ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2016

Decizia nr. 880/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 25 ianuarie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie cele trei apartamente situate în imobilul din București, sector 1, cumpărate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care au aparținut mamei sale, F., terenul fiind dobândit de aceasta prin contractul autentic din 10 octombrie 1938 de la G. născută H., deținut la rândul său, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 1921, pe teren edificându-se un imobil cu 7 etaje conform autorizației de construire din 10 septembrie 1940, recenzat în temeiul art. 12 din Legea nr. 439/1945 și apoi expropriat, atât pe numele mamei sale, cât și pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949.

S-a mai arătat că, Decretul nr. 244/1949 a fost un act normativ abuziv, preluarea de stat efectuându-se fără nici un fel de despăgubire și cum titlul statului nu a fost valabil, nici înstrăinările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său fiind preferabil titlurilor pârâților. Reclamanta a arătat că a urmat procedura instituită de Legea nr. 112/1995, însă cererea sa a fost respinsă, iar cele 11 apartamente au fost vândute chiriașilor. În susținerea acțiunii a învederat faptul că a înaintat o acțiune în revendicarea imobilului, astfel căprin sentința civilă nr. 10180/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și pusă în executare în anul 2000, s-a dispus restituirea imobilului cu excepția spațiilor și a terenului, ce au fost înstrăinate chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

În dreptau fost invocate prevederile art. 480 și următ. C. civ. Pârâții au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii, învederând buna lor credință la dobândirea proprietății apartamentelor, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocând în favoarea lor excepția prescripției achizitive de 10 ani în condițiile existenței justului titlu și, a bunei - credințe, iar într-o comparare de titluri, s-a susținut că titlul lor are preferabilitate, reclamanta având posibilitatea de a primi de la stat despăgubiri în echivalent. Pârâții au formulat și cereri de chemare în garanție a Municipiului București prin primarul general și, a Ministerului Finanțelor Publice, pentru a răspunde pentru evicțiune, inclusiv în ceea ce privește contravaloarea apartamentelor, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare.

Întrucât pârâtul E. a decedat, în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia respectiv I. și J. Cum, inițial acțiunea a fost înregistrată de reclamanta A. pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub Dosar nr. x/9/2007, instanța, în urma efectuării unei expertize care a evaluat cele trei apartamente revendicate la suma de 665.381 lei, prin sentința civilă nr. 17358 din 13 decembrie 2007 a declinat competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului București. Astfel, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub Dosar nr. x/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, a fost admisă excepția invocată de pârâți, privind lipsa calității procesuale active și, pe cale de consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă pe această excepție, fiind respinsă și cererea de chemare în garanție, ca lipsită de interes. Ulterior prin sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009, pronunțată de aceeași instanță, în completarea sentinței sus menționate,în temeiul art. 281 2 C. proc.

civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților I. și J. suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar prin încheierea pronunțată în ședința Camerei de Consiliu din 15 mai 2009, a fost îndreptată eroarea materială strecurată în sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 în ceea ce privește numele corect al pârâtei, J. Instanța de fond, în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în acțiunea în revendicare, a constatat că, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., dovada calității procesuale active trebuia făcută prin actele de vânzare - cumpărare autentice invocate și autorizația de construcție, pentru a se putea proceda la o comparare a titlurilor.

S-a apreciat că, depunerea doar a Decretului nr. 244 din 11 iunie 1949 de expropriere a imobilului,putea fi avută în vedere, doar în cadrul soluționării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 24 din acest act normativ.

Sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost desființată prin Decizia civilă nr. 287/A din 03 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008 (nr. x/2009) ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta A. Au fost desființate atât sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, cât și sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009 pronunțată în completare, precum și încheierea din 15 mai 2009 de îndreptare a eroarii materiale din sentința civilă nr. 70/2009, sus-menționată și, în consecință, a fost trimisă cauza spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în garanție, la instanța de fond, respectiv Tribunalul București.

