ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

reclamanta L.M.A., prin procurator D.D.M., a chemat

în judecată Consiliului General al Municipiului București și SC H.N. SA,

solicitând obligarea acestora din urmă să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul în cotă de 1/2 situat în București, imobil trecut abuziv în

proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 de la mama sa, K.C.S.

În

motivare, reclamanta a arătat că

imobilul în cauză a fost proprietatea părinților săi, A.N. și C.I., fiind

construit de aceștia pe un teren cumpărat pe str. V.

Tatăl său, A.N. a dispărut pe front și, în baza Legii

nr. 182/1946, i s-a confiscat 1/2 din imobil, restul de 1/2 rămânând în

proprietatea mamei sale.

Reclamanta a arătat că în anul 1945 mama sa s-a recăsătorit

cu K.E., iar în anul 1950, prin Decretul nr. 92/1950, partea sa de 1/2 din imobil

a fost naționalizată pe numele lui K.E. care nu avea niciun drept asupra acestui

imobil.

De asemenea, reclamanta consideră că, chiar dacă K.E.

ar fi fost proprietar, naționalizarea este abuzivă acesta fiind exceptat de la naționalizare,

conform art. II din decret, întrucât era funcționar.

În

cauză, a formulat

cerere de intervenție în interes propriu intervenientul S.C.I. care a solicitat

respingerea acțiunii reclamantei și a arătat că imobilul nu aparținea la naționalizare

nici mamei reclamantei, nici soțului acesteia, fiind trecut în proprietatea U.R.S.S.,

conform Legii nr. 182/1945, iar preluarea de către stat la data de

20 aprilie 1950,

prin Decretul nr. 92/1950, a fost inutilă. Intervenientul mai arată că a fost de

bună credință la cumpărarea apartamentului conf. Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 2447 din 12 ianuarie 1999 pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București

s-a

admis acțiunea reclamantei, s-a respins cererea de intervenție și a fost obligat

intervenientul să lase în deplină proprietate și posesie din imobilul situat în

București, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din

11 decembrie 1996, încheiat între intervenient și SC H.N. SA.

Prin decizia civilă nr. 1083 A din 30 martie 2000 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță,

care, prin sentința civilă nr. 12143 din 26 iunie 2000 a declinat competența în

favoarea Tribunalului București.

Astfel sesizat, Tribunalul, cu acordul părților, a păstrat

probatoriul administrat în cauză, a luat act că reclamanta își completează acțiunea

în sensul că revendică și cota din terenul existent în curtea și sub construcția

de pe str. G.C., iar pe fond, a admis acțiunea reclamantei, a respins cererea de

intervenție, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 11 decembrie 1996 încheiat între intervenient și SC H.N. SA și a obligat pârâtul

și intervenientul să lase în deplină proprietate imobilul din București, str. G.C.

construcție și teren.

Prin sentința civilă nr. 849 din 08 decembrie 2000 Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

a admis acțiunea principală formulată de reclamantă, a

respins ca neîntemeiată cererea de intervenție a intervenientului S.C., a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul

București prin SC H.N. SA și intervenientul S.C.I. și înregistrat din 11

decembrie 1996 pentru fraudă la lege și a obligat intervenientul și Municipiul București

(pentru opozabilitate) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei

imobilul din București, str. G.C.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Municipiul

București prin Primarul General și intervenientul S.D.R.,

fiecare criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie.

Instanța de apel, prin încheierea din 20 iunie 2001, la

cererea intimatei reclamante, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor

art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menținută prin încheieri succesive până

la data de 22 septembrie 2010, când, constatându-se încetarea motivelor pentru care

s-a dispus suspendarea, s-a dispus repunerea pe rol.

Prin decizia civilă nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curții

de Apel București

, secția a IV-a civilă,

au fost admise ambele apeluri, a fost schimbată în tot sentința apelată și pe fond,

a fost admisă cererea de intervenție, astfel cum a fost formulată, iar acțiunea

formulată de reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut:

Cu privire la obiectul și temeiurile de drept ale acțiunii:

Acțiunea a fost promovată la 12 mai 1998, completată cu

un petit privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtului, la 16

octombrie 1998.

La 11 septembrie 1998, în cauză s-a formulat o cerere

de intervenție în interes propriu de către numitul S.C.I., care a solicitat respingerea

acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, raportat la faptul că aceasta nu a făcut dovada

calității procesuale active și nici a dreptului de proprietate al autoarei sale

cu privire la cota din imobilul revendicat.

În

fond, în cel

de-al doilea ciclu procesual, reclamanta a formulat o cerere completatoare prin

care a revendicat și cota din terenul situat în str. G.C., naționalizată odată cu

construcția.

