ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, reclamanta L.M.A., prin procurator D.D.M., a chemat în judecată Consiliului General al Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora din urmă să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în cotă de 1/2 situat în București, imobil trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 de la mama sa, K.C.S. În motivare, reclamanta a arătat că imobilul în cauză a fost proprietatea părinților săi, A.N. și C.I., fiind construit de aceștia pe un teren cumpărat pe str. V. Tatăl său, A.N. a dispărut pe front și, în baza Legii nr. 182/1946, i s-a confiscat 1/2 din imobil, restul de 1/2 rămânând în proprietatea mamei sale.

Reclamanta a arătat că în anul 1945 mama sa s-a recăsătorit cu K.E., iar în anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, partea sa de 1/2 din imobil a fost naționalizată pe numele lui K.E. care nu avea niciun drept asupra acestui imobil. De asemenea, reclamanta consideră că, chiar dacă K.E. ar fi fost proprietar, naționalizarea este abuzivă acesta fiind exceptat de la naționalizare, conform art. II din decret, întrucât era funcționar. În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul S.C.I. care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei și a arătat că imobilul nu aparținea la naționalizare nici mamei reclamantei, nici soțului acesteia, fiind trecut în proprietatea U.R.S.S., conform Legii nr. 182/1945, iar preluarea de către stat la data de 20 aprilie 1950, prin Decretul nr. 92/1950, a fost inutilă.

Intervenientul mai arată că a fost de bună credință la cumpărarea apartamentului conf. Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 2447 din 12 ianuarie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a admis acțiunea reclamantei, s-a respins cererea de intervenție și a fost obligat intervenientul să lase în deplină proprietate și posesie din imobilul situat în București, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, încheiat între intervenient și SC H.N. SA. Prin decizia civilă nr. 1083 A din 30 martie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță, care, prin sentința civilă nr. 12143 din 26 iunie 2000 a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Astfel sesizat, Tribunalul, cu acordul părților, a păstrat probatoriul administrat în cauză, a luat act că reclamanta își completează acțiunea în sensul că revendică și cota din terenul existent în curtea și sub construcția de pe str. G.C., iar pe fond, a admis acțiunea reclamantei, a respins cererea de intervenție, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între intervenient și SC H.N. SA și a obligat pârâtul și intervenientul să lase în deplină proprietate imobilul din București, str. G.C. construcție și teren. Prin sentința civilă nr. 849 din 08 decembrie 2000 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală formulată de reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție a intervenientului S.C., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul București prin SC H.N.

SA și intervenientul S.C.I. și înregistrat din 11 decembrie 1996 pentru fraudă la lege și a obligat intervenientul și Municipiul București (pentru opozabilitate) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul din București, str. G.C. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General și intervenientul S.D.R., fiecare criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie. Instanța de apel, prin încheierea din 20 iunie 2001, la cererea intimatei reclamante, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menținută prin încheieri succesive până la data de 22 septembrie 2010, când, constatându-se încetarea motivelor pentru care s-a dispus suspendarea, s-a dispus repunerea pe rol.

Prin decizia civilă nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel București , secția a IV-a civilă, au fost admise ambele apeluri, a fost schimbată în tot sentința apelată și pe fond, a fost admisă cererea de intervenție, astfel cum a fost formulată, iar acțiunea formulată de reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut: Cu privire la obiectul și temeiurile de drept ale acțiunii: Acțiunea a fost promovată la 12 mai 1998, completată cu un petit privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtului, la 16 octombrie 1998. La 11 septembrie 1998, în cauză s-a formulat o cerere de intervenție în interes propriu de către numitul S.C.I., care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, raportat la faptul că aceasta nu a făcut dovada calității procesuale active și nici a dreptului de proprietate al autoarei sale cu privire la cota din imobilul revendicat.

În fond, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a revendicat și cota din terenul situat în str. G.C., naționalizată odată cu construcția. Pe de altă parte, la data de 09 august 2002 reclamanta formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. Dosar 12016/2002 la Judecătoria sectorului 1 București solicitând, în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N. SA și Primăria Municipiului București prin Primarul General, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâți, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 și ale art. 966 C. civ. La data de 08 octombrie 2002, obiectul acestei cereri a fost completat cu un petit vizând constatarea nulității titlului statului asupra imobilului situat în str. G.C., raportat la împrejurarea formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare nesoluționată în termen.