Pentru a pronunța această hotărâre,instanța de apel a constatat că înscrisurile depuse de reclamantă în apel, respectiv, copii de pe procesul - verbal din 16 iunie 1946, de pe Decretul nr. 244/1949, o înștiințare către F. din 26 martie 1948, certificate de moștenitor de pe urma autoarei sale, copii certificate „conform cu originalul” potrivit art. 139 C. proc.

civ., de pe cele două contracte de vânzare - cumpărare din 06 iunie 1921 având ca obiect un loc viran cuprins între Calea ... și str… încheiate între F. și G. și, din 08 octombrie 1938 autentificat la Tribunalul Ilfov pentru imobilul din București, cu toate clădirile ce se aflau pe el, având ca vânzători pe K. și L. și cumpărătoare pe F., transcris la 10 octombrie 1938, dar și un act de donațiune autentificat la 05 aprilie 1944, prin care F. dona fiicei sale A., prăvălia de la parterul imobilului din Calea ... (dinspre partea de nord a imobilului), Decretul nr. 244 din 11 iunie 1949 privind exproprierea imobilului proprietatea F. și a A. din Calea ..., în care sunt descrise vecinătățile pe fiecare din laturile sale dinspre N-S-E-V, înștiințări din 26 martie 1948 către cele două proprietare, de recenzare a întregului imobil conform Legii nr. 439/1945, procesul verbal din 16 iunie 1946 de Carte Funciară privind intabularea proprietății imobilului pe numele F. din Calea ..., cu descrierea acestuia, dar și actul de partaj din 1932 deținut de vânzătorii inițiali, între care K. și L., către cumpărătoarea, autoarea reclamantei A. și, autorizația de construire din 1940 obținută de aceasta din urmă pentru imobil, au făcut dovada legitimării procesuale active a reclamantei, în acțiunea în revendicare, astfel că în mod greșit și,

fără administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării active, s-a soluționat cauza de către prima instanță, prin admiterea acestei excepții. S-a arătat că pe fond, în rejudecare vor fi analizate pe de o parte, titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul acesteia (urmând a se impune reclamantei să depună la dosar și sentința nr. 10180/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București ce a fost executată, conform procesului-verbal de predare - primire încheiat de Primăria Municipiului București în anul 2000, cu mențiunea definitivă și irevocabilă), iar pe de altă parte, titlurile de proprietate ale pârâților, cumpărători de bună - credință pentru apartamentele deținute.

S-a constatat că, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare cu clauză de rentă viageră și uzufruct viager, autentificat din 18 mai 2009 la B.N.P., M., depus la dosar, pârâtul D. a înstrăinat nuda proprietate asupra apartamentului situat în București, sectorul 1 (2 camere cu dependințe), în condițiile în care ulterior, la data de 26 decembrie 2009 pârâtul a decedat, conform certificatului de deces din 27 decembrie 2009 emis de Consiliul Local al sectorului 2 București, în cauză au fost introduși cumpărătorii (cărora li s-a întregit dreptul de proprietate prin încetarea uzufructului viager, asupra apartamentului sus menționat), N. și O. Reclamanta a depus la dosar și Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/299/2007, prin care numiții P. și R. deținătorii apartamentului din imobilul situat în sector 1, au fost obligați să lase în deplină proprietate reclamantei, acest apartament.

Pârâții B., C., I., J., N., O. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 287/A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 1094 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2008, pentru următoarele considerente: Astfe, s-a reținut că reclamanta a investit prima instanță cu o acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., cu motivarea că bunurile pe care le revendică de la pârâți au aparținut mamei sale, F. Prima instanță a soluționat litigiul pe excepția invocată de pârâți, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că pentru a face pe deplin dovada legitimării procesuale active în acțiunea în revendicare, reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate și, autorizația de construcție.

Instanța de recurs a constatat că, în apel reclamanta a depus actele autentice de vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și, de altfel, pe acest aspect recurenții nu au formulat critici în recurs.Pe de altă parte, construcția a cărei edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe terenul proprietatea sa, a devenit, prin însăși acest fapt, proprietatea acesteia. Cum, reclamanta a făcut dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care este edificat imobilul construcție, din care fac parte și apartamentele revendicate, autoarea reclamantei trebuie considerată proprietara construcției edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art. 492 C. civ.