Pe de altă parte, la data de 09 august 2002 reclamanta

formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. Dosar 12016/2002

la Judecătoria sectorului 1 București

solicitând,

în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N. SA și Primăria Municipiului București prin

Primarul General, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâți, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 și ale art. 966 C. civ.

La data de 08 octombrie 2002, obiectul acestei cereri

a fost completat cu un petit vizând constatarea nulității titlului statului asupra

imobilului situat în str. G.C., raportat la împrejurarea formulării unei notificări

în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare nesoluționată în termen.

Prin sentința civilă nr. 9648 din 07 noiembrie 2002 Judecătoria

sectorului 1 București, a admis excepția de litispendentă

și a trimis dosarul către Curtea de Apel București, în

vederea conexării cu Dosarul nr. 1780/2001 (370/2/2001), la acea dată suspendat.

Totodată, a disjuns petitul privind constatarea nulității

titlului statului, pe care l-a reținut spre soluționare.

Cu privire la calitatea procesuală a părților și situația

juridică a imobilului,

instanța de apel a

reținut:

Reclamanta este fiica defunctei C.S.K., născută I., conform

înscrisului intitulat „certificat de moștenire în comun" eliberat de

Judecătoria Munchen,

în primul dosar de fond, precum și a defunctului A.N.

Imobilul în litigiu a fost dobândit de autorii săi, C.N.

și A.N. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția

Notariat. Actul în discuție face vorbire de cumpărarea unui imobil, iar din schița

anexă, rezultă că este vorba de un teren viran în suprafață de 648,64 m.p.

Pe acest teren, conform autorizației din august 1937,

s-a edificat o construcție.

Imobilul a fost înscris în cartea funciară din 2 aprilie

1940 ca fiind compus din teren în suprafață de 536 m.p. și casă cu parter și etaj,

având la parter și etaj câte 2 camere și dependințe, în cotă pentru fiecare din

coproprietarii C. și A.N.

Prin sentința 167 din 24 martie 1945 pronunțată de Tribunalul

Ilfov, secția a Il-a s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre C.S.N. și A.N., iar

la 5 decembrie 1945 autoarea reclamantei s-a recăsătorit cu numitul E.K., conform

certificatului de căsătorie.

Din nota Ministerului Finanțelor din 18 decembrie 1967

rezultă că o cotă din imobil ce aparținea numitului A.N. a fost preluată de către

U.R.S.S. și cedată Statului Român la retragerea armatei sovietice, în condițiile

Legii nr. 182/1946 ca bun al unui cetățean german.

În

anul 1950 imobilul

a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/50, fiind înscris în procesul verbal

de preluare cu adresa.

Conform adresei din 23 ianuarie 2003 fosta stradă V. poartă

în prezent denumirea de str. G.C.

Apelantul intervenient este cumpărătorul părții din imobil

individualizată în contractul de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996, contract

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC H.N. SA.

Raportul dintre legea specială și legea generală:

Instanța de apel a constatat că deși reclamanta a formulat

inițial o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pe parcursul soluționării

acesteia, a început și demersuri în temeiul Legii 10/2001.

Drept urmare, la cererea acesteia, în apel cauza a fost

suspendată în temeiul dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, în vederea parcurgerii

procedurii prevăzute de legea specială.

Prin suspendarea prezentului dosar, reclamanta a ales

să încerce soluționarea cauzei în cadrul procedurii speciale prevăzute de legea

nouă, intervenită pe parcursul soluționării procesului.

În

această procedură,

s-au emis două dispoziții: prima din 25 mai 2007 emisă de Primăria Municipiului

București prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului liber - curte,

situat în București, în suprafață de 215,75 m.p. identificat conform raportului

de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul autorizat R.C.A., cu obligația

respectării dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari; iar cea de-a doua,

dispoziția din 25 mai 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru construcția vândută în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor

de vânzare-cumpărare, împreună cu terenul aferent în suprafață totală de 218,94

m.p., imposibil de restituit în natură persoanei îndreptățite.

Terenul ce face obiectul dispoziției din 25 mai 2007 (restituit

în natură reclamantei) a fost înscris în cartea funciară conform încheierii din

24 aprilie 2008.