Prin sentința civilă nr. 9648 din 07 noiembrie 2002 Judecătoria sectorului 1 București, a admis excepția de litispendentă și a trimis dosarul către Curtea de Apel București, în vederea conexării cu Dosarul nr. 1780/2001 (370/2/2001), la acea dată suspendat. Totodată, a disjuns petitul privind constatarea nulității titlului statului, pe care l-a reținut spre soluționare. Cu privire la calitatea procesuală a părților și situația juridică a imobilului, instanța de apel a reținut: Reclamanta este fiica defunctei C.S.K., născută I., conform înscrisului intitulat „certificat de moștenire în comun" eliberat de Judecătoria Munchen, în primul dosar de fond, precum și a defunctului A.N. Imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi, C.N.

și A.N. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Actul în discuție face vorbire de cumpărarea unui imobil, iar din schița anexă, rezultă că este vorba de un teren viran în suprafață de 648,64 m.p. Pe acest teren, conform autorizației din august 1937, s-a edificat o construcție. Imobilul a fost înscris în cartea funciară din 2 aprilie 1940 ca fiind compus din teren în suprafață de 536 m.p. și casă cu parter și etaj, având la parter și etaj câte 2 camere și dependințe, în cotă pentru fiecare din coproprietarii C. și A.N. Prin sentința 167 din 24 martie 1945 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a Il-a s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre C.S.N. și A.N., iar la 5 decembrie 1945 autoarea reclamantei s-a recăsătorit cu numitul E.K., conform certificatului de căsătorie.

Din nota Ministerului Finanțelor din 18 decembrie 1967 rezultă că o cotă din imobil ce aparținea numitului A.N. a fost preluată de către U.R.S.S. și cedată Statului Român la retragerea armatei sovietice, în condițiile Legii nr. 182/1946 ca bun al unui cetățean german. În anul 1950 imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/50, fiind înscris în procesul verbal de preluare cu adresa. Conform adresei din 23 ianuarie 2003 fosta stradă V. poartă în prezent denumirea de str. G.C. Apelantul intervenient este cumpărătorul părții din imobil individualizată în contractul de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA. Raportul dintre legea specială și legea generală: Instanța de apel a constatat că deși reclamanta a formulat inițial o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pe parcursul soluționării acesteia, a început și demersuri în temeiul Legii 10/2001. Drept urmare, la cererea acesteia, în apel cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, în vederea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială. Prin suspendarea prezentului dosar, reclamanta a ales să încerce soluționarea cauzei în cadrul procedurii speciale prevăzute de legea nouă, intervenită pe parcursul soluționării procesului. În această procedură, s-au emis două dispoziții: prima din 25 mai 2007 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului liber - curte, situat în București, în suprafață de 215,75 m.p.

identificat conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul autorizat R.C.A., cu obligația respectării dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari; iar cea de-a doua, dispoziția din 25 mai 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția vândută în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare, împreună cu terenul aferent în suprafață totală de 218,94 m.p., imposibil de restituit în natură persoanei îndreptățite.

Terenul ce face obiectul dispoziției din 25 mai 2007 (restituit în natură reclamantei) a fost înscris în cartea funciară conform încheierii din 24 aprilie 2008. Dispoziția din 25 mai 2007 a fost contestată în instanță de reclamantă, în condițiile legii speciale, cauza fiind soluționată prin sentința civilă nr. 598 din 24 martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 910 din 02 decembrie 2008 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 3119 din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest context, instanța de apel, a apreciat că împrejurarea că dosarul de față a rămas în nelucrare pentru soluționarea cererii în procedura legii speciale, nu dă dreptul reclamantei să pretindă în prezent alte măsuri reparatorii decât cele ce i-au fost acordate pe calea legii speciale.

