ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7250/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7250/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2510/1999, reclamantul

R.A.E., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, H.N. și

H.R. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu privire la apartamentul situat în București,

sector 1, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul reprezentat de apartamentul în București, sector 1, compus din

4 camere și dependințe, împreună cu cota indiviză de 28,71% din părțile de folosință

comune ale întregului imobil și din terenul aferent.

În motivarea cererii,

reclamantul arată că imobilul revendicat a fost dobândit de autoarea sa, defuncta

A.P. – prin cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 21730/1940 și de defuncta R.E., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor

nr. 469/1984. La rândul său, R.E. a avut un singur moștenitor în persoana reclamantului,

așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 835/1990. În 1950, apartamentul

în cauză a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele P.G. în lista

anexată la decret, fapt confirmat prin adresa din 1997, eliberată de pârâta SC

H.N. SA.

Măsura naționalizării

este nulă, având în vedere că nu există identitate între persoana menționată ca

proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâții H.N. și H.R.

să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din

imobilul situat în București, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

30 octombrie 1996, prin care pârâții H. au cumpărat apartamentul.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă,

cu certificatele de moștenitor depuse la dosar și cu titlul de proprietate pe care

l-a deținut autoarea sa.

Cât privește fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., deși proprietar la data efectuării

naționalizării era autoarea reclamantului, respectiv A.P.

Așa cum rezultă din adresele

care cuprind situația juridică a imobilului, imobilul a fost naționalizat de la

o altă persoană decât adevăratul moștenitor, rezultând că nu există erate cu privire

la decret, pârâții neputând prezenta originalul acesteia sau vreo adresă oficială

din care să rezulte cu certitudine că există o astfel de erată.

În consecință, imobilul

este deținut de stat fără titlu, proprietarul inițial al imobilului și moștenitorii

lui nepierzând niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil

și imprescriptibil. În speță, nu sunt aplicabile deci dispozițiile Legii nr. 112/1995,

ci dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare

formulată de reclamant fiind justificată și întemeiată, astfel că instanța de fond

a admis-o ca atare.

Cât privește capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de pârâți, instanța de fond a reținut că pârâților H. le este aplicabil principiul

bunei credințe, bună-credință care se prezumă și care nu a fost răsturnată de reclamant,

astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins ca

neîntemeiat acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au formulat apel pârâții.

La termenul din 01 iunie

2001, intimatul reclamant a formulat apel aderent (intitulat apel) în condițiile

art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Prin acesta se solicită

modificarea sentinței apelate, în sensul constatării nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București

cu pârâții apelanți, persoane fizice. În motivarea cererii, reclamanții arată că

acest contract este lovit de nulitate absolută, întrucât a fost încheiat cu rea-credință

și cu încălcarea drepturilor legale imperative. Imobilul nu făcea obiectul Legii

nr. 112/1995, întrucât fusese preluat de stat abuziv fără titlu valabil, aspect

reținut și de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 11/1997. Operațiunea

de vânzare a apartamentului în litigiu a fost încheiată în fraudarea drepturilor

reclamantului și pe riscul cumpărătorului, fiind lovit de nulitate absolută în virtutea

adagiului „fraus omnia corrumpit”. Apelanții pârâți H. nu numai că nu au fost diligenți,

dar mai mult, au cunoscut statutul juridic al apartamentului în litigiu, încheind

un contract de vânzare-cumpărare pe riscul lor, astfel cum se menționează chiar

în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate solicită a se constata.

Prin decizia nr. 300/A

din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în opinie majoritară, au fost

respinse ca nefondate apelurile și aderarea la apel.

În motivarea deciziei

s-au reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește apelul

formulat de pârâții persoane fizice se constată că instanța de fond în mod corect

a soluționat excepția lipsei calității procesuale active.

Astfel, la dosarul cauzei

au fost depuse certificatele de moștenitor nr. 169/1984 și nr. 853 din 06 iunie

1990, legalizate, din care rezultă că de pe urma defunctei A.P. a rămas ca moștenitor

R.E., în calitate de nepoată de frate, iar de pe urma acesteia a rămas ca moștenitor

R.A.E.

Corect a reținut instanța

valoarea probatorie a certificatelor de moștenitor, întrucât acestea (certificatele

de moștenitor) au valoarea unui act autentic ce face dovada deplină în privința

constatării „ex propriis sensibus” ale notarului, autenticitatea acestora putând

fi contestată numai prin înscrierea în fals.