Dispoziția din 25 mai 2007 a fost contestată în instanță

de reclamantă, în condițiile legii speciale, cauza fiind soluționată prin sentința

civilă nr. 598 din 24 martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia

civilă nr. 910 din 02 decembrie 2008 de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă și irevocabilă prin decizia nr. 3119 din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În

acest context,

instanța de apel, a apreciat că împrejurarea că dosarul de față a rămas în nelucrare

pentru soluționarea cererii în procedura legii speciale, nu dă dreptul reclamantei

să pretindă în prezent alte măsuri reparatorii decât cele ce i-au fost acordate

pe calea legii speciale. Suspendarea prevăzută de legea specială constituie o măsură

de prevenție pentru ipoteza nesoluționării cererii formulate în temeiul legii speciale,

reclamanta neputând ignora soluția pronunțată în procedura legii speciale. Prin

soluționarea notificării și, ulterior prin cererea de continuare a judecății, în

acțiunea formulată în baza dreptului comun, reclamanta tinde la obținerea unei duble

reparații a prejudiciului suferit, ca urmare a preluării abuzive a imobilului autorului

său.

Instanța de apel a constatat că, în prezent, dreptul la

măsuri reparatorii al reclamantei a fost valorificat în procedura legii speciale,

iar la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești ce a soluționat această

procedură, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului s-a stins.

Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de apelantul intervenient cu Primăria Municipiului București.

Nulitatea este sancțiunea de drept civil, care desființează

actul juridic atunci când acesta a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale

de validitate, de fond și de formă, impuse de lege.

Din această definiție se desprinde cu claritate ideea

că actul încheiat în aceste condiții este nul de la momentul încheierii lui. Nulitatea

se raportează însă la normele legale în vigoare la data încheierii actului, și nicidecum

la dispoziții legale adoptate ulterior acestui moment.

Contractul apelantului pârât a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 20/1996, în condițiile în care,

la acel moment, titlul statului (vânzător) asupra imobilului nu fusese contestat.

Ca atare, apelantul intervenient a încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu persoana care la acel moment exercita în mod public și necontestat

calitatea de proprietar, neputându-se reține existența unei cauze ilicite, așa cum

încearcă să acrediteze intimata reclamantă.

Cu privire la petitul privind revendicare:

În

condițiile în

care intimatul intervenient invocă un titlu de proprietate neviciat, iar reclamanta

pretinde subzistența unui vechi drept de proprietate pentru care a solicitat și

a primit măsuri reparatorii în natură și prin echivalent în procedura legii speciale,

instanța de apel a constatat preeminența dreptului de proprietate dobândit de apelantul

intervenient asupra dreptului intimatei reclamante.

S-a apreciat că în prezentul proces, reclamanta nu mai

poate pretinde valorificarea unui drept de proprietate, drept care s-a stins odată

cu soluționarea irevocabilă a notificării formulate de aceasta în temeiul legii

speciale.

În

termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile

art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În

memoriul de

recurs, recurenta reclamantă reia în detaliu întreaga situație de fapt susținută

în fazele procesuale anterioare, ceea ce deja a fost redat în expozeul prezentei

decizii, în sensul celor reținute de instanțele de fond.

Aceasta face precizări cu privire la suprafața de teren

ce a fost dobândită de autorii săi în anul 1937 (648,64 m.p.) pe care a fost edificată

construcția cu o amprentă la sol de 101,25 m.p., potrivit autorizației de construire

din 5 august 1937; întregul imobil a fost înscris în cartea funciara potrivit procesului

verbal din 02 aprilie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare,

proces-verbal care probează faptul că suprafața de 648,64 m.p. menționată în titlul

de

proprietate

nu a suferit modificări, terenul având aceleași coordonate (laturi) ca la momentul

achiziției sale, situație rămasă neschimbată până la data preluării acestuia de

către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Primăria Municipiului București prin adresa Direcției

de Evidență Proprietății - Cadastru din 23 ianuarie 2003 privind situația juridica

a imobilului în cauză atesta că la nivelul anului 1986, în evidentele cadastrale

ale P.M.B. „suprafața terenului în cauză este de 635 m.p. din care 100 m.p. construcții,

posesor parcelă – I.C.R.A.L. H."

Însă, între 1986 și 1987, în urma lucrărilor de sistematizare

a zonei, suprafața de teren de 167,32 m.p. din spatele imobilului în cauză, a fost

folosită pentru utilitate publică (amenajare alee pentru acces la blocurile nou

ridicate), astei cum reiese din adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect București.

Drept urmare, suprafața totală de teren rămasă după preluarea

părții din spatele imobilului este de 481,32 m.p.

Construcția a fost vândută în totalitate, de altfel, în

mod abuziv, in baza Legii nr. 112/1995 către foștii chiriași: S.C.I. - parter, etaj,

mansarda și, respectiv (contrat de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996), O.M.