Suspendarea prevăzută de legea specială constituie o măsură de prevenție pentru ipoteza nesoluționării cererii formulate în temeiul legii speciale, reclamanta neputând ignora soluția pronunțată în procedura legii speciale. Prin soluționarea notificării și, ulterior prin cererea de continuare a judecății, în acțiunea formulată în baza dreptului comun, reclamanta tinde la obținerea unei duble reparații a prejudiciului suferit, ca urmare a preluării abuzive a imobilului autorului său. Instanța de apel a constatat că, în prezent, dreptul la măsuri reparatorii al reclamantei a fost valorificat în procedura legii speciale, iar la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești ce a soluționat această procedură, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului s-a stins.

Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelantul intervenient cu Primăria Municipiului București. Nulitatea este sancțiunea de drept civil, care desființează actul juridic atunci când acesta a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate, de fond și de formă, impuse de lege. Din această definiție se desprinde cu claritate ideea că actul încheiat în aceste condiții este nul de la momentul încheierii lui. Nulitatea se raportează însă la normele legale în vigoare la data încheierii actului, și nicidecum la dispoziții legale adoptate ulterior acestui moment. Contractul apelantului pârât a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale H.G.

nr. 20/1996, în condițiile în care, la acel moment, titlul statului (vânzător) asupra imobilului nu fusese contestat. Ca atare, apelantul intervenient a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu persoana care la acel moment exercita în mod public și necontestat calitatea de proprietar, neputându-se reține existența unei cauze ilicite, așa cum încearcă să acrediteze intimata reclamantă. Cu privire la petitul privind revendicare: În condițiile în care intimatul intervenient invocă un titlu de proprietate neviciat, iar reclamanta pretinde subzistența unui vechi drept de proprietate pentru care a solicitat și a primit măsuri reparatorii în natură și prin echivalent în procedura legii speciale, instanța de apel a constatat preeminența dreptului de proprietate dobândit de apelantul intervenient asupra dreptului intimatei reclamante.

S-a apreciat că în prezentul proces, reclamanta nu mai poate pretinde valorificarea unui drept de proprietate, drept care s-a stins odată cu soluționarea irevocabilă a notificării formulate de aceasta în temeiul legii speciale. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. În memoriul de recurs, recurenta reclamantă reia în detaliu întreaga situație de fapt susținută în fazele procesuale anterioare, ceea ce deja a fost redat în expozeul prezentei decizii, în sensul celor reținute de instanțele de fond.

Aceasta face precizări cu privire la suprafața de teren ce a fost dobândită de autorii săi în anul 1937 (648,64 m.p.) pe care a fost edificată construcția cu o amprentă la sol de 101,25 m.p., potrivit autorizației de construire din 5 august 1937; întregul imobil a fost înscris în cartea funciara potrivit procesului verbal din 02 aprilie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare, proces-verbal care probează faptul că suprafața de 648,64 m.p. menționată în titlul de proprietate nu a suferit modificări, terenul având aceleași coordonate (laturi) ca la momentul achiziției sale, situație rămasă neschimbată până la data preluării acestuia de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Primăria Municipiului București prin adresa Direcției de Evidență Proprietății - Cadastru din 23 ianuarie 2003 privind situația juridica a imobilului în cauză atesta că la nivelul anului 1986, în evidentele cadastrale ale P.M.B. „suprafața terenului în cauză este de 635 m.p. din care 100 m.p. construcții, posesor parcelă – I.C.R.A.L. H." Însă, între 1986 și 1987, în urma lucrărilor de sistematizare a zonei, suprafața de teren de 167,32 m.p. din spatele imobilului în cauză, a fost folosită pentru utilitate publică (amenajare alee pentru acces la blocurile nou ridicate), astei cum reiese din adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect București. Drept urmare, suprafața totală de teren rămasă după preluarea părții din spatele imobilului este de 481,32 m.p.