Or, în speță, recurenții nu au produs probe contrare în sensul prevăzut de art. 492 C. civ. și, prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta, făcând dovada calității de proprietar a autoarei sale asupra imobilelor revendicate, și-a legitimat calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Prin urmare, s-a constatat că, pentru legitimarea procesuală activă în raportul juridic dedus judecății, reclamanta a făcut dovada celor două condiții necesare, respectiv că este moștenitoarea legală a fostei proprietare și, a dreptului de proprietate al acesteia din urmă, asupra imobilelor revendicate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2008* la data de 2 mai 2011. Întrucât, pe parcursul judecării apelului, în primul ciclu procesual, pârâtul D. a decedat, instanța a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive către pârâții N. și O., care au încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 mai 2009 cu pârâtul D., în primul ciclu procesual. În ședința publică din 9 septembrie 2011. pârâții N. și O., au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepția puterii de lucru judecat, sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

La data de 29 noiembrie 2011, prin serviciul registratură reclamanta A., a depus la dosar în dovedirea cererii următoarele înscrisuri în copie certificată: Hotărârea nr. 2108 din 21 decembrie 1998 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, actele care au stat la baza emiterii acestei hotărâri; sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 definitivă și irevocabilă; adresa privind situația juridică a imobilului situat în București, sector 1 din iunie 2010 emisă de Primăria Municipiului București.

În ședința publică din 2 decembrie 2011, tribunalul a constatat că toate argumentele invocate de pârâți în susținerea inadmisibilității cererii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, se circumscriu unor apărări de fond, apreciind astfel că se impun a fi analizate la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, iar în privința excepției prescripției achizitive invocate de pârâți, s-a reținut că nu este o excepție de procedură propriu-zisă, ci o modalitate de apărare a dreptului de proprietate invocată de pârâți.

La același termen de judecată, față de susținerea invocată de pârâți, în sensul că apartamentele deținute de ei s-ar regăsi întru-un alt imobil decât cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 și că, în realitate, în funcție de actele de proprietate depuse de reclamantă în Dosarul nr. x/3/2008 al Curții de Apel București, există două imobile diferite, unul situat pe str… și,altul situat pe str… colț cu str… , tribunalul a dispus ca expertul S., care a efectuat o expertiză prin care a stabilit valoarea de circulație a apartamentelor revendicate, să efectueze un supliment de expertiză pentru lămurirea acestei chestiuni.

Prin adresa din 27 ianuarie 2012, Primăria Municipiului București, a comunicat instanței situația existentă în evidențele instituției, referitoare la imobilul în litigiu și, la procedurie desfășurate în baza Legii nr. 10/2001. În ședința publică din 3 februarie 2012, reclamanta a depus ocerere precizatoare pentru lămurirea obiectului cererii de chemare în judecată, arătând căimobilul ce face obiectul acestui dosar este cel situat în sector 1, ce a fost construit pe terenurile cumpărate prin contractul de vânzare-cumpărare din 1921, încheiat cu G. și, respectiv prin contractul autentic la 10 octombrie 1938, încheiat cu K., ambele transcrise în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni. Astfel, s-a arătat că defuncta F., autoarea reclamantei, a cumpărat în două etape, două terenuri învecinate care au fost reunite într-unul singur loc, sectorul 1, formând astfel în final un lot unic, proprietatea aceleiași persoane, în suprafață totală de 1.099,06 mp.

Conform actului de vânzare-cumpărare din 10 octombrie 1938, transcris la 10 octombrie 1938, numita F. a cumpărat de la K., imobilul din București, din Calea ..., învecinat cu Calea ... pe o lungime de circa 12 m, iar în celelalte trei laturi cu proprietatea lui F. (cumpărat și autentificat din 07 mai 1923-anexa 2A) despărțită printr-un gard de lemn și proprietatea G., față de care hotarele sunt fixate prin zidurile clădirii. Din planuri rezultă că suprafața terenului cumpărat de la K. ar fi de 542 mp, restul terenului până la 1.099,06 mp fiind achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare din 1921.Potrivit planului de situație pe baza căruia s-a emis autorizația de construcție din 10 septembrie 1940, suprafața totală a terenului proprietatea lui F., aflat în București, sector 1, era de 1.099,06 mp.