Chiar dacă în cuprinsul

certificatului de moștenitor este menționat numai locul de veci, reclamantul și

autoarea sa culegând moștenirea în calitate de moștenitori legali au vocație la

întreaga moștenire, deci și la apartamentul în litigiu.

Din actul de vânzare-cumpărare

depus la dosar în copie legalizată, încheiat la data de 27 iunie 1940, rezultă că

A.P. a cumpărat de la vânzătorul A.G. apartamentul din imobilul situat în București.

Din raportul de expertiză

tehnică efectuat în cauză la instanța de apel rezultă că acest apartament are în

prezent aceeași configurație și este ocupat de apelanții pârâți.

Prin urmare, s-a făcut

dovada calității de proprietar a autoarei reclamanților.

Faptul că în decretul

de naționalizare apare o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia

că P.G. a fost proprietarul imobilului, dovada dreptului de proprietate făcându-se

cu acte translative de proprietate și numai prin înscrierea acestora în registrele

de carte funciară, sau la alte autorități.

De asemenea, faptul că

numele autoarei este A. în unele acte și A.S. în altele reprezintă o eroare materială,

care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce privește identitatea acesteia.

În ceea ce privește valabilitatea

titlului statului, Curtea reține că imobilul deși proprietatea autoarei reclamantelor

a trecut în proprietatea statului pe numele altui proprietar, respectiv P.G. Prin

urmare, în mod corect s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu.

Susținerile apelanților

în sensul că A.P. ar fi fost comerciant și că ar fi avut ca activitate comercială

vânzarea de imobile, nu au fost probate și, de asemenea, chiar de ar fi reale în

lipsa actelor translative de proprietate nu conduc la concluzia că imobilul în litigiu

a fost vândut lui P.G.

De altfel, analizând titlul

statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea constată

că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din anul 1948, care

prin art. 8, 10 și 16 stipula că proprietatea particulară se bucură de protecție,

iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii

și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile

decretului contravin și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor din tratatele

internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

În consecință, și din

acest punct de vedere, titlul statului nu este valabil.

Neîntemeiat este și motivul

de apel privind admiterea cererii de revendicare. Pentru soluționarea acestui capăt

de cerere, Curtea are în vedere că acțiunea a fost promovată la data de 27 mai

1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 15 alin.

(2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere

asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ. conform căruia legea civilă nu are

putere retroactivă. Aceste texte consacră, teza unanim acceptată că legea nouă trebuie

să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica

trecutul juridic.

Prin urmare, în aceste

condiții își găsesc aplicarea dispozițiile dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Așa fiind, rezultă că

în mod corect a reținut instanța de fond că în operațiunea de comparare a celor

două titluri de proprietate – actul de vânzare cumpărare încheiat la data de 27

iunie 1940 și contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, se impune a se acorda preferabilitate titlului de proprietate

al reclamantului, care este anterior și nu este afectat de nici un viciu. Titlul

pârâților este ulterior, provine de la stat, care nu a deținut niciodată un titlu

de proprietate valabil.

Această soluție este în

acord și cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât

la data promovării acțiunii reclamantul avea o „speranță legitimă” privind restituirea

bunului, imobilul a fost preluat fără titlu și fără respectarea criteriului proporționalității.

Deși reclamantul a formulat

notificare în condiții Legii nr. 10/2001 până în prezent nu a primit nici un răspuns.

În măsura în care se prevede

despăgubirea foștilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară și concretă pentru

a evita insecuritatea juridică și incertitudinea, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului constatând în hotărârile pronunțate contra României, neîndeplinirea acestei

obligații și că vânzarea de către stat a bunurilor altuia către terți, chiar dacă

aceștia sunt de bună-credință și chiar dacă are loc anterior confirmării prin justiție

în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia constituie o privare de bun,

care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că eventuala bună-credință a chiriașilor în momentul contractării

cu autoritatea administrativă nu are nici o relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului proprietar și, implicit, a violării art. 1 din Protocolul

nr. 1, ceea ce duce la înlăturarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect

al dispozițiilor art. 1 din acest Protocol, normă pe care judecătorul național are

obligația de a o aplica în mod prioritar față de legea națională, în temeiul art.

