiriași în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul cunoștea această

situație juridică, dând dovadă de rea-credință prin promovarea unei acțiuni în revendicare.

La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

din 6 decembrie 1996, situația juridică a apartamentelor era clară, în sensul că

trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu titlu,

așa cum statuau Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și care urmau

să verifice dacă fostul proprietar figura în anexele la acest decret, conform H.G.

nr. 20/1996.

Instanța de apel a soluționat cauza, în

mod inechitabil, pentru deținătorii apartamentelor din imobilului revendicat, în

sensul că, deși reclamantul a invocat un titlu pentru întreg imobilul, acesta este

valabil și este comparat numai cu titlurile lor, iar față de intimații-pârâți S.

se reține că aceștia dețin un titlu valabil.

Iar în conformitate cu prevederile

art. 1 al Protocolului nr. 1, acțiunea reclamantului încalcă grav principiul stabilității

circuitului civil.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și urm. din C. civ., a fost introdusă de reclamant la data

de 26 octombrie 2006, după apariția Legii nr. 10/2001 și modificarea acesteia prin

Legii nr. 247/2005, și fiind o acțiune de drept comun trebuia achitată taxa de timbru

la valoarea apartamentelor revendicate.

În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001,

reclamantul având în continuare acces la valorificarea drepturilor sale, însă, în

condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 care oferă o gamă diversificată

de măsuri reparatorii.

Ulterior, pe data de 9 iunie 2009, reclamantul

B.S.V. a formulat recurs și împotriva încheierii din 8 mai 2009 prin care i s-a

respins cererea de completare a dispozitivului deciziei recurate în sensul obligării

apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de jduecată.

Astfel, s-a susținut că încheierea respectivă

este nelegală întrucât onorariul de avocat aferent contractului de asistență juridică

din 2009 a fost achitat conform chitanței din 29 septembrie 2008 care a fost depusă

al dosar și al cărei duplicat urmează a fi depus și la instanța de recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

sub nr. 5098/1/2009, iar prin încheierea din 5 februarie 2010 dosarul a fost trimis

Completului nr. 6 în vederea discutării conexării la Dosarul nr. 33125/3/2007, dat

fiind

faptul că recursul de

față privește încheierea de completare a dispozitivului deciziei nr. 50 din 23

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe aspectul cheltuielilor

de judecată, iar recursul din Dosarul nr. 33125/3/2007 privește decizia nr. 50 din

23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2010 pronunțată

în Dosarul nr. 5098/1/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a dispus conexarea Dosarului nr. 1508/1/2009 la Dosarul

nr. 33125/3/2007, cauza urmând a purta numărul vechi, respectiv nr. 33125/3/2007

Analizând recursurile declarate de reclamantul

B.S.V. și pârâții P.I.M. și B.I.G., Înalta Curte constată că sunt nefondate și le

va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

În ceea ce privește recursul declarat de

reclamant pe fondul cauzei, se va analiza decizia recurată prin perspectiva criticilor

formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, pentru cele referitoare la schimbarea

temeiului juridic al acțiunii, și a prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii.

Astfel, critica privind soluționarea litigiului

în mod greșit de către curtea de apel în baza unui alt temei juridic decât cel invocat

de reclamant, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar nu ale art. 480 din

C. civ., nu este întemeiată.

În esență, temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de reclamant încadrată

în drept; încadrare juridică ce reprezintă atributul exclusiv al instanței și nu

constituie o modificare de temei juridic, cu consecința încălcării principiului

disponibilității părților în ceea ce privește limitele de investire a instanței.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor

exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apariția unei legi speciale, în al cărui

domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din litigiu,

nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părțile interesate nu solicită aplicarea

acesteia, ci își întemeiată pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente

legii speciale.

În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998

prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială

de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea

principiului de drept „specialia generalibus derogant" („legea specială derogă

de la legea generală").

De asemenea, decizia, în interesul Legii

nr. 33/2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite a statuat, în

ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice".

Cum imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față

a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod

corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de

reparație.

Nu există posibilitatea pentru recurent

de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun deoarece

recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit,

dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și

care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) din C. proc.

civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Prin urmare, nu se poate considera că instanța

de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru acest argument, în

condițiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerințele art. 304 pct.