- demisolul (contract de vânzare cumpărare din 26 martie 1997); în conformitate

cu prevederile art. 33 din H.G. nr. 20/1996, împreună cu construcția s-a vândut

exclusiv terenul de sub aceasta, respectiv 101,25 m.p., restul de teren neputând

face obiectul vreunei înstrăinări, nici în baza Legii nr. 112/1995 și nici în baza

vreunui alt act normativ.

Recurenta a mai precizat că, în baza Legii nr. 10/2001,

Municipiul București, în mod surprinzător, a înțeles să soluționeze notificarea

pe care a formulat-o pntru restituirea imobilului, prin două dispoziții, astfel:

dispoziția din 25 mai 2007 prin care i-a fost restituită în natură numai o suprafața

de 215,75 m.p. - parte din terenul liber de construcții (curtea imobilului), în

loc de 380,07 m.p. ceea ce reprezenta întregul teren liber de construcții și dispoziția

din 25 mai 2007 (contestată în condițiile Legii nr. 10/2001) prin care i s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția înstrăinată în

baza Legii nr. 112/1995 și terenul aferent de 218,94 m.p, fără a i de propune acordarea

de despăgubiri și pentru terenul de 167, 32 m.p. preluați pentru utilitate publică.

Însă, dispunându-se de către Municipiul București în acest

sens și preluând terenul restituit în natură, recurenta învederează că aceasta nu

înseamnă că a renunțat la celelalte drepturi ale sale pentru ceea ce nu i s-a acordat

în procedura administrativă.

Contestația formulată împotriva celei de-a doua dispoziții

i-a fost respinsă în mod irevocabil de instanțe, astfel că a fost nevoită să recurgă

la repunerea pe rol a prezentului dosar.

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recuenta reclamantă arată că instanța de apel nu

a judecat pe fond acțiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, obiect al Dosarului nr. 12016/2002

al Judecătoriei sectorului 1, încălcându-se astfel dispozițiile imperative și de

ordine publică ale art. 129 alin. (4) C. proc. civ. corob. cu art. 105 alin (2)

C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu a dat cuvântul părților pe fondul acțiunii

în nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996

al intervenientului S. ce formează obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei

sectorului 1 București, acordând cuvântul exclusiv pe apelurile declarate.

Or, Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului

1 a fost atașat la Dosarul nr. 370/2/2002 al Curții de Apel București, admițându-se

excepția de litispendență cu încălcarea dispozițiilor procedurale întrucât cauzele

reunite se aflau în grade de jurisdicție diferite.

Pe de altă parte, la momentul citării în Dosarul nr. 370/2/2002,

instanța de apel a menționat doar dosarul principal având ca obiect apelurile declarate

de intervenient și pârât.

În

concluzie, acțiunea

privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, deși reprezintă un capăt de cerere distinct având un temei de drept

diferit, nu a fost pusă in discuția părților sub niciun aspect.

Recurenta învederează că prin această omisiune a instanței

de apel i-a fost prejudiciat direct dreptul procesual fundamental la apărare și

cel la respectarea dublului grad de jurisdicție, astfel că, solicită disjungerea

Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei sectorului 1 din prezenta cauză pentru

restabilirea principiului dublului grad de jurisdicție recunoscut de C.E.D.O.

Așa cum s-a arătat, recurenta susține și greșita aplicare

a dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. care statuează imperativ prin norme de ordine

publică faptul că pricinile se conexează dacă se află la aceeași instanța sau la

instanțe diferite; or, în speța de fața, Dosarul nr. 370/2/2002 se afla în faza

apelului, în timp ce Dosarul nr. 12016/2002 se afla în faza judecării în primă instanță.

că în mod neîntemeiat instanța de apel a respins cererea sa de efectuare a unei

expertize topografice - concludentă în cauză - încălcându-se dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ.; prin obiectivele probei intenționa să se identifice imobilul

- teren și construcție conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 09 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov, secția civilă notariat și transcris cu anexa

precum și identificarea lui în configurația actuală.

Totodată, prin respingerea probei instanța de apel s-a

antepronunțat întrucât a argumentat că hotărârile pronunțate în contestația formulată

în baza Legii nr. 10/2001 stabilesc suprafața de teren deținută de stat, ceea ce

nu este real.

În

acest fel a

fost încălcat și principiul administrării nemijlocite a probelor de către instanță

în contextul în care dosarul de față are alte capete de cerere fundamentate pe alte

temeiuri de drept.

Într-o a treia critică, recurenta reclamantă susține că

instanța de

apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin motivele

de apel, critică circumscrisă, ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 6, dar și

pct. 9 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate și dispozițiile imperative ale

art. 129 alin. (6), ale art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, niciunul dintre apelanți nu a cerut să se analizeze

raportul dintre legea specială și legea generală, nu s-a solicitat să se constate

valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și nici să se examineze acțiunea

în revendicare prin compararea titlurilor.