11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește despăgubirea

chiriașilor cumpărători, apelanții-pârâți în cauza de față, Curtea constată că aceștia

pot obține prețul plătit reactualizat sau valoarea de piață actualizată potrivit

Legii nr. 1/2009 sau pe calea unei acțiuni în garanție pentru evicțiune întemeiată

pe dreptul comun, acțiune care a și fost de altfel promovată și pentru care s-a

format dosar separat, conform art. 61-63 C. proc. civ.

Și apelul formulat de

către Consiliul General al Municipiului București, prin Primar General, este neîntemeiat

întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 „Autoritățile administrației

publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile

locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive”, iar

art. 20 din aceeași lege prevede că, consiliile locale „administrează domeniul public

și privat al comunei ori al orașului”.

Prin urmare, Consiliul

General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă într-o acțiune

având ca obiect constatarea nulității absolute și revendicarea unui imobil ce a

fost înscris ca aparținând domeniului privat al Municipiului București.

Celelalte motive de apel

formulate de acest apelant și vizând preluarea imobilului cu titlu și fondul cauzei

nu vor mai fi analizate separat, întrucât sunt, de asemenea, neîntemeiate pentru

considerentele anterior expuse referitoare la apelul formulat de pârâții persoane

fizice.

De asemenea, este neîntemeiată

și cererea de aderare la apel întrucât cu probele administrate în cauză nu s-a făcut

dovada relei-credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate pentru că la momentul semnării

contractului părțile aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului

deoarece reclamantul până la acea dată nu a contestat titlul statului și nici nu

și-a manifestat în nici un mod intenția de a redobândi imobilul.

Mai mult, Normele metodologice

privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului

și care au fost aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedeau că Decretul nr. 92/1950

reprezintă o preluare cu titlu pentru stat.

De asemenea, titlul statului

fusese contestat de o altă persoană, respectiv moștenitorii lui G.A.Ș.și E., iar

în urma diligențelor efectuate s-a constatat că există acest proces pe rol și, ca

atare, contractul nu s-a încheiat decât după pronunțarea deciziei civile nr.

2800 din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiție prin care s-a admis

recursul în anulare și s-a respins acțiunea în revendicare cu privire la acest aspect.

Ca atare, ambele părți

contractante au avut convingerea la momentul încheierii contractului că statul este

adevăratul proprietar al imobilului.

Împotriva deciziei

nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului

București și H.R., H.N. și reclamantul R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate,

conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând modificarea

deciziei curții de apel, pârâții, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare

față de pârâți, iar reclamantul, a constatării nulității actului de vânzare-cumpărare.

Dezvoltând recursul său,

reclamantul a susținut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului

litigios s-a făcut cu nerespectarea normelor interne și internaționale în materie,

că operațiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată în fraudarea drepturilor

sale și pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate absolută în virtutea

adagiului „fraus omnia corrumpit”.

Preluarea bunului fără

titlu de către stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele

altei persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna-credință a vânzătorului,

care, încheind actul de vânzare în condițiile date, a întocmit actul cu rea-credință

și în scop speculativ, cu consecința nevalabilității vânzării, lovită de nulitate

absolută.

În mod greșit s-a reținut

că pârâții au fost de bună-credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare,

întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna-credință a cumpărătorului constă

în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar.

Analiza bunei-credințe

a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face

fără cercetarea regimului juridic al imobilului.

Convingerea subiectivă

a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligențe

efectuate de către acesta, lipsa totală de diligență echivalând cu cumpărarea bunului

pe riscul său, cu consecința înlăturării prezumției relative a bunei-credințe.

Atitudinea subiectivă

a cumpărătorului trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului,

precum și a calității de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de

vânzare-cumpărare.

Or, pârâții H. nu numai

că nu au manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul

juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în condițiile

arătate pe riscul lor.

S-a arătat că edificatoare

în acest sens este poziția părților exprimată în răspunsul la interogatoriu și în

care au relevat inexistența riscului la încheierea operațiunii de vânzare, în condițiile

în care au cumpărat de la stat și că foștii proprietari ai bunului erau, la momentul

cumpărării, decedați.

Buna-credință a cumpărătorilor

reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile

întreprinse de fostul proprietar, care și-a păstrat această calitate, imobilul neintrând

niciodată în proprietatea statului.

Pentru a putea fi considerați

de bună-credință și a fi aplicabil principiul „error in communis facit jus”, cumpărătorii

erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de preluare a imobilului

pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul unui contract de vânzare-cumpărare,

mai ales că însăși Legea nr. 112/1995 prevede că se vând numai imobilele preluate

de stat cu titlu valabil.

