ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 880/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

La data de 25

ianuarie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D.

și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în

deplină proprietate și posesie cele trei apartamente situate în

imobilul din București, sector 1, cumpărate de pârâți în baza

Legii nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care au

aparținut mamei sale, F., terenul fiind dobândit de aceasta prin

contractul autentic din 10 octombrie 1938 de la G. născută H.,

deținut la rândul său, în baza contractului de vânzare -

cumpărare din 1921, pe teren edificându-se un imobil cu 7 etaje conform

autorizației de construire din 10 septembrie 1940, recenzat în temeiul art.

12 din Legea nr. 439/1945 și apoi expropriat, atât pe numele mamei sale,

cât și pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949. S-a mai

arătat că, Decretul nr. 244/1949 a fost un act normativ abuziv,

preluarea de stat efectuându-se fără nici un fel de despăgubire

și cum titlul statului nu a fost valabil, nici înstrăinările

efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său fiind

preferabil titlurilor pârâților.

Reclamanta a

arătat că a urmat procedura instituită de Legea nr. 112/1995,

însă cererea sa a fost respinsă, iar cele 11 apartamente au fost vândute

chiriașilor.

În

susținerea acțiunii a învederat faptul că a înaintat o

acțiune în revendicarea imobilului, astfel căprin sentința

civilă nr. 10180/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, definitivă și pusă în executare în anul 2000,

s-a dispus restituirea imobilului cu excepția spațiilor și a terenului,

ce au fost înstrăinate chiriașilor - cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995.

În dreptau fost

invocate prevederile art. 480 și următ. C. civ.

Pârâții

au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii, învederând

buna lor credință la dobândirea proprietății apartamentelor,

în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocând în favoarea lor excepția

prescripției achizitive de 10 ani în condițiile existenței

justului titlu și, a bunei - credințe, iar într-o comparare de

titluri, s-a susținut că titlul lor are preferabilitate, reclamanta

având posibilitatea de a primi de la stat despăgubiri în echivalent.

Pârâții

au formulat și cereri de chemare în garanție a Municipiului

București prin primarul general și, a Ministerului Finanțelor Publice,

pentru a răspunde pentru evicțiune, inclusiv în ceea ce privește

contravaloarea apartamentelor, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare.

Întrucât

pârâtul E. a decedat, în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia

respectiv I. și J.

Cum,

inițial acțiunea a fost înregistrată de reclamanta A. pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București sub Dosar nr. x/9/2007, instanța, în urma

efectuării unei expertize care a evaluat cele trei apartamente revendicate

la suma de 665.381 lei, prin sentința civilă nr. 17358 din 13

decembrie 2007 a declinat competența de soluționare a cauzei, în

temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului

București.

Astfel, cauza

a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

sub Dosar nr. x/3/2008.

Prin

sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008,

a fost admisă excepția invocată de pârâți, privind lipsa

calității procesuale active și, pe cale de consecință,

acțiunea reclamantei a fost respinsă pe această excepție,

fiind respinsă și cererea de chemare în garanție, ca

lipsită de interes.

Ulterior prin

sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009, pronunțată de aceeași

instanță, în completarea sentinței sus menționate,în

temeiul art. 281

2

C. proc. civ., reclamanta a fost obligată

să plătească pârâților I. și J. suma de 1.700 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, iar prin încheierea pronunțată

în ședința Camerei de Consiliu din 15 mai 2009, a fost îndreptată

eroarea materială strecurată în sentința civilă nr. 70 din 16

ianuarie 2009 în ceea ce privește numele corect al pârâtei, J.

Instanța

de fond, în ce privește excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei în acțiunea în revendicare, a constatat că,

într-o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., dovada

calității procesuale active trebuia făcută prin actele de

vânzare - cumpărare autentice invocate și autorizația de

construcție, pentru a se putea proceda la o comparare a titlurilor. S-a

apreciat că, depunerea doar a Decretului nr. 244 din 11 iunie 1949 de

expropriere a imobilului,putea fi avută în vedere, doar în cadrul

soluționării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în

raport de dispozițiile art. 24 din acest act normativ.

Sentința

civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a fost desființată

prin Decizia civilă nr. 287/A din 03 mai 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008

(nr. x/2009) ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta A. Au fost

desființate atât sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2008, cât și sentința civilă nr. 701 din 15

mai 2009 pronunțată în completare, precum și încheierea din 15

mai 2009 de îndreptare a eroarii materiale din sentința civilă nr. 70/2009,

sus-menționată și, în consecință, a fost trimisă

cauza spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în

garanție, la instanța de fond, respectiv Tribunalul București.