5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește soluționarea în fond

a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispozițiile

Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție,

precum și ale jurisprudenței create în legătură cu acest text, a dat câștig de cauză

titlului de proprietate al pârâților S.D. și S.C., cu consecința menținerii soluției

de respingere a acțiunii în revendicare.

Astfel, potrivit legii speciale, în cazul

imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate obține fie restituirea în natură a bunului, fie

măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

în raport de obținerea sau nu a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de cumpărătorul chiriaș conform art. 45 din același act normativ.

Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul

a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași care au cumpărat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială

dând dreptul persoanei îndreptățite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru valoarea de piața corespunzătoare a imobilului, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, criteriul de analiză al

acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor

clasice, în sensul de a obține câștig de cauză cel al cărui autor are un drept mai

bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți, ca

în speță), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului

altei persoane, criteriu impus de legiuitor și în considerarea căruia titlul pârâților,

este preferabil

Astfel, în cauza de față, reclamantul nu

a atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de

către pârâții S.C. și S.D., ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâților

s-a consolidat chiar din culpa reclamantului care nu a înțeles să solicite desființarea

actului juridic enunțat în termenul și condițiile prevăzute de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Neacționând în sensul atacării contractului

de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite

restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul

s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit celor expuse în precedent; menținerea

titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării

reclamantului), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaș la încheierea

contractului sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu

pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea națională

și documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității

raporturilor juridice.

În speță, se pune problema conflictului

între legea națională și Convenție deoarece reclamantul are „bun actual" din

perspectiva documentului european, pentru considerentele ce se succed:

Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M.

Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut ca:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde

o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe

care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „

o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005,

dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri.

într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu

și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului

imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament.

un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.”

Față de aceste considerente, se constată

că, reclamantului i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară,

dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, ceea ce înseamnă

că un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului plus jurisprudența creată în jurul acestui text.

Titlul reclamantului este reprezentat de

sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1988 a Judecătoriei sector 2 București prin

care s-a constata că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv în temeiul

Decretului nr. 92/1950, fiind admisă acțiunea în revendicare împotriva statului

roman.

În același timp, Curtea Europeană a pronunțat

în favoarea reclamantului hotărârea din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra

României) publicată în M. Of. nr. 198/22.03.2007, însă prin hotărârea respectivă,

această instanță a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 numai

în ceea ce privește apartamentele înstrăinate locatarilor B.I.G. și P.I.M.

Pe de altă parte, și pârâții au un bun

în sensul Convenției pentru argumentele deja arătate, câtă vreme contractul lor

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat prin hotărâre

judecătorească.

În decizia nr. 33/2008, evocată mai sus

se arată că " (...) atunci când există neconcordanță între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare

nu are , la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească

anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a i se păstra imobilul; o speranță

legitima în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența

constanță pe acest aspect."

În aceeași direcție, este relevantă decizia

C.E.D.O. în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a menționat

că:

„Curtea acceptă că obiectivul general al

legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului

de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea,

consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează

noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă

luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de

a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul

de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Cum ambele părți aflate în conflict au

un bun în sensul Convenției, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel

a dat prioritate pârâților. Această soluție reprezintă respectarea principiului

securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că, în condițiile în care s-a

păstrat valabil contractul de vânzare-cumpărare, chiriașul are o speranță legitimă

de a păstra bunul astfel obținut.

De asemenea, culpa statului care a permis

ca asupra aceluiași imobil să existe concomitent titluri de proprietate ale unor

persoane diferite, nu poate fi transferată către pârât.

Din perspectiva C.E.D.O., aceasta ar însemna

o sarcină exorbitantă transferată persoanei fizice, ceea ce nu este de acceptat.

Cum s-a mai arătat, nu se poate acoperi prejudiciul creat de stat prin preluarea

bunurilor în perioada regimului comunist, prin producerea unor noi nedreptăți actualilor

proprietari.

Avându-se în vedere argumentele prezentate,

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ.

În privința recursului declarat de reclamant

împotriva încheierii din 8 mai 2009, prin care s-a respins cererea acestuia de completare

a dispozitivului deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată,

se constată că este nefondat, întru-cât în mod întemeiat s-a reținut faptul că,

deși au fost solicitate, cheltuielile respective nu au fost dovedite, la dosarul

cauzei nefiind depusă chitanța care să ateste plata onorariului de avocat.