Or, în speță, pârâții

nu au făcut nici un demers în scopul aflării situației juridice a imobilului și

nici nu au considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi considerați

ca fiind de bună-credință, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul proprietar,

ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel întocmit.

În recursul lor pârâții

au susținut nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluția dată cererii de

revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că reclamantul

are un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și, prin

urmare, în operațiunea de comparare a titlurilor părților, este preferabil titlul

de proprietate al pârâților.

S-a învederat că până

în anul 1999 reclamantul nu și-a manifestat voința de a contesta titlul statului,

deși știa sau trebuia să știe că apartamentul pretins este ocupat de chiriași care

erau îndreptățiți în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere.

Prin pasivitatea lui,

reclamantul a permis pârâților să-și exercite drepturile legale prevăzute de Legea

nr. 112/1995 și să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În analiza acțiunii în

revendicare dedusă judecății nu poate fi omisă legislația națională incidență (Legea

nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunțată în cauză privind imobilul litigios

care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietății bunului către stat

ca efect al naționalizării sale, dar și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care a decis în sensul prevalentei

legii speciale în concursul cu legea generală și a respectării principiului securității

juridice civile prin ocrotirea subdobânditorilor de bună-credință ai bunurilor preluate

de stat, printre altele, și în modalitatea dispusă în cauză.

Au mai susținut, de asemenea,

existența unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei

reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar și a titularului dreptului

de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără echivoc că ar fi

antecesoarea revendicatorului.

Prin decizia nr. 376

din 16 iunie 2010

a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

au fost admise recursurile pârâților și modificată în parte decizia, în sensul admiterii

apelurilor declarate de aceștia și, pe fond, a fost respinsă acțiunea în revendicare

formulată de reclamant. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant

împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei

s-au reținut următoarele:

În analiza făcută acțiunii

în revendicare, instanțele s-au raportat exclusiv și trunchiat la jurisprudența

instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, omițând

că în viziunea acestei instanțe atât reclamantul, cât și pârâții trebuie să beneficieze

de garanțiile conferite de Convenție.

În acest sens s-a reținut

că cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții, deoarece au cumpărat spațiul

locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul

nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul și nu formulase

cerere de restituire în natură a imobilului.

Instanța de recurs a mai

reținut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat în temeiul

Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar

fi împiedicat sau cel puțin ar fi temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare,

conform art. 9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractului înainte

de soluționarea cererii reclamantului și în condițiile contestării valabilității

titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilității contractului

atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei credințe a părților

contractante.

În acest fel, dreptul

de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut și

instanțele care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare, iar

aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în vigoare că

nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să păstreze bunul care

astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Instanța de recurs a apreciat

că preferabilitatea titlului pârâților derivă și din perspectiva normelor convenționale

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mod

constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăți

istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului

proprietar de a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în vedere

faptul că legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și reclamantul

în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent

ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului.

Convenția nu impune statelor

contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor

cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte

ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de

apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a reglementat

situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând

în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari

și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995 către terțe persoane de bună-credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piață a imobilului.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare contestatorul R.A.E., invocând dispozițiile

art. 318 și urm. C. proc. civ.

Contestatorul solicită

admiterea contestației în anulare și, în consecință, anularea deciziei nr. 3756

din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, și, rejudecând recursurile, admiterea recursului declarat de reclamant

și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel

formulate de reclamant și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții H.N.

și H.R.

În motivarea contestației

în anulare se arată, în esență, că instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat

cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv cele care vizau greșita

respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului

ca urmare a omiterii instanței de a se pronunța cu privire la unul din motivele

de modificare ori de casare invocate.

Arată contestatorul că,

deși se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanță a motivelor

de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau cererea de constatare

a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau acțiunea în revendicare, instanța

de recurs nu a analizat aceste motive și nu a înlăturat în hotărârea pronunțată

criticile aduse sub acest aspect, limitându-se să arate că recursul reclamantului

este nefondat, urmând a fi respins pentru aceleași motive pentru care s-a admis

recursul pârâților ce viza acțiunea în revendicare.

Intimații H.N. și H.R.

au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare.

