ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7227/2012

Contractul de vânzare-cumpărare din 09 iulie 1997 încheiat cu P.P. Fiind încheiat la 09 iulie 1997, a fost supus reglementării Normelor metodologice nr. 11 din 29 ianuarie 1997, publicate în M. Of. din 04 februarie 1997. Se reține că a fost încheiat conform art. 1-13 din Cap. I al Normelor metodologice din H.G. nr. 11/1997, avându-se în vedere precizările referitoare la „titlul valabil” (art. 1 din Norme).

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.S. din 14 mai 1997. La cel ca și în cazul celuilalt contract, se reține că s-a încheiat conform Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.V. și P.D.C. la 01 iulie 1997. La fel, și acesta s-a încheiat cu respectarea Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și a Legii nr. 213/1998.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.M. la 22 martie 2000. Și la acest contract s-au respectat Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998. Toate aceste contracte se găsesc în dosarul de fond al Tribunalului București și au fost încheiate de SC R.V. SA.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC R. SA cu M.D. la 03 aprilie 1997. Și acest contract a fost încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și al Legii nr. 213/1998 și se află la dosarul de fond.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA, B.M. și B.S. la 13 noiembrie 1996. Acest contract a fost încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, publicate în M. Of. nr. 16/23.01.1996. La acest contract nu era definită (ca în H.G. nr. 11/1997) noțiunea „titlu valabil”. Este de remarcat că, prin acțiunea principală, reclamantul N.F.I. a solicitat retrocedarea imobilului din București, sector 1, naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, apoi a depus o precizare, prin care a solicitat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost încheiate cu încălcarea Normelor metodologice ale Legii nr. 112/1995, cele prevăzute de H.G. nr. 20/1996 și, ulterior, cele prevăzute de H.G. nr. 11/1997. La dosar fond s-a depus și contractul din 03 aprilie 1997, încheiat de SC R. SA cu M.D. și M.E. În concluziile scrise, reclamantul a solicitat constatarea nulității a șase contracte de vânzare-cumpărare, cele din acțiunea completatoare, precum și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M. Referitor la numiții M.D. și M.E. (care nu au fost părți în dosarul de fond), instanța nu poate fi învestită, nici în apel, nici în recurs, dacă aceasta nu s-a realizat în dosarul instanței de fond. Curtea a constatat, astfel, că urmează a se pronunța asupra nulității numai în ceea ce privește cele cinci contracte de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acțiune în dosarul instanței de fond și care, evident, sunt corecte. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 (publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998) definește noțiunea de „titlu valabil” în sensul bunurilor care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor de drept internațional la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Or, instanța supremă a stabilit că, în cauză, nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece nu a existat (inclusiv din partea reclamantului) vreo notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, probleme juridice dezlegate, de care, în rejudecare, Curtea va ține seama. În raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998, care definește noțiunea de „titlu valabil”, discuția referitoare la Decretul nr. 92/1950 nu mai are relevanță, dispozițiile legii statuând că imobilele preluate în baza acestui decret au fost trecute în proprietatea statului, în mod abuziv, în condițiile aplicării și Normelor metodologice emise prin H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997. Aceste acte nu pot fi aplicabile retroactiv. Ca atare, reținând, că, în mod corect, s-au vândut apartamentele chiriașilor, cu respectarea actelor normative în vigoare la data întocmirii celor cinci contracte, instanța de apel a constatat că acțiunea reclamantului este nefondată. Așa fiind, nici motivele de apel ale reclamantului nu pot fi primite, cele cinci contracte, ca și problema nulității contractelor (singurul aspect ce se cere clarificat de instanța supremă) fiind neîntemeiate. Prin urmare, conform art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâți, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea principală și completată. Pentru aceleași considerente, conform art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul N.F.I. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Apelantul reclamant a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., menționând că, în ipoteza în care acțiunea formulată de acesta a fost respinsă de prima instanță, nu rezultă din decizie în ce sens a fost schimbată, în tot, sentința atacată. Prin încheierea pronunțată la data de 22 septembrie 2011, de către aceeași instanță, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei sus-menționate, formulată de reclamant, ca nefondată. Instanța de apel a considerat că nu se justifică lămurirea dispozitivului deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011, deoarece Curtea a indicat, în mod expres, că, urmare a admiterii apelului pârâților, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea principală. Ca atare, nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înțelesului neechivoc al dispoziției instanței, referitor la ceea ce vizează schimbarea, în tot, a hotărârii tribunalului, dispoziția acesteia, astfel cum a fost schimbată, fiind prevăzută în teza finală a alin. al doilea din dispozitivul deciziei. Reclamantul a declarat recurs atât împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cât și împotriva încheierii pronunțate de aceeași instanță la data de 22 septembrie 2011. I. Decizia civilă nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost criticată, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel nu a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor de validitate ale contractelor a căror nulitate a fost solicitată, în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor, simpla enumerare a actelor normative sub imperiul cărora s-a încheiat fiecare contract (enumerare adesea greșita, anume, „contracte încheiate în 1997, în temeiul Legii nr. 213/1998 - a se vedea pct. 2, 3, 6 a deciziei recurate), cu mențiunea că vânzarea s-a făcut cu respectarea acestor dispoziții, nu poate fi considerată analiza și motivarea impuse prin decizia de casare. Daca ar fi analizat aceste condiții în limitele dispozițiilor deciziei de recurs, instanța de apel ar fi constatat că actele juridice menționate sunt lovite de nulitate absolută. - Contractul din 13 noiembrie 1996 este nul absolut față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, nemodificată, și de împrejurarea că statul nu are titlu pentru imobil, Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ care contravenea art. 10 din Constituția în vigoare în anul 1948, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului. - Contractele din 09 iulie 1997, din 14 mai 1997, din 01 iulie 1997 și din 03 aprilie 1997 sunt nule absolut, deoarece au fost încheiate cu încălcarea art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997. Astfel, preluarea acestor imobile a avut loc cu nerespectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950. - Contractul din 22 martie 2000 este nul absolut, deoarece vizează o parte dintr-un imobil preluat fără titlu, conform Legii nr. 112/1995 coroborată cu H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998, și este încheiat după notificarea din 16 decembrie 1999 făcută către SC R.V. SA, de a nu vinde, și după introducerea acțiunii la instanță – 03 martie 2000. Vânzarea de către stat a imobilului pretins prin acțiune a fost efectuată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, actele juridice respective având o cauză ilicită. 2. Instanța de apel, în mod greșit, consideră că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, discutarea preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu mai are relevanță. Pentru a se stabili dacă actele de înstrăinare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, se impune analizarea noțiunii „de titlu”, ce se face tocmai prin raportare la actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950. Discuția preluării în baza Decretul nr. 92/1950 este imperios necesară și indispensabilă soluționării cauzei. 3. Instanța de apel menționează, fără niciun temei, că pârâții M.D. și M.E. nu au fost părți în dosarul de fond și, ca atare, instanța nu poate fi învestită cu cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia, direct în apel. Din analiza actelor dosarului de fond, rezultă că au fost chemați în judecată la data 08 martie 2001, figurând ca pârâți în sentința nr. 1945 din 20 decembrie 2001 și în încheierea din 13 decembrie 2001, ce face parte integrantă din aceasta, instanța de apel trebuind să se pronunțe și asupra validității contractului de înstrăinare încheiat de aceste părți. De asemenea, pârâții menționați au formulat apel împotriva sentinței indicate, fiind menționați ca apelanți pârâți (prin moștenitorii lor) chiar în decizia recurată. 4. Instanța de apel nu motivează respingerea apelului reclamantului în ceea ce privește cererea în revendicare. Astfel, instanța de casare a menționat că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, în ipoteza admiterii capătului de cerere în revendicare, va stabili obligația de restituire a imobilului în limitele învestirii. Soluția dată acțiunii în revendicare este lipsită de temei legal, având în vedere împrejurarea că statul nu a preluat „cu titlu” imobilul în litigiu. Autorul recurentului nu a pierdut calitatea de proprietar al imobilului revendicat, având un titlu valabil de la dobândirea imobilului, în anul 1933, calitate pe care a transmis-o părții, prin succesiune. În această situație, recurentului nu i se poate opune de către stat sau persoane fizice titluri valabile de proprietate. 