Nu prezintă relevanță, în acest sens faptul

că dovada efectuării acestor cheltuieli s-a realizat în cadrul instanței de recurs,

câtă vreme dovezile respective trebuia efectuate în cadrul instanței de apel.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâții P.I.M. și B.I.G., se vor avea în vedere următoarele considerente:

În primul rând, sunt nefondate motivele

de recurs formulate de aceștia, privind cele două excepții invocate referitoare

la timbraj și la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile

dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001.

Astfel, acțiunea în revendicare formulată

pe calea dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este

admisibilă, întrucât, în cauză, au fost chemate în judecată persoane fizice care

dețin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deținătoare sau o entitate învestită

cu soluționarea unei notificări, dintre cele menționate în art. 21 din Legea

nr. 10/2001 și în legătură cu care este incidență procedura prealabilă reglementată

de această lege.

În același timp, fiind vorba de o acțiune

în revendicare având drept obiect imobilele preluate de către stat, acțiunea nu

trebuie timbrată, reclamantul fiind scutit de plata taxei de timbru conform dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Pe fondul cauzei, sunt, de asemenea, nefondate

motivele de recursjormulate de pârâți.

În acest sens, instanța de apel nu a procedat

la soluționarea cauzei în mod inechitabil, spre deosebire de pârâții S.D. și S.C.,

al căror titlu de proprietate nu a fost desființat, însă, în ceea ce-i privește

pe recurenți, prin decizia civilă nr. 353 din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Argeș

și prin decizia civilă nr. 831 din 20 iunie 2007 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, ca urmare a pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului din 12 octombrie 2006 (cauza Bărcănescu contra României), s-a constatat nulitatea

titlurilor de proprietate ale recurenților-pârâți, în urma admiterii cererii de

revizuire formulată de reclamant în temeiul art. 322 pct. 9 din C. proc. civ.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și că Statul Roman trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor

B. și P., apreciind că restituirea apartamentelor vândute locatarilor din imobilul

situat în București, sector 2, ar permite reclamantului să se afle, pe cât posibil,

într-o situație echivalentă aceleia în care s-ar fi aflat dacă imperativele

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

ar fi fost respectate.

În atare situație, în mod întemeiat a reținut

instanța de apel că singurul titlu valabil pentru apartamentele ocupate de recurenții-pârâți

îl are doar recurentul-reclamant B.S.V.

Titlul de proprietate al acestuia este

reprezentat, după cum s-a arătat, de sentința civilă nr. 8260 din 13 mai 1998 a

Judecătoriei sector 2 București prin care s-a admis acțiunea în revendicare a întregului

imobil formulată împotriva Consiliului Local al municipiului București și dispoziția

din 7 octombrie 2008 a Primarului General al municipiului București, prin care s-a

dispus restituirea imobilului în cauză către reclamant.

Această hotărâre judecătorească este opozabilă

pârâților chiar dacă nu au figurat, ca părți, în dosarul respectiv, întrucât actul

jurisdicțional (ca orice act juridic în general) produce, pe lângă efecte obligatorii

între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate

față de terți.

Ca element nou apărut în ordinea juridică

și cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terți, sub

motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia

însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic care confirmă dreptul

de proprietate al reclamantului-intimat, ce trebuie respectat ergi omnes, pentru

partea din imobil, cu privire la care contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

În același timp, câtă vreme prin hotărâri

judecătorești menționate, intrate în puterea lucrului judecat, s-a restituit reclamantului

imobilul revendicat și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de recurenții-pârâți în baza Legii nr. 112/1995, nu se mai poate susține

că reclamantul a fost de rea-credință când a promovat acțiunea în revendicare, precum

și faptul că la data încheierii celor două contracte au fost respectate prevederile

Legii nr. 112/1995.

În consecință, față de cele arătate, se

constată că nu subzistă motivele de casare și modificare prevăzute în dispozițiile

art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312

alin. (1) din C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul B.S.V. și de pârâții P.I.M. și B.I.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul B.S.V. și de pârâții P.I.M. și B.I.G. împotriva deciziei civile

nr. 50 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul B.S.V. împotriva încheierii din 8 mai 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 33125/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

noiembrie 2010.