Intervenientul cauzei prin motivele sale de apel (cea

din urmă critică) a susținut că reclamanta nu a făcut dovada calității sale procesuale

active.

Recurenta susține că această critică este vădit neîntemeiată

deoarece a dovedit că este succesoarea în drepturi a mamei sale K.C.S. prin certificatul

de moștenitor depus în dosar.

Pe de altă parte, intervenientul a susținut că a încheiat

contractul de vânzare cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

însă, această afirmație este lipsită de relevanță în contextul existenței sentinței

civile nr. 364/2003 și, în plus, acesta nu a făcut nicio referire la buna sa credință

la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că instanța de apel a

trecut în mod nelegal peste excepția autorității de lucru judecat (prin neapelare)

pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, instanța de apel în mod nelegal a ignorat

faptul că reclamanta a formulat acțiunea în revendicare din anul 1998 în temeiul

dreptului comun - art. 480 și urm. C. civ., astfel că un act normativ intrat în

vigoare la 3 ani de la introducerea cererii nu poate fi aplicat în cauza de față.

Or, procedura derulată în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 a determinat cererea sa de suspendare a cazei de față, fiind o chestiune

distinctă, iar

reconstituirea parțială a dreptului de proprietate, au condus-o la formulrea cererii

de repunere pe rol a pricinii de față.

Se mai arată de recurentă că în mod nelegal instanța de

apel a considerat că dreptul său de proprietate s-a stins în urma soluționării procedurii

administrative, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 permite suspendarea acțiunii

în revendicare formulate anterior.

Cu toate că instanța de apel nu a fost învestită cu cercetarea

validității contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia recurată se ignoră fără

drept reaua credință dovedită a intervenientului la încheierea contractului, pronunțându-se

decizia cu aplicarea greșită a legii și eronata apreciere a probelor adminI. în

cauză.

Capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului

de vânzare cupărare al intervenientului a fost formulat printr-o cerere completatoare

întemeiată pe dispozițiile de drept comun - art. 968 C. civ., iar probele cauzei

dovedesc reaua credință a cumpărătorului.

Or, în temeiul art. 968 C. civ. cumpărătorul care achiziționează

un bun despre care știe că aparține altei persoane decât vânzătorul, săvârșește

fraudă la lege, motiv pentru care actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate

absolută. Aceasta este o regulă de drept comun care se aplică tuturor contractelor

și actelor juridice indiferent dacă acestea sunt supuse unui regim juridic special.

În

concluzie, sub

aspectul capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 11 decembrie 1996, dispoziția primei instanțe

privind constatarea nulității absolute a intrat sub autoritate de lucru judecat,

deoarece intervenientul apelant nu a înțeles să conteste intervenția fraudei la

lege.

că instanța de apel a dispus în mod nelegal respingerea cererii în revendicare,

ignorârndu-se sentința civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă menționată, s-a constatat nulitatea

titlului statului,

motiv pentru care statul a fost întotdeauna un posesor

de rea-credință și în această calitate a și vândut intervenientului în mod nelegal

imobilul.

De aceea instanțele de fond ce s-au pronunțat în cauză,

au admis revendicarea în contradictoriu atât cu intervenientul, cât și cu pârâtul

obligându-i să-i predea ceea ce dețineau fără drept.

Pe de altă parte, Municipiul București, a fost obligat

să restituie partea din imobil pe care o posedă în mod nelegal, dispoziție asupra

căreia pârâtul nu a formulat critici prin motivele de apel.

Deși s-a admis apelul Municipiului București, instanța

nu a motivat în niciun fel pe ce temei respinge și acțiunea în revendicare împotriva

acestui pârât, posesor neproprietar, de rea credință, stabilită în mod irevocabil

de instanță prin sentința civilă nr. 364/2003.

Recurenta se prevalează de dispozițiile art. 2 alin (2)

din Legea nr. 10/2001 care stabilesc: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,

pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi."

În

acest context,

recurenta conchide că și acțiunea în revendicare împotriva intervenientului este

întemeiată chiar și în lipsa constatării nulității contractului de vânzare cumpărare,

întrucât titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind rezultatul

transferului legal al dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar, în comparație

cu dreptul intervenientului provenit de la un non dominus denunțat ca atare de sentința

civilă sus-menționată.

Intimatul intervenient, S.D.R., în termen legal a formulat

întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei atacate și, în

consecință, respingerea recursului ca nefondat.

