ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7250/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2510/1999, reclamantul R.A.E., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, H.N. și H.R. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu privire la apartamentul situat în București, sector 1, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reprezentat de apartamentul în București, sector 1, compus din 4 camere și dependințe, împreună cu cota indiviză de 28,71% din părțile de folosință comune ale întregului imobil și din terenul aferent.

În motivarea cererii, reclamantul arată că imobilul revendicat a fost dobândit de autoarea sa, defuncta A.P. – prin cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21730/1940 și de defuncta R.E., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 469/1984. La rândul său, R.E. a avut un singur moștenitor în persoana reclamantului, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 835/1990. În 1950, apartamentul în cauză a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele P.G. în lista anexată la decret, fapt confirmat prin adresa din 1997, eliberată de pârâta SC H.N. SA. Măsura naționalizării este nulă, având în vedere că nu există identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâții H.N. și H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, prin care pârâții H. au cumpărat apartamentul. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, cu certificatele de moștenitor depuse la dosar și cu titlul de proprietate pe care l-a deținut autoarea sa.

Cât privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., deși proprietar la data efectuării naționalizării era autoarea reclamantului, respectiv A.P. Așa cum rezultă din adresele care cuprind situația juridică a imobilului, imobilul a fost naționalizat de la o altă persoană decât adevăratul moștenitor, rezultând că nu există erate cu privire la decret, pârâții neputând prezenta originalul acesteia sau vreo adresă oficială din care să rezulte cu certitudine că există o astfel de erată. În consecință, imobilul este deținut de stat fără titlu, proprietarul inițial al imobilului și moștenitorii lui nepierzând niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil și imprescriptibil.

În speță, nu sunt aplicabile deci dispozițiile Legii nr. 112/1995, ci dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare formulată de reclamant fiind justificată și întemeiată, astfel că instanța de fond a admis-o ca atare. Cât privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, instanța de fond a reținut că pârâților H. le este aplicabil principiul bunei credințe, bună-credință care se prezumă și care nu a fost răsturnată de reclamant, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat apel pârâții. La termenul din 01 iunie 2001, intimatul reclamant a formulat apel aderent (intitulat apel) în condițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ. Prin acesta se solicită modificarea sentinței apelate, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții apelanți, persoane fizice. În motivarea cererii, reclamanții arată că acest contract este lovit de nulitate absolută, întrucât a fost încheiat cu rea-credință și cu încălcarea drepturilor legale imperative. Imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât fusese preluat de stat abuziv fără titlu valabil, aspect reținut și de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate prin H.G.

nr. 11/1997. Operațiunea de vânzare a apartamentului în litigiu a fost încheiată în fraudarea drepturilor reclamantului și pe riscul cumpărătorului, fiind lovit de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”. Apelanții pârâți H. nu numai că nu au fost diligenți, dar mai mult, au cunoscut statutul juridic al apartamentului în litigiu, încheind un contract de vânzare-cumpărare pe riscul lor, astfel cum se menționează chiar în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate solicită a se constata. Prin decizia nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în opinie majoritară, au fost respinse ca nefondate apelurile și aderarea la apel.

În motivarea deciziei s-au reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește apelul formulat de pârâții persoane fizice se constată că instanța de fond în mod corect a soluționat excepția lipsei calității procesuale active. Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse certificatele de moștenitor nr. 169/1984 și nr. 853 din 06 iunie 1990, legalizate, din care rezultă că de pe urma defunctei A.P. a rămas ca moștenitor R.E., în calitate de nepoată de frate, iar de pe urma acesteia a rămas ca moștenitor R.A.E. Corect a reținut instanța valoarea probatorie a certificatelor de moștenitor, întrucât acestea (certificatele de moștenitor) au valoarea unui act autentic ce face dovada deplină în privința constatării „ex propriis sensibus” ale notarului, autenticitatea acestora putând fi contestată numai prin înscrierea în fals.