S-a menționat că prin autorizația de construcție 21 V, s-a impus o retragere de la aliniamentului Căii ... pe o adâncime de 4 m, cu o teșitură la colțul din intersecția Căii ... cu strada ..., conform procesului-verbal de predare a alinierii din 25 septembrie 1940. Deci construcția, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, s-a realizat în baza autorizației de construcție din 10 septembrie 1940, pe ambele terenuri achiziționate de F., ocupând suprafața de teren de 354.15 mp (astfel cum reiese din planul de situație pe scara 1:250, atașat). Ulterior, acest imobil a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 244/1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiind expropriat, fără a fi acordate despăgubiri.

Reclamanta a mai arătat că înaintea naționalizării, acest imobil a fost închiriat către societatea T. Reclamanta a prezentat și un scurt istoric al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilul situat în, sector 1 (teren și construcție). Prin contractele autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G., în calitate de vânzătoare și F. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare) și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător) autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea … Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare, în baza autorizației din 10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dotă” încheiatladata de 5 aprilie 1944, autoarea reclamatei i-a dăruit acesteia, ca zestre o prăvălie din imobilul situat în București. În data de 16 iunie 1946, F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele reclamantei, a prăvăliei donate și,înscrierea pe numele ei, a întregului imobil (mai puțin partea donată). Ca urmare, s-au întocmit cele 2 procese-verbale în Cartea Funciară din 1940, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil, în urma decesului mamei sale, având calitatea de unică moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 1996. Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat numitei F., faptul că acest imobil a fost „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945".Această înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter individual, dat în baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 587/1949. În aceste condiții imobilul preluat de stat, a fost închiriat.

După înlăturarea regimului comunist, în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de restituire a imobilului la autoritățile competente, cerere respinsă însă la data de 21 decembrie 1998, pe motiv căimobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, cele 11 apartamente din imobilul din litigiu, au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Î n anul 1998, reclamanta a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Astfel, prin procesul-verbal de predare primire al imobilului revendicat, s-a restituit imobilul (și terenul aferent) situat în București, sector 1, „cu excepția spațiilor și a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de către Primăria Municipiului București și, SC U. SA prin contractele de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998; din 23 mai 1997; din 21 octombrie 1998; din 09 aprilie 1998; din aprilie 1998; din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul imobil cumpărat de E., autorul pârâților I. și J.); din 5 ianuarie 1997; din 15 ianuarie 1997; din 14 ianuarie 1997; din 04 decembrie 199 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de pârâții B. C.).

Ca atare, reclamanta, în conformitate cu sentința civilă sus menționată, a fost pusă în posesia imobilului, mai puțin apartamentele deținute de pârâții din prezenta cauză și de alți foști chiriași. S-a reținut că, în planul de situație pe scara de 1:250, atașat cererii precizatoare, apare terenul deținut în proprietate de F., preluat de stat în suprafață de 1.099,06 mp și, că pe acest teren în prezent se află două construcții: respectiv imobilul A (cel situat în str… , fiind construcția ce face obiectul revendicării ce are suprafața de 354,15 mp), și respectiv imobilul B, ce nu face obiectul prezentei revendicări, (dar care se află în aceeași incintă cu imobilul revendicat) și, constă într-un imobil - bloc amplasat pe terenul proprietatea F., construit de Statul Roman în jurul anilor 1970. Numărul poștal al acestui imobil este de ..., deci nu poate fi confundat cu imobilul situat în Calea ... (care este o clădire situată pe colț).

Construcția B, a fost ridicată în locul în care anterior naționalizării se află construită o clădire veche din zid, în suprafață de 60,45 mp, folosită drept locuință și,o magazie în suprafață de 45.35 mp (achiziționată de către F. odată cu terenul prin contractul încheiat cu K., din 10 octombrie 1938). S-a mai reținut că, imobilul B nu trebuie confundat cu cel revendicat, întrucât nu a aparținut niciodată reclamantei, fiind construit când terenurile și construcțiile, de pe el, erau deja preluate de Statul Român. La termenul din 3 februarie 2012, s-a învederat decesul reclamantei A., intervenit la data de 30 noiembrie 2011, conform certificatului de deces și, întrucât nu au fost indicați moștenitori defunctei și, nici nu s-a solicitat continuarea judecății, tribunalul a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 243 C. proc.

civ. La același termen de judecată, pârâtele I. și J., au depus contractul de vânzare - cumpărare din decembrie 1996 încheiat cu E., autorul lor și, actele în baza cărora a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare. La data de 9 ianuarie 2013, s-a solicitat repunerea pe rol a cauzei, de către moștenitorii reclamantei A., respectiv V. și X., potrivit testamentului întocmit la data de 23 noiembrie 2006, prin care aceștia au fost desemnați legatari universali, solicitând continuarea judecății. Astfel, cauza a fost repusă pe rol.