Pentru a

pronunța această hotărâre,instanța de apel a constatat

că înscrisurile depuse de reclamantă în apel, respectiv, copii de pe

procesul - verbal din 16 iunie 1946, de pe Decretul nr. 244/1949, o înștiințare

către F. din 26 martie 1948, certificate de moștenitor de pe urma

autoarei sale, copii certificate „conform cu originalul” potrivit art. 139 C.

proc. civ., de pe cele două contracte de vânzare - cumpărare din 06

iunie 1921 având ca obiect un loc viran cuprins între Calea ... și str. ...

încheiate între F. și G. și, din 08 octombrie 1938 autentificat la

Tribunalul Ilfov pentru imobilul din București, cu toate clădirile ce

se aflau pe el, având ca vânzători pe K. și L. și

cumpărătoare pe F., transcris la 10 octombrie 1938, dar și un

act de donațiune autentificat la 05 aprilie 1944, prin care F. dona fiicei

sale A., prăvălia de la parterul imobilului din Calea ... (dinspre

partea de nord a imobilului), Decretul nr. 244 din 11 iunie 1949 privind

exproprierea imobilului proprietatea F. și a A. din Calea ..., în care

sunt descrise vecinătățile pe fiecare din laturile sale dinspre

N-S-E-V, înștiințări din 26 martie 1948 către cele

două proprietare, de recenzare a întregului imobil conform Legii nr. 439/1945,

procesul verbal din 16 iunie 1946 de Carte Funciară privind intabularea

proprietății imobilului pe numele F. din Calea ..., cu descrierea

acestuia, dar și actul de partaj din 1932 deținut de vânzătorii

inițiali, între care K. și L., către cumpărătoarea,

autoarea reclamantei A. și, autorizația de construire din 1940

obținută de aceasta din urmă pentru imobil, au făcut dovada

legitimării procesuale active a reclamantei, în acțiunea în

revendicare, astfel că în mod greșit și, fără

administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării

active, s-a soluționat cauza de către prima instanță, prin

admiterea acestei excepții.

S-a

arătat că pe fond, în rejudecare vor fi analizate pe de o parte,

titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare depuse în

sprijinul acesteia (urmând a se impune reclamantei să depună la dosar

și sentința nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1

București ce a fost executată, conform procesului-verbal de predare -

primire încheiat de Primăria Municipiului București în anul 2000, cu

mențiunea definitivă și irevocabilă), iar pe de altă

parte, titlurile de proprietate ale pârâților, cumpărători de

bună - credință pentru apartamentele deținute.

S-a constatat

că, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, motiv pentru care cauza a fost trimisă spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Întrucât prin

contractul de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă

viageră și uzufruct viager, autentificat din 18 mai 2009 la B.N.P., M.,

depus la dosar, pârâtul D. a înstrăinat nuda proprietate asupra

apartamentului situat în București, sectorul 1 (2 camere cu

dependințe), în condițiile în care ulterior, la data de 26 decembrie 2009

pârâtul a decedat, conform certificatului de deces din 27 decembrie 2009 emis

de Consiliul Local al sectorului 2 București, în cauză au fost

introduși cumpărătorii (cărora li s-a întregit dreptul de

proprietate prin încetarea uzufructului viager, asupra apartamentului sus

menționat), N. și O.

Reclamanta a depus

la dosar și Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/299/2007, prin care

numiții P. și R. deținătorii apartamentului din imobilul

situat în sector 1, au fost obligați să lase în deplină

proprietate reclamantei, acest apartament.

Pârâții B.,

C., I., J., N., O. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 287/A

din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce a fost

respins prin Decizia civilă nr. 1094 din 10 februarie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2008, pentru

următoarele considerente:

Astfe, s-a

reținut că reclamanta a investit prima instanță cu o

acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., cu motivarea că

bunurile pe care le revendică de la pârâți au aparținut mamei

sale, F. Prima instanță a soluționat litigiul pe excepția

invocată de pârâți, a lipsei calității procesuale active a

reclamantei, reținând că pentru a face pe deplin dovada

legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare, reclamanta

trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate

și, autorizația de construcție.

Instanța

de recurs a constatat că, în apel reclamanta a depus actele autentice de

vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenului în litigiu și, de altfel, pe acest aspect recurenții nu au

formulat critici în recurs.Pe de altă parte, construcția a cărei

edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe

terenul proprietatea sa, a devenit, prin însăși acest fapt,

proprietatea acesteia.

Cum, reclamanta

a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care

este edificat imobilul construcție, din care fac parte și

apartamentele revendicate, autoarea reclamantei trebuie considerată

proprietara construcției edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art.