5. Conform adresei din 29 martie 2007, în imobilul în litigiu se află și apartamente nevândute, cu privire la care instanța a fost învestită și care trebuia retrocedate împreuna cu terenul aferent acestora. Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în tot, a deciziei civile nr. 457/A din 28 aprilie 2011, iar, pe fond, admiterea cererii, așa cum a fost completată. II. Încheierea din 22 septembrie 2011 a aceleiași instanțe a fost criticată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Prin decizia recurată, s-a menținut soluția instanței de fond, prin care s-a respins acțiunea, dar, în dispozitivul hotărârii instanței de apel, se arată că se schimbă, în tot, sentința apelată; în consecință, ar fi trebuit să apară o soluție diferită de cea inițială, de respingere. În atare situație, când soluția din apel este identică cu cea de la fond (de respingere), se impune a se lămuri în ce sens s-a schimbat, în tot, hotărârea primei instanțe. În concluzie, încheierea prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei recurate este netemeinică și nelegală. Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare. I. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Primul motiv de recurs se referă la încălcarea deciziei de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în ceea ce privește obligația stabilită prin această hotărâre în sarcina instanței de rejudecare, de a motiva soluția ce o va pronunța asupra acțiunii în nulitate cu referire la fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, în raport de actele normative în vigoare la data perfectării fiecărui act juridic. Prin urmare, se invocă încălcarea dispozițiilor obligatorii din decizia de casare în legătură cu modalitatea în care a fost motivată hotărârea instanței de apel, critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același Cod. Astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul, instanța de apel, în rejudecare, s-a limitat să menționeze contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite părți din imobilul în litigiu, să redea actele normative în vigoare la data perfectării lor (în cazul unora dintre contracte, actele normative fiind indicate greșit – Legea nr. 213/1998 pentru contracte încheiate în anul 1997) și să arate că aceste acte juridice respectă textele de lege relevante din actele normative respective, concluzionând că apartamentele dobândite de cumpărătorii chiriași au fost vândute în mod corect. De asemenea, Curtea a considerat că este nerelevantă examinarea modalității de preluare a imobilului din perspectiva cerințelor legale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, deși o asemenea analiză era fundamentală în soluționarea cauzei, atât în ceea ce privește acțiunea în nulitate, cât și în ceea ce privește acțiunea în revendicare. Referitor la acțiunea în nulitate, verificarea preluării raportat la Decretul nr. 92/1950 era importantă tocmai determinat de împrejurarea că noțiunea „cu titlu” din Legea nr. 112/1995, fundamentală în stabilirea legalității înstrăinărilor care au avut loc pentru imobilul în litigiu, a comportat diferite interpretări în Normele metodologice adoptate în aplicarea acestei legi, modificate și completate în timp (H.G. nr. 20/1996 în forma inițială, H.G. nr. 11/1997, de modificare și completare a H.G. nr. 20/1996) și prin Legea nr. 213/1998. Or, prin decizia de casare anterioară, s-a stabilit tocmai obligația instanței de a verifica valabilitatea fiecăruia dintre contracte în raport de actul normativ sub imperiul căruia s-a încheiat. În cauză, actele juridice contestate de reclamant au fost încheiate la momente diferite, fie sub imperiul H.G. nr. 20/1996 în forma nemodificată, fie sub cel al H.G. nr. 11/1997, respectiv sub imperiul Legi nr. 213/1998, aspect în raport de care stabilirea caracterului legal sau nu al fiecăreia dintre vânzări implica analiza modalității de preluare a imobilului de către stat, împrejurarea că trecerea bunului la stat a avut loc în temeiul unui act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind suficientă pentru ca preluarea să fie considerată cu titlu valabil (aceasta pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul H.G. nr. 11/1997 și al Legii nr. 213/1998). Și din perspectiva acțiunii în revendicare, era importantă analiza modalității de preluare a imobilului, deoarece, nefiind incidentă Legea nr. 10/2001 în speță, astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil prin prima decizie de casare, nr. 7234 din 27 septembrie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obligatorie pentru instanța de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., soluționarea acestei acțiuni se realizează în raport de regulile prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., care constituie și temeiul juridic invocat de reclamant pentru acțiunea în revendicare. Or, din perspectiva acestor reguli, premisa importantă în soluționarea acțiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului. În concluzie, cum instanța de apel nu a procedat în sensul arătat mai sus, rezumându-se la indicarea contractelor perfectate în cauză, la indicarea actelor normative sub imperiul cărora acestea au fost încheiate și la concluzionarea, nefundamentată legal, că înstrăinările au fost corecte, decizia pronunțată de această instanță va fi casată, în urma admiterii recursului declarat de reclamant, și se va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, care urmează să motiveze soluția pe care o va pronunța în prezentul litigiu cu respectarea tuturor exigențelor prevăzute în art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la cele arătate în prezenta decizie. În speță, este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nemotivarea deciziei provocând reclamantului vătămarea cerută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care analiza modalității de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950 nu se poate face direct în recurs, în absența acestor verificări nu se poate exercita de prezenta instanță controlul judiciar asupra soluției pronunțate de Curtea de Apel, iar reclamantul nu-și poate exercita dreptul la apărare asupra celor stabilite în faza apelului în legătură cu problemele în discuție. Prin urmare, primul motiv de recurs este fondat. Criticile de fond privind motivele pentru care contractele atacate ar fi nule absolut nu pot fi cercetate de prezenta instanță, față de soluția de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în baza considerentelor arătate. 2. Susținerile prezentate în cadrul acestui motiv de recurs sunt întemeiate pentru considerentele prezentate în analiza motivului de recurs anterior. În plus, instanța de apel a considerat greșit ca fiind nerelevantă analiza modalității de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950, deoarece legea ar declara preluarea realizată în baza acestui act normativ ca având caracter abuziv. Legea nr. 10/2001 este actul normativ care definește ca fiind „abuzivă” preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a)]. Dar, pentru considerentele precedente, legea actuală de reparație nu este incidentă în cauză, fiind fundamentală analiza preluării din perspectiva acestui act normativ, în condițiile în care, cum s-a arătat deja, actele normative în raport de care trebuie verificate vânzările în litigiu au comportat o evoluție în timp în legătură cu interpretarea noțiunii de preluare „cu titlu”, menționată în art. 1 din Legea nr. 112/1995. 3. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs în legătură cu calitatea de părți a cumpărătorilor M. în dosarul primei instanțe sunt corecte, dar nu vor determina schimbarea soluției instanței de apel în legătură cu necercetarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste persoane, soluție care este legală pentru următoarele considerente: Astfel, este adevărat că reclamantul a solicitat, în dosarul primei instanțe, la data de 08 martie 2001, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat de M.D. și M.E., aceste persoane fiind citate în cauză, în calitate de pârâți, ulterior fiind introdus în cauză, în calitate de moștenitor de pe urma acestora, M.L.M. Cu toate acestea, cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M. nu mai putea fi analizată de instanța de apel și, în mod evident, nu poate fi examinată nici în rejudecare, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunțată în apel, respectiv decizia nr. 354/A din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părți din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se și actul juridic încheiat de M., iar acțiunea în revendicare a fost admisă, mai puțin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de M.D. și M.E. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, ceea ce înseamnă că hotărârea sus-menționată a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluției pronunțate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M.D. și M.E., în temeiul art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) C. civ., nemaiputând fi reformată ca urmare a declarării prezentului recurs. Ca urmare, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu se poate verifica, în rejudecare, acțiunea reclamantului pentru imobilul dobândit de Merei prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, dar nu pentru considerentele arătate în decizia recurată, ci pentru argumentele arătate mai sus, care le înlocuiesc pe cele ale Curții de Apel. 4. Și criticile referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel în legătură cu acțiunea în revendicare formulată de reclamant sunt, pe deplin, corecte. Astfel, hotărârea Curții de Apel nu conține niciun argument în legătură cu soluția pronunțată în revendicare, fiind încălcate, în consecință, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunțării motivelor de fapt și de drept care au fundamentat convingerea instanței în pronunțarea soluției, precum și a celor pentru care a înlăturat