ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7227/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7227/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 03 martie 2000, pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reclamantul N.F.I. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul

General al Municipiului București, solicitând instanței să dispună retrocedarea

imobilului situat în București, sector 1, compus din două corpuri de casă și teren

în suprafață de 336 m.p.

La data de 26

octombrie 2000, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat

constatarea nulității absolute a mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, în contradictoriu cu pârâții B.M., B.S., P.P., P.S.,

P.V., P.D.C., A.M. și SC R.V. SA.

La data de 08 martie 2001,

reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiate în baza aceleiași legi, în contradictoriu cu pârâții M.D., M.E. și Municipiul

București, prin Primarul General.

Pe parcursul procesului

s-a dispus introducerea în cauză a pârâților P.I., moștenitor al pârâtei P.S., decedată

anterior sesizării instanței și P.L.L., moștenitor al pârâtului P.P., decedat anterior

sesizării instanței.

Prin sentința civilă

nr. 1945 din 20 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondată, acțiunea reclamantului N.F.I.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că, la data naționalizării,

autorul său era exceptat de la naționalizare în baza art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamantul N.F.I. și pârâții B.M., B.S., P.V., P.D.C., M.L. (moștenitorul

lui M.D., alături de M.E.), M.E. și P.I.

Prin decizia civilă

nr. 523/A din 19 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a admis apelul declarat de pârâți și a respins, ca nefondat, apelul formulat de

reclamantul N.F.I.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut că imobilul în litigiu cade sub incidența Legii nr. 10/2001,

care vizează și imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât analiza respectării

condițiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în prezentul litigiu, este nerelevantă,

preluarea bunului în temeiul acestui act normativ fiind, oricum, caracterizată ca

fiind „abuzivă” din perspectiva legii de reparație.

Cât privește acțiunea

în nulitate, aceasta este neîntemeiată, deoarece noțiunea de „titlu” din perspectiva

H.G. nr. 20/1996, republicată, în vigoare la data încheierii contractelor viza doar

existența unui act normativ în baza căruia să fi operat preluarea, iar nu conformitatea

măsurii naționalizării cu prevederile legale în vigoare la data respectivă. Prin

urmare, imobilele înstrăinate puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, iar, în favoarea

pârâților, operează prezumția de bună credință la perfectarea actelor juridice în

discuție.

Apelul declarat de pârâți

a fost admis sub aspectul acordării, în favoarea acestora, a cheltuielilor de judecată

efectuate în primă instanță.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă

nr. 7234 din 27 septembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamantul N.F.I.

împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat această hotărâre și a trimis cauza,

spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei

decizii, instanța de recurs a reținut că acțiunea a fost înregistrată la data de

03 martie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ.; dispozițiile legii speciale nu sunt incidente

în cauză, nefiind relevant că, la data soluționării litigiului în apel, acestea

intraseră în vigoare. Aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă dacă exista

opțiunea reclamantului în acest sens, față de dispozițiile art. 47 din actul normativ

în discuție. Or, reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 354/A din 30 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelanții pârâți B.S., B.Ș.F. (moștenitorul pârâtului B.M.), M.L., M.E., P.V.,

P.D.C., P.I., C.A. (moștenitoarea pârâtului A.M.) și P.L.L. împotriva sentinței

civile nr. 1945 din 20 decembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul reclamant N.F.I. împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâții P.P., B.M. și B.S., P.S., P.V.

și P.D.C. și, respectiv, A.M.

I-a obligat pe pârâți

să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului imobilul situat

în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 336 m.p. și două corpuri

de clădire, mai puțin apartamentele ocupate de M.D. și M.E. cu contractul de vânzare-cumpărare

din 1997, D.S. și D.G. cu contractul de vânzare-cumpărare din 1997 și M.L. și M.I.

cu contractul de vânzare-cumpărare din 1999.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut că excepția lipsei calității procesuale active este nefondată,

reclamantul depunând la dosarul cauzei toate actele de stare civilă din care rezultă

că este moștenitorul autorului M.M.F.

Pe fondul litigiului,

față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare în legătură cu respectarea

temeiului juridic invocat de reclamant, instanța de apel a reținut că nu poate proceda

la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci doar a dispozițiilor dreptului

comun, respectiv art. 480 C. civ. și art. 948 C. civ.