Prin

decizia nr. 7499

din 25 octombrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă contestația

în anulare, a fost anulată decizia atacată, s-a fixat termen pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de

Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele:

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită instanței

care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile

și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație

în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Din perspectivă convențională,

respectiv art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie

1997 și Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces

echitabil presupune cu necesitate ca o instanță să examineze în mod real problemele

esențiale ale raportului juridic litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate

prin motivele de recurs - și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe

inferioare.

În speță, se reține că,

în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de drept

formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate,

printre care și aceea vizând greșita respingere a cererii de aderare la apel și,

în consecință, greșita respingere a cererii privind constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului

București cu pârâții H.N. și H.R.

Expunerea de argumente

a soluției pronunțate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste

critici de nelegalitate, deși cuprinde o motivare destul de amplă, rezumându-se,

cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menționa că va fi respins

ca nefondat „pentru considerentele enunțate”, considerente ce vizează, de fapt,

răspunsul la criticile pârâților și care au condus la admiterea recursurilor declarate

de aceștia.

Prin urmare, instanța

de recurs a analizat și a motivat soluția în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., ținând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs invocate

de pârâți.

Se constată, așadar, că

este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu a analizat

motivul de recurs formulat de reclamant și care viza soluția pronunțată în decizia

recurată privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și

prezentat pe larg în cererea de recurs.

În rejudecare, Înalta

Curte a constatat următoarele.

În soluționarea cauzei

după admiterea contestației în anulare nu se poate face abstracție de

faptul că această cale extraordinară de atac a fost formulată de către reclamant

cu justificarea că nu au fost analizate motivele sale de recurs care priveau soluționarea

capătului de cerere privind constatarea nulității contractului ce constituie

titlul de proprietate al pârâților persoane fizice.

Ca atare, dat fiind caracterul

extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei, nu vor putea fi reanalizate

motivele de recurs (recursurile) formulate de către pârâți, cu consecința

pronunțării unei alte soluții asupra acestora decât cea la care s-a ajuns

prin decizia anulată, decât dacă se va găsi întemeiat recursul declarat de către

reclamant, fapt care ar avea consecințe asupra soluționării capătului

de cerere privind revendicarea, urmare a constatării nulității contractului

prin care pârâții persoane fizice își justifică dreptul de proprietate

asupra imobilului în cauză.

De altfel, aceasta era

ordinea în care instanța de recurs anterior sesizată trebuia să analizeze recursurile

declarate, mai întâi trebuind să determine dacă recursul declarat de către reclamant

era fondat sau nu, fapt ce ar fi avut consecințe și asupra recursurilor

declarate de către pârâți, așa cum s-a expus anterior.

În ceea ce privește

recursul formulat de către reclamant, acesta susține că este nul absolut contractul

de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu privire la apartamentul

situat în București, sector 1, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil,

astfel că nu putea fi înstrăinat conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

statul neavând calitatea de proprietar asupra acestuia, și că pârâții

nu au fost de bună-credință la încheierea contractului.

Analizând aceste motive,

Înalta Curte a constatat că pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentul

cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995,

întrucât imobilul nu era deținut de către fostul proprietar și nici nu

era liber, au avut un drept de preempțiune și vocația de a cumpăra

apartamentul în calitate de chiriași, iar apartamentul nu era exceptat de la

vânzare.

La data încheierii contractului

pârâții persoane fizice au avut convingerea că cel de la care au dobândit imobilul

- Statul Român - avea însușirile cerute de lege pentru a le putea transmite

proprietatea, în cauză operând prezumția de bună-credință a subdobânditorului

cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ.

Având în vedere principiul

de drept potrivit căruia buna-credință se prezumă în orice raport juridic,

iar reaua-credință trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâții cunoșteau situația

juridică reală a imobilului. În cauză prezumția de bună-credință a imobilului

nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă. La momentul încheierii contractului

nu exista litigiu asupra apartamentului, iar reclamantul nu a făcut nici un alt

demers pentru a-și arăta intenția de a-l recupera sau de a contesta titlul

statului asupra imobilului în cauză, prima încercare în acest sens fiind reprezentată

de acțiunea în cauză, formulată în 1999, cu mult după încheierea actului translativ

de proprietate, la 30 octombrie 1996.

Mai mult, la data la care

s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare în cauză, era în vigoare H.G. nr.

20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute in proprietatea statului, în care la art. 1 alin. (2) se

arăta că „(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare in

proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe

in proprietatea statului in baza unei prevederi legale in vigoare la data respectivă,

cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul

nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum

și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri

sau ale Guvernului.”