cererile părților. Nefiind prezentate argumentele pentru care s-a respins acțiunea în revendicare, prin decizia recurată, nu se poate considera că instanța de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei și nici nu se poate exercita controlul judiciar asupra modalității de aplicare a legii la situația de fapt ce ar fi trebuit stabilită de instanța anterioară, fiind întrunite, în consecință, cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Spre deosebire de primul motiv de recurs examinat prin hotărârea de față, Înalta Curte nu a considerat că se impune cercetarea criticilor formulate în cadrul prezentului punct din cererea de recurs din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci a art. 304 pct. 7 din același cod. Aceasta deoarece, chiar dacă se face referire la aceeași decizie de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, care ar fi dezlegat problema motivării acțiunii în revendicare, nu se poate constata încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei respective în legătură cu aspectul în discuție. Astfel, ceea ce s-a reținut, prin decizia de casare sus-menționată, a fost împrejurarea că pârâții persoane fizice au fost chemați în judecată doar pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, că pârâții au fost obligați, în mod nediferențiat, să lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu reclamantului și că, în caz de admitere a acțiunii în revendicare, instanța va stabili obligația de restituire doar în limitele învestirii. Or, cum instanța de apel a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, deci, și acțiunea în revendicare, nu se poate reține că s-ar fi încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, care vizau respectarea limitelor de învestire stabilite de reclamant în primă instanță, în caz de admitere a acțiunii în revendicare. Pentru aceste motive, prezenta instanță a considerat că verificarea criticilor de la pct. 4 din cererea de recurs trebuie să se realizeze din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a pct. 5 din același cod. Instanța de rejudecare va ține seama, însă, de cele stabilite prin decizia de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, în legătură cu limitele învestirii primei instanțe în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamant, urmând a motiva soluția ce o va pronunța în revendicare raportat și la aspectul dezlegat de Înalta Curte, prin decizia menționată. 5. Recurentul susține că statul trebuie să-i restituie și acele părți din imobil, apartamente și terenul aferent acestora, nevândute și care fac sau au făcut obiectul unor contracte de închiriere (et. 1, apartamentul 2 – C.I.; parter, apartamentul 1 – T.D., apartamentul liber prin deces; parter – P.N.; parter – C.C.). Într-adevăr, solicitând, prin acțiunea introductivă de instanță, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i retrocedeze întreg imobilul situat în București, format din două corpuri de clădire și terenul aferent, în suprafață de 336 m.p., este fără dubiu că reclamantul a înțeles să pretindă, în dosarul primei instanțe, și acele părți din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând, astfel, în proprietatea pârâtului. În plus, reclamantul nu a renunțat, pe parcursul procesului, la această cerere; în consecință, prima instanță a rămas învestită cu aceasta. Curtea de Apel nu a motivat în niciun fel soluția pronunțată în legătură cu imobilul revendicat și care a rămas în proprietatea statului, încălcând, și sub acest aspect, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Sunt întrunite, în consecință, cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului și din această perspectivă. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte de Apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va proceda la analiza fiecăruia dintre contractele de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute, în raport de actele normative sub imperiul cărora au fost încheiate aceste contracte, mai puțin, cel încheiat de M.D. și M.E., și va motiva soluția ce urmează să o pronunțe cu respectarea cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; de asemenea, va soluționa motivat acțiunea în revendicare, în limitele de învestire stabilite atât prin decizia de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cât și prin prezenta decizie. II. Referitor la recursul declarat de reclamant împotriva încheierii pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 septembrie 2011, și acesta va fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., dar nu pentru motivele invocate de reclamant, a căror analiză nu se mai impune, ci determinat de împrejurarea că, fiind casată decizia nr. 457/A din 28 aprilie 2011, a cărei lămurire a fost solicitată, nu mai subzistă obiectul cererii de lămurire formulate în temeiul art. 281 1 C. proc. civ. Prin urmare, va fi modificată încheierea atacată, în sensul că se va respinge cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca rămasă fără obiect.