În ceea ce privește apelul

reclamantului, Curtea a constatat că statul nu a preluat, cu titlu, imobilul aflat

proprietatea autorului M.F., deoarece acesta era medic la data naționalizării, fiind

exceptat de la luarea acestei măsuri în condițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Nu s-a făcut dovada că

autorul reclamantului ar fi fost exploatator de locuințe și, chiar dacă acesta ar

fi avut, în proprietate, mai multe locuințe închiriate, nu i s-ar fi putut aplica

sancțiunea naționalizării, atâta vreme cât contractele de închiriere erau recunoscute

de către legiuitor ca acte juridice legale, iar, pentru eventualele venituri realizate

de proprietar din chirii, statul percepea impozit.

Independent de aceste

considerații, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil al statului,

în prezent, întrucât el contravine atât Constituției din 1948, cât și Declarației

Universale a Drepturilor Omului, pe care România o ratificase.

În ceea ce privește Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravine

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Prin actul naționalizării, Statul Român

a exercitat o ingerință în dreptul de proprietate al autorului reclamantului, care

a fost lipsită de bază legală și, prin urmare, imobilul s-a aflat, de la naționalizare

și până în momentul vânzării către chiriașii cumpărători, în posesia statului de

facto, fără un titlu valabil.

Trecând la analiza valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriașii cumpărători

pârâți, se constată că acestea s-au perfectat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat că

Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situația bunurilor, imobile cu destinația

de locuințe, față de care statul deținea un titlu de proprietate valabil.

Întrucât, în speță, așa

cum s-a arătat mai sus, statul nu a deținut imobilul cu titlu valabil, nu putea

să aibă loc înstrăinarea apartamentelor ocupate de chiriașii cumpărători, în temeiul

art. 9 din lege.

Plecând de la faptul că

statul nu a avut niciodată, în proprietate, imobilul în litigiu, acesta nici nu-l

putea înstrăina chiriașilor cumpărători, potrivit principiului „nemo plus juris

ad alium transferre potest, quam ipse habet”, critica apelantului reclamant pe acest

aspect fiind fondată.

Potrivit dispozițiilor

art. 948 C. civ., cauza licită este o condiție esențială pentru valabilitatea unei

convenții, lipsa acesteia ducând la nulitatea absolută a actului juridic.

Curtea a constatat că

vânzarea către chiriașii cumpărători apelanți pârâți a apartamentelor din imobil,

în temeiul unei legi inaplicabile, este lipsită de cauză licită, ceea ce atrage

admiterea capătului de acțiune vizând nulitatea celor cinci contracte de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește revendicarea

imobilului, se constată că reclamantul are un titlu valabil de proprietate, dobândit

prin succesiune de la adevăratul proprietar, în timp ce nici statul și nici pârâții

persoane fizice nu pot opune titluri valabile, împrejurare care duce, în baza

art. 480 C. civ., la admiterea acestui capăt de acțiune.

Curtea a constatat, însă,

că, în afara contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, statul a mai înstrăinat

o parte din apartamentele din imobil unor chiriași cumpărători care nu au fost parte

în prezenta cauză, respectiv s-au încheiat următoarele contracte de vânzare-cumpărare:

din 1997 cu M.D. și M.E. (apartamentul nr. 1, parter), din 1997 cu D.S. și D.G.

(apartamentul nr. 3, et. 2) și din 1999 cu M.L. și M.I. (apartamentul nr. 4, mansardă).

Cum aceste apartamente

au ieșit din posesia statului prin încheierea acestor contracte și cum cumpărătorii

posesori nu sunt părți în prezenta cauză, Curtea a admis, în parte, acțiunea în

revendicare, doar pentru partea de imobil în litigiu, nu și pentru aceste apartamente.

