ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2223/2019

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, la data de 16 august 2006, sub nr. x din 2002, reclamanții A. Alexandru, C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, SC G. SA și H., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 mai 1997 privind apartamentul nr. x situat în București, str. x, încheiat de SC G. SA, cu pârâtul H., în calitate de cumpărător.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat pe str. x, sector 1 București (fostă str. x și str. x) a fost proprietara bunicului reclamanților. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziția 95 din anexă, pe numele A.. Imobilul era compus din teren în suprafață de 343 mp, din care construiți 151 mp și casă compusă din demisol, etaj și mansardă.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanții au depus cerere de restituire în natură a imobilului, înregistrată la Primăria sectorului 1 sub nr. x din 26 iulie 1996. Ignorând această cerere, SC Herăstrău SA a vândut imobilul pârâtului H.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au depus notificarea nr. x din 13 august 2001, încă nesoluționată.

În drept, art. 40, 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 7583 din 3 decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x din 2002 s-a constatat perimată cererea.

Prin Decizia civilă nr. 598 din 23 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x din 2004 a fost admis recursul declarat împotriva acestei sentințe, a fost casată sentința recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 12 noiembrie 2003 sub nr. x din 2004.

La data de 24 februarie 2005, reclamanții au depus o precizare a acțiunii, prin care au chemat în judecată și pe pârâții I., J., K. și L., M., N., O., P., Q., R., S. și T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâții au dobândit proprietatea asupra apartamentelor ce au aparținut autorului lor, A. și să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie întregul imobil. În drept, au indicat dispozițiile art. 480, 481 C. civ. și Legea nr. 10/2001.

În completarea motivelor, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit în anul 1945 de bunicul lor, A., decedat la data de 9 decembrie 1968. Acesta fost succedat în drepturi de fiul său, U., conform Certificatului de moștenitor nr. x din 28 iunie 1999 - supliment. U. a decedat la data de 28 iulie 2000, fiind succedat în drepturi de reclamanți, conform Certificatului de moștenitor nr. x din 2000.

La termenul din 17 martie 2005, reclamanții și-au precizat din nou acțiunea, solicitând să se constate nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului București cu V.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu K. și L.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu M.; nr. x din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu N.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu S., T.; nr. x din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu P.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu Q.; nr. x din 22 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu R.; nr. x din 06 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu H.; nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. și O. și contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul fără număr cumpărat de I.. Totodată, reclamanții au indicat temeiul de drept al cererii - art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar contractele nu au fost încheiate cu bună-credință.

Prin Sentința civilă nr. 6834 din 30 iunie 2005, pronunțată în Dosarul nr. x din 2004, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. Alexandru, C., D., E., F. în contradictoriu cu pârâții ca fiind lipsită de interes și a anulat ca netimbrate cererile reconvenționale formulate de M. și I..

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și pârâtul M., care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 351/2007 a Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții și pârâtul M., iar prin Decizia nr. 1735/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M., s-a admis recursul recurenților-reclamanți, s-a modificat decizia recurată, în sensul că a fost admis apelul reclamanților, a fost desființată, în parte, Sentința nr. 6834/2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, cu menținerea dispozițiilor privind soluționarea cererilor reconvenționale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, sub nr. x din 2008, iar, prin Sentința civilă nr. 3641/2008, această instanță a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

În Dosarul nr. x din 2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, pârâta R. a decedat, fiind introdus în cauză moștenitorul acesteia, pârâtul X., care a formulat întâmpinare la data de 4 februarie 2008. De asemenea, pârâtul N. a decedat la data de 24 ianuarie 2008, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, Y. și Z., în baza certificatului de calitate nr. x din 29 ianuarie 2008 întocmit de BNP AA.

Reclamanții au formulat o nouă precizare a acțiunii la data de 11 martie 2008, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv, respectiv preluarea nelegală/nevalabilitatea titlului statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în București, str. x (actual 16A), format din teren în suprafață de 330 mp și construcția existent pe acesta; constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâții au dobândit proprietatea asupra apartamentelor imobilului ce a aparținut autorilor reclamanților, A., în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 948 C. civ., pentru fraudă la lege, respective vânzarea bunului altuia; obligarea pârâților să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Dosarul a fost înregistrat după declinare la Tribunalul București, secția a IV-a civilă sub nr. x din 2008, iar prin Sentința civilă nr. 987 din 29 mai 2008 a fost admisă excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a fost declinată competenta soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, s-a constatat intervenient conflict negativ de competență și s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin Sentința civilă nr. 33/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat, cu același număr, pe rolul secției a IV-a Civilă.

La termenul din 23 aprilie 2009, Tribunalul a pus în discuția părților cererea de renunțare a reclamanților la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâții H. și X., excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității, excepția lipsei de obiect, excepția autorității de lucru judecat și excepția necompetenței instanțelor de judecată în soluționarea litigiului, invocate de pârâți, excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, invocată din oficiu de către instanță și a rămas în pronunțare atât pe aceste excepții cât și pe fondul cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 725 din 14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x din 2008, instanța a luat act, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunțarea reclamanților la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâții X. (succesor al paratului inițial R.) și H.; a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității, excepția lipsei de obiect, excepția autorității de lucru judecat și excepția necompetenței instanțelor de judecată în soluționarea litigiului, ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare cu nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului București cu V.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu K. și L.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu M.; nr. x din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu N.; nr. x din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu S., T.; nr. x din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu P.; nr. x din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu Q.; nr. x din 21 decembrie 2000 încheiat de Primăria Municipiului București cu I. și a constatat acest capăt de cerere prescris; a respins capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. și O., ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere ce are ca obiect revendicarea formulată de către reclamanți în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, SC G. SA, I., J., K., M., Y. și Z., O., S., T., BB. (succesor al paratului inițial P.) și CC. (succesor al paratului inițial Q.), ca neîntemeiat; a obligat reclamanții la plata sumei de 3.000 RON către pârâta Y., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x din 2009, în cadrul căruia s-a pronunțat Decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010, prin care a fost admis apelul, sentința apelată a fost desființată, cauza fiind trimis, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010 a fost menținută în recurs, prin Decizia civilă nr. 5549 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x din 2009.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x din 2008*.

La data de 12 noiembrie 2011, pârâta DD. a formulat întâmpinare, prin care a susținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 aprilie 1997, statul avea un titlu valabil, iar solicitarea de constatare a nulității absolute a acestui contract, în baza art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este prescrisă. Referitor la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, reclamanții nu dețin un "bun" sau de o "valoare patrimonială" în accepțiunea CEDO.

Prin încheierea de ședință din data de 20 septembrie 2011, tribunalul a introdus în cauză pe pârâții EE. și FF., în calitate de succesori ai defunctei I..

La data de 7 octombrie 2011, pârâta CC. a formulat întâmpinare. De asemenea, pârâtele EE. și FF. au formulat întâmpinare, prin care au susținut legalitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 decembrie 2000, respectând dispozițiile Legii nr. 112/1995, deoarece la data cumpărării nu exista niciun litigiu pe rolul instanțelor prin care să se conteste legalitatea titlului statului, precum și legalitatea titlului statului (Decretul nr. 92/1950). Referitor la capătul de cerere de revendicare, pârâtele susțin că reclamanții nu au un "bun" sau o "valoare patrimonială" în înțelesul CEDO.

La data de 10 octombrie 2011, pârâții T. și S. au formulat întâmpinare, prin care a invocat prescripția cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, pe fond au susținut că nelegalitatea titlului de dobândire a imobilului de către stat nu atrage în mod automat restituirea imobilului către moștenitorii foștilor proprietari.

Pârâtele Y. și Z. au invocat, prin întâmpinarea formulată la data de 11 octombrie 2011, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 23 decembrie 1996, iar pe fond au solicitat că se constate că autorul pârâtelor, numitul N., a fost de bună-credință la dobândirea imobilului, deoarece titlul statului era valabil, nefiind pronunțată nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat că autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, iar reclamanți nu formulaseră notificare sau acțiune în revendicare.

Pârâta J. a formulat întâmpinare la data de 13 octombrie 2011, prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, iar pe fondul acțiunii a susținut valabilitatea titlului statutului la momentul achiziționării de către pârâtă a apartamentului, precum și lipsa unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamanților.

La data de 18 octombrie 2011, pârâții GG., HH. și K. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, pentru următoarele motive: reclamanții nu fac dovada succesiunii în linie direct cu proprietarul imobilului, astfel cum este identificat prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 1947; reclamanții nu au făcut dovada identității de persoană între A. menționat în certificatul de moștenitor nr. x din 1998 și cea a lui A. menționat în contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 mai 1997, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, precum și excepția inadmisibilității cererii de revendicare, conform dreptului comun - art. 480 C. civ., ținând cont de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, motivate de faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost respectată Legea nr. 112/1995, iar pârâții se află la adăpostul prezumției de bună-credință în dobândirea imobilului, prezumție care nu a fost răsturnată prin proba contrară.

La data de 18 octombrie 2011, pârâta DD. a formulat cerere de chemare în garanție, precizată la data de 19 octombrie 2011 și 27 decembrie 2011, împotriva SC G. SA, a Primăriei Mun. București și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea contravalorii apartamentului cumpărat sau a prețului de piață al acestuia, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul răspunderii contra evicțiunii din C. civ. și a art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Pârâții GG., HH. și K. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC G. SA, Primăriei Mun. București și a Ministerului Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 din str. x, iar în subsidiar restituirea prețului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

La data de 20 octombrie 2011, J., CC., T. și S. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC G. SA, Primăriei Mun. București și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului de piață al apartamentelor achiziționate în imobilul din str. x, iar în subsidiar restituirea prețului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul răspunderii contra evicțiunii din C. civ. și a art. 50 din Legea nr. 10/2001.

La data de 31 octombrie 2011, pârâtele EE. și FF. au formulat cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei Mun. București, CGMB și a Ministerului Finanțelor Publice, pentru restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 din str. x, iar în subsidiar restituirea prețului actualizat, în cazul admiterii cererii principale, în temeiul art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2012, tribunalul a introdus în cauză pe moștenitorul defunctei J., respectiv pe numitul II..

Prin aceeași încheiere, instanța a unit soluționarea excepției inadmisibilității capătului de cerere în revendicarea imobilului cu fondul acțiunii. Tribunalul a prorogat prin aceeași încheiere, soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților până la soluționarea excepției nulității certificatelor de moștenitor de care se prevalează reclamanții.

Prin încheierea din data de 27 octombrie 2012, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin încheierea de ședință din data de 20 martie 2012, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și excepția lipsei calității procesuale active a pârâtelor HH. și GG. în invocarea nulității certificatelor de moștenitor.

Prin încheierea de ședință din data de 15 mai 2012, tribunalul a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize în specialitatea topografie și a unei expertize în specialitatea construcții., rapoartele întocmite de experții desemnați fiind depuse la dosar.

La data de 19 iunie 2012, pârâta DD. a formulat cerere de declanșare a procedurilor de verificare de scripte și înscrierii în fals, precizată la data de 18 decembrie 2012 cu privire la următoarele înscrisuri: Certificat de moștenitor nr. 166 din 24 iunie 1998 și încheierea finală din 24 iunie 1998 în dosarul succesoral nr. x din 1998; Certificat de moștenitor nr. 166 din 28 iunie 1999 suplimentar la Certificat de moștenitor nr. 166 din 24 iunie 1998 și Încheierea finală din 28 iunie 1999 în dosarul succesoral nr. x din 1999. Prin încheierea de ședință din data de 30 octombrie 2013, tribunalul a admis în parte cererea de înscriere în fals, potrivit precizărilor cuprinse în acea încheiere. Raportul de expertiză criminalistică nr. 281 din 13 septembrie 2013 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București a fost depus la dosar.

Prin încheierea de ședință din data de 1 iulie 2014, tribunalul a dispus suspendarea cauzei și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, în vederea cercetării falsului.

Prin Ordonanța din data de 8 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, s-a clasat cauza sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals prevăzut de art. 323 C. pen. De asemenea, prin Ordonanța din 11 septembrie 2015, parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Prin Sentința civilă nr. 125 din 2 februarie 2016, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A. Alexandru, C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâții II., Primăria Municipiului București, SC G. SA, FF., DD., O., S. și T., BB., CC., Z., Y., HH., GG., K., EE. și a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. x.

A fost respins, ca prescris, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995; a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2002 și capătul de cerere privind obligarea pârâților să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, ca neîntemeiat.

Au fost respinse cererile reclamanților și a pârâtei DD. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate și s-a luat act că pârâții GG., HH., K., Y. și Z. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

În pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut următoarele:

Relativ la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a reținut că aceasta este nefondată, întrucât, în speță, obiectul litigiului este constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare, respectiv revendicarea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ce privește admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a apreciat că nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că prin încheierea de ședință din data de 27 ianuarie 2012, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința acestui capăt de cerere.

În ce privește revendicarea imobilului, pârâți au susținut, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii întrucât reclamanții aveau la dispoziție calea deschisă de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul, relativ la excepția formulată, pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, precum și principiile de drept și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a avut în vedere, în principiu, aplicarea regulii specialia generalibus derogant, astfel cum a reținut și Înalta Curte, în sensul că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita. ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu c. României - 1997).

Cu toate acestea, Tribunalul a avuta în vedere necesitatea protejării, într-un mod eficient, a dreptul reclamanților de acces la justiție, pentru apărarea dreptului de proprietate, recunoscut de Constituția României și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a admis că acest drept nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Din punct de vedere al garanțiilor conferite de Legea nr. 10/2001, sub aspectul respectării dreptului de acces la justiție, Înalta Curte a stabilit prin aceeași decizie că aceasta asigură accesul efectiv la justiție, prin posibilitățile de control judiciar a deciziilor/dispozițiilor cu caracter administrativ.

Relevant sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității sunt raționamentele reținute de Curtea Europeană în cauzele privind imobilele naționalizate, pronunțate împotriva României.

Astfel, în cauza Raicu c. României, Curtea a statuat faptul că în situația coexistenței a două judecăți definitive care confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie nevoite a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Pe de altă parte, în cauza Străin c. României, s-a reținut o încălcare a dreptului de proprietate apărat de art. 1 Protocol 1 adițional la Convenție, prin faptul că instanțele, deși au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, au refuzat să-l restituie, având în vedere că imobilul fusese vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, în aceeași ipoteză, o eventuală restituire a imobilului către foștii proprietari, cu privarea de acel bun a chiriașilor cumpărători de bună credință, fără o despăgubire pentru această privare din partea statului a fost, de asemenea, apreciată ca o încălcare a art. 1 Protocol 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rateanu c. României).

În urma examinării hotărârilor menționate, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 Protocol 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, niciunul dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Apreciind că aspectele din prezenta cauză, în care toate părțile - persoane fizice invocă existența unor titluri de proprietate, caracterizează o situație de fapt complexă, Tribunalul a reținut, fără a încălca marja de apreciere a statului conferită de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că obligarea reclamanților în a urma calea specială a Legii nr. 10/2001 pentru obținerea protecției dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ar însemna o restrângere nejustificată a dreptului de acces la justiție. Exercitarea acțiunii de drept comun ar fi mult mai eficientă pentru clarificarea situației juridice asupra imobilului, cu posibilitatea celor două părți de a-și face apărări proprii și de a le discuta în contradictoriu în vederea stabilirii preferabilității titlurilor de proprietate pe care ambele părți le dețin.

Referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 111 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că, sub acest aspect, nu există o acțiune în realizarea dreptului. Reclamanții sunt îndreptățiți să supună analizei instanței împrejurările legate de preluarea imobilului de către stat, separat de o acțiune în realizare, constând în revendicarea acestui imobil.

Relativ la excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul reține că reclamanții au formulat notificarea nr. x din 10 august 2001, prin intermediul BEJ JJ., prin care au solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură și măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București str. x, sector 1 (fostă str. x și str. x).

Din istoricul de rol poștal comunicat de către Primăria Municipiului București prin adresa nr. x din 1 august 2007, se reține că str. x (1926 - 1933) a purtat ulterior denumirea de str. x (1933 - 1949), Haia x (1949 - 1965), str. x (1965 - 1990) și str. x (după anul 1990). În ceea ce privește numerotarea imobilului care face obiectul prezentei cauze, din aceeași adresă, Tribunalul reține că numărul 16 pe str. x a fost înscris în anul 1925, iar la nivelul anului 1948 a fost înscris nr. 16A și nr. 16B. În anul 1979 a fost înscris imobil cu număr vechi 16A și cu nr. nou 16, iar imobilul înscris cu numărul vechi 16 și cu număr nou 16A, astfel că în evidențele cadastrale din anul 1986 au fost consemnate imobilul cu nr. 16 și imobilul cu nr. 16A.

Tribunalul reține că imobilul care face obiectul cauzei este situat pe str. x, care la data preluării de la autorul reclamanților, A., prin Decretul nr. 92/1950, purta numărul 16. Imobilul situat pe str. x, care în prezent poartă nr. 16, a aparținut numitei KK., fiind preluat de către stat prin Decretul nr. 224/1951 și Decizia nr. 1303 din 14 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului "Stalin" . Stabilirea identității celor două imobile este confirmată și prin Raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat de dl. expert LL..

Referitor la imobilul situat, în prezent, pe str. x (fostă nr. 16A), Tribunalul reține că prin Sentința civilă nr. 257 din 7 februarie 1953 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin, în Dosarul nr. x din 1952, a fost încuviințată vânzarea imobilului situat în București, str. x (fost nr. 16A), aflat în proprietatea debitoarei KK.. Numita KK. dobândise anterior acest imobil prin Actul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1941 . Imobilul era compus din teren în suprafață de 330 mp și construcție formată din parter și etaj. Imobilul figurează pe numele KK. în calitate de proprietar și în evidențele fiscale din anul 1948, astfel cum rezultă din declarația acesteia înregistrată la organele fiscale .

În urma vânzării silite a imobilului, acesta a intrat în proprietatea statului conform Decretului nr. 224/1951 și atribuit spre administrare MM., astfel cum rezultă din adresa nr. x (nedatată) emisă de DITL sector 1 . Din aceeași adresă rezultă că apartamentul nr. x, al imobilului din str. x a fost înstrăinat succesiv, începând cu anul 1975, în anul 2002 ultimul proprietar fiind O.. De asemenea, apartamentul nr. x, situat la etajul 1, al imobilului situat în str. x a fost înstrăinat în anul 1997, numiților S. și T., iar apartamentul nr. x, de la etajul 1, din imobilul situat în str. x a fost înstrăinat în anul 1997, numitei R.. Apartamentul nr. x, de la parter, din imobilul din str. x a fost înstrăinat numitei H., în anul 1997.

Moștenitorii numitei KK. și anume NN. și OO. au formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, însă acest imobil nu face obiectul cauzei de față.

Referitor la imobilul situat în str. x (fost nr. 16), Tribunalul a reținut că dovada dreptului de proprietate a autorului reclamanților s-a realizat prin depunerea, la dosar nr. x din 2005 al Curții de Apel București, a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 1947, prin care A. cumpără de la PP. și QQ. imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 330 mp, pe care se aflaseră construcții ce au fost distruse prin bombardament.

Prin Raportul privind datele necesare pentru completarea fișelor de evidență a mijloacelor de bază administrate de sectorul Raionul Stalin, se reține că imobilul - construcție, situat în str. x, avea suprafața de 452 mp, având nivelurile parter, etaj I și II, după cumpărarea acestuia de către A.. Din adresa nr. x din 22 martie 1957, tribunalul reține că imobilul construcție a fost edificat în anul 1953, după preluarea imobilului de către stat. De asemenea, prin Ordinul nr. 51 din 16 aprilie 1957 emis de președintele Comisiei Controlului de Stat, acest imobil a fost trecut din administrarea Comisiei Controlului de Stat în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, menționându-se că imobilul construit în 1953 este în perfecta stare.

Cu toate acestea, din cuprinsul Autorizației de reparații radicale - transformări nr. 33 din 10 ianuarie 1953, Comisia Controlului de Stat a fost autorizată să efectueze reparații radicale și transformări interioare asupra construcției situate pe str. x, compuse din pivniță, parter și două etaje.

Tribunalul apreciază, pe baza acestor înscrisuri, că imobilul-construcție exista la data preluării de către stat de la A., dar acest imobil era avariat în mare parte din cauza bombardamentului. Construcția a fost renovată în mod capital în anul 1953, de către stat. Această situație de fapt este confirmată și prin Raportul de expertiză în specialitatea construcții efectuat de dl. expert RR., depus la fila x și urm vol. III, completat cu răspunsul la obiecțiuni .

Tribunalul apreciază că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin intermediul accesiunii imobiliare artificiale, deci pe baza prezumției prevăzute de art. 482 C. civ. (proprietatea unui lucru imobil dă drept asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acel lucru în mod natural sau artificial) și art. 492 C. civ. (orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale sale).

În ceea ce privește succesiunea în drepturile aparținând fostului proprietar al imobilului, Tribunalul reține că numitul A. a decedat la data de 16 noiembrie 1934, lăsând ca moștenitor pe A., conform Certificatului de moștenitor nr. x din 11 decembrie 1975 întocmit de Notariatul de Stat Local sector 7 .

Prin Certificatul de moștenitor nr. x din 24 iunie 1998 și Certificatul de moștenitor nr. x din 28 iunie 1999, supliment la primul certificat, întocmite de BNP SS., s-a constat că după decesul lui A. (cunoscut și sub numele A.), la data de 9 decembrie 1986, a rămas unic moștenitor U., în calitate de fiu.

Numitul U. a decedat la data de 28 iulie 2000, având următorii moștenitori: F., în calitate de soție supraviețuitoare, C., E., A. Alexandru și D., în calitate de fii/fiice, conform Certificatului de moștenitor legal nr. 45 din 14 septembrie 2000 legalizat de BNP TT. .

Din Raportul de expertiză criminalistică nr. 281 din 13 septembrie 2013 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, depus la dosar, rezultă că cele două certificate de moștenitor - certificatul de moștenitor nr. x din 24 iunie 1998 și Certificatul de moștenitor nr. x din 28 iunie 1999, supliment la primul certificat - nu au fost falsificate, astfel că se bucură de prezumția de validitate, fiind vorba despre acte autentice.

Înscrisul autentic face deplină dovada, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul. Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă până la proba contrară atât între părți, cât și față de oricare alte persoane.

Certificatul de moștenitor se redactează pe baza datelor din încheierea finală, consemnate ca urmare a declarațiilor formulate de moștenitori, a actelor de stare civilă, a actelor de proprietate, a dovezilor folosite în dosar și a declarațiilor date de martori, când este necesar.

Având în vedere că cele două certificate de moștenitor nu cuprind elemente intrinseci care să fi fost falsificate, tribunalul a apreciat că lipsa semnăturii solicitantului U. pentru dezbaterea succesiunii tatălui său, A., în faza prealabilă de dezbatere a succesiunii, din cuprinsul Încheierii finale din 24 iunie 1998, nu poate atrage nulitatea certificatelor de moștenitor. Lipsa semnăturii solicitantului nu echivalează cu falsificarea acestei semnături, iar consecința poate fi eventuala angajare a răspunderii notarului public care a instrumentat încheierea finală.

Prin urmare, reținând valabilitatea actelor succesorale, tribunalul apreciază că reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai fostului proprietar.

În ceea ce privește caracterul preluării imobilului de către stat, Tribunalul retine că, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, respectiv instanța trebuie să constate dacă bunurile au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Referitor la imobilul în prezenta cauză, s-a reținut că, prevederile Decretului nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost preluat imobilul, contraveneau dispozițiilor Constituției din anul 1948 (art. 8, art. 10 și art. 16), potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de față.

De asemenea, Decretul contravenea dispozițiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, tribunalul a concluzionat că imobilul a fost preluat de la fostul proprietar A. de către stat, fără titlu valabil.

Cu privire la situația actuală a imobilului situat pe str. x A (fost nr. 16), instanța de fond a reținut că Primăria Municipiului București, prin SC G. SA, a înstrăinat apartamentele situate în imobilul din str. x A, prin următoarele contracte: Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 1997, încheiat de Primăria Municipiului București cu J., pentru ap. 1 parter; nr. 4135/27612 din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu K. și L., pentru ap. 1 parter; nr. 4078/18958 din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu M., pentru apartamentul nr. x situat la etajul 1; nr. 2470/27690 din 23 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu N., pentru ap. nr. 3 etaj 1; nr. 4134/19269 din 15 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu S. și T., pentru ap. 3 etaj 1; nr. 2071/25926 din 10 decembrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului București cu P., pentru ap. 6 etaj 2, care a transmis dreptul litigios pârâtului BB., în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6 august 2007; nr. 4072/23245 din 9 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu Q., pentru ap. 8 mansardă, succedată în drepturi de pârâta CC. (conform certificatului de moștenitor legal nr. 189/2 august 2004); nr. 4334/20475 din 22 aprilie 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu R., pentru ap. 2 etaj 1; nr. 4352/28405 din 6 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu H., pentru ap. nr. 1 etaj 1; nr. 2861 din 29 iulie 2002 încheiat între W. și O. și contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul, fără număr, cumpărat de I..

Pentru cumpărarea acestor imobile, chiriașii cumpărători H., S., M., K., R., J., N. și Q. au formulat cereri, în baza Legii nr. 112/1995, pe verso-ul acestor cereri fiind înscrise mențiuni ale Oficiului juridic din Primăria mun. București, conform cărora apar înregistrate litigii cu SC G. SA, iar imobilul este preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, de la A.. Pe cererea formulată de P. apare mențiunea că nu figurează litigiu.

În plus, pentru apartamentul nr. x, etaj 1 situat în str. x s-a depus răspunsul Primăriei Sectorului 1 - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 către SC Herăstrău SA, din care rezultă că pentru acest apartament figurează cerere de restituire în natură formulată de U..

Motivele de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu pot fi analizate pe fondul lor, întrucât tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe acest capăt de cerere, la data de 27 ianuarie 2012.

În ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. și O., tribunalul a respins, ca neîntemeiată, solicitarea.

Pârâtul cumpărător a dobândit apartamentul cu buna-credință, fiind într-o eroare totală și comună cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, iar această eroare este de neînlăturat, neputând fi identificată de orice cetățean cu diligențe normale.

Așadar, în privința acestui contract este aplicabilă și teoria validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credință și să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În cauza de față, actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună-credință, deoarece nu exista nici o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 și art. 487 C. civ.

Condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (vânzătorul W.) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu diligența normală ar fi considerat pe acest vânzător ca fiind titularul dreptului de proprietate și ar perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult decât atât, se observă că imobilul a intrat în circuitul civil și apoi a fost vândut, în contract figurând ca vânzător și cumpărător persoane fizice, și nu Statul Român, iar contractul nu s-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru a se pune eventual în discuție valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului și în ce măsură imobilul putea face obiectul vânzării cumpărării în baza acestei legi.

Chiar dacă tribunalul a constatat prescris dreptul la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2002 încheiat între W. și O., tribunalul a analizat și capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, întrucât acesta nu este un capăt de cerere subsidiar, ci este un capăt de cerere principal, care se impune a fi examinat indiferent de soluția pronunțată în privința primului capăt de cerere.

Cu referire la acțiunea în revendicare formulată, tribunalul a constat că, în speță, atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care va proceda la analiza comparativă a situației juridice a părților litigante.

Tribunalul a avut în vedere criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție, din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

S-a avut în vedere că, noțiunea de "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (hotărârea Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (hotărârea Jantner împotriva Slovaciei). În schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Hotărârea Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanța constată că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța apreciază că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă dreptul reclamanților la despăgubire, în măsura întrunirii condițiilor cerute de legea specială pentru a beneficia de măsuri compensatorii (cauza Maria Atanasiu și alții c. României).

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității acestora, motiv pentru care tribunalul consideră că aceștia se pot prevala de un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În această situație creată de către stat prin încălcarea gravă a legalității și implicit a drepturilor fundamentale ale omului, tribunalul va pronunța o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unor bunuri actuale, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care va înlătura argumentele reclamanților întemeiate pe jurisprudența CEDO și va respinge capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară formulat în contradictoriu cu pârâții, ca neîntemeiat.

Drept urmare, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate, a admis, în parte cererea, a constat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. x, a respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ca prescris, a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2002, ca neîntemeiat și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, tribunalul a respins cererea formulată de pârâta DD. de acordare a onorariului de expertiză criminalistică, având în vedere că nu a fost dovedit falsul, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., pe excepția nulității absolute a certificatelor de moștenitor. De asemenea, văzând soluția dată cererii principale referitoare la capătul privind revendicarea imobilului, tribunalul a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariile de expert, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ.. În baza principiului disponibilității procesului civil, tribunalul a lua act că pârâții GG., HH., K., Y. și Z. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General și reclamanții A. Alexandru, C., D., E., F. solicitând, totodată, calificarea căii de atac ca fiind apel.

Prin Decizia nr. 1644A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanți A. Alexandru, C., D. și E. toți în nume propriu și în calitate de succesori ai defunctei F. și de pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General, II., FF., DD., O., T., personal și în calitate de moștenitor al defunctului S., UU. (care a preluat calitatea de la BB., CC., Z., Y., HH., GG., K., EE., SC G. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:

Instanța de apel a avut în vedere, cu titlu preliminar că, excepțiile prescripției capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active, invocate de intimații-pârâți prin întâmpinare, au fost soluționate prin hotărârea apelată, împotriva căreia intimații pârâți nu au declarat apel, astfel încât aceste apărări nu pot fi, din nou, examinate în calea de atac, analiza hotărârii urmând a fi făcută prin prisma motivelor de apel formulate .

Aspectele evocate privind nevalabilitatea certificatului de moștenitor nr. x din 1998 au fost analizate în cuprinsul hotărârii apelate, în cadrul problemei stabilirii calității procesuale active a reclamanților.

Excepțiile de ordine publică sunt caracterizate prin aceea că pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice moment al procesului, chiar direct în căile de atac. Cu toate acestea, instanța de apel reține că, în doctrină și jurisprudență, s-a conturat opinia conform căreia dacă excepția absolută a fost invocată în primă instanță și a fost respinsă, partea nemulțumită trebuie să exercite calea de atac împotriva hotărârii. Această parte nu are posibilitatea, cu motivarea că excepția absolută poate fi invocată și direct în căile de atac, să invoce din nou excepția înaintea instanței de control judiciar investită de cealaltă parte. Această soluție s-a impus pentru a se evita situația ca instanța de control judiciar să se pronunțe asu