Construcția a fost vândută în totalitate, de altfel, în mod abuziv, in baza Legii nr. 112/1995 către foștii chiriași: S.C.I. - parter, etaj, mansarda și, respectiv (contrat de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996), O.M. - demisolul (contract de vânzare cumpărare din 26 martie 1997); în conformitate cu prevederile art. 33 din H.G. nr. 20/1996, împreună cu construcția s-a vândut exclusiv terenul de sub aceasta, respectiv 101,25 m.p., restul de teren neputând face obiectul vreunei înstrăinări, nici în baza Legii nr. 112/1995 și nici în baza vreunui alt act normativ. Recurenta a mai precizat că, în baza Legii nr. 10/2001, Municipiul București, în mod surprinzător, a înțeles să soluționeze notificarea pe care a formulat-o pntru restituirea imobilului, prin două dispoziții, astfel: dispoziția din 25 mai 2007 prin care i-a fost restituită în natură numai o suprafața de 215,75 m.p.

- parte din terenul liber de construcții (curtea imobilului), în loc de 380,07 m.p. ceea ce reprezenta întregul teren liber de construcții și dispoziția din 25 mai 2007 (contestată în condițiile Legii nr. 10/2001) prin care i s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 și terenul aferent de 218,94 m.p, fără a i de propune acordarea de despăgubiri și pentru terenul de 167, 32 m.p. preluați pentru utilitate publică. Însă, dispunându-se de către Municipiul București în acest sens și preluând terenul restituit în natură, recurenta învederează că aceasta nu înseamnă că a renunțat la celelalte drepturi ale sale pentru ceea ce nu i s-a acordat în procedura administrativă.

Contestația formulată împotriva celei de-a doua dispoziții i-a fost respinsă în mod irevocabil de instanțe, astfel că a fost nevoită să recurgă la repunerea pe rol a prezentului dosar. 1. în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recuenta reclamantă arată că instanța de apel nu a judecat pe fond acțiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, obiect al Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1, încălcându-se astfel dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 129 alin. (4) C. proc. civ. corob. cu art. 105 alin (2) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu a dat cuvântul părților pe fondul acțiunii în nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 al intervenientului S. ce formează obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București, acordând cuvântul exclusiv pe apelurile declarate.

Or, Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 a fost atașat la Dosarul nr. 370/2/2002 al Curții de Apel București, admițându-se excepția de litispendență cu încălcarea dispozițiilor procedurale întrucât cauzele reunite se aflau în grade de jurisdicție diferite. Pe de altă parte, la momentul citării în Dosarul nr. 370/2/2002, instanța de apel a menționat doar dosarul principal având ca obiect apelurile declarate de intervenient și pârât. În concluzie, acțiunea privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși reprezintă un capăt de cerere distinct având un temei de drept diferit, nu a fost pusă in discuția părților sub niciun aspect.

Recurenta învederează că prin această omisiune a instanței de apel i-a fost prejudiciat direct dreptul procesual fundamental la apărare și cel la respectarea dublului grad de jurisdicție, astfel că, solicită disjungerea Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 din prezenta cauză pentru restabilirea principiului dublului grad de jurisdicție recunoscut de C.E.D.O. Așa cum s-a arătat, recurenta susține și greșita aplicare a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. care statuează imperativ prin norme de ordine publică faptul că pricinile se conexează dacă se află la aceeași instanța sau la instanțe diferite; or, în speța de fața, Dosarul nr. 370/2/2002 se afla în faza apelului, în timp ce Dosarul nr. 12016/2002 se afla în faza judecării în primă instanță.

2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta susține că în mod neîntemeiat instanța de apel a respins cererea sa de efectuare a unei expertize topografice - concludentă în cauză - încălcându-se dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; prin obiectivele probei intenționa să se identifice imobilul - teren și construcție conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov, secția civilă notariat și transcris cu anexa precum și identificarea lui în configurația actuală. Totodată, prin respingerea probei instanța de apel s-a antepronunțat întrucât a argumentat că hotărârile pronunțate în contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 stabilesc suprafața de teren deținută de stat, ceea ce nu este real.

În acest fel a fost încălcat și principiul administrării nemijlocite a probelor de către instanță în contextul în care dosarul de față are alte capete de cerere fundamentate pe alte temeiuri de drept. Într-o a treia critică, recurenta reclamantă susține că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin motivele de apel, critică circumscrisă, ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 6, dar și pct. 9 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate și dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (6), ale art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, niciunul dintre apelanți nu a cerut să se analizeze raportul dintre legea specială și legea generală, nu s-a solicitat să se constate valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și nici să se examineze acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor.