Având în vedere că pârâții

apelanți au căzut în pretenții prin admiterea acțiunii, nu a fost primită critica

lor vizând cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs B.S., B.Ș.F., P.V., P.D.C., P.I., C.A., SC R.V. SA și Municipiul

București, prin Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursurile și a casat decizia atacată,

dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

A reținut instanța de

recurs că sunt fondate criticile comune ale tuturor pârâților cu privire la cele

cinci contracte de înstrăinare, deoarece:

- toate contractele menționate

au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite,

în perioada 13 noiembrie 1996-22 martie 2000;

- actul normativ precitat

viza doar imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului

sau altor persoane juridice după 06 martie 1945, „cu titlu”, noțiune al cărei înțeles

era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi;

- normele metodologice

în discuție, aprobate, inițial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical

modificate și completate prin H.G. nr. 11/1997, în privința textului referitor la

înțelesul sintagmei „cu titlu”;

- prin urmare, analiza

îndeplinirii condițiilor de validitate a celor cinci contracte trebuia realizată

diferențiat, potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

în vigoare la data încheierii fiecărui act de înstrăinare.

Instanța de apel a analizat,

global, validitatea actelor de înstrăinare contestate de reclamant, pornind de la

înțelesul atribuit sintagmei „cu titlu” prin art. 1 alin. (2) și (4) din H.G.

nr. 11/1997, precum și de la noțiunea „titlu valabil”, introdusă prin art. 6 al

Legii nr. 213/1998.

De asemenea, a fost apreciată

fondată și critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., formulată de recurenții

persoane fizice, deoarece, deși au fost chemați în judecată numai pentru constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor încheiate

conform prevederilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel i-a obligat pe pârâți,

fără nicio diferențiere, să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită

posesie, imobilul revendicat.

Toate celelalte critici

au fost apreciate ca fiind nefondate.

Așa fiind, conform

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., toate recursurile au fost admise, în sensul

casării ultimei hotărâri și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel,

care va analiza îndeplinirea condițiilor de validitate a contractelor de înstrăinare

contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor și, în ipoteza

admiterii capătului de cerere privitor la revendicare, va stabili obligația de restituire

a imobilului doar în limita învestirii.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile declarate

de pârâții B.S. și B.Ș.F., P.V. și P.D.C., M.L.M. (moștenitorul lui M.D. și M.E.),

P.C.M. (moștenitoarea lui M.D. și M.E.), C.A. (moștenitor al defunctului A.M.),

P.L.L. (moștenitorul lui P.P.), P.I. (moștenitorul lui P.S.), s-a schimbat, în tot,

sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant,

astfel cum a fost completată, ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamant

împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

În pronunțarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

S-au încheiat următoarele

contracte de vânzare-cumpărare:

din 09 iulie 1997 încheiat cu P.P.

Fiind încheiat la 09

iulie 1997, a fost supus reglementării Normelor metodologice nr. 11 din 29

ianuarie 1997, publicate în M. Of. din 04 februarie 1997.

Se reține că a fost încheiat

conform art. 1-13 din Cap. I al Normelor metodologice din H.G. nr. 11/1997, avându-se

în vedere precizările referitoare la „titlul valabil” (art. 1 din Norme).

încheiat cu P.S. din 14 mai 1997.

La cel ca și în cazul

celuilalt contract, se reține că s-a încheiat conform Normelor metodologice aprobate

prin H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998.

încheiat cu P.V. și P.D.C. la 01 iulie 1997.

La fel, și acesta s-a

încheiat cu respectarea Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și

a Legii nr. 213/1998.

încheiat cu A.M. la 22 martie 2000.

Și la acest contract s-au

respectat Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998.

Toate aceste contracte

se găsesc în dosarul de fond al Tribunalului București și au fost încheiate de SC

R.V. SA.

încheiat de SC R. SA cu M.D. la 03 aprilie 1997.

Și acest contract a fost

încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 și al

Legii nr. 213/1998 și se află la dosarul de fond.

încheiat între SC R.V. SA, B.M. și B.S. la 13 noiembrie 1996.

Acest contract a fost

încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20 din 17

ianuarie 1996, publicate în M. Of. nr. 16/23.01.1996.

La acest contract nu era

definită (ca în H.G. nr. 11/1997) noțiunea „titlu valabil”.

Este de remarcat că, prin

acțiunea principală, reclamantul N.F.I. a solicitat retrocedarea imobilului din

București, sector 1, naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, apoi a depus o

precizare, prin care a solicitat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare,

cu motivarea că au fost încheiate cu încălcarea Normelor metodologice ale Legii

nr. 112/1995, cele prevăzute de H.G. nr. 20/1996 și, ulterior, cele prevăzute de

H.G. nr. 11/1997. La dosar fond s-a depus și contractul din 03 aprilie 1997, încheiat

de SC R. SA cu M.D. și M.E.

