ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8040/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2002, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta S.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând să se ia act de faptul că nu acceptă oferta de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, să se constate că acest imobil a fost preluat de stat fără titlu, că și-a păstrat calitatea de proprietară în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâtă, precum și obligarea acestuia să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul.

Ulterior, reclamanta și-a completat cererea în privința obiectului și părților, chemându-i în judecată și pe G.G.G. și M.D., solicitând constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între pârâta Primăria Municipiului București și cei doi pârâți chemați în judecată. La data de 27 septembrie 2002, primarul Municipiului București a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea contravalorii achitate cu titlu de preț pentru cele două apartamente, în situația în care se va constata nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare. Prin Încheierea de ședință din 16 octombrie 2002, Judecătoria sectorului 2 București, a admis excepția de litispendență, în raport de cauza înregistrată pe rolul Tribunalului București, dosarul judecătoriei fiind trimis la Tribunal în vederea conexării.

Prin Încheierea de ședință din 27 septembrie 2002, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare putea fi formulată până la 14 august 2002. Prin Sentința civilă nr. 293/2003 Tribunalul București a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată, cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.L., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. 1440/2003 și soluționat prin Decizia civilă nr. 431/A din 16 septembrie 2009, în sensul respingerii apelului.

Prin Decizia nr. 3820 din 10 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul reclamantei, decizia atacată și Sentința civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au fost casate, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare în fond, la Tribunalul București, motivat de faptul că premisa de la care au pornit instanțele în soluționarea cauzei, în sensul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului este greșită.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a legii atunci când au reținut că imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului în virtutea Decretului nr. 223/1974, în realitate titlul de preluare de către stat fiind reprezentat de Decizia nr. 283 din 3 martie 1977, care însă nu a fost comunicată, pentru ca aceasta să rămână definitivă și să își producă efectele, astfel cum dispuneau prevederile art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.

Prin Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantului, cea a inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea, a capacității procesuale civile de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București, precum și cea a calității procesuale pasive a acestei pârâte. S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât S.C.H. în contradictoriu cu pârâții S.C. F. S.A., Primăria Municipiului București, prin Primarul General și cu pârâții-reclamanți G.G.G. și C.D., s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.

F. S.A. și M.D., din 27 septembrie 1997 și nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. și G.G.G., din 22 aprilie 1997, au fost obligați pârâții-reclamanți să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate anterior și s-au respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chemații în garanție Primăria Municipiului București, S.C. F. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea pârâților reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Au fost obligați pârâții-reclamanți și pârâții la plata către reclamantul-pârât a sumei de 720 RON cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca tardiv apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, a fost admis apelul declarat de apelanții pârâți reclamanții G.G.G. și C.D., a fost schimbată în parte sentința apelată, s-a admis cererea de chemare în garanție, formulată de pârâți, au fost obligați chemații în garanție să plătească pârâtului G.G.G. suma de 63.364 RON și pârâtei C.D. suma de 23.225 RON reprezentând despăgubiri. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, a obligat pe apelanți la 300 RON cheltuieli de judecată către intimatul S.C.H. A obligat chemații în garanție la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții G.G.G. și C.D. Prin Decizia civilă nr. 5826 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții G.G.G. și C.D. și de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, precum și Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Totodată, a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Recursul declarat de recurenții-pârâții G.G.G. și C.D. a fost admis prin raportare la dispozițiile art. 261 (1) pct. 5 C. proc. care prevăd că hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingere instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Instanța de recurs a reținut că, atât Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului București, dar și Decizia civilă nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, nu cuprind motivele pe care s-a format convingerea instanței în privința soluționării capetelor de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu.

Simpla susținere a primei instanțe privind împiedicarea în exercitarea cumulativă a atributelor dreptului de proprietate în privința reclamantului-pârât, preluată de instanța de apel, nu constituie o îndeplinire a cerințelor dispozițiilor art. 261 (1) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Susținerile recurenților pârâți reclamanți sunt fondate și în privința nemotivării de către instanțe a soluției în privința capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-a reținut că și recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat.

