ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 25 ianuarie 2007,

reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâții A.G., A.F., P.J. și R.G.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea

pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie cele trei apartamente

situat în imobilul din București, sector 1 și cumpărate de pârâți în baza Legii

nr. 112/1995, din cele 11 apartamente ce compun întregul imobil care a

aparținut mamei sale, N.N., terenul fiind dobândit de aceasta, prin contractul

autentic nr. 253610 din 10 octombrie 1938, de la E.S.C., născută S., care l-a deținut,

la rândul său, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 1549/1921. Pe teren s-a

edificat un imobil cu 7 etaje, conform autorizației de construire nr. 21 V din

10 septembrie 1940, recenzat conform art. 12 din Legea nr. 439/1945 și ulterior

a fost expropriat atât pe numele mamei sale, cât și pe numele reclamantei, prin

Decretul nr. 244/1949.

Reclamanta a formulat cerere în

temeiul Legii nr. 112/1995, dar a fost respinsă, întrucât cele 11 apartamente au

fost vândute chiriașilor, însă a obținut în instanță revendicarea imobilului

prin sentința civilă nr. 10160/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, definitivă și pusă în executare în anul 2000, cu excepția spațiilor

și terenului înstrăinate chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Decretul nr. 244/1949 a fost un act

normativ abuziv, preluarea imobilului de către stat efectuându-se fără nici un

fel de despăgubire, titlul statului nefiind valabil, astfel că nici

înstrăinările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt valabile, titlul său

fiind preferabil titlurilor pârâților.

În drept s-au invocat prevederile

art. 480 și urm. C. civ.

Pârâții au formulat cereri de

chemare în garanție a Municipiului București, prin primarul general și a

Ministerului Finanțelor Publice, pentru a răspunde pentru evicțiune, inclusiv pentru

contravaloarea apartamentelor în cazul în care se va admite acțiunea.

Întrucât pârâtul R.G. a decedat la

data de 17 ianuarie 2007, în cauză au fost introduși moștenitorii săi, B.V.A. și

T.B.A.

În urma efectuării unei expertize

care a evaluat cele trei apartamente revendicate la suma de 665.381 lei, prin

sentința civilă nr. 17358 din 13 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, în dosarul nr. 2494/299/2007, s-a declinat competența

soluționării cauzei, conform art. 2 pct.1 lit. b) C. proc. civ., în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 22479/3/2008, iar pârâți au

invocat excepția lipsei calității procesuală activă, între alte cereri și

excepții, pe care instanța a analizat-o cu prioritate, cu susținerea că

reclamanta nu a depus la dosar tocmai înscrisul relevant - titlul de

proprietate pe care se fundamentează acțiunea sa.

Prin sentința civilă nr. 70 din 16

ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, admis excepția

invocată de pârâți privind lipsa calității procesuale active și, în consecință,

a respins acțiunea pe această excepție, fiind respinsă cererea de chemare în garanție,

ca lipsită de interes.

Prin sentința civilă nr. 701 din 15

mai 2009, pronunțată în completarea sentinței sus-menționate, conform art. 281

2

C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâților B.V.A. și T.B.A.

suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea

pronunțată în Camera de Consiliu la data de 15 mai 2009, s-a îndreptat eroarea

materială strecurată în sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 cu privire

la numele corect al pârâtei T.B.M.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că pentru a face pe deplin în acțiunea în revendicare, întemeiată

pe art. 480 C. civ., dovada calității procesuale active reclamanta trebuia să

depună actele de vânzare-cumpărare autentice invocate și autorizația de

construcție, spre a se proceda la o comparare a titlurilor.

Depunerea doar a Decretului nr. 244

din 11 iunie 1949, de expropriere a imobilului, s-ar fi putut avea în vedere

doar în cadrul soluționării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, în

cadrul căreia, potrivit art. 24, se prezumă, în anumite condiții, dreptul de

proprietate și întinderea lui.

Procesul-verbal de predare-primire

nr. 2518 din 02 mai 2000 încheiat de Primăria municipiului București, în baza

sentinței civile nr. 10160 din 19 iunie 1998, prin care s-a revendicat

imobilul, mai puțin spațiile vândute, în lipsa acestei sentințe, nu face dovada

legitimării procesuale active.