492 C. civ.

Or, în

speță, recurenții nu au produs probe contrare în sensul

prevăzut de art. 492 C. civ. și, prin urmare, în mod corect a

reținut instanța de apel că reclamanta, făcând dovada

calității de proprietar a autoarei sale asupra imobilelor

revendicate, și-a legitimat calitatea procesuală activă în

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Prin urmare, s-a

constatat că, pentru legitimarea procesuală activă în raportul

juridic dedus judecății, reclamanta a făcut dovada celor

două condiții necesare, respectiv că este moștenitoarea

legală a fostei proprietare și, a dreptului de proprietate al

acesteia din urmă, asupra imobilelor revendicate.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2008* la data de 2

mai 2011.

Întrucât, pe

parcursul judecării apelului, în primul ciclu procesual, pârâtul D. a

decedat, instanța a luat act de transmisiunea calității procesuale

pasive către pârâții N. și O., care au încheiat contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 18 mai 2009 cu pârâtul D., în primul

ciclu procesual.

În

ședința publică din 9 septembrie 2011. pârâții N. și O.,

au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepția puterii de

lucru judecat, sub aspectul inadmisibilității acțiunii în

revendicare pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La data de 29

noiembrie 2011, prin serviciul registratură reclamanta A., a depus la dosar

în dovedirea cererii următoarele înscrisuri în copie certificată:

Hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie 1998 a Comisiei pentru Aplicarea Legii

nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București,

actele care au stat la baza emiterii acestei hotărâri; sentința

civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1

București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 definitivă

și irevocabilă; adresa privind situația juridică a

imobilului situat în București, sector 1 din iunie 2010 emisă de Primăria

Municipiului București.

În

ședința publică din 2 decembrie 2011, tribunalul a constatat

că toate argumentele invocate de pârâți în susținerea

inadmisibilității cererii în revendicare, formulată pe calea

dreptului comun, se circumscriu unor apărări de fond, apreciind

astfel că se impun a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii

reclamantei, iar în privința excepției prescripției achizitive

invocate de pârâți, s-a reținut că nu este o excepție de

procedură propriu-zisă, ci o modalitate de apărare a dreptului

de proprietate invocată de pârâți. La același termen de

judecată, față de susținerea invocată de pârâți,

în sensul că apartamentele deținute de ei s-ar regăsi întru-un

alt imobil decât cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19

iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată

în Dosarul nr. x/1998 și că, în realitate, în funcție de actele

de proprietate depuse de reclamantă în Dosarul nr. x/3/2008 al Curții

de Apel București, există două imobile diferite, unul situat pe str.

... și,altul situat pe str. ... colț cu str. ..., tribunalul a dispus

ca expertul S., care a efectuat o expertiză prin care a stabilit valoarea

de circulație a apartamentelor revendicate, să efectueze un supliment

de expertiză pentru lămurirea acestei chestiuni.

Prin adresa din

27 ianuarie 2012, Primăria Municipiului București, a comunicat

instanței situația existentă în evidențele instituției,

referitoare la imobilul în litigiu și, la procedurie desfășurate

în baza Legii nr. 10/2001.

În

ședința publică din 3 februarie 2012, reclamanta a depus ocerere

precizatoare pentru lămurirea obiectului cererii de chemare în

judecată, arătând căimobilul ce face obiectul acestui dosar este

cel situat în sector 1, ce a fost construit pe terenurile cumpărate prin

contractul de vânzare-cumpărare din 1921, încheiat cu G. și,

respectiv prin contractul autentic la 10 octombrie 1938, încheiat cu K., ambele

transcrise în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni.

Astfel, s-a

arătat că defuncta F., autoarea reclamantei, a cumpărat în două

etape, două terenuri învecinate care au fost reunite într-unul singur loc,

sectorul 1, formând astfel în final un lot unic, proprietatea aceleiași

persoane, în suprafață totală de 1.099,06 mp. Conform actului de

vânzare-cumpărare din 10 octombrie 1938, transcris la 10 octombrie 1938,

numita F. a cumpărat de la K., imobilul din București, din Calea ...,

învecinat cu Calea ... pe o lungime de circa 12 m, iar în celelalte trei laturi

cu proprietatea lui F. (cumpărat și autentificat din 07 mai 1923-anexa

2A) despărțită printr-un gard de lemn și proprietatea G.,

față de care hotarele sunt fixate prin zidurile clădirii. Din

planuri rezultă că suprafața terenului cumpărat de la K. ar

fi de 542 mp, restul terenului până la 1.099,06 mp fiind achiziționat

prin contractul de vânzare-cumpărare din 1921.Potrivit planului de

situație pe baza căruia s-a emis autorizația de construcție

din 10 septembrie 1940, suprafața totală a terenului proprietatea lui

F., aflat în București, sector 1, era de 1.099,06 mp. S-a menționat că

prin autorizația de construcție 21 V, s-a impus o retragere de la

aliniamentului Căii ... pe o adâncime de 4 m, cu o teșitură la

colțul din intersecția Căii ... cu strada ..., conform

procesului-verbal de predare a alinierii din 25 septembrie 1940.

