ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8040/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8040/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 februarie

2002, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta S.L. a

chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând să se

ia act de faptul că nu acceptă oferta de măsuri reparatorii pentru imobilul

situat în București, str. P.P., sectorul 2, să se constate că acest imobil a

fost preluat de stat fără titlu, că și-a păstrat calitatea de proprietară în

conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să se

constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâtă,

precum și obligarea acestuia să-i restituie în deplină proprietate și posesie

imobilul.

Ulterior, reclamanta

și-a completat cererea în privința obiectului și părților, chemându-i în

judecată și pe G.G.G. și M.D., solicitând constatarea nulității absolute a

Contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între

pârâta Primăria Municipiului București și cei doi pârâți chemați în judecată.

La data de 27

septembrie 2002, primarul Municipiului București a chemat în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând restituirea contravalorii achitate cu titlu de

preț pentru cele două apartamente, în situația în care se va constata nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare.

Prin Încheierea de

ședință din 16 octombrie 2002, Judecătoria sectorului 2 București, a admis

excepția de litispendență, în raport de cauza înregistrată pe rolul

Tribunalului București, dosarul judecătoriei fiind trimis la Tribunal în

vederea conexării.

Prin Încheierea de

ședință din 27 septembrie 2002, instanța a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune, constatând că cererea de constatare a nulității

Contractului de vânzare-cumpărare putea fi formulată până la 14 august 2002.

Prin Sentința civilă

nr. 293/2003 Tribunalul București a respins ca neîntemeiate cererea de chemare

în judecată, cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta S.L., înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, sub nr. 1440/2003 și soluționat prin Decizia

civilă nr. 431/A din 16 septembrie 2009, în sensul respingerii apelului.

Prin Decizia nr. 3820

din 10 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul

reclamantei, decizia atacată și Sentința civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, au fost casate, iar cauza a fost

trimisă, spre rejudecare în fond, la Tribunalul București, motivat de faptul că

premisa de la care au pornit instanțele în soluționarea cauzei, în sensul că

imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului este greșită.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele de

fond au făcut o greșită aplicare a legii atunci când au reținut că imobilul

revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului în virtutea

Decretului nr. 223/1974, în realitate titlul de preluare de către stat fiind

reprezentat de Decizia nr. 283 din 3 martie 1977, care însă nu a fost

comunicată, pentru ca aceasta să rămână definitivă și să își producă efectele,

astfel cum dispuneau prevederile art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.

Prin Sentința civilă

nr. 1231 din 11 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind lipsa calității

procesuale active a reclamantului, cea a inadmisibilității capătului de cerere

având ca obiect revendicarea, a capacității procesuale civile de folosință a

pârâtei Primăria Municipiului București, precum și cea a calității procesuale

pasive a acestei pârâte.

S-a admis cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât S.C.H. în contradictoriu cu

pârâții S.C. F. S.A., Primăria Municipiului București, prin Primarul General și

cu pârâții-reclamanți G.G.G. și C.D., s-a constatat nulitatea absolută a

Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului

București, prin mandatar S.C. F. S.A. și M.D., din 27 septembrie 1997 și

nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria

Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. și G.G.G., din 22 aprilie

1997, au fost obligați pârâții-reclamanți să lase reclamantului-pârât în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

menționate anterior și s-au respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenționale

și cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chemații în

garanție Primăria Municipiului București, S.C. F. S.A. și Ministerul Finanțelor

Publice, precum și cererea pârâților reclamanți privind acordarea cheltuielilor

de judecată. Au fost obligați pârâții-reclamanți și pârâții la plata către

reclamantul-pârât a sumei de 720 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins ca tardiv apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București,

prin Primarul General, a fost admis apelul declarat de apelanții pârâți

reclamanții G.G.G. și C.D., a fost schimbată în parte sentința apelată, s-a

admis cererea de chemare în garanție, formulată de pârâți, au fost obligați

chemații în garanție să plătească pârâtului G.G.G. suma de 63.364 RON și

pârâtei C.D. suma de 23.225 RON reprezentând despăgubiri. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată, a obligat pe apelanți la

300 RON cheltuieli de judecată către intimatul S.C.H. A obligat chemații în

garanție la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții G.G.G. și C.D.

Prin Decizia civilă

nr. 5826 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții G.G.G. și

C.D. și de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 322 din 22 aprilie 2008

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată,

precum și Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de fond.

Totodată, a respins

ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General.

Recursul declarat de

recurenții-pârâții G.G.G. și C.D. a fost admis prin raportare la dispozițiile

art. 261 (1) pct. 5 C. proc. care prevăd că hotărârile judecătorești trebuie să

cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingere instanței, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de recurs a

reținut că, atât Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului

București, dar și Decizia civilă nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, nu cuprind motivele pe care s-a format convingerea instanței în

privința soluționării capetelor de cerere privind revendicarea imobilului în

litigiu. Simpla susținere a primei instanțe privind împiedicarea în exercitarea

cumulativă a atributelor dreptului de proprietate în privința

reclamantului-pârât, preluată de instanța de apel, nu constituie o îndeplinire

a cerințelor dispozițiilor art. 261 (1) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susținerile

recurenților pârâți reclamanți sunt fondate și în privința nemotivării de către

instanțe a soluției în privința capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, s-a

reținut că și recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este

fondat. Prin decizia civilă recurată, Curtea de Apel în mod greșit a obligat

intimatul - chemat în garanție - Statul Român - prin Ministerul Economiei și

Finanțelor - la plata sumelor reprezentând despăgubiri către

pârâții-reclamanți, deși aceste părți, prin cererea formulată la data de 23

aprilie 2002, au chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, nu

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Procedând astfel,

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

5875/3/2006.

La data de 16

decembrie 2009, reclamantul S.C.H., a formulat cerere precizatoare, cât și

modificatoare, prin care a chemat în judecată pe Municipiul București prin

Primarul General pentru motivele de fapt deja dezvoltate în cuprinsul acțiunii

introductive de instanță și a completării ei, G.G.G., C.D. (fostă M.D., fostă

C.D.), pentru ca, în temeiul art. 480 și urm. C. civ., art. 11, 20 și 144 din

Constituția României, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a

Protocolului nr. 1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

raportate la Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 cu completările ulterioare

și solicitând:

- să fie obligații

pârâții să îi restituie în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din

Bd. P.P., sectorul 2, București, compunerea care rezultă din Actul de Donație

depus la dosar;

- să se rețină că, în

conformitate cu art. 315 C. proc. civ. și a Deciziei nr. 3820 din 10 mai 2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție preluarea acestui imobil prin Decizia nr.

283 din 03 martie 1977 a C.P.M.B. a avut loc fără titlu, în mod abuziv,

chestiune de drept soluționată irevocabil de Înalta Curte de Casație și

Justiție;

- să se constate și

să se rețină că vânzarea de către S.C. F. S.A. către G.G.G. prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 și către M.D. prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997, act semnat la 27 mai 1997 constituie

vânzarea bunului altuia, acte lovite de nulitate ca lipsite de justă cauză;

- să se constate și

să rețină pe de o parte că „buna-credință" și constatarea nulității

absolute a actului de vânzare cerință prevăzută doar de Legea nr. 10/2001 sunt

fără nici o relevanță juridică întrucât încalcă prevederile Constituției cu

privire la prioritatea Convenției, Protocolului nr. 1 și Hotărârile pilot și

blocul de convenționalitate obligatorii ale C.E.D.O. iar, pe de altă parte, că

în lumina probelor dosarului cumpărarea a avut loc cu rea credință, prin fraudă

la lege.

Cererile

modificatoare au fost respinse ca tardive la termenul din 28 aprilie 2010.

Prin Sentința civilă

nr. 663 din 05 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.

A respins excepția

lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtei Primăria

Municipiului București ca neîntemeiată.

A respins excepția

prescripției ca neîntemeiată.

A admis cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul pârât S.C.H.

A constatat nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria

Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. și M.D., din 27 septembrie

1997 și nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între

Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A. și G.G.G. din 22

aprilie 1997.

A obligat

pârâții-reclamanți să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, care a

făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate anterior.

A respins cererile

reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu

reclamantul-pârât, ca neîntemeiate.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul

Finanțelor Publice.

A respins cererile de

chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulate

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererile de

chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu

chemata în garanție S.C. F. S.A. ca neîntemeiate.

A admis cererile de

chemare în garanție formulate de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu

chematul în garanție Primăria Municipiului București.