Prin adresa din 27 mai 2013, Primăria Municipiului București a comunicat în copie Dispozițiile primarului general emise în baza Legii nr. 10/2001, precum și notificările, care însă nu au fost încă soluționate, însă nici una dintre acestea, nu o priveau pe autoarea reclamanților, respectiv pe A. Prin adresa din 5 decembrie 2013, Administrația Fondului Imobiliar a comunicat situația juridică a imobilului din București, sector 1, precum și actele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, același aspect fiind comunicat și prin adresa din 16 decembrie 2013 emisă de Primăria Municipiului București.

Prin adresa din 12 decembrie 2013, Primăria Municipiului București a comunicat Tribunalului, faptul că în evidența informatizată privind notificările formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data emiterii adresei, figurează o cerere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent la adresa din București, sector 1, Dosar nr. x, în baza notificării din 10 august 2001, formulată de notificatoarea A., dosar nesoluționat până la data emiterii adresei.

În ședința publică din 24 ianuarie 2014, tribunalul a constatat că la fila 49 din Dosarul nr. x/3/2008, primul ciclu procesual, există procesul-verbal din 05 mai 2000 de predare-primire a imobilului situat în București, sector 1, încheiat în baza sentinței civile nr. 10160 din 19 septembrie 1998, (irevocabilă) pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea lui A. a imobilului situat în București, sector 1, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și, a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995, indicate chiar în adresa din 05 decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar.

Având în vedere aceste înscrisuri, ce vizează situația juridică a imobilului în litigiu, pentru înlăturarea oricărui dubiu, (întrucât expertul, în concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză, a menționat că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de către familiile J. (E.), N. și O. (fost D.) și, cel achiziționat de B., se află în blocul situat în București, fără a menționa expres dacă se află în imobilul restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998 menționată în procesul-verbal din 05 mai 2000), tribunalul a considerat că se impune revenirea cu adresă la expert, pentru a se preciza expres dacă apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 (cu contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de Administrația Fondului Imobiliar), se află în imobilul restituit numitei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, având în vedere susținerile pârâților, în sensul că apartamentele deținute de ei nu s-ar afla în imobilul restituit numitei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998. Răspunsul expertului S. a fost depus la dosar la data de 19 martie 2014. Tribunalul a reținut că, s-a invocat de către reclamanți faptul că,

există mai multe litigii pe rolul instanțelor având ca obiect revendicarea pe calea dreptului comun pentru alte apartamente deținute de alți cumpărătorii care au încheiat contracte de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fiind depuse în acest sens Decizia nr. 144/A din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă; Decizia civilă nr. 22/A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără ca până la momentul soluționării acestui dosar, hotărârile respective să fi devenit și irevocabile, cu excepția Deciziei civile nr. 380 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a apartamentului situat în București, sector 1, ce a făcut obiectul contractului din 23 iunie 1997. Instanța de fond a reținut că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., deținători ai contractului de vânzare - cumpărare din 12 decembrie 1996; cu pârâtul D. deținător al contractului de vânzare - cumpărare din 4 decembrie 1996 și, cu pârâtul E. deținător al contractului de vânzare - cumpărare din 4 decembrie 1996, dar că după declinare,

reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual întrucât pârâtul E. nu avea capacitate procesuală de folosință la data introducerii acțiunii, înțelegând să se judece în contradictoriu cu pârâtele I. și J., acestea fiind moștenitoarele defunctului E., în calitate de fiice, potrivit certificatului de moștenitor din 16 februarie 2007. Prin sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă acțiunea principală astfel cum a fost modificată de reclamanții V. și X. (moștenitori ai reclamantei A.), în contradictoriu cu pârâții B. și C., I. și J., O. și N., și cu chemații în garanție Municipiul București prin primarul general și Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții B. și C. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1 compus din hol, 4 camere, vestibul, debara, oficiu, baie, oficiu, cămară, bucătărie, oficiu, wc, în suprafață utilă de 117,05 mp, o cotă indiviză de 3,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și 12,07 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996; au fost obligate pârâtele I. și J. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1,