Deci

construcția, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată,

s-a realizat în baza autorizației de construcție din 10 septembrie 1940,

pe ambele terenuri achiziționate de F., ocupând suprafața de teren de

354.15 mp (astfel cum reiese din planul de situație pe scara 1:250, atașat).

Ulterior, acest imobil a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin Decretul nr.

244/1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiind expropriat,

fără a fi acordate despăgubiri.

Reclamanta a

mai arătat că înaintea naționalizării, acest imobil a fost

închiriat către societatea T. Reclamanta a prezentat și un scurt

istoric al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilul

situat în,

sector 1 (teren și construcție).

Prin

contractele autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G.,

în calitate de vânzătoare și F. (mama reclamantei), în calitate de

cumpărătoare) și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în

calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător)

autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea .... Pe

terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare, în baza

autorizației din 10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu.

Prin „Actul

de donațiune cu titlu de dotă” încheiatladata de 5 aprilie 1944,

autoarea reclamatei i-a dăruit acesteia, ca zestre o prăvălie

din imobilul situat în București.

În data de 16

iunie 1946, F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele

reclamantei, a prăvăliei donate și,înscrierea pe numele ei, a întregului

imobil (mai puțin partea donată). Ca urmare, s-au întocmit cele 2

procese-verbale în Cartea Funciară din 1940, care descriu

amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a

devenit proprietara întregului imobil, în urma decesului mamei sale, având calitatea

de unică moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de

calitate de moștenitor din 1996. Prin înștiințarea din data de

26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat numitei F., faptul că

acest imobil a fost „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945".Această

înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din

București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei,

cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu

caracter individual, dat în baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr.

587/1949. În aceste condiții imobilul preluat de stat, a fost închiriat.

După

înlăturarea regimului comunist, în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a

formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de restituire a imobilului la

autoritățile competente, cerere respinsă însă la data de 21

decembrie 1998, pe motiv căimobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995.

Cu toate acestea, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei

de respingere, cele 11 apartamente din imobilul din litigiu, au fost vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Î

n anul 1998,

reclamanta a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, admisă în mod irevocabil prin

sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București. Astfel, prin procesul-verbal de

predare primire al imobilului revendicat, s-a restituit imobilul (și

terenul aferent) situat în București, sector 1, „cu excepția spațiilor

și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de

către Primăria Municipiului București și, SC U. SA prin contractele

de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998; din 23 mai 1997; din 21

octombrie 1998; din 09 aprilie 1998; din aprilie 1998; din 04 decembrie 1996 (ce

privește apartamentul imobil cumpărat de E., autorul pârâților I.

și J.); din 5 ianuarie 1997; din 15 ianuarie 1997; din 14 ianuarie 1997; din

04 decembrie 199 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților

O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat

de pârâții B. C.).

Ca atare,

reclamanta, în conformitate cu sentința civilă sus

menționată, a fost pusă în posesia imobilului, mai puțin

apartamentele deținute de pârâții din prezenta cauză și de alți

foști chiriași.

S-a reținut

că, în planul de situație pe scara de 1:250, atașat cererii

precizatoare, apare terenul deținut în proprietate de F., preluat de stat

în suprafață de 1.099,06 mp și, că pe acest teren în

prezent se află două construcții: respectiv imobilul A (cel situat

în str. ..., fiind construcția ce face obiectul revendicării ce are

suprafața de 354,15 mp), și respectiv imobilul B, ce nu face obiectul

prezentei revendicări, (dar care se află în aceeași incintă

cu imobilul revendicat) și, constă într-un imobil - bloc amplasat pe

terenul proprietatea F., construit de Statul Roman în jurul anilor 1970. Numărul

poștal al acestui imobil este de ..., deci nu poate fi confundat cu

imobilul situat în Calea ... (care este o clădire situată pe colț).

Construcția B, a fost ridicată în locul în care anterior

naționalizării se află construită o clădire veche din

zid, în suprafață de 60,45 mp, folosită drept locuință

și,o magazie în suprafață de 45.35 mp (achiziționată

de către F. odată cu terenul prin contractul încheiat cu K., din 10

octombrie 1938).

S-a mai

reținut că, imobilul B nu trebuie confundat cu cel revendicat,

întrucât nu a aparținut niciodată reclamantei, fiind construit când

terenurile și construcțiile, de pe el, erau deja preluate de Statul

Român.

La termenul

din 3 februarie 2012, s-a învederat decesul reclamantei A., intervenit la data

de 30 noiembrie 2011, conform certificatului de deces și, întrucât nu au

fost indicați moștenitori defunctei și, nici nu s-a solicitat

continuarea judecății, tribunalul a dispus suspendarea

judecății cauzei în temeiul art. 243 C. proc. civ. La același

termen de judecată, pârâtele I. și J., au depus contractul de vânzare

- cumpărare din decembrie 1996 încheiat cu E., autorul lor și, actele

în baza cărora a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare.