A obligat chematul în

garanție Primăria Municipiului București la plata către pârâtul reclamant

G.G.G. a sumei de 63.364 RON despăgubiri și către pârâta reclamantă C.D. a

sumei de 23.225 RON despăgubiri.

A obligat

pârâții-reclamanți și pârâți la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2750

RON cheltuieli de judecată.

A respins cererea

pârâților-reclamanți privind obligarea reclamantului pârât la plata

cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

A obligat chematul în

garanție Primăria Municipiului București la plata către pârâtul reclamant

G.G.G. a sumei de 1250 RON cheltuieli de judecată și către pârâta reclamantă

C.D. a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, tribunalul a reținut că:

Excepția

inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea este

nefondată, având în vedere că prin Decizia în recursul în interesul legii nr.

XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul în

interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București a fost

apreciată ca nefondată, deoarece prin folosirea denumirii de Primăria Municipiului

București, s-a avut în vedere unitatea teritorial administrativă, cu atât mai

mult cu cât această denumire este folosită în mod curent chiar de către

unitatea teritorial administrativ în antetul înscrisurilor care emană de la

acesta.

Cu privire la

excepția prescripției, tribunalul a constatat că se impune a fi respinsă având

în vedere art. 45 din Legea nr. 10/2001 care permitea formularea unor cereri de

constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 până la data de 14 august 2002, or exercitarea dreptului

material la acțiune este anterioară acestei date, respectiv 25 februarie 2002.

Constatarea că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil atrage consecința

că vânzarea s-a făcut cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 care permitea

vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu valabil.

Ca urmare a

constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat

că pârâții reclamanți, persoane fizice nu mai dețin un titlu de proprietate cu

privire la imobilul în discuție în timp ce reclamantul a făcut dovada dreptului

de proprietate.

În condițiile în care

doar una din părți deține un titlu de proprietate valabil, nu se mai poate

vorbi de o comparare de titluri și cu atât mai puțin de stabilirea unor

criterii de preferabilitate.

În acest sens

tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 5826 din 20 mai 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că recursul declarat de

Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat, iar prin decizia civilă

recurată Curtea de Apel în mod greșit a obligat intimatul - chemat în garanție

- Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor - la plata sumelor

reprezentând despăgubiri către pârâții-reclamanți, deși aceste părți, prin

cererea formulată la data de 23 aprilie 2002, au chemat în garanție Ministerul

Economiei și Finanțelor, nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor.

Această problemă de

drept referitoare la cadrul procesual în ceea ce privește cererile de chemare

în garanție a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanța de recurs,

astfel că prin raportare la dispozițiile art. 315 C. proc. civ. este

obligatorie pentru instanța de rejudecare.

În consecință, față

de petitul cererilor de chemare în garanție, și de dispozițiile art. 49 din

Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării cererilor, tribunalul a

constatat că obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor revenea

unității deținătoare sau statului și nu Ministerului Finanțelor. Trebuie

menționat că nu trebuie făcută confuzie între situația în care Ministerul

Finanțelor stă în nume propriu într-o cauză și situațiile în care stă în proces

în calitate de reprezentat al statului.

În egală măsură s-au

respins cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chemata

în garanție S.C. F. S.A. ca neîntemeiate, având în vedere că aceasta a avut

doar calitatea de mandatar al Municipiului București la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare și deci nu a acționat în nume propriu.

În ceea ce privește

cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu chematul în

garanție Primăria Municipiului București, tribunalul a constatat că se impun a

fi admise prin raportare la temeiul de drept mai sus-menționat și la constatările

expertului.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâții reclamanți și

Municipiul București, prin Primarul General.

Curtea, examinând

sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, a reținut:

În ceea ce privește

apelul formulat de reclamantul S.C.H., s-a constatat că:

Apelul formulat de

reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 431/A din 18 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Ca atare, Curtea a

constatat că reclamantul nu a mai solicitat restituirea terenului, aspect

reținut și în Decizia de casare nr. 3820 din 10 mai 2005.

Mai mult, rejudecând

cauza în fond după casare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

Sentința civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006, a admis acțiunea, a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și a „obligat pârâții

reclamanți să lase reclamantului pârât în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. P.P., sectorul 2, care a făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare”.

Împotriva acestei

sentințe, deși instanța nu s-a pronunțat cu privire la teren, reclamantul nu a

formulat apel.