În

recurs, s-a

administrat proba cu înscrisuri, respectiv, adresa din 13 august 2008 emisă de Proiect

București prin care se atestă că ansamblul de locuințe B. în care este cuprinsă

și zona str. C. a fost proiectat în anii 1984 - 1985 iar construirea blocurilor,

a arterelor carosabile și a aleilor, printre care și cea situată în spatele locuinței,

a fost realizată în anii 1985 - 1986; recurenta a dovedit, totodată, înregistrarea

la 6 ianuarie 2011 a unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură

cu dosarul de față.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Lin ce privește critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite

cerințele acestei ipoteze de nelegalitate, întrucât prin deciza recurată instanța

nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs fiind invocat de recurentă prin referire

la neanalizarea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de intervenient și pârât prin SC H.N.

SA în baza Legii nr. 112/1995, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 12016/2002 al Judecătoriei

sector 1 atașat în etapa apelului la dosarul de față, prin admiterea excepției de

litispendență.

Astfel cum reiese din expozeul prezentei cauze, recurenta

reclamantă la 12 mai 1998 a învestit instanța cu o acțiune în revendicarea cotei

din imobilul situat în București, str. G.C., cererea fiind completată la 16

octombrie 1998 cu solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare încheiat de intimatul intervenient S.C.I. (între timp decedat,

succedat de moștenitorul

său S.D.R.), temeiul juridic invocat - art. 968 C. civ.

Paralel, la data de 9 august 2002, aceeași recurentă reclamantă

a înregistrat o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei sector

1, în contradictoriu cu S.D.R., SC H.N. SA și Primăria Municipiului București prin

Primarul General, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat între pârâți cu privire la o

parte din imobil, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii

nr. 112/1995 și ale art. 966 C. civ.; printr-o cerere completatoare, a solicitat

și constatrea nulității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În

acest al doilea

Dosar nr. 12016/2002, Judecătoria sector 1 prin sentința civilă nr. 9648 din 7

noiembrie 2002 a admis excepția de litispendență în raport de cauza aflată pe rolul

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la momentul admiterii excepției

de procedură, cauza fiind suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 prin

încheierea din 20 iunie 2002; prin aceeași sentință, s-a disjuns capătul de cerere

privind constatarea nulității titlului de statului care a fost înregistrat separat,

cerere soluționată în sensul admiterii ei prin sentina civilă nr. 364/2003 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Curtea de Apel București, la termenul din 12 martie 2003,

cu prilejul verificării subzistenței motivului de supendare în baza art. 47 din

Legea nr. 10/2001, a dispus atașarea Dosarul nr. 12016/2002 al Judecătoriei sector

1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 după trimiterea lui prin admiterea litispendenței)

la cel de față, aflat în faza procesuală a apelului.

Prin sentința civilă nr. 9648 din 7 noiembrie 2002 de

admitere a excepției de litispendență, Judecătoria sector 1 a stabilit că în privința

cererii de care s-a dezînvestit se verifică tripla identitate de părți, obiect și

cauză față de cererea completatoare formulată la termenul din 16 octombrie 1998

de reclamanta L.A.M. în Dosarul nr. 8893/1998 (înregistrat în apel sub nr. 1780/2001),

ceea ce constituie, de altfel, premisa necesară a acestei excepții procesuale, de

procedură, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța a reținut că în prima acțiunea, reclamanta

a invocat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, astfel încât a fost vândut

de o persoană ce nu avea calitatea de proprietar, susținându-se nulitatea contractului

de vânzare cumpărare în baza art. 968 C. civ., în timp ce prin a doua acțiune, s-a

arătat că actul de înstrăinare a imobilului a fost încheiat de pârâți cu rea credință,

în frauda legii, invocându-se ca temei de drept, prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța care a admis excepția de litispendență a mai

stabilit că și dacă este invocat un alt text de lege, temeiul juridic este același,

anume,

nevalabilitatea cauzei actului juridic datorită poziției subiective a părților

care au cunoscut faptul că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului. Acest principiu

este reglementat cu caracter general de prevederile art. 966-968 C. civ., iar

Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 46 alin. (2) nu face altceva decât să

îl consacre expres într-un domeniu particular, acela al regimului juridic al imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989.

În

consecință,

se constată întrunită tripla identitate de elemente necesară pentru a exista litispendența,

a conchis Judecătoria sector 1.