Chiar dacă în cuprinsul certificatului de moștenitor este menționat numai locul de veci, reclamantul și autoarea sa culegând moștenirea în calitate de moștenitori legali au vocație la întreaga moștenire, deci și la apartamentul în litigiu. Din actul de vânzare-cumpărare depus la dosar în copie legalizată, încheiat la data de 27 iunie 1940, rezultă că A.P. a cumpărat de la vânzătorul A.G. apartamentul din imobilul situat în București. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză la instanța de apel rezultă că acest apartament are în prezent aceeași configurație și este ocupat de apelanții pârâți. Prin urmare, s-a făcut dovada calității de proprietar a autoarei reclamanților. Faptul că în decretul de naționalizare apare o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia că P.G.

a fost proprietarul imobilului, dovada dreptului de proprietate făcându-se cu acte translative de proprietate și numai prin înscrierea acestora în registrele de carte funciară, sau la alte autorități. De asemenea, faptul că numele autoarei este A. în unele acte și A.S. în altele reprezintă o eroare materială, care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce privește identitatea acesteia. În ceea ce privește valabilitatea titlului statului, Curtea reține că imobilul deși proprietatea autoarei reclamantelor a trecut în proprietatea statului pe numele altui proprietar, respectiv P.G. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu. Susținerile apelanților în sensul că A.P.

ar fi fost comerciant și că ar fi avut ca activitate comercială vânzarea de imobile, nu au fost probate și, de asemenea, chiar de ar fi reale în lipsa actelor translative de proprietate nu conduc la concluzia că imobilul în litigiu a fost vândut lui P.G. De altfel, analizând titlul statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea constată că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din anul 1948, care prin art. 8, 10 și 16 stipula că proprietatea particulară se bucură de protecție, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea, prevederile decretului contravin și art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor din tratatele internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În consecință, și din acest punct de vedere, titlul statului nu este valabil. Neîntemeiat este și motivul de apel privind admiterea cererii de revendicare. Pentru soluționarea acestui capăt de cerere, Curtea are în vedere că acțiunea a fost promovată la data de 27 mai 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ. conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră, teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.

Prin urmare, în aceste condiții își găsesc aplicarea dispozițiile dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Așa fiind, rezultă că în mod corect a reținut instanța de fond că în operațiunea de comparare a celor două titluri de proprietate – actul de vânzare cumpărare încheiat la data de 27 iunie 1940 și contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune a se acorda preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, care este anterior și nu este afectat de nici un viciu. Titlul pârâților este ulterior, provine de la stat, care nu a deținut niciodată un titlu de proprietate valabil. Această soluție este în acord și cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât la data promovării acțiunii reclamantul avea o „speranță legitimă” privind restituirea bunului, imobilul a fost preluat fără titlu și fără respectarea criteriului proporționalității.

Deși reclamantul a formulat notificare în condiții Legii nr. 10/2001 până în prezent nu a primit nici un răspuns.

În măsura în care se prevede despăgubirea foștilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară și concretă pentru a evita insecuritatea juridică și incertitudinea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând în hotărârile pronunțate contra României, neîndeplinirea acestei obligații și că vânzarea de către stat a bunurilor altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință și chiar dacă are loc anterior confirmării prin justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că eventuala bună-credință a chiriașilor în momentul contractării cu autoritatea administrativă nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar și, implicit, a violării art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce duce la înlăturarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect al dispozițiilor art. 1 din acest Protocol, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica în mod prioritar față de legea națională, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește despăgubirea chiriașilor cumpărători, apelanții-pârâți în cauza de față, Curtea constată că aceștia pot obține prețul plătit reactualizat sau valoarea de piață actualizată potrivit Legii nr. 1/2009 sau pe calea unei acțiuni în garanție pentru evicțiune întemeiată pe dreptul comun, acțiune care a și fost de altfel promovată și pentru care s-a format dosar separat, conform art. 61-63 C. proc. civ. Și apelul formulat de către Consiliul General al Municipiului București, prin Primar General, este neîntemeiat întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 „Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive”, iar art. 20 din aceeași lege prevede că, consiliile locale „administrează domeniul public și privat al comunei ori al orașului”.