Cei care au formulat

apel și ulterior recurs au fost pârâții, astfel încât în mod corect instanța de

fond a apreciat ca tardivă cererea reclamantului de a se pronunța cu privire la

restituirea terenului.

Probele administrate

au justificat incidența în cauză a principiului validității aparenței în drept,

a cărei esență este exprimată prin adagiul „error communis facit jus”, întrucât

apelanții pârâți s-au manifestat cu bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În consecință, s-au

considerat a fi aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată, care dispun că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv

cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul

în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Față de cele expuse,

Curtea a admis apelul Municipiului București și al apelanților pârâți și a

respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare.

Motivul de apel

privind soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost

apreciat ca neîntemeiat.

Raportat la situația

concretă din prezenta speță, buna-credință a chiriașilor cumpărători la

momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio

relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular,

implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1; restituirea în natură se

impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate

suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași.

Pe de altă parte, la

rândul lor, pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce

face obiectul acțiunii în revendicare, conform contractelor de

vânzare-cumpărare, perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

titularii unui bun.

Decizia în interesul

legii nr. 33/2008 impune o comparare a celor două titluri exhibate de părți,

argumentele fiind evident similare, atât pentru chiriașul-cumpărător, cât și

pentru proprietarul expoliat.

Raportat la această

situație de fapt, Curtea a reținut că problema raportului dintre Legea nr.

10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a

raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor

de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 329

alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte leagă

(în Decizia nr. 33/2008) totodată, acest principiu de necesitatea ca chiriașul

să nu suporte consecințele adoptării de către stat, a unor norme neconforme cu

Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea

Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii

valorii de piață a imobilului, în cadrul unei acțiuni scutită de plata taxelor

de timbru.

De la data formulării

cererii de chemare în garanție (23 aprilie 2002) și până la data soluționării

cererii (după cea de-a doua casare cu trimitere spre rejudecare) Legea nr.

10/2001 a suferit mai multe modificări, art. 50

1

dând dreptul

chiriașilor cumpărători care au fost evinși să primească prețul de piață al

imobilului, stabilit prin expertiză.

În consecință,

schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în garanție nu s-a datorat

culpei apelanților pârâți.

Aceștia și-au adaptat

cererea de evoluție a legislației în timpul procesului, astfel încât nu putea

fi respinsă ca tardivă.

Față de cele

reținute, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Totodată, a admis

apelurile pârâților G.G.G. și C.D., precum și al Municipiului București și, în

consecință:

- În ceea ce privește

cererea principală de chemare în judecată, a schimbat în parte sentința în

sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

- În ceea ce privește

cererile de chemare în garanție, având în vedere că instanța nu a intrat în

cercetarea fondului, a desființat în parte sentința și a trimis cauza aceleiași

instanțe pentru soluționarea acestor cereri formulate de pârâții reclamanți.

S-au compensat

cheltuielile de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 275 C. proc. civ.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței privind soluționarea excepțiilor inadmisibilității,

lipsei calității procesuale civile de folosință a pârâtei Primăria Municipiului

București și a prescripției, precum și a capătului de cerere privind

revendicarea și a cererilor reconvenționale.

Împotriva deciziei au

declarat recurs pârâții G.G.G. și C.D. care au susținut următoarele motive de

nelegalitate.

În primul rând,

instanța de apel a soluționat în mod nelegal excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind revendicarea.

În condițiile

admiterii recursului în interesul legii promovat de către procurorul general al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, care a fost

publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, acțiunile în revendicare întemeiate pe

dreptul comun (art. 480 C. proc. civ.) urmează a fi respinse ca inadmisibile

întrucât, conform deciziei mai sus-menționate, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu

este prevăzut expres în legea specială.

Astfel, în speța de

față, soluția care se impune conform deciziei menționate era respingerea

acțiunii formulate pe calea dreptului comun ca inadmisibilă, întrucât conform

art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin

deciziile pronunțate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe.

În al doilea rând, se

mai consideră că este inadmisibil ca, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acțiune în revendicare în condițiile

dreptului comun, după intrarea în vigoare a legilor nr. 112/1995 și nr.

10/2001.

În conformitate cu

art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

aplicabil acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Chiar dacă s-ar trece

peste inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanțele judecătorești,

învestite cu soluționarea unei astfel de acțiuni având drept obiect un imobil

naționalizat, trebuie să procedeze, la compararea de titluri, având în vedere

titlul de proprietate al fostului proprietar, și titlul de proprietar al

actualului deținător al imobilului, cumpărător în condițiile Legii nr.