Prin decizia civilă recurată, Curtea de Apel în mod greșit a obligat intimatul - chemat în garanție - Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor - la plata sumelor reprezentând despăgubiri către pârâții-reclamanți, deși aceste părți, prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2002, au chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Procedând astfel, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5875/3/2006. La data de 16 decembrie 2009, reclamantul S.C.H., a formulat cerere precizatoare, cât și modificatoare, prin care a chemat în judecată pe Municipiul București prin Primarul General pentru motivele de fapt deja dezvoltate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță și a completării ei, G.G.G., C.D.

(fostă M.D., fostă C.D.), pentru ca, în temeiul art. 480 și urm. C. civ., art. 11, 20 și 144 din Constituția României, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, raportate la Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 cu completările ulterioare și solicitând: - să fie obligații pârâții să îi restituie în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din Bd. P.P., sectorul 2, București, compunerea care rezultă din Actul de Donație depus la dosar; - să se rețină că, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ. și a Deciziei nr. 3820 din 10 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție preluarea acestui imobil prin Decizia nr. 283 din 03 martie 1977 a C.P.M.B.

a avut loc fără titlu, în mod abuziv, chestiune de drept soluționată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție; - să se constate și să se rețină că vânzarea de către S.C. F. S.A. către G.G.G. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 și către M.D. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997, act semnat la 27 mai 1997 constituie vânzarea bunului altuia, acte lovite de nulitate ca lipsite de justă cauză; - să se constate și să rețină pe de o parte că „buna-credință" și constatarea nulității absolute a actului de vânzare cerință prevăzută doar de Legea nr. 10/2001 sunt fără nici o relevanță juridică întrucât încalcă prevederile Constituției cu privire la prioritatea Convenției, Protocolului nr. 1 și Hotărârile pilot și blocul de convenționalitate obligatorii ale C.E.D.O.

iar, pe de altă parte, că în lumina probelor dosarului cumpărarea a avut loc cu rea credință, prin fraudă la lege. Cererile modificatoare au fost respinse ca tardive la termenul din 28 aprilie 2010. Prin Sentința civilă nr. 663 din 05 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul pârât S.C.H. A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.

F. S.A. și M.D., din 27 septembrie 1997 și nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. și G.G.G. din 22 aprilie 1997. A obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate anterior. A respins cererile reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu reclamantul-pârât, ca neîntemeiate. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice. A respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. F. S.A. ca neîntemeiate. A admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu chematul în garanție Primăria Municipiului București. A obligat chematul în garanție Primăria Municipiului București la plata către pârâtul reclamant G.G.G. a sumei de 63.364 RON despăgubiri și către pârâta reclamantă C.D. a sumei de 23.225 RON despăgubiri. A obligat pârâții-reclamanți și pârâți la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2750 RON cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâților-reclamanți privind obligarea reclamantului pârât la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

A obligat chematul în garanție Primăria Municipiului București la plata către pârâtul reclamant G.G.G. a sumei de 1250 RON cheltuieli de judecată și către pârâta reclamantă C.D. a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că: Excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea este nefondată, având în vedere că prin Decizia în recursul în interesul legii nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București a fost apreciată ca nefondată, deoarece prin folosirea denumirii de Primăria Municipiului București, s-a avut în vedere unitatea teritorial administrativă, cu atât mai mult cu cât această denumire este folosită în mod curent chiar de către unitatea teritorial administrativ în antetul înscrisurilor care emană de la acesta.

Cu privire la excepția prescripției, tribunalul a constatat că se impune a fi respinsă având în vedere art. 45 din Legea nr. 10/2001 care permitea formularea unor cereri de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 până la data de 14 august 2002, or exercitarea dreptului material la acțiune este anterioară acestei date, respectiv 25 februarie 2002. Constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil atrage consecința că vânzarea s-a făcut cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 care permitea vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu valabil. Ca urmare a constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că pârâții reclamanți, persoane fizice nu mai dețin un titlu de proprietate cu privire la imobilul în discuție în timp ce reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate.

În condițiile în care doar una din părți deține un titlu de proprietate valabil, nu se mai poate vorbi de o comparare de titluri și cu atât mai puțin de stabilirea unor criterii de preferabilitate. În acest sens tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 5826 din 20 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat, iar prin decizia civilă recurată Curtea de Apel în mod greșit a obligat intimatul - chemat în garanție - Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor - la plata sumelor reprezentând despăgubiri către pârâții-reclamanți, deși aceste părți, prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2002, au chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Această problemă de drept referitoare la cadrul procesual în ceea ce privește cererile de chemare în garanție a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanța de recurs, astfel că prin raportare la dispozițiile art. 315 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanța de rejudecare. În consecință, față de petitul cererilor de chemare în garanție, și de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării cererilor, tribunalul a constatat că obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor revenea unității deținătoare sau statului și nu Ministerului Finanțelor. Trebuie menționat că nu trebuie făcută confuzie între situația în care Ministerul Finanțelor stă în nume propriu într-o cauză și situațiile în care stă în proces în calitate de reprezentat al statului.

În egală măsură s-au respins cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. F. S.A. ca neîntemeiate, având în vedere că aceasta a avut doar calitatea de mandatar al Municipiului București la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și deci nu a acționat în nume propriu. În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chematul în garanție Primăria Municipiului București, tribunalul a constatat că se impun a fi admise prin raportare la temeiul de drept mai sus-menționat și la constatările expertului. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâții reclamanți și Municipiul București, prin Primarul General.

Curtea, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, a reținut: În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul S.C.H., s-a constatat că: Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 431/A din 18 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Ca atare, Curtea a constatat că reclamantul nu a mai solicitat restituirea terenului, aspect reținut și în Decizia de casare nr. 3820 din 10 mai 2005. Mai mult, rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și a „obligat pârâții reclamanți să lase reclamantului pârât în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare”.

Împotriva acestei sentințe, deși instanța nu s-a pronunțat cu privire la teren, reclamantul nu a formulat apel. Cei care au formulat apel și ulterior recurs au fost pârâții, astfel încât în mod corect instanța de fond a apreciat ca tardivă cererea reclamantului de a se pronunța cu privire la restituirea terenului. Probele administrate au justificat incidența în cauză a principiului validității aparenței în drept, a cărei esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”, întrucât apelanții pârâți s-au manifestat cu bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, s-au considerat a fi aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispun că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Față de cele expuse, Curtea a admis apelul Municipiului București și al apelanților pârâți și a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare. Motivul de apel privind soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost apreciat ca neîntemeiat. Raportat la situația concretă din prezenta speță, buna-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1; restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.

Pe de altă parte, la rândul lor, pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul acțiunii în revendicare, conform contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, titularii unui bun. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 impune o comparare a celor două titluri exhibate de părți, argumentele fiind evident similare, atât pentru chiriașul-cumpărător, cât și pentru proprietarul expoliat.

Raportat la această situație de fapt, Curtea a reținut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte leagă (în Decizia nr. 33/2008) totodată, acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de către stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, în cadrul unei acțiuni scutită de plata taxelor de timbru.

De la data formulării cererii de chemare în garanție (23 aprilie 2002) și până la data soluționării cererii (după cea de-a doua casare cu trimitere spre rejudecare) Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări, art. 50 1 dând dreptul chiriașilor cumpărători care au fost evinși să primească prețul de piață al imobilului, stabilit prin expertiză. În consecință, schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în garanție nu s-a datorat culpei apelanților pârâți. Aceștia și-au adaptat cererea de evoluție a legislației în timpul procesului, astfel încât nu putea fi respinsă ca tardivă. Față de cele reținute, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantului. Totodată, a admis apelurile pârâților G.G.G.

și C.D., precum și al Municipiului București și, în consecință: - În ceea ce privește cererea principală de chemare în judecată, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. - În ceea ce privește cererile de chemare în garanție, având în vedere că instanța nu a intrat în cercetarea fondului, a desființat în parte sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea acestor cereri formulate de pârâții reclamanți. S-au compensat cheltuielile de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 275 C. proc. civ. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței privind soluționarea excepțiilor inadmisibilității, lipsei calității procesuale civile de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București și a prescripției, precum și a capătului de cerere privind revendicarea și a cererilor reconvenționale.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții G.G.G. și C.D. care au susținut următoarele motive de nelegalitate. În primul rând, instanța de apel a soluționat în mod nelegal excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea. În condițiile admiterii recursului în interesul legii promovat de către procurorul general al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, care a fost publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. proc. civ.) urmează a fi respinse ca inadmisibile întrucât, conform deciziei mai sus-menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Astfel, în speța de față, soluția care se impune conform deciziei menționate era respingerea acțiunii formulate pe calea dreptului comun ca inadmisibilă, întrucât conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. În al doilea rând, se mai consideră că este inadmisibil ca, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic aplicabil acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Chiar dacă s-ar trece peste inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanțele judecătorești, învestite cu soluționarea unei astfel de acțiuni având drept obiect un imobil naționalizat, trebuie să procedeze, la compararea de titluri, având în vedere titlul de proprietate al fostului proprietar, și titlul de proprietar al actualului deținător al imobilului, cumpărător în condițiile Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, s-a stabilit preferința acordată de către legiuitor dobânditorului de bună-credință, acest lucru fiind expus chiar în considerentele Deciziei nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 567/01.08.2002.

Se mai consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de „bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost această noțiune interpretată și în practica instanței supreme, inclusiv în Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008. Se omite în cadrul acestui raționament să se aibă în vedere că reclamantul a demarat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Acțiunea a fost ulterior modificată și completată potrivit principiului disponibilității, reclamantul declarându-se nemulțumit de soluția acordării de despăgubiri (soluție legală de astfel în speța de față). Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate: În primul rând, se consideră că, în mod greșit instanța de apel a desființat în parte sentința sub aspectul cererilor de chemare în garanție și a trimis cauza spre rejudecarea acestor cereri la prima instanță.

Pârâții persoane fizice G.G.G. și C.D. au formulat cerere de chemare în garanție, înregistrată la instanța de fond la data de 23 aprilie 2002 prin care au solicitat exclusiv despăgubirea pentru sporul de valoare adus imobilului, în temeiul art. 49 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară republicării. Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere formulat de pârâții persoane fizice prin cererea de chemare în garanție referitor la sporul de valoare adus imobilului, motiv pentru care se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. În ceea ce privește obligarea la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, se arătă că nu există niciun temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Raportându-se la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 unde erau instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revenea statului sau unității deținătoare. Or, în acest caz unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București este obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât a fost parte la încheierea contractului de închiriere, și nu Ministerul Finanțelor Publice care este un terț în acest raport juridic.

Prin urmare, numai Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, adică unitate deținătoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel, prin desființarea sentinței apelată sub aspectul soluționării cererilor de chemare în garanție și trimiterea cauzei spre rejudecare acestor cereri la prima instanță, a încălcat dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 5826 din 20 mai 2009. Se arătă că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul formulării cererilor de chemare în garanție, nu justifică în niciun fel obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii îmbunătățirilor întrucât este evident că instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Se mai consideră că hotărârea instanței de apel este criticabilă întrucât aceasta în mod eronat a reținut în decizia atacată că "de la data formulării cererii de chemare în garanție (23 aprilie 2002) și până la data soluționării cererii (după cea de-a doua casare cu trimitere spre rejudecare), Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări, art. 50 1 dând dreptul chiriașilor cumpărători care au fost evinși să primească prețul de piață al imobilului, stabilit prin expertiză. Se apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins ca tardivă această cerere formulată de pârâții persoane fizice, având în vedere că aceasta nu putea fi formulată în faza de rejudecare, casare cu trimitere spre rejudecare.

Se invocă, în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și Legea nr. 10/2001. Analizând recursurile declarate Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri poate fi cerută dacă hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau este lipsită de temei legal. Criticile recurenților-pârâți privind interpretarea dispozițiilor art. 480 C. civ. de către instanța de apel sunt fondate. Obiectul prezentei acțiuni îl constituie revendicarea imobilului situat în București, Bd. P.P., sectorul 2, ce a fost proprietatea defunctei reclamante S.L., dobândit prin actul de donație din 27 noiembrie 1956 de Notariatul de Stat al Raionului 23 August București și transcris la data de 30 noiembrie 1986. Acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia C.P.M.B.

nr. 283 din 3 martie 1977. Prin Decizia civilă nr. 3820 din 10 mai 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu. În temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, prin S.C. F. S.A, a înstrăinat apelantului pârât G.G.G.

apartamentul de la parter, compus din vestibul, hol, 4 camere, bucătărie, baie, pivniță, conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, iar apelantei pârâte G. (M.) D. apartamentul situat la etajul I compus din 2 camere, bucătărie, culoar, wc, pivniță, magazie, prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997. Ambii cumpărători ocupau imobilele în calitate de chiriași, iar cererile de cumpărare le-au formulat la data de 23 aprilie 1996, respectiv 23 mai 1996. Până la data formulării prezentei acțiuni (25 februarie 2002) reclamantul nu a făcut nici un demers în vederea revendicării imobilului și nu i-a notificat în vreun fel pe apelanții pârâți cu privire la intenția sa de a solicita restituirea imobilului.

Criticile formulate de recurenții-pârâți sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare a imobilului sunt fondate. Pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate, al reclamantului pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilele - și al pârâților - în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de constatare a nulității acestora, instanța de apel, prin admiterea acțiunii în revendicare, nu a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită. Astfel trebuie reținut, în primul rând, că reclamantul a înțeles că uzeze de procedura legii speciale în această materie, și anume Legea nr. 10/2001.

Se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.

Legea specială în materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29). Urmare a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecății, instanța supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată, confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziția emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.

În privința acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială. În acest sens este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.” Prin urmare, instanța supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României – 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României – 2009 ș.a.). În speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, recurentul reclamant a urmat și epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins.

Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurentului reclamant, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008). În circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlurile de proprietate al intimaților pârâți, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, nu au fost anulate, iar bunurile imobile se află în posesia acestora.

Criticile recurentului chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu privire la cererile de chemare în garanție formulate de pârâții reclamanți G.G.G. și C.D. împotriva Primăriei Municipiului București prin Primarul General sunt fondate. Față de soluția care se impune pe fondul cauzei, de respingere a acțiunii principale, având ca obiect revendicarea imobilelor în litigiu, având în vedere dispozițiile art. 60 - 63 C. proc. civ., se vor respinge cererile de chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți G.G.G. și C.D. ca fiind rămase fără obiect, pentru considerentele ce succed: Pârâții au uzat de această posibilitate legală de a introduce în proces terțe persoane garante ale obligației de despăgubiri, pentru situația în care ar fi pierdut procesul introdus pe cale principală.

Cum acțiunea principală a fost respinsă și cererile de chemare în garanție formulate vor fi respinse. Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., se va modifica în parte decizia civilă în sensul că se va respinge cererea de revendicare a imobilului, precum și cererea de chemare în garanție. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții G.G.G. și C.D. și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia în sensul că: Respinge cererea de revendicare a imobilului. Respinge cererile de chemare în garanție formulate de pârâții reclamanți G.G.G. și C.D. împotriva Primăriei Municipiului București prin Primarul General ca rămase fără obiect. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2011.