La data de 9

ianuarie 2013, s-a solicitat repunerea pe rol a cauzei, de către

moștenitorii reclamantei A., respectiv V. și X., potrivit

testamentului întocmit la data de 23 noiembrie 2006, prin care aceștia au

fost desemnați legatari universali, solicitând continuarea

judecății. Astfel, cauza a fost repusă pe rol.

Prin adresa din

27 mai 2013, Primăria Municipiului București a comunicat în copie

Dispozițiile primarului general emise în baza Legii nr. 10/2001, precum

și notificările, care însă nu au fost încă soluționate,

însă nici una dintre acestea, nu o priveau pe autoarea reclamanților,

respectiv pe A.

Prin adresa din

5 decembrie 2013, Administrația Fondului Imobiliar a comunicat

situația juridică a imobilului din București, sector 1, precum

și actele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

același aspect fiind comunicat și prin adresa din 16 decembrie 2013 emisă

de Primăria Municipiului București. Prin adresa din 12 decembrie 2013,

Primăria Municipiului București a comunicat Tribunalului, faptul

că în evidența informatizată privind notificările formulate,

în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data emiterii adresei,

figurează o cerere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent la

adresa din București, sector 1, Dosar nr. x, în baza notificării din 10

august 2001, formulată de notificatoarea A., dosar nesoluționat

până la data emiterii adresei.

În

ședința publică din 24 ianuarie 2014, tribunalul a constatat

că la fila 49 din Dosarul nr. x/3/2008, primul ciclu procesual,

există procesul-verbal din 05 mai 2000 de predare-primire a imobilului

situat în București, sector 1, încheiat în baza sentinței civile nr. 10160

din 19 septembrie 1998, (irevocabilă) pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea

în proprietatea lui A. a imobilului situat în București, sector 1, cu

terenul aferent, cu excepția spațiilor și, a terenului de sub

construcție aferent acestora, vândute de Primăria Municipiului

București în baza Legii nr. 112/1995, indicate chiar în adresa din 05

decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar.

Având în

vedere aceste înscrisuri, ce vizează situația juridică a

imobilului în litigiu, pentru înlăturarea oricărui dubiu, (întrucât

expertul, în concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză, a

menționat că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate

de către familiile J. (E.), N. și O. (fost D.) și, cel

achiziționat de B., se află în blocul situat în București,

fără a menționa expres dacă se află în imobilul restituit

prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998

menționată în procesul-verbal din 05 mai 2000), tribunalul a

considerat că se impune revenirea cu adresă la expert, pentru a se

preciza expres dacă apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 (cu

contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de Administrația

Fondului Imobiliar), se află în imobilul restituit numitei A. prin

sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, având în vedere

susținerile pârâților, în sensul că apartamentele deținute

de ei nu s-ar afla în imobilul restituit numitei A. prin sentința

civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998. Răspunsul expertului S. a

fost depus la dosar la data de 19 martie 2014.

Tribunalul a

reținut că, s-a invocat de către reclamanți faptul că,

există mai multe litigii pe rolul instanțelor având ca obiect

revendicarea pe calea dreptului comun pentru alte apartamente deținute de alți

cumpărătorii care au încheiat contracte de vânzare - cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, fiind depuse în acest sens Decizia nr. 144/A din 27

mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă;

Decizia civilă nr. 22/A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără

ca până la momentul soluționării acestui dosar, hotărârile

respective să fi devenit și irevocabile, cu excepția Deciziei

civile nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă

acțiunea în revendicare a apartamentului situat în București, sector

1, ce a făcut obiectul contractului din 23 iunie 1997.

Instanța

de fond a reținut că, cererea de chemare în judecată a fost

formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C.,

deținători ai contractului de vânzare - cumpărare din 12 decembrie

1996; cu pârâtul D. deținător al contractului de vânzare -

cumpărare din 4 decembrie 1996 și, cu pârâtul E. deținător

al contractului de vânzare - cumpărare din 4 decembrie 1996, dar că

după declinare, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată

sub aspectul cadrului procesual întrucât pârâtul E. nu avea capacitate

procesuală de folosință la data introducerii acțiunii,

înțelegând să se judece în contradictoriu cu pârâtele I. și J.,

acestea fiind moștenitoarele defunctului E., în calitate de fiice,

potrivit certificatului de moștenitor din 16 februarie 2007.

Prin

sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă acțiunea

principală astfel cum a fost modificată de reclamanții V.

și X. (moștenitori ai reclamantei A.), în contradictoriu cu

pârâții B. și C., I. și J., O. și N., și cu

chemații în garanție Municipiul București prin primarul general și

Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții B.

și C. să lase reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1 compus

din hol, 4 camere, vestibul, debara, oficiu, baie, oficiu, cămară,

bucătărie, oficiu, wc, în suprafață utilă de 117,05

mp, o cotă indiviză de 3,12% din părțile de

folosință comună ale imobilului și 12,07 mp teren situat

sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de

vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996; au fost obligate pârâtele I.

și J. să lase reclamanților, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1,

compus din cameră, cameră, baie, balcon comun și vestibul, în

suprafață utilă de 72,88 mp, o cotă indiviză de 1,94%

din părțile de folosință comune ale imobilului și 7,51

mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin

contractul de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996. Au fost

obligați pârâții O. și N. să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat

în București, sector 1, compus din 2 camere, hol, bucătărie,

baie, wc, debara, 2 balcoane; vestibul comun, în suprafață utilă

de 79,45 mp, o cotă indiviză de 2,12% din părțile de

folosință comună ale imobilului și, 8,20 mp teren situat

sub construcție, astfel cum este identificat prin contractele de vânzare-cumpărare

din 4 decembrie 1996 și din 18 mai 2009. Totodată, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice,

au fost admise cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele I.

și J. și de pârâții N. și O. în contradictoriu cu chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat chematul în

garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.717 euro

către pârâtele I. și J., reprezentând prețul de piață

al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din

4 decembrie 1996 (echivalent în lei la data plății efective la cursul

oficial al Băncii Naționale a României), la plata sumei de 59.446

euro către pârâții N. și O., reprezentând prețul de

piață al imobilului ce a făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și, din 18 mai 2009

(echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al Băncii

Naționale a României). Au fost respinse cererile de chemare în garanție

a Municipiului București, prin Primarul General, ca neîntemeiate.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractele

autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G., în calitate

de vânzătoare, și F. (mama reclamantei), în calitate de

cumpărătoare), și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în

calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător),

autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea ....

Pe terenul

dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare în baza autorizației din

10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu. Astfel, conform autorizației imobilul urma a se construi la 4,00 m

din aliniere pe Calea ... și pe teșitura de 5,00 m pe alinierea str.

.... Corpul de clădire construit are parter și 7 etaje și subsol.

Prin „Actul

de donațiune cu titlu de dotă” încheiat în data de 5 aprilie 1944

autoarea reclamatei i-a dăruit ca zestre reclamantei A. o

prăvălie din imobilul situat în București. În data de 16 iunie

1946 F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele reclamantei a

prăvăliei donate și înscrierea pe numele ei a întregului imobil

(mai puțin partea donată).

Ca urmare a

acestei cereri, s-au întocmit cele 2 procese-verbale în Cartea Funciară,

care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a

devenit proprietara întregului imobil în urma decesului mamei sale, având

calitatea de unică moștenitoare, așa cum rezultă din

certificatul de calitate de moștenitor din 1996.

Prin

înștiințarea din data de 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor

Interne a anunțat-o pe F. de faptul că acest imobil s-a „recenzat

conform art. 12 din Legea nr. 439/1945". Această

înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din

București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei,

cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu

caracter individual dat în baza hotărârii Consiliului de Miniștrii

587/1949.

În temeiul

Legii nr. 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de

restituire a imobilului, cerere ce a fost respinsă la data de 21 decembrie

1998.

Cu

toate că cererea de restituire a fost respinsă pe motiv căimobilul

nu face obiectul Legii nr. 112/1995, după formularea cererii, dar anterior

emiterii deciziei de respingere, cele 11 apartamente ce erau în compunerea

uimobilului, s-au vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Î

n anul 1998,

reclamanta a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, cerere de chemare în judecată admisă

în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin procesul

- verbal din 2 mai 2000, încheiat între Primăria Municipiului

București - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar

și reclamanta A., s-a procedat la predarea - primirea imobilului din

București, ce a intrat în proprietatea statului în urma preluării în

baza Decretului nr. 244/1949, avându-se în vedere sentința civilă nr.

10160 din 19 iunie 1998 (rămasă definitivă) pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/1998, prin

care, a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să

lase în deplină proprietate și posesie imobilul de la adresa de mai

sus, constatând că A. este proprietara imobilului, avându-se în vedere

și Dispoziția nr. 190/1999 și, Dispoziția nr. 44 din 11

ianuarie 2000 a primarului general al Municipiului București, s-a

restituit imobilul, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și,

a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute cu contractele de

vânzare - cumpărare menționate în procesul - verbal (un număr de

12 contracte) printre care și cele 3 contracte de vânzare - cumpărare

în baza cărora pârâți dețin apartamentele ce fac obiectul

acțiunii în revendicare în prezenta cauză.