În concluziile scrise,

reclamantul a solicitat constatarea nulității a șase contracte de vânzare-cumpărare,

cele din acțiunea completatoare, precum și contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de M.

Referitor la numiții M.D.

și M.E. (care nu au fost părți în dosarul de fond), instanța nu poate fi învestită,

nici în apel, nici în recurs, dacă aceasta nu s-a realizat în dosarul instanței

de fond.

Curtea a constatat, astfel,

că urmează a se pronunța asupra nulității numai în ceea ce privește cele cinci contracte

de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acțiune în dosarul instanței de fond

și care, evident, sunt corecte.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998

(publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998) definește noțiunea de „titlu valabil” în

sensul bunurilor care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției,

a tratatelor de drept internațional la care România este parte și a legilor în vigoare

la data preluării de către stat.

Or, instanța supremă a

stabilit că, în cauză, nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece nu a existat

(inclusiv din partea reclamantului) vreo notificare întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 112/1995, probleme juridice dezlegate, de care, în rejudecare, Curtea va ține

seama.

În raport de art. 6 din

Legea nr. 213/1998, care definește noțiunea de „titlu valabil”, discuția referitoare

la Decretul nr. 92/1950 nu mai are relevanță, dispozițiile legii statuând că imobilele

preluate în baza acestui decret au fost trecute în proprietatea statului, în mod

abuziv, în condițiile aplicării și Normelor metodologice emise prin H.G. nr. 20/1996

și H.G. nr. 11/1997. Aceste acte nu pot fi aplicabile retroactiv.

Ca atare, reținând, că,

în mod corect, s-au vândut apartamentele chiriașilor, cu respectarea actelor normative

în vigoare la data întocmirii celor cinci contracte, instanța de apel a constatat

că acțiunea reclamantului este nefondată.

Așa fiind, nici motivele

de apel ale reclamantului nu pot fi primite, cele cinci contracte, ca și problema

nulității contractelor (singurul aspect ce se cere clarificat de instanța supremă)

fiind neîntemeiate.

Prin urmare, conform

art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâți, a schimbat, în

tot, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea principală

și completată.

Pentru aceleași considerente,

conform art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul

N.F.I.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Apelantul reclamant a

formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 457/A din 28

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., menționând

că, în ipoteza în care acțiunea formulată de acesta a fost respinsă de prima instanță,

nu rezultă din decizie în ce sens a fost schimbată, în tot, sentința atacată.

Prin încheierea pronunțată

la data de 22 septembrie 2011, de către aceeași instanță, s-a respins cererea de

lămurire a dispozitivului deciziei sus-menționate, formulată de reclamant, ca nefondată.

Instanța de apel a considerat

că nu se justifică lămurirea dispozitivului deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011,

deoarece Curtea a indicat, în mod expres, că, urmare a admiterii apelului pârâților,

a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea principală.

Ca atare, nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înțelesului neechivoc al dispoziției

instanței, referitor la ceea ce vizează schimbarea, în tot, a hotărârii tribunalului,

dispoziția acesteia, astfel cum a fost schimbată, fiind prevăzută în teza finală

a alin. al doilea din dispozitivul deciziei.

Reclamantul a declarat

recurs atât împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cât și împotriva

încheierii pronunțate de aceeași instanță la data de 22 septembrie 2011.

I. Decizia civilă nr.

457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost criticată, în temeiul

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor de validitate ale contractelor a

căror nulitate a fost solicitată, în raport de cadrul juridic existent la data încheierii

lor, simpla enumerare a actelor normative sub imperiul cărora s-a încheiat fiecare

contract (enumerare adesea greșita, anume, „contracte încheiate în 1997, în temeiul

Legii nr. 213/1998 - a se vedea pct. 2, 3, 6 a deciziei recurate), cu mențiunea

că vânzarea s-a făcut cu respectarea acestor dispoziții, nu poate fi considerată

analiza și motivarea impuse prin decizia de casare.

Daca ar fi analizat aceste

condiții în limitele dispozițiilor deciziei de recurs, instanța de apel ar fi constatat

că actele juridice menționate sunt lovite de nulitate absolută.