Prin decizia civilă nr. 287 A din 03 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V.C.; a desființat sentința

civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în dosarul nr. 22479/3/2008, sentința civilă nr.701 din 15 mai 2009

pronunțată în completare și încheierea din 15 mai 2009 de îndreptare eroare

materială a sentinței civile nr. 70/2009, și, în consecință, a trimis cauza

spre rejudecarea acțiunii și a cererilor de chemare în garanție, instanței de

fond, respectiv Tribunalul București, reținând, în esență, că înscrisurile

depuse de apelanta-reclamantă la dosarul de apel fac dovada legitimării

procesuale active a acesteia în acțiunea în revendicare pendinte, astfel că, în

mod greșit și fără administrarea corespunzătoare de probe pe aspectul legitimării

active, s-a soluționat cauza de către prima instanță, prin admiterea acestei

excepții, cauza urmând a fi soluționată pe fond, sens în care vor fi analizate,

pe de o parte, titlul reclamantei constând în toate înscrisurile doveditoare

depuse în sprijinul acesteia, urmând a impune reclamantei să depună la dosar și

sentința civilă nr. 10180/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

ce a fost executată conform procesului-verbal de predare-primire încheiat de

Primăria municipiului București în anul 2000, cu mențiunea definitivă și

irevocabilă, iar, pe de altă parte, titlurile de proprietate ale pârâților,

cumpărători de bună-credință pentru apartamentele deținute.

Curtea a constatat că, în speță, nu operează

cazul de nulitate a hotărârii prevăzut de art. 297 alin. (2) C. proc. civ.,

care atrage anularea sentinței cu reținerea cauzei spre soluționarea fondului

de însăși instanța de apel, ci cazul de nulitate prevăzut de art. 297 alin. (1)

teza I C. proc. civ., când „prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului", și când instanța de apel va desființa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen legal, pârâții A.G. și A.F., T.B.A. și B.V.A., M.C.I.,

M.M.E. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru

nelegalitate.

Astfel, prin recursul lor, pârâții A.G.

și A.F. critică decizia civilă pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al

criticilor formulate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora

au arătat că instanța de apel nu avea temei legal să rețină că reclamanta ar fi

în drept să formuleze o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, atâta

vreme cât nu și-a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în

litigiu, întrucât înscrisurile depuse de reclamantă, la dosarul instanței de

apel, nu fac dovada titlului de proprietate cu privire la construcția compusă

din subsol, parter și șapte etaje situată în București, sector 1.

Se mai arată, că, în baza autorizației

de construcție nr. 21 V din 10 septembrie 1940, construcția a fost edificată

după anul 1940, iar aceasta nu ține loc de act de proprietate, pentru că în

cuprinsul său s-a menționat că are o valabilitate de 2 ani.

De asemenea, s-a arătat că imobilul

situat în București, sector 1, compus din subsol, parter și șapte etaje a fost

trecut în proprietatea statului prin Decretul Prezidiului Marii Adunări

Naționale, iar printr-o hotărâre judecătorească nu a fost constatată ca fiind nelegală

sau nevalabilă această hotărâre, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998.

S-a conchis, că reclamanta nu a

putut prezenta un act de proprietate asupra construcției în litigiu, astfel că

hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.

De asemenea, s-a mai arătat că

decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele reținute de

instanță reprezintă o motivare superficială.

Prin recursul lor, pârâtele T.B.A.

și B.V.A. critică decizia pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al

criticilor formulate art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora

au arătat următoarele:

Reclamanta a declarat apel numai împotriva

sentinței civile nr. 70 din 16 ianuarie 2009 nu și împotriva sentinței civile

nr. 701 din 15 mai 2009 care, prin neapelare, a rămas definitivă și

irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., însă instanța de

apel a desființat sentința nr. 701 din 15 mai 2009 cu încălcarea prevederilor

art. 129 alin ultim, art. 298 și art. 295 C. proc. civ., întrucât argumentul

instanței de apel în sensul că această sentință, neapelată, trebuie desființată,

întrucât face corp comun cu sentința apelată, este rezultatul unei interpretări

eronate a legii.

Această hotărâre putea fi atacată în

mod distinct pe calea apelului, potrivit art. 281

2

și art. 281

3

C. proc. civ., astfel că aceasta nu putea fi desființată, împreună cu

sentința pe care o completează, ca un tot unitar, iar potrivit art. 287 alin. (2)

C. proc. civ., cu referire la art. 287 alin. (1) și (2) C. proc. civ., arătarea

hotărârii care se atacă, prin cererea de apel, este prevăzută sub sancțiune

nulității.

Recurentele-pârâte au susținut, că

instanța de apel nu a arătat expres care anume înscrisuri dintre cele depuse de

apelantă justifică legitimarea acesteia de a revendica imobilul, însă din

considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere

autorizația de construire din anul 1940 emisă pe numele autoarei reclamantei, N.N.,

aceasta fiind singura care conține referire la cele trei apartamente

revendicate în cauză.

Or, dovada existenței dreptului de

proprietate asupra apartamentelor în litigiu trebuie să fie certă, neechivocă,

astfel că actul invocat de reclamantă (autorizația de construire din anul 1940)

nu poate justifica legitimarea procesual activă a reclamantei, întrucât nu face

dovada certă a dreptului de proprietate existent în patrimoniul autoarei

acesteia.

Pe de altă parte, potrivit art. 4

din Legea nr. 242/1942, procesul-verbal de înființare a cărților funciare nr.

73304 din 16 aprilie 1946 nu poate constitui titlul de proprietate.

Prin recursul lor, pârâții M.C.I. și

M.M.E. au indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7, 8

și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt și

de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care

s-au înlăturat cererile pârâților.

Însă, instanța de apel nu s-a

referit în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele

pentru care s-au respins unele cereri, cu alte cuvinte nu s-a pronunțat asupra

a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra mijloacelor ce au stat la baza

pretențiilor ridicate de părți.

S-a mai arătat, că instanța de apel

nu a făcut nicio precizare în legătură cu actul în temeiul căruia a considerat

că este făcută dovada calității procesul active a reclamantei și că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus, schimbând natura pretențiilor,

făcând referire în cauză la actele administrate, autorizația de construire și

procesul verbal de înscriere în cartea funciară, care nu atestă dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, iar câtă vreme reclamanta nu a

prezentat un titlu de proprietate asupra acestuia, s-a concluzionat că legal

instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, respingând în consecință acțiunea în revendicare.

Prin recursul său, chematul în

garanție Ministerul Finanțelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a arătat că reclamanta își putea dovedi calitatea procesuală activă numai prin

acte translative de proprietate care să ateste deținerea proprietății de către

aceasta.

Or, actele de identificare a

imobilului vândut de E.S.C. către autoarea reclamantei sunt incerte și nu

reiese cu claritate din conținutul lor că imobilul situat în București, este unul

și același cu cel a cărui revendicare se cerere pe calea prezentului litigiu.

S-a mai arătat, că procesul-verbal

nr. 73304 din 16 iunie 1946 de Carte funciară, actul de partaj nr. 178 din 1932

deținut de vânzătorii inițiali către autoarea reclamantei și autorizația de

construire din 1940 obținută de N.V. nu sunt suficiente pentru a putea dovedi calitatea

procesuală activă a reclamantei, astfel că instanța de apel greșit a admis

apelul reclamantei pe considerentul că aceasta a depus la dosar acte care fac

dovada legitimării procesuale active.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de recurenții-pârâți și chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele

considerente :

Motivul de recurs indicat de

recurentele-pârâte T.B.A. și B.V.A. ca fiind întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a acordat ceea ce nu

s-a cerut, întrucât a desființat atât sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009

a Tribunalului București, cât și sentința civilă nr. 701 din 12 septembrie 2009

a aceleiași instanțe, deși împotriva acesteia din urmă nu s-a declarat apel, se

încadrează în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către

instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și este nefondat.

Astfel, față de soluția instanței de

apel, prin care s-a desființat sentința completată și s-a trimis cauza spre rejudecare,

menținerea soluției dată prin sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2009 privind

soluționarea capătului de cerere accesorie formulat de pârâtele B.V.A. și T.B.A.,

de acordare a cheltuielilor de judecată, nu mai subzistă, întrucât, urmare a

desființării sentințe completate și trimiterii cauzei spre rejudecare, problema

cheltuielilor de judecată avansată de părți se va tranșa odată cu rejudecarea

litigiului.

Pe de altă parte, nu se poate ca

sentința completă să fie desființat, iar cea pronunțată în completare, pe un

capăt de cerere accesoriu, să subziste, întrucât, soluția pronunțată prin

hotărârea dată în completare depinde de soluția ce s-a dat prin sentința

completă.

Or, câtă vreme, capătul de cerere

principal, urmare a desființării sentinței completate și trimiterii cauzei spre

rejudecare, nu a fost soluționat, soluția care se impunea era aceea a

desființării și a hotărârii prin care s-a tranșat capătul de cerere accesoriu.

Mai mult, așa cum s-a arătat și prin

decizia recurată, pe acest aspect, recurentele-pârâte nu au fost prejudiciate,

întrucât chestiunea suportării cheltuielilor de judecată avansate de părți va

fi tranșată cu ocazia rejudecării pricinii.

Motivul de recurs formulat în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de recurenții-pârâți M.C.I. și M.M.E., în

sensul că instanța a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., privitoare

la cuprinsul hotărârii judecătorești, deoarece nu a făcut nicio precizare în

legătură cu actul în temeiul căruia a considerat că este făcută dovada

calității procesuale active a reclamantei și nu a combătut argumentele în baza cărora

aceștia au solicitat respingerea apelului, cât și de recurenții-pârâți A.G. și A.F.

în sensul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este

nefondat.

Astfel, potrivit art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., „hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților”.

În speță, față de soluția dată de

prima instanță, pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

se constată că instanța de apel și-a motivat soluția de admitere a apelului

reclamantei, desființării sentințelor și trimiterii cauzei spre rejudecare,

reținând că reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, așa cum au fost

enumerate, face dovada legitimării procesuale active în acțiunea în

revendicare, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea

recursului.

În ceea ce privește celelalte

critici formulate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și de

recurenții-pârâți persoane fizice, care vizează greșita soluționare a cauzei de

către instanța de apel în sensul constatării calității procesuale active a

reclamantei în litigiul dedus judecății, deși aceasta nu a făcut dovada

proprietății autoarei sale asupra imobilului construcție cu acte translative de

proprietate, se încadrează, în drept, în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și li se

va răspunde prin următoarele considerente comune:

Reclamanta a investit prima instanță

cu o acțiune în revendicare împotriva pârâților, în temeiul art. 480 C. civ.,

cu motivarea că bunurile pe care le revendică de la pârâți au aparținut mamei

sale, N.N.

Prima instanță a soluționat litigiul

pe excepția invocată de pârâți, a lipsei calității procesuale active a

reclamantei, reținând că pentru a face pe deplin dovada legitimării procesuale

active în acțiunea în revendicare reclamanta trebuia să depună actele de vânzare-cumpărare

autentice invocate și autorizația de construcție.

În apel, reclamanta a depus actele

autentice de vânzare-cumpărare privind dobândirea dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu și, de altfel, pe acest aspect recurenții nu au

formulat critici în recurs, precum și autorizația de construire pentru imobilul

construcție.

Pe de altă parte, construcția a

cărei edificare a fost autorizată, ridicată de autoarea reclamantei pe terenul

proprietatea sa, a devenit, prin însăși acest fapt, proprietatea acesteia.

Mai mut, dacă reclamanta a făcut

dovada că autoarea sa a fost proprietara terenului pe care este edificat

imobilul construcție, din care fac parte și apartamentele revendicate, până la

proba contrarie, autoarea reclamantei trebuie considerată proprietara

construcției edificate pe teren, prin accesiune, potrivit art. 492 C. civ.

Or, în speță, recurenții nu au produs

probe contrare în sensul prevăzut de art. 492 C. civ. și, prin urmare, în mod

corect a reținut instanța de apel că reclamanta, făcând dovada calității de proprietar

a autoarei sale asupra imobilelor revendicate, și-a legitimat calitatea procesuală

activă în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Prin urmare, pentru legitimarea

procesuală activă în raportul juridic dedus judecății, reclamanta a făcut

dovada celor două condiții necesare, respectiv că este moștenitoarea legală a

fostei proprietare și a dreptului de proprietate al acesteia din urmă asupra

imobilelor revendicate.

De aceea, instanța de apel constatând

că greșit instanța de fond a soluționat cauza pe excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, făcând aplicarea corectă a art. 297 alin. (1)

teza întâia C. proc. civ., a desființat hotărârile și a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe.

Celelalte critici formulate de recurenții-pârâți,

așa cum au fost expuse mai sus, vizează greșita apreciere a probelor administrate

de către instanța de apel și nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs

strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea

este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate

recursurile declarate de recurenții-pârâți și chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții A.G., A.F., B.V.A., T.B.A., M.C.I., M.M.E. și chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București împotriva

deciziei nr. 287A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

februarie 2011.