Modalitatea de soluționare a excepției de litispendența

ca și dezlegările anterior redate, sunt chestiuni ce au intrat în puterea lucrului

judecat, dată fiind împrejurarea că niciuna dintre părțile cauzei nu au tăcut uz

de căile de atac împotriva sentinței civile nr. 9648 din 7 noiembrie 2002, astfel

cum reiese din adresa emisă de Judecatăria sector 1 înregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită

susținerea recurentei în sensul că instanța de apel, prin decizia recurată nu a

soluționat și cererea ce a făcut obiectul Dosarului 12016/2002 al Judecătoriei sector

1 (devenit Dosar nr. 3426/2002 pe rolul Curții de Apel), de vreme ce aceasta era

identică cererii completatoare din dosarul ințial în care s-a pronunțat sentința

ce făcea obiectul analizei în apel.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind imposibilitatea

reunirii a două cereri care se derulează între aceleași părți, au același obiect

și se întemeiază pe aceeași cauză, întrucât, astfel cum s-a arătat modalitatea de

soluționare a excepției de litispendența (adică admiterea ei de instanța care s-a

sesizat cu dezbaterea ei) este și ea intrată în puterea de lucru judecat, întrucât

nu a fost dispusă de instanța de apel care a pronunțat decizia recurată, ci ea a

fost admisă de Judecătoria sector 1, iar Curtea de Apel, prin încheierea din 12

martie 2003 a dispus doar reunirea administrativă a celor două dosare; pe de altă

parte, recurenta se află în confuzie invocând prin motivele de recurs etapele procesuale

diferite în care cele două pricini se aflau, date fiind dispozițiile art. 163

alin. (2) și (3) C. proc. civ., cerința instanțelor de același grad fiind specifică

excepției de conexitate [art. 164 alin. (1) C. proc. civ.], iar nu celei de litispendența.

Motivul de recurs (încadrat în aceeași ipoteză a art.

304 pct. 5) privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) corob. cu art. 105

alin. (2) C. proc. civ., susținut de recurentă prin aceea că instanța de apel nu

ar fi dat cuvântul părților pe fondul acțiunii în nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, corespunzătoare cererii din Dosarul

nr. 12016/2002 al Judecătoriei

sectorului 1 București, acordând cuvântul exclusiv pe

apelurile declarate, de asemenea, nu poate fi reținut.

Rațiunea excepției de litispendență este aceea de a se

evita pronunțarea unor hotărâri potrivnice în una și aceeași problemă litigioasă

(având în vedere necesara condiție a triplei identități), astfel că, odată admisă,

ea are ca efect contopirea celor două cereri, iar cea înregistrată în urmă și atașată

celei mai vechi, își pierde individualitatea chiar dacă aceasta se află într-o altă

etapă procesuală [dar în fața instanțelor de fond, cum este și instanța de apel,

potrivit cerințelor art. 163 alin. (2) C. proc. civ.], motiv pentru care instanța

de apel în mod legal a dat cuvântul părților doar asupra apelurilor declarate; de

altfel, în apel, nu pot fi soluționate pricini în primă instanță, întrucât ar fi

o contradicție în termeni, obiectul apelului fiind hotărârile date în primă instanță,

astfel cum prevede art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

În

aceste condiții,

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă susține în mod nefondat că prin soluția

instanței de apel a fost prejudiciat dreptul său la apărare, întrucât acesta a fost

asigurat prin apărările făcute în calitate de intimată în combaterea apelurilor

promovate de pârât și intervenient împotriva sentinței care soluționa o cerere identică

celei atașate în apel, prin admiterea excepției de litispendență.

expertiză topografică, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată, întrucât

admiterea sau respingerea unor probe, implicând aprecierea pertinenței, concludentei

și utilității lor, nu reprezintă o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi

cenzurată în recurs.

Astfel, se reține că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât împrejurările de fapt ale pricinii au

fost pe deplin stabilite de instanță pe baza celor relevate după repunerea cauzei

pe rol în urma suspendării dispuse în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 (forma

anterioară a legii), dată fiind emiterea dispozițiilor din 25 mai 2007 și din

25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului București în soluționarea notificării

formulate de recurentă, prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași

imobil.

art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a dat mai mult

decât s-a cerut, însă, o atare critică nu poate fi concepută prin raportare la motivele

de apel (cum procedează recurenta), ci la cadrul obiectiv al judecății (cererile

formulate în cauză, pretențiile deduse judecății).

Așa fiind, va fi înlăturată și critica subsidiară privind

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât și acest motiv

de

recurs

are în vedere limitele devoluțiunii în apel care au fost respectate de curtea de

apel.

Și prevederile art. 294 alin. (1) și 295 alin. (1) C.

proc. civ. au fost respectate în apel, iar stabilirea raportului dintre dreptul

comun și legea specială nu înfrânge niciuna dintre dispozițiile indicate, ci ține

de construirea raționamentului instanței de apel și realizarea demonstrației juridice

în explicitarea soluție adoptate.

Pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ., în sensul schimbării sentinței apelate, presupune analizarea cererii,

dar și a apărărilor formulate în cauză în legătură cu cererea rejudecată, după verificarea

stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, deci în limitele

devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, regulă înscrisă în art. 295 alin.

(1) C. proc. civ.

Însă, instanța de apel, realizând o nouă judecată în fond,

față de dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001, a reținut o altă situație

de fapt și în drept decât cea avută în vedere de Tribunal, soluționând cauza în

temeiul normelor de drept substanțial și procesual aplicabile, față de această nouă

stare de fapt.

S.D.R. a făcut referire explicită la faptul că a respectat dispozițiile Legii nr.

112/1995, susținând, totodată, prin motivele de apel și că tribunalul a reținut

fără nicio motivare frauda la lege.

Or, prin aceste critici concepute de intervenient, nu

se poate susține că acesta nu a contestat soluția dată de prima instanță cererii

de declarare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de

autorul său, caz în care soluția asupra acestui capăt de cerere nu a intrat în puterea

de lucru judecat prin neapelare, cum greșit susține recurenta.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu se verifică nici în raport de susținerea recurentei în sensul că în

cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că cererea

de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale,

respectiv, în anul 1998.

Normele de drept material din Legea nr. 10/2001 sunt pe

deplin aplicabile cauzei de față, sens în care dispune în mod expres art. 46

alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)]: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile

și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei."

Recurenta reclamantă a făcut uz de dispozițiile art. 47

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând suspendarea soluționării apelului, sens

în care s-a dispus prin încheierea de ședință din 20 iunie 2001 a instanței de apel.

Cauza a fost repusă pe rol după emiterea dispozițiilor

din 25 mai 2007 de către Primarul Muncipiului București în soluționarea notificării

formulate de recurentă prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil

și soluționarea irevocabilă a contestației promovate împotriva dispoziției din

25 mai 2007, cauză ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 598 din 24

martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii

contestației ca neîntemeiată, hotărâre definitivă prin decizia civilă din 02

decembrie 2008 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă

prin decizia din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contrar celor susținute de recurentă, parcurgerea și finalizarea

procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptului său la

măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul ce a aparținut

autorilor săi, sens în care sunt efectele principiului electa una via non datur

recursus ad alteram, consacrat expres de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

dar și efectele principiului specialia generalibus drogant, dreptul comun neputând

fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obținute, eventual,

incomplet sau nesatisfacător în procedura Legii nr. 10/2001.

Legea specială pune la dispoziția persoanelor îndreptățite

căi de atac efective și eficiente [art. 26 alin. (3)] pentru solicitarea măsurilor

reparatorii în natură sau prin echivalent, de care recurenta a și uzat, procedură

în care avea posibilitatea valorificării unor critici precum cele susținute prin

motivele de recurs (referitoare la suprafața de teren pentru care i-au fost acordate

măsurile reparatorii).

În

ce privește

susținerea relei credințe a intervenientului (autorului său) la încheierea contractului

de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, aceasta reprezintă

o chestiune de apreciere a materialului probator administrat în cauză, astfel că

nu ar putea fi cenzurată pe calea prezentului recurs, nefiind susceptibilă de încadrare

în prevederile art. 304 C. proc. civ.

În

plus, o atare

critică este lipsită de orice finaliatate la acest moment pentru recurentă, întucât

procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată și aceasta nu ar putea obține o dublă

reparație câtă vreme prin dispoziția contestată în instanță i-au fost acordate măsuri

reparatorii prin echivalent pentru aparatamentul ce a făcut obiectul contractului

de vânzare cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de autorul intervenientului

în baza Legii nr. 112/1995, cum corect a stabilit instanța de apel.

întrucât eventuala ignorare a unei probe nu poate fi încadrată în prevederile

art. 304

C. proc. civ. în actuala sa configurație, dat fiind că art. 304 pct. 10 a

fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.

Pe baza aceluiași principiu electa una via, Înalta

Curte constată nefondate și irelevante criticile recurentei în ce privește soluția

dată de instanța de apel în contradictoriu cu Muncipiul București, recurenta aflâdu-se

în situația de a-și fi realizat dreptul în procedura legii speciale, astfel cum

a fost confirmat și în etapa judiciară ulterioară emiterii dispoziției de către

Primarul General al Municipiului București.

Totodată, nici referirea recurentei la dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi luată în considerare, întrucât

norma menționată a fost abrogată prin Legea nr. 1/2009, de modificare a Legii nr.

10/2001, decizia recurată fiind pronunțată ulterior acestei modificări.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta

Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

L.M.A., împotriva deciziei civile nr. 745 A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.