Prin urmare, Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute și revendicarea unui imobil ce a fost înscris ca aparținând domeniului privat al Municipiului București. Celelalte motive de apel formulate de acest apelant și vizând preluarea imobilului cu titlu și fondul cauzei nu vor mai fi analizate separat, întrucât sunt, de asemenea, neîntemeiate pentru considerentele anterior expuse referitoare la apelul formulat de pârâții persoane fizice. De asemenea, este neîntemeiată și cererea de aderare la apel întrucât cu probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate pentru că la momentul semnării contractului părțile aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului deoarece reclamantul până la acea dată nu a contestat titlul statului și nici nu și-a manifestat în nici un mod intenția de a redobândi imobilul. Mai mult, Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului și care au fost aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedeau că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare cu titlu pentru stat.

De asemenea, titlul statului fusese contestat de o altă persoană, respectiv moștenitorii lui G.A.Ș.și E., iar în urma diligențelor efectuate s-a constatat că există acest proces pe rol și, ca atare, contractul nu s-a încheiat decât după pronunțarea deciziei civile nr. 2800 din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiție prin care s-a admis recursul în anulare și s-a respins acțiunea în revendicare cu privire la acest aspect. Ca atare, ambele părți contractante au avut convingerea la momentul încheierii contractului că statul este adevăratul proprietar al imobilului. Împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și H.R., H.N.

și reclamantul R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând modificarea deciziei curții de apel, pârâții, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare față de pârâți, iar reclamantul, a constatării nulității actului de vânzare-cumpărare. Dezvoltând recursul său, reclamantul a susținut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului litigios s-a făcut cu nerespectarea normelor interne și internaționale în materie, că operațiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată în fraudarea drepturilor sale și pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”.

Preluarea bunului fără titlu de către stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna-credință a vânzătorului, care, încheind actul de vânzare în condițiile date, a întocmit actul cu rea-credință și în scop speculativ, cu consecința nevalabilității vânzării, lovită de nulitate absolută. În mod greșit s-a reținut că pârâții au fost de bună-credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna-credință a cumpărătorului constă în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar. Analiza bunei-credințe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face fără cercetarea regimului juridic al imobilului.

Convingerea subiectivă a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligențe efectuate de către acesta, lipsa totală de diligență echivalând cu cumpărarea bunului pe riscul său, cu consecința înlăturării prezumției relative a bunei-credințe. Atitudinea subiectivă a cumpărătorului trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului, precum și a calității de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de vânzare-cumpărare. Or, pârâții H. nu numai că nu au manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în condițiile arătate pe riscul lor.

S-a arătat că edificatoare în acest sens este poziția părților exprimată în răspunsul la interogatoriu și în care au relevat inexistența riscului la încheierea operațiunii de vânzare, în condițiile în care au cumpărat de la stat și că foștii proprietari ai bunului erau, la momentul cumpărării, decedați. Buna-credință a cumpărătorilor reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile întreprinse de fostul proprietar, care și-a păstrat această calitate, imobilul neintrând niciodată în proprietatea statului. Pentru a putea fi considerați de bună-credință și a fi aplicabil principiul „error in communis facit jus”, cumpărătorii erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de preluare a imobilului pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, mai ales că însăși Legea nr. 112/1995 prevede că se vând numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil.

Or, în speță, pârâții nu au făcut nici un demers în scopul aflării situației juridice a imobilului și nici nu au considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi considerați ca fiind de bună-credință, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul proprietar, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel întocmit. În recursul lor pârâții au susținut nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluția dată cererii de revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că reclamantul are un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și, prin urmare, în operațiunea de comparare a titlurilor părților, este preferabil titlul de proprietate al pârâților.

S-a învederat că până în anul 1999 reclamantul nu și-a manifestat voința de a contesta titlul statului, deși știa sau trebuia să știe că apartamentul pretins este ocupat de chiriași care erau îndreptățiți în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere. Prin pasivitatea lui, reclamantul a permis pârâților să-și exercite drepturile legale prevăzute de Legea nr. 112/1995 și să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În analiza acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate fi omisă legislația națională incidență (Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunțată în cauză privind imobilul litigios care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietății bunului către stat ca efect al naționalizării sale, dar și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care a decis în sensul prevalentei legii speciale în concursul cu legea generală și a respectării principiului securității juridice civile prin ocrotirea subdobânditorilor de bună-credință ai bunurilor preluate de stat, printre altele, și în modalitatea dispusă în cauză.

Au mai susținut, de asemenea, existența unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar și a titularului dreptului de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără echivoc că ar fi antecesoarea revendicatorului. Prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile pârâților și modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia și, pe fond, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: În analiza făcută acțiunii în revendicare, instanțele s-au raportat exclusiv și trunchiat la jurisprudența instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, omițând că în viziunea acestei instanțe atât reclamantul, cât și pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de Convenție. În acest sens s-a reținut că cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții, deoarece au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul și nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.

Instanța de recurs a mai reținut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin ar fi temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractului înainte de soluționarea cererii reclamantului și în condițiile contestării valabilității titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilității contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei credințe a părților contractante.

În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut și instanțele care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în vigoare că nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar. Instanța de recurs a apreciat că preferabilitatea titlului pârâților derivă și din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului. Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane de bună-credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piață a imobilului. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul R.A.E., invocând dispozițiile art. 318 și urm. C. proc. civ.

Contestatorul solicită admiterea contestației în anulare și, în consecință, anularea deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și, rejudecând recursurile, admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel formulate de reclamant și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții H.N. și H.R.

În motivarea contestației în anulare se arată, în esență, că instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv cele care vizau greșita respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului ca urmare a omiterii instanței de a se pronunța cu privire la unul din motivele de modificare ori de casare invocate.

Arată contestatorul că, deși se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanță a motivelor de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau acțiunea în revendicare, instanța de recurs nu a analizat aceste motive și nu a înlăturat în hotărârea pronunțată criticile aduse sub acest aspect, limitându-se să arate că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru aceleași motive pentru care s-a admis recursul pârâților ce viza acțiunea în revendicare. Intimații H.N. și H.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare.

Prin decizia nr. 7499 din 25 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă contestația în anulare, a fost anulată decizia atacată, s-a fixat termen pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din perspectivă convențională, respectiv art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale ale raportului juridic litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

În speță, se reține că, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate, printre care și aceea vizând greșita respingere a cererii de aderare la apel și, în consecință, greșita respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu pârâții H.N. și H.R. Expunerea de argumente a soluției pronunțate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, deși cuprinde o motivare destul de amplă, rezumându-se, cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menționa că va fi respins ca nefondat „pentru considerentele enunțate”, considerente ce vizează, de fapt, răspunsul la criticile pârâților și care au condus la admiterea recursurilor declarate de aceștia.

Prin urmare, instanța de recurs a analizat și a motivat soluția în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ținând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs invocate de pârâți. Se constată, așadar, că este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant și care viza soluția pronunțată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și prezentat pe larg în cererea de recurs. În rejudecare, Înalta Curte a constatat următoarele.

În soluționarea cauzei după admiterea contestației în anulare nu se poate face abstracție de faptul că această cale extraordinară de atac a fost formulată de către reclamant cu justificarea că nu au fost analizate motivele sale de recurs care priveau soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâților persoane fizice.

Ca atare, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei, nu vor putea fi reanalizate motivele de recurs (recursurile) formulate de către pârâți, cu consecința pronunțării unei alte soluții asupra acestora decât cea la care s-a ajuns prin decizia anulată, decât dacă se va găsi întemeiat recursul declarat de către reclamant, fapt care ar avea consecințe asupra soluționării capătului de cerere privind revendicarea, urmare a constatării nulității contractului prin care pârâții persoane fizice își justifică dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. De altfel, aceasta era ordinea în care instanța de recurs anterior sesizată trebuia să analizeze recursurile declarate, mai întâi trebuind să determine dacă recursul declarat de către reclamant era fondat sau nu, fapt ce ar fi avut consecințe și asupra recursurilor declarate de către pârâți, așa cum s-a expus anterior.

În ceea ce privește recursul formulat de către reclamant, acesta susține că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu privire la apartamentul situat în București, sector 1, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel că nu putea fi înstrăinat conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, statul neavând calitatea de proprietar asupra acestuia, și că pârâții nu au fost de bună-credință la încheierea contractului. Analizând aceste motive, Înalta Curte a constatat că pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentul cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul nu era deținut de către fostul proprietar și nici nu era liber, au avut un drept de preempțiune și vocația de a cumpăra apartamentul în calitate de chiriași, iar apartamentul nu era exceptat de la vânzare.

La data încheierii contractului pârâții persoane fizice au avut convingerea că cel de la care au dobândit imobilul - Statul Român - avea însușirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea, în cauză operând prezumția de bună-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ. Având în vedere principiul de drept potrivit căruia buna-credință se prezumă în orice raport juridic, iar reaua-credință trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâții cunoșteau situația juridică reală a imobilului. În cauză prezumția de bună-credință a imobilului nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă.

La momentul încheierii contractului nu exista litigiu asupra apartamentului, iar reclamantul nu a făcut nici un alt demers pentru a-și arăta intenția de a-l recupera sau de a contesta titlul statului asupra imobilului în cauză, prima încercare în acest sens fiind reprezentată de acțiunea în cauză, formulată în 1999, cu mult după încheierea actului translativ de proprietate, la 30 octombrie 1996. Mai mult, la data la care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare în cauză, era în vigoare H.G.

nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului, în care la art. 1 alin. (2) se arăta că „(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe in proprietatea statului in baza unei prevederi legale in vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.” Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, act menționat în această hotărâre ca reprezentând o dovadă a titlului statului.

Raportat la acest aspect este nerelevant faptul că pârâții persoane fizice cunoșteau numele persoanelor proprietare ale imobilului anterior naționalizării prin Decretul nr. 92/1950. De-abia prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G.

nr. 20/1996 s-a modificat această hotărâre în sensul menționării la alin. (2) al art. 1 condiția suplimentară a preluării în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor in vigoare, iar la alin. (3) al art. 1 s-a arătat ce se înțelege prin sintagma „imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950”, și anume „imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării”.

Astfel, întemeindu-se chiar pe dispozițiile legale în vigoare la acea dată, raportat și la pasivitatea reclamantului, nu se poate susține întemeiat că aceștia puteau cunoaște, chiar dacă ar fi făcut vreun demers în acest sens, faptul că imobilul în cauză ar fi intrat fără titlu în proprietatea statului, și cu atât mai puțin că reclamantul dorea restituirea în natură a imobilului. Nu este suficientă neefectuarea de către chiriaș a vreunui demers [altele decât cele efectuate de mandatarul vânzătorului și care se regăsesc menționate pe cererea de cumpărare a imobilului (verso)], pentru a afla situația juridică a bunului, pentru a se constata reaua sa credință la încheierea contractului, fiind necesar să existe și posibilitatea ca, dacă ar fi făcut aceste demersuri, să fi putut afla informații în sensul că statul nu are titlu valabil sau că acest titlu este contestat.

Or, așa cum s-a reținut anterior, la data încheierii contractului, imobilele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca fiind preluate cu titlu, iar reclamantul nu a făcut nici un demers anterior încheierii contractului care să ducă la crearea vreunui dubiu cu privire la valabilitatea titlului statului, și cu atât mai puțin în ceea ce privește faptul că imobilul ar fi fost trecut în proprietatea statului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.

Faptul că reclamantul nu avea posibilitatea formulării unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât considera că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului, iar această lege privea imobilele intrate cu titlu în proprietatea statului, nu poate susține ideea nerelevanței atitudinii acestuia în stabilirea bunei-credințe a pârâților persoane fizice, având în vedere că reclamantul avea la dispoziție posibilitatea revendicării imobilului pe dreptul comun, art. 480 C. civ., acțiune în cadrul căreia să conteste valabilitatea titlului statului. De asemenea, existența în contractul de vânzare a clauzei cu următorul conținut „părțile convin ca în condițiile art. 1338 C. civ.

să exonereze pe vânzător pentru orice obligație privind evicțiunea decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, privind imobilul ce face obiectul prezentei vânzări” (care apare ca fiind tăiată, reclamantul susținând că acest lucru s-a întâmplat ulterior semnării contractului), nu duce la concluzia că pârâții persoane fizice au fost de rea-credință la data încheierii contractului. Pentru a se considera că a existat o cauză ilicită la încheierea contractului, dată de vânzarea lucrului altuia în cunoștința de cauză a ambelor părți, trebuie ca părțile să fi încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane.