Intervenientul cauzei prin motivele sale de apel (cea din urmă critică) a susținut că reclamanta nu a făcut dovada calității sale procesuale active. Recurenta susține că această critică este vădit neîntemeiată deoarece a dovedit că este succesoarea în drepturi a mamei sale K.C.S. prin certificatul de moștenitor depus în dosar. Pe de altă parte, intervenientul a susținut că a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă, această afirmație este lipsită de relevanță în contextul existenței sentinței civile nr. 364/2003 și, în plus, acesta nu a făcut nicio referire la buna sa credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare. 4. Totodată, recurenta dezvoltă și o altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., învederând că instanța de apel a trecut în mod nelegal peste excepția autorității de lucru judecat (prin neapelare) pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, instanța de apel în mod nelegal a ignorat faptul că reclamanta a formulat acțiunea în revendicare din anul 1998 în temeiul dreptului comun - art. 480 și urm. C. civ., astfel că un act normativ intrat în vigoare la 3 ani de la introducerea cererii nu poate fi aplicat în cauza de față. Or, procedura derulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a determinat cererea sa de suspendare a cazei de față, fiind o chestiune distinctă, iar reconstituirea parțială a dreptului de proprietate, au condus-o la formulrea cererii de repunere pe rol a pricinii de față.

Se mai arată de recurentă că în mod nelegal instanța de apel a considerat că dreptul său de proprietate s-a stins în urma soluționării procedurii administrative, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 permite suspendarea acțiunii în revendicare formulate anterior. Cu toate că instanța de apel nu a fost învestită cu cercetarea validității contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia recurată se ignoră fără drept reaua credință dovedită a intervenientului la încheierea contractului, pronunțându-se decizia cu aplicarea greșită a legii și eronata apreciere a probelor adminI. în cauză. Capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cupărare al intervenientului a fost formulat printr-o cerere completatoare întemeiată pe dispozițiile de drept comun - art. 968 C. civ., iar probele cauzei dovedesc reaua credință a cumpărătorului.

Or, în temeiul art. 968 C. civ. cumpărătorul care achiziționează un bun despre care știe că aparține altei persoane decât vânzătorul, săvârșește fraudă la lege, motiv pentru care actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută. Aceasta este o regulă de drept comun care se aplică tuturor contractelor și actelor juridice indiferent dacă acestea sunt supuse unui regim juridic special. În concluzie, sub aspectul capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 11 decembrie 1996, dispoziția primei instanțe privind constatarea nulității absolute a intrat sub autoritate de lucru judecat, deoarece intervenientul apelant nu a înțeles să conteste intervenția fraudei la lege.

5. Recurenta reclamantă, într-o ultimă critică, susține că instanța de apel a dispus în mod nelegal respingerea cererii în revendicare, ignorârndu-se sentința civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București. Prin sentința civilă menționată, s-a constatat nulitatea titlului statului, motiv pentru care statul a fost întotdeauna un posesor de rea-credință și în această calitate a și vândut intervenientului în mod nelegal imobilul. De aceea instanțele de fond ce s-au pronunțat în cauză, au admis revendicarea în contradictoriu atât cu intervenientul, cât și cu pârâtul obligându-i să-i predea ceea ce dețineau fără drept. Pe de altă parte, Municipiul București, a fost obligat să restituie partea din imobil pe care o posedă în mod nelegal, dispoziție asupra căreia pârâtul nu a formulat critici prin motivele de apel.

Deși s-a admis apelul Municipiului București, instanța nu a motivat în niciun fel pe ce temei respinge și acțiunea în revendicare împotriva acestui pârât, posesor neproprietar, de rea credință, stabilită în mod irevocabil de instanță prin sentința civilă nr. 364/2003.

Recurenta se prevalează de dispozițiile art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi." În acest context, recurenta conchide că și acțiunea în revendicare împotriva intervenientului este întemeiată chiar și în lipsa constatării nulității contractului de vânzare cumpărare, întrucât titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind rezultatul transferului legal al dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar, în comparație cu dreptul intervenientului provenit de la un non dominus denunțat ca atare de sentința civilă sus-menționată.

Intimatul intervenient, S.D.R., în termen legal a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei atacate și, în consecință, respingerea recursului ca nefondat. În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv, adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect București prin care se atestă că ansamblul de locuințe B. în care este cuprinsă și zona str. C. a fost proiectat în anii 1984 - 1985 iar construirea blocurilor, a arterelor carosabile și a aleilor, printre care și cea situată în spatele locuinței, a fost realizată în anii 1985 - 1986; recurenta a dovedit, totodată, înregistrarea la 6 ianuarie 2011 a unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu dosarul de față.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Lin ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele acestei ipoteze de nelegalitate, întrucât prin deciza recurată instanța nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs fiind invocat de recurentă prin referire la neanalizarea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de intervenient și pârât prin SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 atașat în etapa apelului la dosarul de față, prin admiterea excepției de litispendență.

Astfel cum reiese din expozeul prezentei cauze, recurenta reclamantă la 12 mai 1998 a învestit instanța cu o acțiune în revendicarea cotei din imobilul situat în București, str. G.C., cererea fiind completată la 16 octombrie 1998 cu solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de intimatul intervenient S.C.I. (între timp decedat, succedat de moștenitorul său S.D.R.), temeiul juridic invocat - art. 968 C. civ. Paralel, la data de 9 august 2002, aceeași recurentă reclamantă a înregistrat o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sector 1, în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N.

SA și Primăria Municipiului București prin Primarul General, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâți cu privire la o parte din imobil, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 și ale art. 966 C. civ.; printr-o cerere completatoare, a solicitat și constatrea nulității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În acest al doilea Dosar nr. 12016/2002, Judecătoria sector 1 prin sentința civilă nr. 9648 din 7 noiembrie 2002 a admis excepția de litispendență în raport de cauza aflată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la momentul admiterii excepției de procedură, cauza fiind suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 prin încheierea din 20 iunie 2002; prin aceeași sentință, s-a disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității titlului de statului care a fost înregistrat separat, cerere soluționată în sensul admiterii ei prin sentina civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București. Curtea de Apel București, la termenul din 12 martie 2003, cu prilejul verificării subzistenței motivului de supendare în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a dispus atașarea Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 după trimiterea lui prin admiterea litispendenței) la cel de față, aflat în faza procesuală a apelului.

Prin sentința civilă nr. 9648 din 7 noiembrie 2002 de admitere a excepției de litispendență, Judecătoria sector 1 a stabilit că în privința cererii de care s-a dezînvestit se verifică tripla identitate de părți, obiect și cauză față de cererea completatoare formulată la termenul din 16 octombrie 1998 de reclamanta L.A.M. în Dosarul nr. 8893/1998 (înregistrat în apel sub nr. 1780/2001), ceea ce constituie, de altfel, premisa necesară a acestei excepții procesuale, de procedură, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța a reținut că în prima acțiunea, reclamanta a invocat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, astfel încât a fost vândut de o persoană ce nu avea calitatea de proprietar, susținându-se nulitatea contractului de vânzare cumpărare în baza art. 968 C. civ., în timp ce prin a doua acțiune, s-a arătat că actul de înstrăinare a imobilului a fost încheiat de pârâți cu rea credință, în frauda legii, invocându-se ca temei de drept, prevederile Legii nr. 10/2001. Instanța care a admis excepția de litispendență a mai stabilit că și dacă este invocat un alt text de lege, temeiul juridic este același, anume, nevalabilitatea cauzei actului juridic datorită poziției subiective a părților care au cunoscut faptul că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului.

Acest principiu este reglementat cu caracter general de prevederile art. 966-968 C. civ., iar Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 46 alin. (2) nu face altceva decât să îl consacre expres într-un domeniu particular, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989. În consecință, se constată întrunită tripla identitate de elemente necesară pentru a exista litispendența, a conchis Judecătoria sector 1. Modalitatea de soluționare a excepției de litispendența ca și dezlegările anterior redate, sunt chestiuni ce au intrat în puterea lucrului judecat, dată fiind împrejurarea că niciuna dintre părțile cauzei nu au tăcut uz de căile de atac împotriva sentinței civile nr. 9648 din 7 noiembrie 2002, astfel cum reiese din adresa emisă de Judecatăria sector 1 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că instanța de apel, prin decizia recurată nu a soluționat și cererea ce a făcut obiectul Dosarului 12016/2002 al Judecătoriei sector 1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 pe rolul Curții de Apel), de vreme ce aceasta era identică cererii completatoare din dosarul ințial în care s-a pronunțat sentința ce făcea obiectul analizei în apel.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind imposibilitatea reunirii a două cereri care se derulează între aceleași părți, au același obiect și se întemeiază pe aceeași cauză, întrucât, astfel cum s-a arătat modalitatea de soluționare a excepției de litispendența (adică admiterea ei de instanța care s-a sesizat cu dezbaterea ei) este și ea intrată în puterea de lucru judecat, întrucât nu a fost dispusă de instanța de apel care a pronunțat decizia recurată, ci ea a fost admisă de Judecătoria sector 1, iar Curtea de Apel, prin încheierea din 12 martie 2003 a dispus doar reunirea administrativă a celor două dosare; pe de altă parte, recurenta se află în confuzie invocând prin motivele de recurs etapele procesuale diferite în care cele două pricini se aflau, date fiind dispozițiile art. 163 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., cerința instanțelor de același grad fiind specifică excepției de conexitate [art. 164 alin. (1) C. proc. civ.], iar nu celei de litispendența. Motivul de recurs (încadrat în aceeași ipoteză a art. 304 pct. 5) privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) corob. cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susținut de recurentă prin aceea că instanța de apel nu ar fi dat cuvântul părților pe fondul acțiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, corespunzătoare cererii din Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București, acordând cuvântul exclusiv pe apelurile declarate, de asemenea, nu poate fi reținut.

Rațiunea excepției de litispendență este aceea de a se evita pronunțarea unor hotărâri potrivnice în una și aceeași problemă litigioasă (având în vedere necesara condiție a triplei identități), astfel că, odată admisă, ea are ca efect contopirea celor două cereri, iar cea înregistrată în urmă și atașată celei mai vechi, își pierde individualitatea chiar dacă aceasta se află într-o altă etapă procesuală [dar în fața instanțelor de fond, cum este și instanța de apel, potrivit cerințelor art. 163 alin. (2) C. proc. civ.], motiv pentru care instanța de apel în mod legal a dat cuvântul părților doar asupra apelurilor declarate; de altfel, în apel, nu pot fi soluționate pricini în primă instanță, întrucât ar fi o contradicție în termeni, obiectul apelului fiind hotărârile date în primă instanță, astfel cum prevede art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă susține în mod nefondat că prin soluția instanței de apel a fost prejudiciat dreptul său la apărare, întrucât acesta a fost asigurat prin apărările făcute în calitate de intimată în combaterea apelurilor promovate de pârât și intervenient împotriva sentinței care soluționa o cerere identică celei atașate în apel, prin admiterea excepției de litispendență. 2. Referitor la critica privind respingerea probei cu expertiză topografică, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, întrucât admiterea sau respingerea unor probe, implicând aprecierea pertinenței, concludentei și utilității lor, nu reprezintă o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi cenzurată în recurs.

Astfel, se reține că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât împrejurările de fapt ale pricinii au fost pe deplin stabilite de instanță pe baza celor relevate după repunerea cauzei pe rol în urma suspendării dispuse în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 (forma anterioară a legii), dată fiind emiterea dispozițiilor din 25 mai 2007 și din 25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului București în soluționarea notificării formulate de recurentă, prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil. 3. Nu poate fi reținută nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, însă, o atare critică nu poate fi concepută prin raportare la motivele de apel (cum procedează recurenta), ci la cadrul obiectiv al judecății (cererile formulate în cauză, pretențiile deduse judecății).