Tribunalul a

constatat că, deși în primul ciclu procesual, cererea reclamantei a

fost respinsă întrucât aceasta nu a înțeles să depună la

dosar toate mijloacele de probă prevăzute de lege pentru dovedirea

calității procesuale active, prin Decizia nr. 287/A din 3 mai 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

(rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1094 din 10 februarie 2011

a Înaltei Curții de Casație și Justiție,) a fost admis

apelul declarat de reclamantă, desființată sentința

civilă apelată, precum și încheierea de îndreptare de eroare

materială și, respectiv sentința de completare și s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, ca

instanță de fond, reținându-se irevocabil dovedirea de către

reclamantă a legitimării procesuale active în baza înscrisurilor

depuse de reclamantă în apel, așa încât toate contestările

pârâților referitoare la pretinsa lipsă de calitate a reclamantei nu

mai pot face obiect de analiză în prezenta cauză, în raport de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului.

Față

de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care trebuia să

se lămurească situația dacă în raport de actele de

proprietate depuse de reclamantă, există sau nu, două imobile

diferite și respectiv să se arate în care dintre imobile se află

apartamentele revendicate și, dacă este vorba despre unul și

același imobil menționat în actele de proprietate ale reclamantei

și actele de preluare, tribunalul a constatat în rejudecare că,

expertul S. a examinat toate actele de proprietate depuse de reclamantă la

dosar, planuri de situație, precum și planurile originale privind

amenajarea fiecărui etaj în parte, datând din 13 martie 1942, planuri care

au fost prezentate de reclamantă și în fața instanței,

stabilind că autoarea reclamantei A., respectiv F., a achiziționat

două terenuri, unul lângă altul, care au fost reunite într-un singur

amplasament, potrivit planului de situație vizat spre înregistrare la data

de 15 mai 1940, unde suprafața totală a terenului potrivit celor

două contracte de vânzare - cumpărare este de 1.099,06 mp, iar pentru

construcția care urma a se edifica cu două subsoluri, parter și

7 etaje, s-a obținut autorizația de construire din 10 septembrie 1940.

Expertul a constatat că, amprenta blocului care urma să se

construiască, este aceeași cu blocul situat la adresa din

București, concluzionând că imobilul, este unul și același,

cea de-a doua denumire reprezentând descrierea amplasamentului blocului și,

că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de pârâții

chemați în judecată, se află în blocul situat în, sector 1

București. În Anexa 2 a raportului de expertiză, expertul a

arătat că amplasamentul imobilului situat în București, la

nivelul anului 1940, este același cu cel la data efectuării

expertizei. În suplimentul depus la dosar, întocmit de același expert S.,

după comunicarea situației juridice și, după depunerea unor

înscrisuri suplimentare de către părți, expertul a arătat că

cele 3 apartamente ce au făcut obiectul celor 3 contracte de vânzare -

cumpărare încheiate de pârâții chemați în judecată, se

regăsesc în blocul ce a fost restituit reclamantei A. prin sentința

civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, situat în sector 1,

București.

În ceea ce

privește apărarea pârâților în sensul că, potrivit adresei din

decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar, imobilul

situat în București, fost proprietatea T., complet naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950, a fost preluat în administrarea I.L.L. Raionul

I.V. Stalin de la Ministerul Industriei Grele în baza Deciziei nr. 1152 din 11

septembrie 1957 și a Deciziei nr. 2503 din 30 august 1957 emise de

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, mențiuni din care ar

rezulta că imobilul în care s-ar afla cele 3 apartamente revendicate, nu a

fost proprietatea reclamantei, ci proprietatea T., tribunalul a constatat

că nu pot fi primite în prezenta cauză pentru următoarele

considerente:

În primul

rând, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea procesuală

activă a reclamantei a fost stabilită în mod irevocabil, în primul

ciclu procesual, prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile pronunțate în dosar, stabilindu-se că reclamanta a

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în care se află cele 3

apartamente revendicate în acest dosar, tribunalul constatând că

această chestiune a fost lămurită și cu ocazia

soluționării dosarului înregistrat în anul 1998, când la admiterea

acțiunii în revendicare s-a reținut calitatea procesual activă a

reclamantei, dar și în celelalte dosare în care se judecă

aceeași acțiune în revendicare,pentru alte apartamente,în cares-a

reținut legitimarea procesuală activă a acesteia.

Nu în ultimul

rând, prin expertiza efectuată, în urma analizării înscrisurilor

doveditoare depuse de reclamantă în apel și, în baza cărora s-a

reținut calitatea procesuală activă a acesteia, s-a demonstrat

fără echivoc faptul că, imobilul în care se află

apartamentele revendicate, este identic cu cel menționat în actele de

proprietate și mai ales, cu cel restituit prin sentința civilă

nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

pronunțată în Dosarul nr. x/1998.