- Contractul din 13

noiembrie 1996 este nul absolut față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 20/1996, nemodificată, și de împrejurarea că statul nu are titlu pentru imobil,

Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ care contravenea art. 10 din Constituția

în vigoare în anul 1948, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

- Contractele din 09

iulie 1997, din 14 mai 1997, din 01 iulie 1997 și din 03 aprilie 1997 sunt nule

absolut, deoarece au fost încheiate cu încălcarea art. 1 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997. Astfel,

preluarea acestor imobile a avut loc cu nerespectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

- Contractul din 22

martie 2000 este nul absolut, deoarece vizează o parte dintr-un imobil preluat fără

titlu, conform Legii nr. 112/1995 coroborată cu H.G. nr. 20/1996, modificată prin

H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998, și este încheiat după notificarea din 16

decembrie 1999 făcută către SC R.V. SA, de a nu vinde, și după introducerea acțiunii

la instanță – 03 martie 2000.

Vânzarea de către stat

a imobilului pretins prin acțiune a fost efectuată cu încălcarea art. 9 din Legea

nr. 112/1995, actele juridice respective având o cauză ilicită.

mod greșit, consideră că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, discutarea preluării

în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu mai are relevanță.

Pentru a se stabili dacă

actele de înstrăinare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate cu respectarea

Legii nr. 112/1995 și a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr.

20/1996 și H.G. nr. 11/1997, se impune analizarea noțiunii „de titlu”, ce se face

tocmai prin raportare la actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950. Discuția

preluării în baza Decretul nr. 92/1950 este imperios necesară și indispensabilă

soluționării cauzei.

fără niciun temei, că pârâții M.D. și M.E. nu au fost părți în dosarul de fond și,

ca atare, instanța nu poate fi învestită cu cererea în nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de aceștia, direct în apel. Din analiza actelor dosarului

de fond, rezultă că au fost chemați în judecată la data 08 martie 2001, figurând

ca pârâți în sentința nr. 1945 din 20 decembrie 2001 și în încheierea din 13

decembrie 2001, ce face parte integrantă din aceasta, instanța de apel trebuind

să se pronunțe și asupra validității contractului de înstrăinare încheiat de aceste

părți. De asemenea, pârâții menționați au formulat apel împotriva sentinței indicate,

fiind menționați ca apelanți pârâți (prin moștenitorii lor) chiar în decizia recurată.

motivează respingerea apelului reclamantului în ceea ce privește cererea în revendicare.

Astfel, instanța de casare

a menționat că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, în ipoteza admiterii capătului

de cerere în revendicare, va stabili obligația de restituire a imobilului în limitele

învestirii.

Soluția dată acțiunii

în revendicare este lipsită de temei legal, având în vedere împrejurarea că statul

nu a preluat „cu titlu” imobilul în litigiu. Autorul recurentului nu a pierdut calitatea

de proprietar al imobilului revendicat, având un titlu valabil de la dobândirea

imobilului, în anul 1933, calitate pe care a transmis-o părții, prin succesiune.

În această situație, recurentului nu i se poate opune de către stat sau persoane

fizice titluri valabile de proprietate.

din 29 martie 2007, în imobilul în litigiu se află și apartamente nevândute, cu

privire la care instanța a fost învestită și care trebuia retrocedate împreuna cu

terenul aferent acestora.

Recurentul reclamant a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în tot, a deciziei civile nr. 457/A

din 28 aprilie 2011, iar, pe fond, admiterea cererii, așa cum a fost completată.

II. Încheierea din 22

septembrie 2011 a aceleiași instanțe a fost criticată, în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Prin decizia recurată,

s-a menținut soluția instanței de fond, prin care s-a respins acțiunea, dar, în

dispozitivul hotărârii instanței de apel, se arată că se schimbă, în tot, sentința

apelată; în consecință, ar fi trebuit să apară o soluție diferită de cea inițială,

de respingere. În atare situație, când soluția din apel este identică cu cea de

la fond (de respingere), se impune a se lămuri în ce sens s-a schimbat, în tot,

hotărârea primei instanțe.

În concluzie, încheierea

prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei recurate este

netemeinică și nelegală.

Intimații pârâți nu au

formulat întâmpinare.

I. Analizând decizia civilă

recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

se referă la încălcarea deciziei de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în ceea

ce privește obligația stabilită prin această hotărâre în sarcina instanței de rejudecare,

de a motiva soluția ce o va pronunța asupra acțiunii în nulitate cu referire la

fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, în raport de actele normative în

vigoare la data perfectării fiecărui act juridic.

Prin urmare, se invocă

încălcarea dispozițiilor obligatorii din decizia de casare în legătură cu modalitatea

în care a fost motivată hotărârea instanței de apel, critici care se circumscriu

motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din

același Cod.

Astfel cum, în mod corect,

a susținut și recurentul, instanța de apel, în rejudecare, s-a limitat să menționeze

contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite părți din imobilul în

litigiu, să redea actele normative în vigoare la data perfectării lor (în cazul

unora dintre contracte, actele normative fiind indicate greșit – Legea nr. 213/1998

pentru contracte încheiate în anul 1997) și să arate că aceste acte juridice respectă

textele de lege relevante din actele normative respective, concluzionând că apartamentele

dobândite de cumpărătorii chiriași au fost vândute în mod corect.

De asemenea, Curtea a

considerat că este nerelevantă examinarea modalității de preluare a imobilului din

perspectiva cerințelor legale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, deși o asemenea

analiză era fundamentală în soluționarea cauzei, atât în ceea ce privește acțiunea

în nulitate, cât și în ceea ce privește acțiunea în revendicare.

Referitor la acțiunea

în nulitate, verificarea preluării raportat la Decretul nr. 92/1950 era importantă

tocmai determinat de împrejurarea că noțiunea „cu titlu” din Legea nr. 112/1995,

fundamentală în stabilirea legalității înstrăinărilor care au avut loc pentru imobilul

în litigiu, a comportat diferite interpretări în Normele metodologice adoptate în

aplicarea acestei legi, modificate și completate în timp (H.G. nr. 20/1996 în forma

inițială, H.G. nr. 11/1997, de modificare și completare a H.G. nr. 20/1996) și prin

Legea nr. 213/1998.

Or, prin decizia de casare

anterioară, s-a stabilit tocmai obligația instanței de a verifica valabilitatea

fiecăruia dintre contracte în raport de actul normativ sub imperiul căruia s-a încheiat.

În cauză, actele juridice

contestate de reclamant au fost încheiate la momente diferite, fie sub imperiul

H.G. nr. 20/1996 în forma nemodificată, fie sub cel al H.G. nr. 11/1997, respectiv

sub imperiul Legi nr. 213/1998, aspect în raport de care stabilirea caracterului

legal sau nu al fiecăreia dintre vânzări implica analiza modalității de preluare

a imobilului de către stat, împrejurarea că trecerea bunului la stat a avut loc

în temeiul unui act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind suficientă

pentru ca preluarea să fie considerată cu titlu valabil (aceasta pentru contractele

de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul H.G. nr. 11/1997 și al Legii nr. 213/1998).

Și din perspectiva acțiunii

în revendicare, era importantă analiza modalității de preluare a imobilului, deoarece,

nefiind incidentă Legea nr. 10/2001 în speță, astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil

prin prima decizie de casare, nr. 7234 din 27 septembrie 2005, a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obligatorie pentru

instanța de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., soluționarea acestei acțiuni

se realizează în raport de regulile prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 480

C. civ., care constituie și temeiul juridic invocat de reclamant pentru acțiunea

în revendicare. Or, din perspectiva acestor reguli, premisa importantă în soluționarea

acțiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalității de preluare a imobilului

de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câștig de cauză celui care

a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

În concluzie, cum instanța

de apel nu a procedat în sensul arătat mai sus, rezumându-se la indicarea contractelor

perfectate în cauză, la indicarea actelor normative sub imperiul cărora acestea

au fost încheiate și la concluzionarea, nefundamentată legal, că înstrăinările au

fost corecte, decizia pronunțată de această instanță va fi casată, în urma admiterii

recursului declarat de reclamant, și se va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași

curte de apel, care urmează să motiveze soluția pe care o va pronunța în prezentul

litigiu cu respectarea tuturor exigențelor prevăzute în art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., raportat la cele arătate în prezenta decizie.

În speță, este incident

motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nemotivarea deciziei

provocând reclamantului vătămarea cerută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în

condițiile în care analiza modalității de preluare din perspectiva Decretului

nr. 92/1950 nu se poate face direct în recurs, în absența acestor verificări nu

se poate exercita de prezenta instanță controlul judiciar asupra soluției pronunțate

de Curtea de Apel, iar reclamantul nu-și poate exercita dreptul la apărare asupra

celor stabilite în faza apelului în legătură cu problemele în discuție.

Prin urmare, primul motiv

de recurs este fondat.

Criticile de fond privind

motivele pentru care contractele atacate ar fi nule absolut nu pot fi cercetate

de prezenta instanță, față de soluția de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în

baza considerentelor arătate.

în cadrul acestui motiv de recurs sunt întemeiate pentru considerentele prezentate

în analiza motivului de recurs anterior.

În plus, instanța de apel

a considerat greșit ca fiind nerelevantă analiza modalității de preluare din perspectiva

Decretului nr. 92/1950, deoarece legea ar declara preluarea realizată în baza acestui

act normativ ca având caracter abuziv. Legea nr. 10/2001 este actul normativ care

definește ca fiind „abuzivă” preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950

[art. 2 alin. (1) lit. a)]. Dar, pentru considerentele precedente, legea actuală

de reparație nu este incidentă în cauză, fiind fundamentală analiza preluării din

perspectiva acestui act normativ, în condițiile în care, cum s-a arătat deja, actele

normative în raport de care trebuie verificate vânzările în litigiu au comportat

o evoluție în timp în legătură cu interpretarea noțiunii de preluare „cu titlu”,

menționată în art. 1 din Legea nr. 112/1995.

acestui motiv de recurs în legătură cu calitatea de părți a cumpărătorilor M. în

dosarul primei instanțe sunt corecte, dar nu vor determina schimbarea soluției instanței

de apel în legătură cu necercetarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de aceste persoane, soluție care este legală pentru următoarele considerente:

Astfel, este adevărat

că reclamantul a solicitat, în dosarul primei instanțe, la data de 08 martie 2001,

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat

de M.D. și M.E., aceste persoane fiind citate în cauză, în calitate de pârâți, ulterior

fiind introdus în cauză, în calitate de moștenitor de pe urma acestora, M.L.M.

Cu toate acestea, cererea

în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M. nu mai

putea fi analizată de instanța de apel și, în mod evident, nu poate fi examinată

nici în rejudecare, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunțată în apel, respectiv

decizia nr. 354/A din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci

contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părți din imobilul în litigiu, printre

aceste contracte neregăsindu-se și actul juridic încheiat de M., iar acțiunea în

revendicare a fost admisă, mai puțin, printre altele, pentru apartamentul ocupat

de M.D. și M.E.

Reclamantul nu a formulat

recurs împotriva acestei decizii, ceea ce înseamnă că hotărârea sus-menționată a

intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluției pronunțate în legătură

cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M.D. și M.E., în temeiul art. 1200

pct. 4 și 1202 alin. (2) C. civ., nemaiputând fi reformată ca urmare a declarării

prezentului recurs.

Ca urmare, în mod corect,

instanța de apel a considerat că nu se poate verifica, în rejudecare, acțiunea reclamantului

pentru imobilul dobândit de Merei prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997,

dar nu pentru considerentele arătate în decizia recurată, ci pentru argumentele

arătate mai sus, care le înlocuiesc pe cele ale Curții de Apel.

la nemotivarea soluției instanței de apel în legătură cu acțiunea în revendicare

formulată de reclamant sunt, pe deplin, corecte.

Astfel, hotărârea Curții

de Apel nu conține niciun argument în legătură cu soluția pronunțată în revendicare,

fiind încălcate, în consecință, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care

vizează necesitatea enunțării motivelor de fapt și de drept care au fundamentat

convingerea instanței în pronunțarea soluției, precum și a celor pentru care a înlăturat

cererile părților.

Nefiind prezentate argumentele

pentru care s-a respins acțiunea în revendicare, prin decizia recurată, nu se poate

considera că instanța de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei și nici nu

se poate exercita controlul judiciar asupra modalității de aplicare a legii la situația

de fapt ce ar fi trebuit stabilită de instanța anterioară, fiind întrunite, în consecință,

cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Spre deosebire de primul

motiv de recurs examinat prin hotărârea de față, Înalta Curte nu a considerat că

se impune cercetarea criticilor formulate în cadrul prezentului punct din cererea

de recurs din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci a art. 304 pct. 7 din

același cod.

Aceasta deoarece, chiar

dacă se face referire la aceeași decizie de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009,

care ar fi dezlegat problema motivării acțiunii în revendicare, nu se poate constata

încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei respective în legătură cu aspectul

în discuție.

Astfel, ceea ce s-a reținut,

prin decizia de casare sus-menționată, a fost împrejurarea că pârâții persoane fizice

au fost chemați în judecată doar pentru constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, că pârâții au fost obligați, în mod nediferențiat,

să lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu reclamantului și

că, în caz de admitere a acțiunii în revendicare, instanța va stabili obligația

de restituire doar în limitele învestirii.

Or, cum instanța de apel

a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată,

deci, și acțiunea în revendicare, nu se poate reține că s-ar fi încălcat dispozițiile

obligatorii ale deciziei de casare, care vizau respectarea limitelor de învestire

stabilite de reclamant în primă instanță, în caz de admitere a acțiunii în revendicare.

Pentru aceste motive,

prezenta instanță a considerat că verificarea criticilor de la pct. 4 din cererea

de recurs trebuie să se realizeze din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

iar nu a pct. 5 din același cod.

Instanța de rejudecare

va ține seama, însă, de cele stabilite prin decizia de casare nr. 9689 din 26

noiembrie 2009, în legătură cu limitele învestirii primei instanțe în ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată de reclamant, urmând a motiva soluția ce o va

pronunța în revendicare raportat și la aspectul dezlegat de Înalta Curte, prin decizia

menționată.

că statul trebuie să-i restituie și acele părți din imobil, apartamente și terenul

aferent acestora, nevândute și care fac sau au făcut obiectul unor contracte de

închiriere (et. 1, apartamentul 2 – C.I.; parter, apartamentul 1 – T.D., apartamentul

liber prin deces; parter – P.N.; parter – C.C.).

Într-adevăr, solicitând,

prin acțiunea introductivă de instanță, obligarea pârâtului Consiliul General al

Municipiului București să-i retrocedeze întreg imobilul situat în București, format

din două corpuri de clădire și terenul aferent, în suprafață de 336 m.p., este fără

dubiu că reclamantul a înțeles să pretindă, în dosarul primei instanțe, și acele

părți din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând,

astfel, în proprietatea pârâtului. În plus, reclamantul nu a renunțat, pe parcursul

procesului, la această cerere; în consecință, prima instanță a rămas învestită cu

aceasta.

Curtea de Apel nu a motivat

în niciun fel soluția pronunțată în legătură cu imobilul revendicat și care a rămas

în proprietatea statului, încălcând, și sub acest aspect, dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Sunt întrunite, în consecință,

cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce

va conduce la admiterea recursului și din această perspectivă.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

reclamant împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași Curte de

Apel.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de trimitere va proceda la analiza fiecăruia dintre contractele de vânzare-cumpărare

pentru care s-a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute, în raport de

actele normative sub imperiul cărora au fost încheiate aceste contracte, mai puțin,

cel încheiat de M.D. și M.E., și va motiva soluția ce urmează să o pronunțe cu respectarea

cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; de asemenea, va soluționa motivat acțiunea

în revendicare, în limitele de învestire stabilite atât prin decizia de casare

nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, cât și prin prezenta decizie.

II. Referitor la recursul

declarat de reclamant împotriva încheierii pronunțate de către Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22

septembrie 2011, și acesta va fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., dar nu pentru motivele invocate de reclamant, a căror analiză nu se mai impune,

ci determinat de împrejurarea că, fiind casată decizia nr. 457/A din 28 aprilie

2011, a cărei lămurire a fost solicitată, nu mai subzistă obiectul cererii de lămurire

formulate în temeiul art. 281

1

C. proc. civ.

Prin urmare, va fi modificată

încheierea atacată, în sensul că se va respinge cererea de lămurire a dispozitivului

deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul N.F.I. împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Admite recursul declarat

de reclamant împotriva încheierii din 22 septembrie 20011 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică încheierea, în

sensul că respinge cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile sus-menționate,

ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 noiembrie 2012.