ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 319/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3.03.2000, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței să dispună retrocedarea imobilului situat în București, str. x A, compus din două corpuri de casă și teren în suprafață de 336 mp.

La 26.10.2000, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H. și SC I. SA.

La 8.03.2001, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza aceleiași legi, în contradictoriu cu pârâții J., K. și Municipiul București, prin Primarul General.

Pe parcursul procesului s-a dispus introducerea în cauză a pârâților L., moștenitor al pârâtei E., decedată anterior sesizării instanței și M., moștenitor al pârâtului D., decedat anterior sesizării instanței.

Prin Sentința civilă nr. 1945/20.12.2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului A..

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că, la data naționalizării, autorul său era exceptat de la naționalizare în baza art. II din Decretul nr. 92/1950.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâții B., C., F., G., N. (moștenitorul lui J., alături de K.), K. și L.

Prin Decizia civilă nr. 523 A/19.12.2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul declarat de pârâți și a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A.; a dispus obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 17.000.000 RON (ROL) cheltuieli de judecată către pârâți.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că imobilul în litigiu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, care vizează și imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât analiza respectării condițiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în prezentul litigiu, este nerelevantă, preluarea bunului în temeiul acestui act normativ fiind, oricum, caracterizată ca fiind "abuzivă" din perspectiva legii de reparație.

Cât privește acțiunea în nulitate, aceasta este neîntemeiată, deoarece noțiunea de "titlu", din perspectiva H.G. nr. 20/1996, republicată, în vigoare la data încheierii contractelor, viza doar existența unui act normativ în baza căruia să fi operat preluarea, iar nu conformitatea măsurii naționalizării cu prevederile legale în vigoare la data respectivă. Prin urmare, imobilele înstrăinate puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, iar, în favoarea pârâților, operează prezumția de bună credință la perfectarea actelor juridice în discuție.

Apelul declarat de pârâți a fost admis sub aspectul acordării, în favoarea acestora, a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 7234/27.09.2005, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat această hotărâre și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că acțiunea a fost înregistrată la 3.03.2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. dispozițiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că, la data soluționării litigiului în apel, acestea intraseră în vigoare. Aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă dacă exista opțiunea reclamantului în acest sens, față de dispozițiile art. 47 din actul normativ în discuție. Or, reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 354/A din 30.05.2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți C., O. (moștenitorul pârâtului B.), N., K., F., G., L., P. (moștenitoarea pârâtului H.) și M. împotriva Sentinței civile nr. 1945 din 20.12.2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a admis apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâții D., B. și C., E., F. și G. și, respectiv, H.

I-a obligat pe pârâți să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului imobilul situat în București, str. x A, compus din teren în suprafață de 336 mp și două corpuri de clădire, mai puțin apartamentele ocupate de J. și K. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, Q. și R. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și S. și T. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1999.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că excepția lipsei calității procesuale active este nefondată, reclamantul depunând, la dosarul cauzei, toate actele de stare civilă din care rezultă că este moștenitorul autorului U.

Pe fondul litigiului, față de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare în legătură cu respectarea temeiului juridic invocat de reclamant, instanța de apel a reținut că nu poate proceda la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci doar a dispozițiilor dreptului comun, respectiv art. 480 și art. 948 C. civ.

În ceea ce privește apelul reclamantului, Curtea a constatat că statul nu a preluat, cu titlu, imobilul aflat proprietatea autorului U., deoarece acesta era medic la data naționalizării, fiind exceptat de la luarea acestei măsuri în condițiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Nu s-a făcut dovada că autorul reclamantului ar fi fost exploatator de locuințe și, chiar dacă acesta ar fi avut, în proprietate, mai multe locuințe închiriate, nu i s-ar fi putut aplica sancțiunea naționalizării, atâta vreme cât contractele de închiriere erau recunoscute de către legiuitor ca acte juridice legale, iar, pentru eventualele venituri realizate de proprietar din chirii, statul percepea impozit.

Independent de aceste considerații, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil al statului, întrucât contravenea atât Constituției din 1948, cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului, pe care România o ratificase.

În ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Prin actul naționalizării, Statul Român a exercitat o ingerință în dreptul de proprietate al autorului reclamantului, care a fost lipsită de bază legală și, prin urmare, imobilul s-a aflat, de la naționalizare și până în momentul vânzării către chiriașii cumpărători, în posesia statului de facto, fără un titlu valabil.

Trecând la analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriașii cumpărători pârâți, se constată că acestea s-au perfectat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situația bunurilor, imobile cu destinația de locuințe, față de care statul deținea un titlu de proprietate valabil.

Întrucât, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, statul nu a deținut imobilul cu titlu valabil, nu putea să aibă loc înstrăinarea apartamentelor ocupate de chiriașii cumpărători, în temeiul art. 9 din Lege.

Plecând de la faptul că statul nu a avut niciodată, în proprietate, imobilul în litigiu, acesta nici nu-l putea înstrăina chiriașilor cumpărători, potrivit principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet", critica apelantului reclamant pe acest aspect fiind fondată.

Curtea a constatat că vânzarea către chiriașii cumpărători apelanți-pârâți a apartamentelor din imobil, în temeiul unei legi inaplicabile, este lipsită de cauză licită, ceea ce atrage admiterea capătului de acțiune vizând nulitatea celor cinci contracte de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește revendicarea imobilului, s-a constatat că reclamantul are un titlu valabil de proprietate, dobândit prin succesiune de la adevăratul proprietar, în timp ce nici statul și nici pârâții persoane fizice nu pot opune titluri valabile, împrejurare care duce, în baza art. 480 C. civ., la admiterea acestui capăt de acțiune.

Curtea a constatat, însă, că, în afara contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, statul a mai înstrăinat o parte din apartamentele din imobil unor chiriași cumpărători care nu au fost parte în prezenta cauză, respectiv s-au încheiat următoarele contracte de vânzare-cumpărare: nr. x/1997 cu J. și K. (apartamentul nr. x, parter), nr. 528/1/1997 cu Q. și R. (apartamentul nr. x) și nr. 1006/1/1999 cu S. și T. (apartamentul nr. x, mansardă).

Cum aceste apartamente au ieșit din posesia statului prin încheierea acestor contracte și cum cumpărătorii posesori nu sunt părți în prezenta cauză, Curtea a admis, în parte, acțiunea în revendicare, doar pentru partea de imobil în litigiu, nu și pentru aceste apartamente.

Având în vedere că pârâții apelanți au căzut în pretenții prin admiterea acțiunii, nu a fost primită critica lor vizând cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs C., O., F., G., L., P., M., SC I. SA și Municipiul București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 9689 din 26.11.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile și a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

A reținut instanța de recurs că sunt fondate criticile comune ale tuturor pârâților cu privire la cele cinci contracte de înstrăinare, deoarece:

- toate contractele menționate au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite, în perioada 13.11.1996-22.03.2000;

- actul normativ precitat viza doar imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice după 6 martie 1945, "cu titlu", noțiune al cărei înțeles era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi;

- normele metodologice în discuție, aprobate, inițial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical modificate și completate prin H.G. nr. 11/1997, în privința textului referitor la înțelesul sintagmei "cu titlu"

- prin urmare, analiza îndeplinirii condițiilor de validitate a celor cinci contracte trebuia realizată diferențiat, potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii fiecărui act de înstrăinare.

Instanța de apel a analizat, global, validitatea actelor de înstrăinare contestate de reclamant, pornind de la înțelesul atribuit sintagmei "cu titlu" prin art. 1 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 11/1997, precum și de la noțiunea "titlu valabil", introdusă prin art. 6 al Legii nr. 213/1998.

A fost apreciată ca fiind fondată și critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de către recurenții persoane fizice, deoarece, deși au fost chemați în judecată numai pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor încheiate conform prevederilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel i-a obligat pe pârâți, fără nicio diferențiere, să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul revendicat.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., au fost admise toate recursurile, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel, cu dispoziția obligatorie de a analiza îndeplinirea condițiilor de validitate a actelor de înstrăinare contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor și, în ipoteza admiterii capătului de cerere referitor la revendicare, se va stabili obligația de restituire doar în limitele învestirii.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 457 A/28.04.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile declarate de pârâții C. și O., F. și G., N. (moștenitorul lui J. și K.), V. (moștenitoarea lui J. și K.), P. (moștenitor al defunctului H.), M. (moștenitorul lui D.), L. (moștenitorul lui E.), s-a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În pronunțarea deciziei, Curtea a constatat, pentru fiecare contract în parte, inclusiv pentru cel încheiat de J. și K., actele normative sub imperiul cărora au fost perfectate (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și, pentru unele dintre actele juridice, Legea nr. 213/1998) și că aceste dispoziții legale au fost respectate la momentul încheierii.

Prin acțiunea principală, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului în litigiu, pentru ca, printr-o cerere completatoare, să solicite și constatarea nulității absolute a cinci contracte de vânzare-cumpărare. Prin notele scrise, a solicitat constatarea nulității absolute a șase contracte de vânzare-cumpărare, în plus fiind cel încheiat de J. și K.

Referitor la numiții J. și K. (care nu au fost părți în dosarul de fond), instanța nu poate fi învestită, nici în apel, nici în recurs, dacă aceasta nu s-a realizat în dosarul instanței de fond.

Curtea a constatat, astfel, că urmează a se pronunța asupra nulității numai în ceea ce privește cele cinci contracte de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acțiune în dosarul instanței de fond și care, evident, sunt corecte.

Instanța de apel a redat conținutul art. 6 din Legea nr. 213/1998, a interpretat decizia de casare anterioară, în sensul că nu este incidentă Legea nr. 10/2001, întrucât nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, a considerat că discuția referitoare la Decretul nr. 92/1950 este nerelevantă, de vreme ce textul de lege menționat califică preluarea imobilelor în temeiul Decretului ca fiind abuzivă, în condițiile aplicării și a Normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

În concluzie, apartamentele în litigiu au fost vândute cu respectarea actelor normative, astfel încât acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, ceea ce a condus la admiterea apelurilor declarate de pârâți, la schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondate, și la respingerea apelului declarat de reclamant.

Apelantul reclamant a formulat cerere de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 457 A/28.04.2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., menționând că, în ipoteza în care acțiunea formulată de acesta a fost respinsă de prima instanță, nu rezultă din decizie în ce sens a fost schimbată, în tot, sentința atacată.

Prin încheierea pronunțată la 22.09.2011, de către aceeași instanță, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei sus-menționate, formulată de reclamant, ca nefondată.

Instanța de apel a considerat că nu se justifică lămurirea dispozitivului Deciziei nr. 457 A/28.04.2011, deoarece Curtea a indicat, în mod expres, că, urmare a admiterii apelului pârâților, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea principală. Ca atare, nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înțelesului neechivoc al dispoziției instanței, referitor la ceea ce vizează schimbarea, în tot, a hotărârii Tribunalului, dispoziția acesteia, astfel cum a fost schimbată, fiind prevăzută în teza finală a alineatului al doilea din dispozitivul deciziei.

Împotriva Deciziei nr. 457 A/28.04.2011 și a încheierii din 22.09.2011 a declarat recurs reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. 7227/26.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 457 A/28.04.2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță; a admis recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 22.09.2011, a modificat încheierea, în sensul că a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile sus-menționate, ca rămasă fără obiect.

Înalta Curte, analizând recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs se referă la încălcarea Deciziei de casare nr. 9689/26.11.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în ceea ce privește obligația stabilită prin această hotărâre în sarcina instanței de rejudecare, de a motiva soluția ce o va pronunța asupra acțiunii în nulitate cu referire la fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, în raport de actele normative în vigoare la data perfectării fiecărui contract.

Prin urmare, se invocă încălcarea dispozițiilor obligatorii din decizia de casare în legătură cu modalitatea în care a fost motivată hotărârea instanței de apel, critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul, instanța de apel, în rejudecare, s-a limitat să menționeze contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite părți din imobilul în litigiu, să redea actele normative în vigoare la data perfectării lor (în cazul unora dintre contracte, actele normative fiind indicate greșit - Legea nr. 213/1998 pentru contracte încheiate în anul 1997) și să arate că aceste acte juridice respectă textele de lege relevante din actele normative respective, concluzionând că apartamentele dobândite de cumpărătorii chiriași au fost vândute în mod corect.

De asemenea, Curtea a considerat că este nerelevantă examinarea modalității de preluare a imobilului din perspectiva cerințelor legale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, deși o asemenea analiză era fundamentală în soluționarea cauzei, atât în ceea ce privește acțiunea în nulitate, cât și în ceea ce privește acțiunea în revendicare.

Referitor la acțiunea în nulitate, verificarea preluării raportat la Decretul nr. 92/1950 era importantă tocmai determinat de împrejurarea că noțiunea "cu titlu" din Legea nr. 112/1995, fundamentală în stabilirea legalității înstrăinărilor care au avut loc pentru imobilul în litigiu, a comportat diferite interpretări în normele metodologice adoptate în aplicarea acestei legi, modificate și completate în timp (H.G. nr. 20/1996 în forma inițială, H.G. nr. 11/1997 de modificare și completare a H.G. nr. 20/1996) și prin Legea nr. 213/1998.

Or, prin decizia de casare anterioară, s-a stabilit tocmai obligația instanței de a verifica valabilitatea fiecăruia dintre contracte în raport de actul normativ sub imperiul căruia s-a încheiat.

În cauză, actele juridice contestate de reclamant au fost încheiate la momente diferite, fie sub imperiul H.G. nr. 20/1996 în forma nemodificată, fie sub cel al H.G. nr. 11/1997, respectiv sub imperiul Legi nr. 213/1998, aspect în raport de care stabilirea caracterului legal sau nu al fiecăreia dintre vânzări implica analiza modalității de preluare a imobilului de către stat, împrejurarea că trecerea bunului la stat a avut loc în temeiul unui act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind suficientă pentru ca preluarea să fie considerată cu titlu valabil (aceasta pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul H.G. nr. 11/1997 și al Legii nr. 213/1998).

Și din perspectiva acțiunii în revendicare era importantă analiza modalității de preluare a imobilului, deoarece, nefiind incidentă Legea nr. 10/2001 în speță, astfel cum s-a stabilit, în mod irevocabil, prin prima decizie de casare, nr. 7234/27.09.2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obligatorie pentru instanța de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., soluționarea acestei acțiuni se realizează în raport de regulile prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., care constituie și temeiul juridic invocat de reclamant pentru acțiunea în revendicare. Or, din perspectiva acestor reguli, premisa importantă în soluționarea acțiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

În concluzie, cum instanța de apel nu a procedat în sensul arătat mai sus, rezumându-se la indicarea contractelor perfectate în cauză, la indicarea actelor normative sub imperiul cărora acestea au fost încheiate și la concluzionarea, nefundamentată legal, că înstrăinările au fost corecte, decizia pronunțată de această instanță a fost casată, în urma admiterii recursului declarat de reclamant, și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru motivarea soluției pe care o va pronunța cu respectarea tuturor exigențelor prevăzute în art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Și cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la greșita apreciere asupra relevanței discutării valabilității titlului statului din perspectiva Decretului nr. 92/1950, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998, a fost considerat de Înalta Curte ca fiind fondat.

Instanța de apel a considerat, în mod greșit, ca fiind nerelevantă analiza modalității de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950, deoarece legea ar declara preluarea realizată în baza acestui act normativ ca având caracter abuziv. Legea nr. 10/2001 este actul normativ care definește ca fiind "abuzivă" preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a)]. Dar, pentru considerentele precedente, legea actuală de reparație nu este incidentă în cauză, fiind fundamentală analiza preluării din perspectiva Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care, cum s-a arătat deja, actele normative în raport de care trebuie verificate vânzările în litigiu au comportat o evoluție în timp în legătură cu interpretarea noțiunii de preluare "cu titlu", menționată în art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Criticile din cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu calitatea de părți a cumpărătorilor J. și K. în dosarul primei instanțe, sunt corecte, dar nu vor determina schimbarea soluției instanței de apel în legătură cu necercetarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste persoane, soluție care este legală pentru următoarele considerente:

Este adevărat că reclamantul a solicitat, în dosarul primei instanțe, la 8.03.2001, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat de J. și K., aceste persoane fiind citate în cauză, în calitate de pârâți, ulterior fiind introdus în cauză, în calitate de moștenitor de pe urma lor, N..

Cu toate acestea, cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. și K. nu mai putea fi analizată de instanța de apel și, în mod evident, nu poate fi examinată nici în rejudecare, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunțată în apel, respectiv Decizia nr. 354 A/30.05.2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părți din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se și actul juridic încheiat de J. și K., iar acțiunea în revendicare a fost admisă, mai puțin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de J. și K.

Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, ceea ce înseamnă că hotărârea sus-menționată a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluției pronunțate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. și K., în temeiul art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., nemaiputând fi reformată ca urmare a declarării prezentului recurs.

În consecință, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu se poate verifica, în rejudecare, acțiunea reclamantului pentru imobilul dobândit de J. și K. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, dar nu pentru considerentele arătate în decizia recurată, ci pentru argumentele arătate mai sus, care le înlocuiesc pe cele ale Curții de Apel.

Și criticile referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel, în legătură cu acțiunea în revendicare formulată de reclamant, sunt, pe deplin, corecte.

Astfel, hotărârea Curții de Apel nu conține niciun argument în legătură cu soluția pronunțată în revendicare, fiind încălcate, în consecință, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunțării motivelor de fapt și de drept care au fundamentat convingerea instanței în pronunțarea soluției, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nefiind prezentate argumentele pentru care s-a respins acțiunea în revendicare, prin decizia recurată, nu se poate considera că instanța de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei și nici nu se poate exercita controlul judiciar asupra modalității de aplicare a legii la situația de fapt ce ar fi trebuit stabilită de instanța anterioară, fiind întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 5, deoarece, chiar dacă se face referire la aceeași Decizie de casare nr. 9689/26.11.2009, care ar fi dezlegat problema motivării acțiunii în revendicare, nu se poate constata încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei respective în legătură cu aspectul în discuție.

Astfel, ceea ce s-a reținut, prin decizia de casare sus-menționată, a fost împrejurarea că pârâții persoane fizice au fost chemați în judecată doar pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, că pârâții au fost obligați, în mod nediferențiat, să lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu reclamantului și că, în caz de admitere a acțiunii în revendicare, instanța va stabili obligația de restituire doar în limitele învestirii.

Or, cum instanța de apel a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, deci, și acțiunea în revendicare, nu se poate reține că s-ar fi încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, care vizau respectarea limitelor de învestire stabilite de reclamant în primă instanță, în caz de admitere a acțiunii în revendicare.

Instanța de rejudecare va ține seama, însă, de cele stabilite prin decizia de casare nr. 9689/26.11.2009, în legătură cu limitele învestirii primei instanțe în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamant, urmând a motiva soluția ce o va pronunța în revendicare raportat și la aspectul dezlegat de Înalta Curte, prin decizia menționată.

Printr-un alt motiv al căii de atac, recurentul susține că statul trebuie să-i restituie și acele părți din imobil, apartamente și terenul aferent acestora, nevândute și care fac sau au făcut obiectul unor contracte de închiriere (et. 1 - W.; parter - X., ap. liber prin deces; parter - Y.; parter - Z.).

Într-adevăr, solicitând, prin acțiunea introductivă de instanță, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i retrocedeze întreg imobilul situat în București, str. x A, format din două corpuri de clădire și terenul aferent, în suprafață de 336 mp, este fără dubiu că reclamantul a înțeles să pretindă, în dosarul primei instanțe, și acele părți din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând, astfel, în proprietatea pârâtului. În plus, reclamantul nu a renunțat, pe parcursul procesului, la această cerere; în consecință, prima instanță a rămas învestită cu aceasta.

Curtea de Apel nu a motivat, în niciun fel, soluția pronunțată în legătură cu imobilul revendicat și care a rămas în proprietatea statului, încălcând, și sub acest aspect, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. Ca atare, recursul a fost admis și pentru acest motiv, în baza art. 304 pct. 7 din Cod.

Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel urmează să analizeze fiecare dintre contractele de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acțiunea în nulitate absolută în raport de actele normative sub imperiul cărora au fost încheiate, mai puțin pe cel încheiat de J. și K., să motiveze soluția cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., să soluționeze motivat acțiunea în revendicare, în limitele de învestire stabilite conform deciziei de casare nr. 9689/26.11.2009 și prezentei decizii.

Prin Decizia nr. 753 A/19.07.2018, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de apelanții pârâți C. și O., F. și G., N., V., P., M. și L. împotriva Sentinței civile nr. 1945/20.12.2001 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, și SC I. SA.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea completată; a dispus obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și SC I. SA să restituie reclamantului, din imobilul situat în București, strada x nr. 43 A, un număr de patru apartamente, așa cum au fost individualizate în expertiza efectuată de expertul tehnic AA., respectiv:

- corp C1: parter - apartament liber cu o suprafață utilă de 34,84 mp și terenul de sub construcție aferent - 12,85 mp - anexa 5 la expertiză; etaj 1 - apartament ocupat de familia chiriașei BB., cu o suprafață utilă de 37,14 mp și terenul de sub construcție aferent - 13,70 mp - releveul apartamentului fiind anexa 6 la expertiză; apartament liber cu o suprafață utilă de 33,65 mp și terenul de sub construcție aferent - 12, 41 mp - anexa 7 la expertiză;

- corp C2: - apartament ocupat de familia chiriașului Z., cu o suprafață utilă măsurată de 41,34 mp și terenul de sub construcție aferent - 42,66 mp - releveul apartamentului fiind anexa 15 la expertiză.

A respins cererea de revendicare privind restul imobilului și terenului situate în București, strada x, nr. 43 A.

A respins capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995: nr. 251/112/13.11.1996 - B. și C.; nr. 565/112/9.07.1997 - D.; nr. 616/112/14.05.1997 - E.; nr. 754/112/1.07.1997 - F. și G. și nr. 42/112/22.03.2000 - H.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, în condițiile art. 276 C. proc. civ., capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, formulat de apelantul reclamant.

Analizând contextul juridic în care au fost încheiate contractele obiect al cererii de constatare a nulității, Curtea a reținut că, la momentul încheierii contractului nr. x/112/13.11.1996, erau valabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau că foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege. De prevederile alin. (1) beneficiază și moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii.

Totodată, art. 2 menționa că persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate numai asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar, pentru celelalte apartamente, primesc despăgubiri în condițiile art. 12. În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foștii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natură. Redobândirea dreptului de proprietate este condiționată de restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată în condițiile prevederilor art. 13.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 20/1996, "beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foștii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinația de locuință, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22.12.1989, precum și moștenitorii acestora, potrivit legii. Imobilele cu destinația de locuință trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974".

Aceste prevederi legale erau în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.11.1996 și acesta era contextul juridic în care a fost înstrăinat imobilul către pârâții B. și C.

Ulterior, prin H.G. nr. 11/1997 s-a modificat H.G. nr. 20/1996, cuprinzând norme de interpretare, norme ce nu retroactivează.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/9.07.1997 - cumpărător D., nr. 616/112/14.05.1997 - cumpărătoare E., nr. 754/112/1.07.1997 - cumpărători F. și G., erau în vigoare dispozițiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, care prevedeau că "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuință și care au fost preluate în proprietatea statului, cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974". Totodată, alin. (4) prevedea că "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995".

Prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 a fost introdus textul care validează instanțele judecătorești să stabilească valabilitatea titlului, menținerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate fiind condiționată de dovedirea bunei credințe a subdobânditorului, la momentul înstrăinării.

Instanțele au obligația, în aplicarea acestor norme juridice, să dea valoare principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis coroborat cu principiul de drept comun reglementat de art. 1198 C. civ., potrivit căruia bona fides praesumitur - buna-credință se prezumă.

Este adevărat că imobilul obiect al prezentei cereri a fost proprietatea autorului reclamantului - U., care era exceptat, în condițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, de la măsura naționalizării, fiind medic pensionar la data preluării imobilului.

Pe lângă necesitatea aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ca urmare a constatării nelegalei treceri în proprietatea statului a imobilului litigios, trebuie să se procedeze la analizarea bunei credințe ca prezumție instituită de către legiuitor în favoarea subdobânditorilor, atât prin jurisprudență, prin legile speciale mai sus menționate, cât și ca prezumție consacrată în dreptul comun, în art. 1899 din C. civ.

Pentru efectuarea acestui demers, instanța a analizat conduita activă sau pasivă a persoanei îndreptățite și a subdobânditorilor, la momentul încheierii tuturor celor cinci contracte pentru care se solicită constatarea nulității absolute.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, respectiv după data de 24.11.1998, ce a permis instanțelor judecătorești cenzurarea valabilității titlului statului, subdobânditorii aveau posibilitatea să-și dovedească, prin orice mijloc de probă permis de lege, buna lor credință la momentul încheierii contractelor.

Curtea a subliniat că, deși, în prezenta cauză, nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, după apariția acestei legi, "înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și cu deplina respectare a condițiilor legii, până la apariția Legii nr. 213/1998 - 24.11.1998 - au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte". Se poate concluziona că legiuitorul vorbește despre acele acte de înstrăinare încheiate anterior datei de 24.11.1998, pentru care funcționează buna credință a subdobânditorului la momentul încheierii actului juridic, soluție preluată de legiuitor ca urmare a unei jurisprudențe constante a instanțelor.

Esențială pentru justa soluționare a prezentei cauze este conduita activă sau pasivă avută de către persoana îndreptățită și de către subdobânditori la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu, s-a făcut dovada că "foștii proprietari ai imobilului au depus pe cale administrativă, la Primăria sectorului 1 București, la 23.07.1996, Dosarul nr. x, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri" - dosarul de fond.

Cererea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri a fost făcută față de dispozițiile exprese ale art. 2 din Legea nr. 112/1995, care prevedeau că beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate, numai persoanele îndreptățite asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere.

Rezultă că pârâții au făcut demersuri pentru a clarifica situația juridică a apartamentelor în care locuiau, făcând dovada unei conduite diligente.

Un alt aspect elocvent pentru stabilirea bunei credințe a cumpărătorilor din cele cinci contracte îl reprezintă împrejurarea că, la 26.10.2000, reclamantul a formulat cerere completatoare la acțiunea în revendicare, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a celor cinci contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Rezultă că, la momentul încheierii acestor acte juridice, cumpărătorii au făcut dovada că au fost de bună credință față de cererea formulată de foștii proprietari de acordare de despăgubiri în baza legii speciale. Notificarea invocată de reclamant a fost făcută către SC I. SA la 16.12.1999 - fila x, deci, ulterior încheierii contractelor - 13.11.1996 - 01.07.1997.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000 - cumpărător H. a fost încheiat la 22.03.2000, anterior chemării sale în judecată. Acesta este singurul contract încheiat după notificarea făcută către SC I. SA, la 16.12.1999. În favoarea pârâtului H. operează prezumția bunei credințe, așa cum este reglementată de art. 1198 C. civ., reclamantul fiind obligat să administreze probatorii prin care să răstoarne această prezumție. Or, conform argumentelor de fapt și de drept mai sus prezentate, pârâtul H. a devenit parte în dosar la 26.10.2000, ulterior încheierii contractului nr. x/2000, beneficiind de prezumția bunei credințe, ce nu a fost răsturnată prin probatoriul administrat în cauză.

Trebuie subliniat că acțiunea în revendicarea imobilului obiect al prezentei cauze a fost promovată la 03.03.2000, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Din analiza normelor juridice incidente în cauză, Curtea a constatat că desființarea actelor juridice încheiate de I. nu ține de intrarea în vigoare a normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, instanțele fiind obligate să analizeze conduita atât a reclamantului, cât și a subdobânditorilor, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind făcută, în condițiile art. 1169 C. civ., dovada bunei-credințe, așa cum este protejată prin dispozițiile art. 1198 C. civ., a cumpărătorilor la momentul încheierii actelor atacate - fiind înlăturat, astfel, efectul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis al nulității.

Totodată, în pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, care trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună credință, și că oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului.

Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauzei, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține, în mod corect, statului pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat și în cauza Raicu contra României)".

Față de aceste considerente, constatând că, la momentul încheierii celor cinci contracte de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au fost de bună credință, Curtea a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la cea de-a doua dezlegare de drept dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a constatat că, din expertiza efectuată în cauză de expert tehnic AA. - fila x din vol. II al instanței de apel, a rezultat că două apartamente sunt libere: corp C1, parter - apartament liber cu o suprafață utilă de 34,84 mp și terenul de sub construcție aferent - 12,85 mp - anexa 5 la expertiză și apartament liber cu o suprafață utilă de 33,65 mp și terenul de sub construcție aferent - 12,41 mp - anexa 7 la expertiză. Totodată, în imobil există două apartamente pentru care sunt întocmite contracte de închiriere: în corpul C1, etaj 1 - apartamentul ocupat de familia chiriașei BB., cu o suprafață utilă de 37,14 mp și terenul de sub construcție aferent - 13,70 mp - releveul apartamentului fiind anexa 6 la expertiză și, în corpul C2 - apartamentul ocupat de familia chiriașului Z., cu o suprafață utilă măsurată de 41,34 mp și terenul de sub construcție aferent - 42,66 mp - releveul apartamentului fiind anexa 15 la expertiză.

Cu privire la aceste apartamente, Curtea a constatat că sunt întrunite cerințele art. 480 - 481 C. civ., pentru admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și SC I. SA la restituirea acestora reclamantului.

Prin cererea introductivă de instanță și concluziile scrise, reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil situat în București, strada x, nr. 43 A, dar Curtea a reținut că, pentru apartamentul nr. x, au fost administrate noi probatorii în rejudecare. Astfel, la fila x din vol. II al dosarului, a fost depusă Sentința civilă nr. 9029/2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de reclamant și au fost obligați pârâții R. și Q. să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, strada x, nr. 43 A, astfel că cererea privind acest apartament urmează a fi respinsă de instanță, în condițiile art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 166 C. proc. civ.

De asemenea, cu privire la apartamentul ocupat de pârâții J. și K., prin decizia de casare s-a reținut că cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de defuncții J. și K. nu mai poate fi analizată în prezenta cauză, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunțată în apel, respectiv Decizia nr. 354/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părți din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se și actul juridic încheiat de J. și K., iar acțiunea în revendicare a fost admisă, mai puțin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de defuncții J. și K.. Cum reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, Decizia nr. 354/2007 a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluției pronunțate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de J. și K., în temeiul art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (2) C. civ., motiv pentru care, în rejudecare, Curtea nu poate verifica valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Curtea, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topometrie, concluziile expertului fiind depuse la fila x din vol. II al dosarului de apel.

Expertul tehnic CC. a avut ca obiectiv individualizarea terenului situat în București, strada x, nr. 43 A.

Din suprafața reală a imobilului - teren de 378 mp, expertul topometrist a identificat un gang în suprafață de 15,82 mp și o suprafață liberă de 79,01 mp, afectată de rețele edilitare - apă, canal și gaze.

În administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului în prezenta cauză, în condițiile art. 167 - 169 C. proc. civ., Curtea a efectuat adrese către furnizorii de utilități, răspunsurile acestora aflându-se la filele x din vol. III al prezentului dosar.

GG. a comunicat instanței că terenul situat la adresa din București, strada x, nr. 43 A, sector 1 este traversat de instalații ale unei rețele de joasă tensiune, respectiv de coloane și nișe ce alimentează cu energie electrică imobilul în cauză, acestea fiind evidențiate în planul anexat - dosar.

Curtea a constatat că imobilul din București, strada x, nr. 43 A, sector 1 este format din două corpuri de clădire, un număr de treisprezece apartamente folosind un gang de 15,82 mp și un teren de 79,01 mp, pentru care ambii experți au concluzionat că este afectat de rețele utilitare.

Fiecare proprietar trebuie să beneficieze de terenul necesar bunei utilizări a construcției. Din schița atașată de expertul topometrist la dosar rezultă că suprafața de 79,01 mp reprezintă teren necesar bunei utilizări pentru fiecare apartament, astfel că a fost menținută soluția respingerii acestui capăt de cerere al acțiunii introductive de instanță.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că, prin concluziile scrise, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata onorariilor de expertiză.

Instanța de apel a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., care arată că instanța va aprecia în ce măsură părțile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte.

În ședința publică din 27.01.2017, instanța a dispus efectuarea unei expertize în specialitate topometrie, fiind stabilit un onorariu de 1.500 RON în sarcina reclamantului, chitanța fiind depusă la dosar. Totodată, față de concluziile expertului topometrist, în ședința publică din 18.03.2017, Curtea a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru evaluarea construcțiilor, onorariul fiind stabilit la suma de 2.000 RON, fiind obligați reclamantul și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata a câte 1.000 de RON.

Pentru expertiza tehnică pentru evaluarea construcțiilor, reclamantul a făcut dovada că a achitat 1.000 RON cu chitanța aflată la fila x, pârâtul cu chitanța aflată la fila x.

Constatând că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte și că pârâtul Municipiul București a fost obligat și a achitat 1.000 RON din onorariu de expertiză, Curtea, în condițiile art. 276 C. proc. civ., a respins capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, formulat de apelantul reclamant, constatând că pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a achitat proporțional cu admiterea acțiunii suma de 1.000 RON, reprezentând onorariul expertului tehnic evaluare construcții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

I. Prin Decizia civilă nr. 9689/26.11.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus ca, în rejudecare, să se analizeze îndeplinirea condițiilor de validitate a contractelor de înstrăinare contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor și, în ipoteza admiterii capătului de cerere în revendicare, să se stabilească obligația de restituire a imobilului doar în limita învestirii. Pentru a dispune astfel, instanța a apreciat ca fiind fondate criticile aduse deciziei recurate deoarece:

- toate contractele au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite, în perioada 13.11.1996 - 22 martie 2000;

- actul normativ precizat (Legea nr. 112/1995) viza doar imobilele cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945 "cu titlu", noțiune al cărei înțeles era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii;

- Normele metodologice în discuție, aprobate, inițial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical modificate și completate prin H.G. nr. 11/1997, în privința textului referitor la înțelesul sintagmei "cu titlu"

- prin urmare, analiza îndeplinirii condițiilor de validitate ale contractelor în discuție trebuia