Imobilul în cauză a trecut

în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, act menționat în

această hotărâre ca reprezentând o dovadă a titlului statului. Raportat la acest

aspect este nerelevant faptul că pârâții persoane fizice cunoșteau numele

persoanelor proprietare ale imobilului anterior naționalizării prin Decretul

nr. 92/1950.

De-abia prin H.G. nr.

11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice

privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice

a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului,

stabilite prin H.G. nr. 20/1996 s-a modificat această hotărâre în sensul menționării

la alin. (2) al art. 1 condiția suplimentară a preluării în proprietatea statului

cu respectarea legilor și decretelor in vigoare, iar la alin. (3) al art. 1 s-a

arătat ce se înțelege prin sintagma „imobil trecut în proprietatea statului

potrivit Decretului nr. 92/1950”, și anume „imobilele naționalizate cu

respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu

respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă

la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării”.

Astfel, întemeindu-se

chiar pe dispozițiile legale în vigoare la acea dată, raportat și la pasivitatea

reclamantului, nu se poate susține întemeiat că aceștia puteau cunoaște,

chiar dacă ar fi făcut vreun demers în acest sens, faptul că imobilul în cauză ar

fi intrat fără titlu în proprietatea statului, și cu atât mai puțin că

reclamantul dorea restituirea în natură a imobilului.

Nu este suficientă neefectuarea

de către chiriaș a vreunui demers [altele decât cele efectuate de mandatarul

vânzătorului și care se regăsesc menționate pe cererea de cumpărare a

imobilului (verso)], pentru a afla situația juridică a bunului, pentru a se

constata reaua sa credință la încheierea contractului, fiind necesar să existe

și posibilitatea ca, dacă ar fi făcut aceste demersuri, să fi putut afla informații

în sensul că statul nu are titlu valabil sau că acest titlu este contestat.

Or, așa cum s-a reținut

anterior, la data încheierii contractului, imobilele trecute în proprietatea statului

în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca fiind preluate cu titlu, iar

reclamantul nu a făcut nici un demers anterior încheierii contractului care să ducă

la crearea vreunui dubiu cu privire la valabilitatea titlului statului, și

cu atât mai puțin în ceea ce privește faptul că imobilul ar fi fost trecut

în proprietatea statului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.

Faptul că reclamantul

nu avea posibilitatea formulării unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât

considera că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului, iar această

lege privea imobilele intrate cu titlu în proprietatea statului, nu poate susține

ideea nerelevanței atitudinii acestuia în stabilirea bunei-credințe a

pârâților persoane fizice, având în vedere că reclamantul avea la dispoziție

posibilitatea revendicării imobilului pe dreptul comun, art. 480 C. civ., acțiune

în cadrul căreia să conteste valabilitatea titlului statului.

De asemenea, existența

în contractul de vânzare a clauzei cu următorul conținut „părțile convin ca

în condițiile art. 1338 C. civ. să exonereze pe vânzător pentru orice obligație

privind evicțiunea decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar fi intentată

de către fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, privind imobilul ce face obiectul

prezentei vânzări” (care apare ca fiind tăiată, reclamantul susținând că acest

lucru s-a întâmplat ulterior semnării contractului), nu duce la concluzia că pârâții

persoane fizice au fost de rea-credință la data încheierii contractului.

Pentru a se considera

că a existat o cauză ilicită la încheierea contractului, dată de vânzarea lucrului

altuia în cunoștința de cauză a ambelor părți, trebuie ca părțile

să fi încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte

persoane.

Simpla inserare a unei

clauze de exonerare de răspundere pentru evicțiune pentru cazul formulării

în viitor a vreunei acțiuni în revendicare nu echivalează cu situația

cunoașterii faptului că titlul statului nu este valabil sau a certitudinii

contestării în viitor a titlului.

Cunoașterea acestui

fapt trebuie apreciată în raport de situația existentă la data încheierii contractului,

care a fost prezentată anterior, prin raportare la prevederile H.G. nr. 20/1996,

dar și la faptul că reclamantul, în calitate de moștenitor al fostului

proprietar, nu a făcut nici un demers în sensul exprimării intenției de a contesta

titlul statului.

Nefiind dovedită reaua-credință

a pârâților persoane fizice, cu atât mai puțin nu se poate aprecia că

s-a făcut dovada încheierii contractului în frauda dreptului fostului proprietar,

atâta timp cât la momentul încheierii contractului imobilul figura ca fiind preluat

cu titlu, raportat la prevederile legale în vigoare, deci că statul era proprietar,

iar reclamantul nu-și manifestase intenția de a revendica imobilul și

de a contesta astfel titlul statului.

În consecință, nefiind

îndeplinite condițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată nefondat recursul formulat de către reclamant.

În ceea ce privește

susținerile reclamantului, din cadrul motivării recursului (reluate și

în întâmpinarea la recursul declarat de către pârâți), referitoare la calitatea

procesuală activă, identitatea dintre imobilul proprietatea autorului său și

cel proprietatea pârâților persoane fizice, admisibilitatea acțiunii în

revendicare, trecerea fără titlu a imobilului în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 92/1950, pe numele altei persoane, inaplicabilitatea art. 18

lit. d) din Legea nr. 10/2001, acestea sunt apărări față de recursul pârâților,

ținând de acțiunea în revendicare a imobilului.

Or, acțiunea în revendicare

a fost admisă de către prima instanță de fond, iar apelul pârâților, care

privea această soluție, a fost respins, fapt ce le-a conferit pârâților

interesul de a formula recurs sub acest aspect, în timp ce aceste argumente ale

reclamantului nu au fost contrazise de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010

prin care au fost admise recursurile pârâților

și modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia

și, pe fond, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant, altele

fiind motivele reținute de către instanța de recurs pentru a considera

fondate aceste recursuri.

De asemenea, în analiza

temeiniciei acțiunii în revendicare, care presupunea stabilirea preferabilității

unuia dintre titlurile de proprietate opuse, instanța de recurs

prin decizia nr. 376

din 16 iunie 2010 a răspuns și

argumentelor reclamantului formulate atât în cadrul

propriului recurs, și reluate în întâmpinare, referitoare la

criteriile deduse din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se acorda preferabilitate

titlului reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare.

De altfel, chiar dacă

s-ar aprecia că nu s-a răspuns la apărările reclamantului față de recursul

pârâților, acest eventual viciu nu putea fi valorificat în cadrul procedurii

speciale a contestației în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care

are în vedere doar neanalizarea motivelor de recurs.

Or, în motivarea deciziei

prin care s-a admis contestația în anulare formulată de către reclamant se

reține expres faptul că rațiunea admiterii acestei căi extraordinare de

atac a constituit-o faptul că „

instanța nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant

și care viza soluția pronunțată în decizia recurată privind cererea de constatare

a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și prezentat pe larg în cererea

de recurs”.

Ca atare, în rejudecare,

după admiterea contestației în anulare, instanța de recurs nu va analiza

aceste apărări, motivul admiterii contestației ținând de neanalizarea

recursului reclamantului, care privea respingerea capătului de cerere referitor

la constarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al

pârâților persoane fizice.

Având în vedere concluzia

în sensul că recursul declarat de către reclamant este nefondat, ținând cont

că prezenta rejudecare a avut loc urmare a

admiterii contestației în anulare formulate

de către reclamant, și că doar dacă s-ar fi găsit întemeiat recursul declarat

de acesta s-ar fi impus, ca o consecință a constatării nulității contractului,

reanalizarea recursurilor pârâților care priveau acțiunea în revendicare,

dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei,

nu vor putea fi reanalizate motivele de recurs (recursurile) formulate de către

pârâți, cu consecința pronunțării unei alte soluții asupra acestora

decât cea la care s-a ajuns prin decizia anulată.

În sens contrar s-ar ajunge

la reanalizarea unor recursuri neafectate de vreun motiv al contestației în

anulare, fapt ce ar permite desființarea unor hotărâri irevocabile în alte

cazuri decât cele de excepție strict prevăzute de lege, cu încălcarea dreptului

la un proces echitabil.

În consecință, în

ceea ce privește recursurile declarate de către pârâți, Înalta Curte va

menține soluția pronunțată prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010

a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cu motivarea

expusă în acea decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.R. și H.N. împotriva deciziei

nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte.

Admite apelurile declarate

de pârâți împotriva sentinței nr. 221 din 07 martie 2001 a Tribunalului București,

secția IV- a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge acțiunea

în revendicare formulată de reclamantul R.A.E. în contradictoriu cu pârâții Consiliul

General al Municipiului București și H.R., H.N.

Păstrează celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul R.A.E. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2012.