compus din cameră, cameră, baie, balcon comun și vestibul, în suprafață utilă de 72,88 mp, o cotă indiviză de 1,94% din părțile de folosință comune ale imobilului și 7,51 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996. Au fost obligați pârâții O. și N. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, wc, debara, 2 balcoane; vestibul comun, în suprafață utilă de 79,45 mp, o cotă indiviză de 2,12% din părțile de folosință comună ale imobilului și, 8,20 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractele de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și din 18 mai 2009. Totodată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, au fost admise cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele I. și J. și de pârâții N. și O. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.717 euro către pârâtele I. și J.,

reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al Băncii Naționale a României), la plata sumei de 59.446 euro către pârâții N. și O., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 4 decembrie 1996 și, din 18 mai 2009 (echivalent în lei la data plății efective la cursul oficial al Băncii Naționale a României). Au fost respinse cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractele autentice de vânzare-cumpărare: din 1921 (încheiat între G., în calitate de vânzătoare, și F. (mama reclamantei), în calitate de cumpărătoare), și din 10 octombrie 1938 (încheiat între K., în calitate de vânzător, și F., în calitate de cumpărător), autoarea reclamantei a achiziționat terenul situat în Calea … Pe terenul dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare în baza autorizației din 10 septembrie 1940, F. a construit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Astfel, conform autorizației imobilul urma a se construi la 4,00 m din aliniere pe Calea ... și pe teșitura de 5,00 m pe alinierea str… Corpul de clădire construit are parter și 7 etaje și subsol.

Prin „Actul de donațiune cu titlu de dotă” încheiat în data de 5 aprilie 1944 autoarea reclamatei i-a dăruit ca zestre reclamantei A. o prăvălie din imobilul situat în București. În data de 16 iunie 1946 F. a solicitat înscrierea în Cartea Funciară pe numele reclamantei a prăvăliei donate și înscrierea pe numele ei a întregului imobil (mai puțin partea donată). Ca urmare a acestei cereri, s-au întocmit cele 2 procese-verbale în Cartea Funciară, care descriu amănunțit compunerea imobilului.

Reclamanta a devenit proprietara întregului imobil în urma decesului mamei sale, având calitatea de unică moștenitoare, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 1996. Prin înștiințarea din data de 26 martie 1948, Ministerul Afacerilor Interne a anunțat-o pe F. de faptul că acest imobil s-a „recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945". Această înștiințare nu a produs însă efecte, întrucât imobilul din București, apare ca fiind expropriat atât de pe numele mamei reclamantei, cât și de pe numele reclamantei, prin Decretul nr. 244/1949, decret cu caracter individual dat în baza hotărârii Consiliului de Miniștrii 587/1949.

În temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a formulat la data de 30 aprilie 1996, cerere de restituire a imobilului, cerere ce a fost respinsă la data de 21 decembrie 1998. Cu toate că cererea de restituire a fost respinsă pe motiv căimobilul nu face obiectul Legii nr. 112/1995, după formularea cererii, dar anterior emiterii deciziei de respingere, cele 11 apartamente ce erau în compunerea uimobilului, s-au vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Î n anul 1998, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cerere de chemare în judecată admisă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 10160/1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin procesul - verbal din 2 mai 2000, încheiat între Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și reclamanta A., s-a procedat la predarea - primirea imobilului din București, ce a intrat în proprietatea statului în urma preluării în baza Decretului nr. 244/1949, avându-se în vedere sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 (rămasă definitivă) pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/1998, prin care, a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie imobilul de la adresa de mai sus, constatând că A. este proprietara imobilului, avându-se în vedere și Dispoziția nr. 190/1999 și, Dispoziția nr. 44 din 11 ianuarie 2000 a primarului general al Municipiului București, s-a restituit imobilul, cu terenul aferent, cu excepția spațiilor și, a terenului de sub construcție aferent acestora, vândute cu contractele de vânzare - cumpărare menționate în procesul - verbal (un număr de 12 contracte) printre care și cele 3 contracte de vânzare - cumpărare în baza cărora pârâți dețin apartamentele ce fac obiectul acțiunii în revendicare în prezenta cauză.