Chiar,

dacă în adresa emisă de Administrația Fondului Imobiliar se

consemnează că imobilul ar fi fost proprietatea T., s-a constatat

că această afirmație este contrazisă de toate celelalte

probe administrate în dosar. Deși, la termenul din data de 21 martie 2014,

reclamanții au susținut că T. a ocupat imobilul, în baza unor

contracte de închiriere, instanța a considerat că nu este utilă

cauzei administrarea unor înscrisuri în acest sens, atâta timp cât printr-o

expertiză de specialitate a fost identificat imobilul deținut de

autoarea reclamanților stabilindu-se identitatea între imobilul

deținut de autoarea reclamanților și cel restituit prin sentința

civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1

București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 și, că apartamentele

deținute de pârâți se regăsesc în imobilul restituit, în

condițiile în care calitatea procesuală activă a reclamantei

fusese deja statuată în mod irevocabil.

Tribunalul a constatat

că, în adresa referitoare la situația juridică comunicată

de Primăria Municipiului București, nu se face nici o referire la T. iar,

actele de preluare se referă la F., autoarea reclamantei A.

Prin urmare,

cu toate că pârâții au invocat faptul că există neregularități

în legătură cu titlul de proprietate exhibat de reclamantă (în

sensul că nu ar exista identitate de adresă poștală între imobilul

cumpărat prin titlul exhibat, respectiv că o porțiune de teren

și anume cel cumpărat de la K. și soția sa, s-ar afla la o altă

adresă poștală decât imobilul în litigiu, că acest imobil a

fost vândut către T.) tribunalul a apreciat, căaceste susțineri

nu sunt întemeiate din perspectiva faptului că, pe de o parte, în prezenta

cauză, instanțele superioare de control judiciar, au stabilit că

reclamanta are legitimare procesuală activă, iar pe de altă

parte, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, consfințește

calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Față

de situația expusă, tribunalul a reținut că Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie conform art. 329

alin. (3) C. proc. civ.,determină o nouă abordare a acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent

special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

care face parte din dreptul intern.

S-a reținut

că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă

a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce

impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din

legea fundamentală.

În raport de

această constatare, problema care se pune este dacă prioritatea

Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care

să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale. Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele

și dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, conform căruia nu există

posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și, aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât

s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, s-a reținut

că instanța nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile

existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, întrucât este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”

ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

În acest

context, tribunalul a apreciat că, în cauză nu se mai impune a se

analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor

de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată

pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de

dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau

a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca

noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate

al părților și, a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă.

Pornindu-se de

la premisa preluării imobilului, în cauză, fără titlu

valabil de către stat, așa cum s-a arătat mai sus, ipoteză

care rezultă din faptul că prin sentința civilă nr. 10160

din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, rămasă definitivă și irevocabilă, a

fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

reclamantă, tribunalul a apreciat că aceasta și-a păstrat

calitatea de proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

vigoare la data introducerii acțiunii, nefiind vorba de un nou drept, ci

de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului

drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între

situația imobilelor vândute chiriașilor și, cele rămase în

patrimoniul statului.

Conflictul

dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun,

urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele

particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2)

și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de

drept intern obligatoriu și prioritar.

Tribunalul a

reținut că, titlul pârâților este reprezentat de contractele de

vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul, imobil

cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996

(ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților O.

și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat

de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a

reținut că, a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept

comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil,

îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, care au

dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995. În

speța de față, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al

Municipiului București, să lase reclamantei A. în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 cu

terenul aferent, echivalează cu constatarea nevalabilității

titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios.

Consecința

constatării nevalabilității titlului statului, constă în

ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit

niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta este

titulara dreptului de proprietate pe cale îl opune în acțiunea în

revendicare dedusă judecății și, acest drept exista în

patrimoniul acesteia la momentul la care statul a înstrăinat apartamentele

din prezentul litigiu.

Față

de această situație, s-a apreciat că potrivit jurisprudenței

constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun” protejat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a

reținut că, este cert că pârâții au cumpătat bunul

litigios de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de

vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul,

imobil cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996

(ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul paraților O.

și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat

de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, astfel că și

pârâții dispun de un „bun” în sensul Convenției. Ca atare, ambele

părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare

dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui, ar suferi un

prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului

de proprietate și, al posesiunii bunului.

Curtea

Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în

exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc

vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a

apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința

imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate

a titularului dreptului.

În sensul

celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea

de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează

că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului

proporționalității. „Justificarea privării de proprietate”

presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege,

echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să

răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate

și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară

(cauza Străin, parag. 49).

În evaluarea

proporționalității măsurii de privare de proprietate a

titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de

marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității

și, imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului,

înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării,

prevăzută ca atare în legislația națională.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de

către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -

credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare

de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra

României).

Prin urmare,

în concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat

că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate

asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu