ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3928/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3928/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

04 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul P.P.V. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și N.N.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate

nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector

1, în contradictoriu cu primul pârât, și să oblige pe cel de­al doilea pârât

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu,

împreună cu cota indiviză corespunzătoare din părțile comune și din terenul

situat sub construcție.

In motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că imobilul situat în București, format din S+P+3+M din care face parte

și apartamentul revendicat, a fost dobândit de autoarea reclamantului, numita S.A.E.

(născută S.) în anul 1935. în anul 1950, imobilul a fost naționalizat pe numele

S.V.E., fiind trecut la poziția 7518 din anexa la Decretul nr. 92/1950. După

naționalizare, succesoarea fostei proprietare (mama reclamanților) a rămas în

imobil cu titlu de chiriaș. După apariția Legii nr. 112/1995 pârâtul N.N. a

cumpărat apartamentul revendicat de la Municipiul București prin mandatar SC H.N.

SA, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 883/29.255/96, deși cunoștea că

vecina lui, mama reclamantului era adevăratul proprietar al imobilului.

La data de 14 martie 2007 reclamantul

a depus o cerere completatoare, solicitând ca pe cel de al doilea capăt de

cerere privind revendicarea să fie introdusă în cauză pârâta N.M. și arătând că

imobilul preluat abuziv de stat și revendicat este situat în București, sector

1 și este format din 3 camere plus anexe în suprafață de 147,75 mp, împreună cu

cota indiviză de 16,355 % din părțile de folosință comună ale imobilului și

29,49 mp din terenul situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 2670 din 27

februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă

acțiunea precizată, au fost respinse excepțiile prescripției achizitive de 10

ani, a inadmisibilității acțiunii, a autorității de lucru judecat și a litispendenței,

s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat în

sector 1 București și au fost obligați pârâții persoane fizice, N.M. și N.N.,

să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în

litigiu.

Prin decizia civilă nr. 67A din 20

ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a

V

- a civilă, a admis apelurile declarate de apelanții

pârâți N.M. și N.N. și Municipiul București prin Primarul General, a anulat

sentința pronunțată de Judecătoria Sector 1 București și a reținut dosarul

pentru judecarea cauzei în primă instanță.

Constatarea necompetenței materiale a

judecătoriei de a soluționa acțiunea în primă instanță a avut la bază valoarea

apartamentului revendicat, care la data sesizării instanței - 04 ianuarie 2007

era de 846.070 RON.

Prin decizia civilă nr. 401/R din 15

octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

IX

- a, a respins recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei menționate anterior.

Judecând cauza în primă instanță, prin

sentința civilă nr. 169 din 4 februarie 2011, Tribunalul București, secția a

IV

- a civilă, a respins acțiunea

reclamantului ca neîntemeiată.

In motivarea sentinței, s-a reținut că

reclamantul este succesorul fostului proprietar al imobilului preluat de către

stat în baza Decretului nr. 92/1950,

De asemenea, s-a reținut că prin

dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 4834 din 27

decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de mama reclamantului (S.I.)

privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr.

112/1995 și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

respectivele apartamente printre care și apartamentul nr. 7 ce face obiectul

prezentei acțiuni, care fusese cumpărat de pârâții N. prin contractul de

vânzare - cumpărare nr. 882/29255 din 30 septembrie 1996.

Observând că dispoziția Primarului

General nu a fost contestată de către mama reclamantului sau de către acesta

din urmă, ținând seama de faptul că actul de vânzare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 nu a fost atacat în justiție în termenul de prescripție și având în

vedere dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, tribunalul a respins acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel reclamantul P.P.V., iar prin decizia civilă nr. 584/A din 02

iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca,

nefondat, apelul formulat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

S.I., succesorul fostului proprietar

al imobilului în cauză, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. După

formularea notificării, numita S.I. a decedat, fiind moștenită de către

apelantul - reclamant.

Prin dispoziția

nr. 4834 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de

S.I. și continuată de reclamant, prin

care se solicita restituirea în natură a apartamentelor situate în București, sector

1 și vândute în baza Legii nr. 112/1995. Prin aceeași dispoziție s-a dispus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru respectivele

apartamente, printre care și apartamentul nr. 7, situat la etajul 2 al

imobilului în cauză, care fusese cumpărat de către pârâții N. în baza Legii nr.

112/1995.

Prin necontestarea în termenele legale

a dispoziției menționate, reclamantul a acceptat soluția stabilită prin

aceasta, astfel că, potrivit principiului

electa una via non datur recursus

ad alteram

, nu mai poate solicita ulterior, printr-o altă acțiune, în baza

unui alt temei de drept, restituirea în natură a imobilelor.

Curtea de Apel a reținut concluziile

hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 publicată

în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care stabilește că simpla

nevalabilitate a titlului statului, chiar constatată prin hotărâre

judecătorească, nu dă naștere unui bun actual în patrimoniul unei persoane,

atâta timp cât aceasta nu deține o hotărâre definitivă și executorie în

dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamantul P.P.V.

Prin motivele de recurs se formulează

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.;

Respingerea cererii privind

revendicarea imobilului este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 480 - 481

C. civ., ale art. 21 și următoarele din Legea 10/2001, ale deciziei 33/2008

pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție și ale art. 6 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului 1 la

Convenție.

Dispozițiile art. 480 si art. 481 C. civ.

privind acțiunea in revendicare, acțiune prin natura ei imprescriptibilă, nu au

fost abrogate prin intrarea in vigoare a Legii 10/2001, nici expres și nici

implicit. Mai mult, niciuna din prevederile Legii 10/2001 nu interzice accesul

la exercitarea în justiție a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Instanța de apel a considerat în mod

eronat că o acțiune în revendicare împotriva chiriașului cumpărător poate fi

admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii 112/1995.

Necontestarea

deciziei unității deținătoare de a nu restitui bunul fostului

proprietar nu se poate constitui

într-un argument valabil în sprijinul deciziei

apelate, deoarece pe calea procedurii administrative se puteau restitui

exclusiv

imobilele care se mai găseau în detenția unității deținătoare,

iar nu și cele înstrăinate de aceasta. Or, în cazul de față, imobilul fusese

deja înstrăinat de unitatea deținătoare.

Se mai arată că Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin pronunțarea deciziei în interesul legii 33/2008, deși

recunoaște caracterul de lege specială al Legii 10/2001 prin raportare la

prevederile art. 480 si art. 481 C. civ., statuează că, în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe intre legea specială, respectiv Legea 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Se invocă în același sens hotărârile

Curții Europene a Drepturilor

Omului

pronunțate în cauzele Păduraru vs. România și Faimblat vs. România.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză că imobilul

în litigiu a aparținut autoarei

reclamantului,

S.I., și a fost preluat de stat în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

Ulterior, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 883/29.255/96, încheiat

în temeiul Legii 112/1995, imobilul a fost înstrăinat către pârâții N.N. și N.M.

Autoarea reclamantului a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului, iar prin dispoziția Primarului General al Municipiului

București nr. 4834 din 27 decembrie 2005, notificarea a fost respinsă în ceea

ce privește solicitarea de restituire în natură a apartamentelor vândute în

baza Legii nr. 112/1995 și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru respectivele apartamente printre care și apartamentul nr. 7

ce face obiectul prezentei cauze.

Această dispoziție nu a fost

contestată de reclamant în procedura judiciară reglementată de Legea 10/2001.

La data de 04 ianuarie 2007, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare,

în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, N.N. și N.M.,

întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele

C. civ - prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

In mod corect, instanța de apel a

concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere

nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în interesul legii nr. 33

din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni

între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că opinia unor

instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și

că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau

care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant

- și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios.

În consecință, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Cu atât mai

mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu

mai pot exercita, ulterior, acțiuni în

revendicare având în vedere regula

electa una via

și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o decizie

pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în

privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Așa cum rezultă

din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în

interesul legii, Legea 10/2001 are, în

privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în

vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de

drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de

reglementare.

Față de prevederile art. 329 alin. (3)

C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe,

hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță

(art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia nr.

XX

din 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

în consecință, așa cum s-a

reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în

interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a

decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

In analiza

recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele

acestei sesizări, Înalta Curte a avut

în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a

fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența

unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

In cauză însă, reclamantul nu se poate

prevala de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și

de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului (par. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ș.a. contra

României).

Câtă vreme reclamantul nu beneficiază

de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută

calitatea de proprietar și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a

bunului, el nu este titularului unui bun în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

Față de împrejurarea că

intimații-pârâți nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată

solicitate, în temeiul art. 274 C. proc. civ.. raportat la art. 1169 C. civ., Înalta

Curte va respinge cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.P.V. împotriva deciziei nr. 584 A din 02 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a

IV

- a civilă.

Respinge cererea intimaților-pârâți de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 mai 2012.