Simpla inserare a unei clauze de exonerare de răspundere pentru evicțiune pentru cazul formulării în viitor a vreunei acțiuni în revendicare nu echivalează cu situația cunoașterii faptului că titlul statului nu este valabil sau a certitudinii contestării în viitor a titlului. Cunoașterea acestui fapt trebuie apreciată în raport de situația existentă la data încheierii contractului, care a fost prezentată anterior, prin raportare la prevederile H.G. nr. 20/1996, dar și la faptul că reclamantul, în calitate de moștenitor al fostului proprietar, nu a făcut nici un demers în sensul exprimării intenției de a contesta titlul statului.

Nefiind dovedită reaua-credință a pârâților persoane fizice, cu atât mai puțin nu se poate aprecia că s-a făcut dovada încheierii contractului în frauda dreptului fostului proprietar, atâta timp cât la momentul încheierii contractului imobilul figura ca fiind preluat cu titlu, raportat la prevederile legale în vigoare, deci că statul era proprietar, iar reclamantul nu-și manifestase intenția de a revendica imobilul și de a contesta astfel titlul statului. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de către reclamant.

În ceea ce privește susținerile reclamantului, din cadrul motivării recursului (reluate și în întâmpinarea la recursul declarat de către pârâți), referitoare la calitatea procesuală activă, identitatea dintre imobilul proprietatea autorului său și cel proprietatea pârâților persoane fizice, admisibilitatea acțiunii în revendicare, trecerea fără titlu a imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele altei persoane, inaplicabilitatea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, acestea sunt apărări față de recursul pârâților, ținând de acțiunea în revendicare a imobilului.

Or, acțiunea în revendicare a fost admisă de către prima instanță de fond, iar apelul pârâților, care privea această soluție, a fost respins, fapt ce le-a conferit pârâților interesul de a formula recurs sub acest aspect, în timp ce aceste argumente ale reclamantului nu au fost contrazise de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 prin care au fost admise recursurile pârâților și modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia și, pe fond, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant, altele fiind motivele reținute de către instanța de recurs pentru a considera fondate aceste recursuri.

De asemenea, în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare, care presupunea stabilirea preferabilității unuia dintre titlurile de proprietate opuse, instanța de recurs prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a răspuns și argumentelor reclamantului formulate atât în cadrul propriului recurs, și reluate în întâmpinare, referitoare la criteriile deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se acorda preferabilitate titlului reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare. De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că nu s-a răspuns la apărările reclamantului față de recursul pârâților, acest eventual viciu nu putea fi valorificat în cadrul procedurii speciale a contestației în anulare prevăzute de art. 318 C. proc.

civ., care are în vedere doar neanalizarea motivelor de recurs. Or, în motivarea deciziei prin care s-a admis contestația în anulare formulată de către reclamant se reține expres faptul că rațiunea admiterii acestei căi extraordinare de atac a constituit-o faptul că „ instanța nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant și care viza soluția pronunțată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și prezentat pe larg în cererea de recurs”. Ca atare, în rejudecare, după admiterea contestației în anulare, instanța de recurs nu va analiza aceste apărări, motivul admiterii contestației ținând de neanalizarea recursului reclamantului, care privea respingerea capătului de cerere referitor la constarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâților persoane fizice.

Având în vedere concluzia în sensul că recursul declarat de către reclamant este nefondat, ținând cont că prezenta rejudecare a avut loc urmare a admiterii contestației în anulare formulate de către reclamant, și că doar dacă s-ar fi găsit întemeiat recursul declarat de acesta s-ar fi impus, ca o consecință a constatării nulității contractului, reanalizarea recursurilor pârâților care priveau acțiunea în revendicare, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei, nu vor putea fi reanalizate motivele de recurs (recursurile) formulate de către pârâți, cu consecința pronunțării unei alte soluții asupra acestora decât cea la care s-a ajuns prin decizia anulată.

În sens contrar s-ar ajunge la reanalizarea unor recursuri neafectate de vreun motiv al contestației în anulare, fapt ce ar permite desființarea unor hotărâri irevocabile în alte cazuri decât cele de excepție strict prevăzute de lege, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. În consecință, în ceea ce privește recursurile declarate de către pârâți, Înalta Curte va menține soluția pronunțată prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cu motivarea expusă în acea decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București, H.R. și H.N. împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte. Admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței nr. 221 din 07 martie 2001 a Tribunalului București, secția IV- a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R.A.E. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și H.R., H.N. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.E.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.