112/1995.

Pentru aceste

considerente, s-a stabilit preferința acordată de către legiuitor dobânditorului

de bună-credință, acest lucru fiind expus chiar în considerentele Deciziei nr.

191 din 25 iunie 2002 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr.

567/01.08.2002.

Se mai consideră că

instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de „bun" în sensul

Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a

fost această noțiune interpretată și în practica instanței supreme, inclusiv în

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008.

Se omite în cadrul

acestui raționament să se aibă în vedere că reclamantul a demarat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001. Acțiunea a fost ulterior modificată și

completată potrivit principiului disponibilității, reclamantul declarându-se

nemulțumit de soluția acordării de despăgubiri (soluție legală de astfel în

speța de față).

Recurentul Ministerul

Finanțelor Publice a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei

recurate:

În primul rând, se

consideră că, în mod greșit instanța de apel a desființat în parte sentința sub

aspectul cererilor de chemare în garanție și a trimis cauza spre rejudecarea

acestor cereri la prima instanță.

Pârâții persoane

fizice G.G.G. și C.D. au formulat cerere de chemare în garanție, înregistrată

la instanța de fond la data de 23 aprilie 2002 prin care au solicitat exclusiv

despăgubirea pentru sporul de valoare adus imobilului, în temeiul art. 49 din

Legea nr. 10/2001, în forma anterioară republicării.

Ministerul Finanțelor

Publice nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere formulat de pârâții

persoane fizice prin cererea de chemare în garanție referitor la sporul de

valoare adus imobilului, motiv pentru care se reiterează excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

obligarea la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, se arătă că

nu există niciun temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice.

Raportându-se la

vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 48 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 10/2001 unde erau instituite reguli speciale în

materia garanției pentru evicțiune în cazul în care imobilul ce se restituie a

fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și

utile revenea statului sau unității deținătoare.

Or, în acest caz

unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București este obligată

să plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât a fost parte la

încheierea contractului de închiriere, și nu Ministerul Finanțelor Publice care

este un terț în acest raport juridic.

Prin urmare, numai

Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, adică unitate

deținătoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor

necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel,

prin desființarea sentinței apelată sub aspectul soluționării cererilor de

chemare în garanție și trimiterea cauzei spre rejudecare acestor cereri la

prima instanță, a încălcat dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr.

5826 din 20 mai 2009.

Se arătă că

dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul formulării

cererilor de chemare în garanție, nu justifică în niciun fel obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii îmbunătățirilor întrucât

este evident că instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu

este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar

putea fi vreodată confundate.

Se mai consideră că

hotărârea instanței de apel este criticabilă întrucât aceasta în mod eronat a

reținut în decizia atacată că "de la data formulării cererii de chemare în

garanție (23 aprilie 2002) și până la data soluționării cererii (după cea de-a

doua casare cu trimitere spre rejudecare), Legea nr. 10/2001 a suferit mai

multe modificări, art. 50

1

dând dreptul chiriașilor cumpărători care

au fost evinși să primească prețul de piață al imobilului, stabilit prin

expertiză.

Se apreciază că, în

mod corect instanța de fond a respins ca tardivă această cerere formulată de

pârâții persoane fizice, având în vedere că aceasta nu putea fi formulată în

faza de rejudecare, casare cu trimitere spre rejudecare.

Se invocă, în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile

declarate Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate

pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri poate fi cerută dacă

hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau este

lipsită de temei legal.

Criticile

recurenților-pârâți privind interpretarea dispozițiilor art. 480 C. civ. de

către instanța de apel sunt fondate.

Obiectul prezentei

acțiuni îl constituie revendicarea imobilului situat în București, Bd. P.P.,

sectorul 2, ce a fost proprietatea defunctei reclamante S.L., dobândit prin

actul de donație din 27 noiembrie 1956 de Notariatul de Stat al Raionului 23

August București și transcris la data de 30 noiembrie 1986.

Acesta a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia C.P.M.B. nr.

283 din 3 martie 1977.

Prin Decizia civilă

nr. 3820 din 10 mai 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu

autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără

titlu.

În temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului București, prin S.C. F.