Tribunalul a constatat că, deși în primul ciclu procesual, cererea reclamantei a fost respinsă întrucât aceasta nu a înțeles să depună la dosar toate mijloacele de probă prevăzute de lege pentru dovedirea calității procesuale active, prin Decizia nr. 287/A din 3 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1094 din 10 februarie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,) a fost admis apelul declarat de reclamantă, desființată sentința civilă apelată, precum și încheierea de îndreptare de eroare materială și, respectiv sentința de completare și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, ca instanță de fond, reținându-se irevocabil dovedirea de către reclamantă a legitimării procesuale active în baza înscrisurilor depuse de reclamantă în apel, așa încât toate contestările pârâților referitoare la pretinsa lipsă de calitate a reclamantei nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cauză, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Față de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care trebuia să se lămurească situația dacă în raport de actele de proprietate depuse de reclamantă, există sau nu, două imobile diferite și respectiv să se arate în care dintre imobile se află apartamentele revendicate și, dacă este vorba despre unul și același imobil menționat în actele de proprietate ale reclamantei și actele de preluare, tribunalul a constatat în rejudecare că, expertul S. a examinat toate actele de proprietate depuse de reclamantă la dosar, planuri de situație, precum și planurile originale privind amenajarea fiecărui etaj în parte, datând din 13 martie 1942, planuri care au fost prezentate de reclamantă și în fața instanței, stabilind că autoarea reclamantei A., respectiv F., a achiziționat două terenuri, unul lângă altul, care au fost reunite într-un singur amplasament, potrivit planului de situație vizat spre înregistrare la data de 15 mai 1940, unde suprafața totală a terenului potrivit celor două contracte de vânzare - cumpărare este de 1.099,06 mp, iar pentru construcția care urma a se edifica cu două subsoluri, parter și 7 etaje, s-a obținut autorizația de construire din 10 septembrie 1940. Expertul a constatat că, amprenta blocului care urma să se construiască, este aceeași cu blocul situat la adresa din București, concluzionând că imobilul, este unul și același,

cea de-a doua denumire reprezentând descrierea amplasamentului blocului și, că apartamentele revendicate ce au fost achiziționate de pârâții chemați în judecată, se află în blocul situat în, sector 1 București. În Anexa 2 a raportului de expertiză, expertul a arătat că amplasamentul imobilului situat în București, la nivelul anului 1940, este același cu cel la data efectuării expertizei. În suplimentul depus la dosar, întocmit de același expert S., după comunicarea situației juridice și, după depunerea unor înscrisuri suplimentare de către părți, expertul a arătat că cele 3 apartamente ce au făcut obiectul celor 3 contracte de vânzare - cumpărare încheiate de pârâții chemați în judecată, se regăsesc în blocul ce a fost restituit reclamantei A. prin sentința civilă nr. 10160 din 19 septembrie 1998, situat în sector 1, București.

În ceea ce privește apărarea pârâților în sensul că, potrivit adresei din decembrie 2013, emisă de Administrația Fondului Imobiliar, imobilul situat în București, fost proprietatea T., complet naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost preluat în administrarea I.L.L. Raionul I.V.

Stalin de la Ministerul Industriei Grele în baza Deciziei nr. 1152 din 11 septembrie 1957 și a Deciziei nr. 2503 din 30 august 1957 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, mențiuni din care ar rezulta că imobilul în care s-ar afla cele 3 apartamente revendicate, nu a fost proprietatea reclamantei, ci proprietatea T., tribunalul a constatat că nu pot fi primite în prezenta cauză pentru următoarele considerente: În primul rând, așa cum s-a arătat mai sus, calitatea procesuală activă a reclamantei a fost stabilită în mod irevocabil, în primul ciclu procesual, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în dosar, stabilindu-se că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în care se află cele 3 apartamente revendicate în acest dosar, tribunalul constatând că această chestiune a fost lămurită și cu ocazia soluționării dosarului înregistrat în anul 1998, când la admiterea acțiunii în revendicare s-a reținut calitatea procesual activă a reclamantei, dar și în celelalte dosare în care se judecă aceeași acțiune în revendicare,pentru alte apartamente,în cares-a reținut legitimarea procesuală activă a acesteia.