Așa fiind, va fi înlăturată și critica subsidiară privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât și acest motiv de recurs are în vedere limitele devoluțiunii în apel care au fost respectate de curtea de apel. Și prevederile art. 294 alin. (1) și 295 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate în apel, iar stabilirea raportului dintre dreptul comun și legea specială nu înfrânge niciuna dintre dispozițiile indicate, ci ține de construirea raționamentului instanței de apel și realizarea demonstrației juridice în explicitarea soluție adoptate. Pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în sensul schimbării sentinței apelate, presupune analizarea cererii, dar și a apărărilor formulate în cauză în legătură cu cererea rejudecată, după verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, deci în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, regulă înscrisă în art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Însă, instanța de apel, realizând o nouă judecată în fond, față de dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001, a reținut o altă situație de fapt și în drept decât cea avută în vedere de Tribunal, soluționând cauza în temeiul normelor de drept substanțial și procesual aplicabile, față de această nouă stare de fapt. 4. Înalta Curte constată că prin motivele de apel intervenientul S.D.R. a făcut referire explicită la faptul că a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, susținând, totodată, prin motivele de apel și că tribunalul a reținut fără nicio motivare frauda la lege. Or, prin aceste critici concepute de intervenient, nu se poate susține că acesta nu a contestat soluția dată de prima instanță cererii de declarare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorul său, caz în care soluția asupra acestui capăt de cerere nu a intrat în puterea de lucru judecat prin neapelare, cum greșit susține recurenta.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se verifică nici în raport de susținerea recurentei în sensul că în cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv, în anul 1998. Normele de drept material din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile cauzei de față, sens în care dispune în mod expres art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)]: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei." Recurenta reclamantă a făcut uz de dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând suspendarea soluționării apelului, sens în care s-a dispus prin încheierea de ședință din 20 iunie 2001 a instanței de apel.

Cauza a fost repusă pe rol după emiterea dispozițiilor din 25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului București în soluționarea notificării formulate de recurentă prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil și soluționarea irevocabilă a contestației promovate împotriva dispoziției din 25 mai 2007, cauză ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 598 din 24 martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia civilă din 02 decembrie 2008 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin decizia din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contrar celor susținute de recurentă, parcurgerea și finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptului său la măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul ce a aparținut autorilor săi, sens în care sunt efectele principiului electa una via non datur recursus ad alteram, consacrat expres de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar și efectele principiului specialia generalibus drogant, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obținute, eventual, incomplet sau nesatisfacător în procedura Legii nr. 10/2001.

Legea specială pune la dispoziția persoanelor îndreptățite căi de atac efective și eficiente [art. 26 alin. (3)] pentru solicitarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, de care recurenta a și uzat, procedură în care avea posibilitatea valorificării unor critici precum cele susținute prin motivele de recurs (referitoare la suprafața de teren pentru care i-au fost acordate măsurile reparatorii). În ce privește susținerea relei credințe a intervenientului (autorului său) la încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a materialului probator administrat în cauză, astfel că nu ar putea fi cenzurată pe calea prezentului recurs, nefiind susceptibilă de încadrare în prevederile art. 304 C. proc.

civ. În plus, o atare critică este lipsită de orice finaliatate la acest moment pentru recurentă, întucât procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată și aceasta nu ar putea obține o dublă reparație câtă vreme prin dispoziția contestată în instanță i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru aparatamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de autorul intervenientului în baza Legii nr. 112/1995, cum corect a stabilit instanța de apel. 5. Înalta Curte va înlătura și ultimul motiv de recurs, întrucât eventuala ignorare a unei probe nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ. în actuala sa configurație, dat fiind că art. 304 pct. 10 a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.

Pe baza aceluiași principiu electa una via, Înalta Curte constată nefondate și irelevante criticile recurentei în ce privește soluția dată de instanța de apel în contradictoriu cu Muncipiul București, recurenta aflâdu-se în situația de a-și fi realizat dreptul în procedura legii speciale, astfel cum a fost confirmat și în etapa judiciară ulterioară emiterii dispoziției de către Primarul General al Municipiului București. Totodată, nici referirea recurentei la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi luată în considerare, întrucât norma menționată a fost abrogată prin Legea nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, decizia recurată fiind pronunțată ulterior acestei modificări.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.M.A., împotriva deciziei civile nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.