S.A, a înstrăinat apelantului pârât G.G.G. apartamentul de la parter, compus

din vestibul, hol, 4 camere, bucătărie, baie, pivniță, conform contractului de

vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, iar apelantei pârâte G. (M.) D.

apartamentul situat la etajul I compus din 2 camere, bucătărie, culoar, wc,

pivniță, magazie, prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997.

Ambii cumpărători

ocupau imobilele în calitate de chiriași, iar cererile de cumpărare le-au

formulat la data de 23 aprilie 1996, respectiv 23 mai 1996.

Până la data formulării

prezentei acțiuni (25 februarie 2002) reclamantul nu a făcut nici un demers în

vederea revendicării imobilului și nu i-a notificat în vreun fel pe apelanții

pârâți cu privire la intenția sa de a solicita restituirea imobilului.

Criticile formulate

de recurenții-pârâți sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare a

imobilului sunt fondate.

Pornind de la premisa

că, în speță, există două titluri de proprietate, al reclamantului pentru că

statul a preluat în mod abuziv imobilele - și al pârâților - în condițiile în

care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii și

cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de

constatare a nulității acestora, instanța de apel, prin admiterea acțiunii în

revendicare, nu a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt

stabilită. Astfel trebuie reținut, în primul rând, că reclamantul a înțeles că

uzeze de procedura legii speciale în această materie, și anume Legea nr.

10/2001.

Se constată că

apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, intră în categoria

imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile

în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au

calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.

Legea specială în

materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod

abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18

lit. c), art. 29).

Urmare a criticilor

de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecății,

instanța supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată,

confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin

dispoziția emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite

sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de

proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare,

întemeiată pe art. 480 C. civ.

În privința acestor

imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele

interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind

practic înlăturată de legea specială.

În acest sens este și

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra

existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a

legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

art. 480 C. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Totodată, problema

raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod

unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul

legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept

judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.

În considerentele

acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu

atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat

procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem

și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.”

Prin urmare, instanța

supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea

nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989.

În consecință,

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se

abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu

privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei

căi, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta

reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru

persoana interesată.

Accesul la justiție

nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează

instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil,

a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, reprezintă o

analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o

încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în

vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în

jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura

Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a

aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor

juridice (Cauza Brumărescu contra României – 1997, Cauza Daniel și Niculina

contra României – 2009 ș.a.).

În speță, așa cum

rezultă din considerentele ce preced, recurentul reclamant a urmat și epuizat

calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus

pretins.

Se poate constata,

prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă,

în cazul recurentului reclamant, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în

mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea

dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin

aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr.

33/2008).

În circumstanțele

speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că

titlurile de proprietate al intimaților pârâți, respectiv contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, nu au fost

anulate, iar bunurile imobile se află în posesia acestora.

Criticile

recurentului chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu privire la

cererile de chemare în garanție formulate de pârâții reclamanți G.G.G. și C.D.

împotriva Primăriei Municipiului București prin Primarul General sunt fondate.

Față de soluția care

se impune pe fondul cauzei, de respingere a acțiunii principale, având ca

obiect revendicarea imobilelor în litigiu, având în vedere dispozițiile art. 60

- 63 C. proc. civ., se vor respinge cererile de chemare în garanție formulate

de pârâții-reclamanți G.G.G. și C.D. ca fiind rămase fără obiect, pentru

considerentele ce succed:

Pârâții au uzat de

această posibilitate legală de a introduce în proces terțe persoane garante ale

obligației de despăgubiri, pentru situația în care ar fi pierdut procesul

introdus pe cale principală.

Cum acțiunea

principală a fost respinsă și cererile de chemare în garanție formulate vor fi

respinse.

Pentru aceste

considerente, se impune admiterea recursului, în baza dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ., se va modifica în parte decizia civilă în sensul că se va respinge

cererea de revendicare a imobilului, precum și cererea de chemare în garanție.

Se vor menține restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții G.G.G. și C.D. și de chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 16 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică în parte

decizia în sensul că:

Respinge cererea de

revendicare a imobilului.

Respinge cererile de

chemare în garanție formulate de pârâții reclamanți G.G.G. și C.D. împotriva

Primăriei Municipiului București prin Primarul General ca rămase fără obiect.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2011.