Nu în ultimul rând, prin expertiza efectuată, în urma analizării înscrisurilor doveditoare depuse de reclamantă în apel și, în baza cărora s-a reținut calitatea procesuală activă a acesteia, s-a demonstrat fără echivoc faptul că, imobilul în care se află apartamentele revendicate, este identic cu cel menționat în actele de proprietate și mai ales, cu cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în Dosarul nr. x/1998. Chiar, dacă în adresa emisă de Administrația Fondului Imobiliar se consemnează că imobilul ar fi fost proprietatea T., s-a constatat că această afirmație este contrazisă de toate celelalte probe administrate în dosar.

Deși, la termenul din data de 21 martie 2014, reclamanții au susținut că T. a ocupat imobilul, în baza unor contracte de închiriere, instanța a considerat că nu este utilă cauzei administrarea unor înscrisuri în acest sens, atâta timp cât printr-o expertiză de specialitate a fost identificat imobilul deținut de autoarea reclamanților stabilindu-se identitatea între imobilul deținut de autoarea reclamanților și cel restituit prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1998 și, că apartamentele deținute de pârâți se regăsesc în imobilul restituit, în condițiile în care calitatea procesuală activă a reclamantei fusese deja statuată în mod irevocabil.

Tribunalul a constatat că, în adresa referitoare la situația juridică comunicată de Primăria Municipiului București, nu se face nici o referire la T. iar, actele de preluare se referă la F., autoarea reclamantei A. Prin urmare, cu toate că pârâții au invocat faptul că există neregularități în legătură cu titlul de proprietate exhibat de reclamantă (în sensul că nu ar exista identitate de adresă poștală între imobilul cumpărat prin titlul exhibat, respectiv că o porțiune de teren și anume cel cumpărat de la K. și soția sa, s-ar afla la o altă adresă poștală decât imobilul în litigiu, că acest imobil a fost vândut către T.) tribunalul a apreciat, căaceste susțineri nu sunt întemeiate din perspectiva faptului că, pe de o parte, în prezenta cauză, instanțele superioare de control judiciar, au stabilit că reclamanta are legitimare procesuală activă, iar pe de altă parte, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, consfințește calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Față de situația expusă, tribunalul a reținut că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.

S-a reținut că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. În raport de această constatare, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și, aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, s-a reținut că instanța nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun” ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, tribunalul a apreciat că, în cauză nu se mai impune a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și, a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului, în cauză, fără titlu valabil de către stat, așa cum s-a arătat mai sus, ipoteză care rezultă din faptul că prin sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a apreciat că aceasta și-a păstrat calitatea de proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, nefiind vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și, cele rămase în patrimoniul statului.

Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar. Tribunalul a reținut că, titlul pârâților este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul, imobil cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul pârâților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că, a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995. În speța de față, sentința civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București, să lase reclamantei A. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 cu terenul aferent, echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios.

Consecința constatării nevalabilității titlului statului, constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta este titulara dreptului de proprietate pe cale îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății și, acest drept exista în patrimoniul acesteia la momentul la care statul a înstrăinat apartamentele din prezentul litigiu. Față de această situație, s-a apreciat că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-a reținut că, este cert că pârâții au cumpătat bunul litigios de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul, imobil cumpărat de E., autorul pârâtelor I. și J.); din 04 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de D., autorul paraților O. și N.); din 12 decembrie 1996 (ce privește apartamentul cumpărat de B. și C.), încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC U. SA, în calitate de vânzător, astfel că și pârâții dispun de un „bun” în sensul Convenției. Ca atare, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției, astfel încât oricare dintre ele dacă ar pierde bunul în materialitatea lui, ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și, al posesiunii bunului.

Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului. În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, parag.

49). În evaluarea proporționalității măsurii de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și, imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți, tribunalul a observat că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu