ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1339/2020

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2007, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții B., C., Primăria Municipiului București, S.C. D. S.A. și S.C. Herăstrău Nord S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, încheiat între persoanele fizice, în calitate de cumpărători, și S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în București, str. x, corp B, pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta Primăria Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

Pârâta S.C. D. S.A. a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că nu a fost parte în contract.

Pârâții B. și C. au depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a S.C. Herăstrău Nord S.A., Primăria municipiului București și S.C. D. S.A., solicitând, în cazul admiterii acțiunii, obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii bunului, la prețul de circulație actual, urmând a se ține seama și de îmbunătățirile aduse imobilului.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; pe fond, pârâții au susținut că sunt cumpărători de bună-credință, necunoscând că există o notificare cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentința civila nr. 1577/3.12.2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și la caracterul neevaluabil în bani al cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 01.02.2008, sub nr. x/2008.

Pârâții B. și C. au depus o cerere prin care au arătat că solicită să se judece, în cadrul cererii de chemare în garanție, și cu pârâții Municipiul București reprezentat de primarul general, și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, determinat de împrejurarea că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, și cerere de chemare în garanție împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A., pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea actului juridic.

Prin încheierea de ședință din 29.03.2013, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulate de pârâții B. și C..

Prin sentința civilă nr. 9701/26.04.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiate, excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâții B. și C.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A.; a admis acțiunea, în contradictoriu cu pârâții B., C., S.C. Herăstrău Nord S.A. și Primăria Municipiului București; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții B. și C..

Prin decizia civilă nr. 91A/31.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul; a fost anulată hotărârea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei la Registratura Unică, în vederea repartizării, cu stadiul procesual "fond", reținându-se necompetența materială a judecătoriei, raportat la dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2015.

În ședința publică din 14.09.2015, pârâții B. și C. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, cu referire la art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Prin încheierea pronunțată la data de 28.09.2015, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu, formulată de petenții E., F. și G.; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. D. S.A.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.; s-a luat act că pârâții Ștefan nu mai susțin excepția prematurității acțiunii; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Din formularea textului de lege menționat, rezultă că cele două momente de la care se calculează termenul de 12 luni au o succesiune logică, care reiese din folosirea sintagmei "după caz". De la regula curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se exceptează situația când, la această dată, persoana interesată nu avea cunoștință de contractul a cărui nulitate o solicită, ipoteză în care termenul curge de la data luării la cunoștință a existenței actului juridic.

În cauză, nu există vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cunoscut încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior anului 2007, an în care a formulat și cererea de chemare în judecată în prezentul dosar. Ca urmare, cererea a fost formulată cu respectarea termenului de 12 luni. Nu a fost primită interpretarea propusă de pârâții Ștefan, în sensul că, neexistând un moment cert în cursul anului 2007, la care reclamanta ar fi luat cunoștință de contract, termenul se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 1238/26.10.2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004, încheiat între S.C. Herăstrău Nord S.A., B. și C.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererea de chemare în garanție, formulată de către pârâții B. și C., în contradictoriu cu chematul în garanție menționat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de aceiași pârâți, în contradictoriu cu chemații în garanție Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General și S.C. D. S.A.; a respins cererea de chemare în garanție, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A., ca rămasă fără obiect și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

La pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.06.1944, H. a cumpărat imobilul situat în București, str. x, sector VI, compus din teren și construcție.

Conform certificatului de moștenitor nr. x/03.03.1967, a rămas, ca moștenitor al numitului H., în calitate de soție supraviețuitoare și legatar universal, I.; în masa succesorală s-a menționat că intră cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, , și str. x, compus din 508 m.p. și două corpuri de clădire, restul de 1/2 din imobil aparținând aceleiași persoane.

Potrivit contractului de închiriere din 05.06.1974, I. a închiriat pârâtului B. 5 camere cu acces la baie, bucătărie, cameră.

La 05.06.1974, I., în calitate de vânzătoare, și pârâții B. și C. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, intitulat "act de vânzare-cumpărare", având ca obiect imobilul din str. x, constând în teren în suprafață de 508 m.p. și casă compusă din 5 camere și dependințe, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să aibă loc la data autentificării contractului.

La aceeași dată, I. a testat imobilul menționat în favoarea pârâtului B., conform testamentului autentificat sub nr. x/04.05.1974 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 București. La data respectivă a fost dată și o procură în favoarea acestui pârât.

Prin Decizia nr. 1629/30.10.1975 a Consiliului Popular al Municipiului București, începând cu data de 01.04.1974, s-a trecut, din proprietatea I., în proprietatea statului, imobilul situat în București.

Conform certificatului de moștenitor nr. x/21.03.1990 și suplimentului certificatului de moștenitor nr. x/14.11.1990, ca moștenitor al defunctei I. a rămas reclamanta din prezenta cauză, A., în calitate de nepoată de frate și legatar universal.

La 26.03.1998 a fost înregistrată, sub nr. x, notificarea formulată de reclamantă la Subcomisia pentru aplicarea legii fondului funciar nr. 169/1997.

Prin dispoziția nr. x/04.07.1995, emisă de P.M.B., a fost restituit, în proprietatea lui J., imobilul compus din 4 camere, antreu, sălițe laterale, baie, bucătărie, magazie de zid, precum și 233,60 m.p. teren, după ce, prin sentința civilă nr. 10210/24.10.1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a constatat, în contradictoriu cu S.C. D. S.A., că acesta este proprietarul imobilului.

Prin notificarea înregistrată la K., sub nr. x/14.09.2001, reclamanta a solicitat P.M.B. restituirea imobilului compus din construcții și teren în suprafață de 573,87 m.p., situat în București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/25.05.2004, încheiat între S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, și B. și C., în calitate de cumpărători, a fost vândut corpul B, compus din demisol și parter, situat în București, str. x sector 1, în suprafață utilă de 210,66 m.p. și terenul în suprafață de 147,27 m.p., situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Locuința s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995, la cererea nr. x/16.04.2004, având în vedere că exista contractul de închiriere nr. x/08.12.1988.

Prin Dispoziția nr. 1187/16.07.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost respinsă, ca lipsită de obiect, notificarea formulată de B., privind restituirea imobilului din București, str. x. Prin Dispoziția nr. 1122, emisă la aceeași dată, a fost respinsă notificarea formulată de L., privind restituirea aceluiași imobil, deoarece, la data trecerii în proprietatea statului, imobilul nu se mai afla în patrimoniul autoarei sale.

Conform adresei nr. x, emise de P.M.B. - Direcția Patrimoniu, str. x a purtat, din 1949, denumirea de str. x, iar, din anul 1964, de str. x.

În evidențe, imobilul de la nr. 100 figurează, din 1986, cu posesor fostul I.C.R.A.L. Pajura, actual S.C. D. S.A.

În adresa nr. x/26.09.2012 emisă de P.M.B. - Serviciul de evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001 s-a menționat că, pentru acest imobil, sunt două notificări, cea făcută de B. și C. și cea făcută de L., care au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 1267/06.10.2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, fiind obligată pârâta să emită o dispoziție privind imobilul ce face obiectul prezentei cauze, solicitat prin notificarea nr. x/14.09.2001.

Prin decizia civilă nr. 66/31.01.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată sentința civilă menționată anterior, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță. Acest dosar nu a fost încă soluționat, judecata fiind suspendată până la soluționarea prezentei cauze.

În adresa nr. x/08.10.2012, emisă de Direcția Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu și Evidența Electronică, se menționează că nu există înregistrate notificări.

Amplasamentul terenului și construcțiilor situate la adresa str. x rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit, în cauză, de expert M., acestea fiind deținute, la data respectivă, de pârâții Ștefan și de F., G. și E., astfel cum apar înscriși în cartea funciară.

După cum rezultă din documentele menționate anterior, contractul de vânzare-cumpărare nu a mai fost încheiat între I. și pârâții B. și C.; după trecerea imobilului din proprietatea promitentei vânzătoare în proprietatea statului, aceștia au ocupat imobilul în calitate de chiriași, până în anul 2004, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că, la data încheierii sale, fusese formulată notificare nesoluționată.

În mod cert, anterior datei de 25.05.2004, reclamanta formulase notificare cu privire la imobil - notificarea înregistrată la K., sub nr. x/14.09.2001. Faptul că, în evidențele pârâtelor, au existat anumite disfuncționalități cu privire la înregistrarea acesteia nu îi poate fi imputat reclamantei.

În acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, orice închiriere sau subînchiriere privind imobilele notificate, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de lege.

Aceeași interdicție era instituită și prin dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Art. III din Legea nr. 247/2005 prevede că actele juridice de înstrăinare, încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicțiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, pot fi atacate în instanță, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii actului.

Prin încheierea pronunțată la 28.09.2015, tribunalul a reținut că termenul de 12 luni, prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005, nu se împlinise la data formulării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată și a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Susținerile ulterioare ale pârâților, în sensul că termenul de 12 luni s-a împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată și este un termen de decădere, astfel încât se impune respingerea cererii de chemare în judecată, nu pot fi reținute, având în vedere că tribunalul s-a pronunțat deja asupra problemei formulării cererii de chemare în judecată în termenul de 12 luni, iar această soluție leagă instanța, fiind lipsit de relevanță a se analiza dacă termenul respectiv este un termen de prescripție sau un termen de decădere.

Tribunalul a apreciat, în consecință, că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (5) și art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Textul în discuție nu condiționează aplicarea sa de preexistența unui litigiu anterior, ci de existența unei solicitări de restituire din partea foștilor proprietari, condiție îndeplinită în prezenta cauză. Rațiunea interdicției și a sancțiunii instituite rezidă în protejarea drepturilor persoanelor îndreptățite care formulează cereri de restituire în natură, cărora nu le-ar mai putea fi restituite bunurile notificate dacă, pe parcursul soluționării notificării, bunul respectiv ar fi înstrăinat către o terță persoană.

În ceea ce privește susținerea pârâților că au fost de bună-credință, tribunalul a apreciat că aceasta nu are relevanță în cauză, textul legal necondiționând nulitatea actului de reaua-credință a pârâtelor.

A mai constatat că textul legal incident reprezintă un caz special de nulitate, legiuitorul înțelegând să deroge de la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, sancțiunea nulității operează ori de câte ori actul juridic a fost încheiat cu încălcarea interdicției expres prevăzute de lege, neavând relevanță atitudinea subiectivă a părților și pretinsele diligențe făcute de pârâți.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în prezenta cauză, acesta având în vedere o ipoteză diferită, respectiv aceea a unui act de vânzare-cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, concluzie care se desprinde din prevederile art. 45 alin. (5), prin care se statuează că termenul de prescripție curge de la data intrării în vigoare a actului normativ sus-menționat. Or, aceasta presupune ca actul să fi fost deja încheiat la data intrării în vigoare a legii.

Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că nu se impune a se analiza dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x/25.05.2004.

În raport de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A., prin încheierea pronunțată la 28.09.2015, a respins acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. și C., în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, și S.C. D. S.A., aceasta are ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata contravalorii bunului - prețul de circulație actual, urmând a se ține seama și de îmbunătățirile aduse imobilului.

Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 50 alin. (2), (2)1 și alin. (3) sunt incidente în cauză, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată prin prezenta sentință este încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Textul de lege face distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și contractele de vânzare-cumpărare încheiate fără respectarea prevederilor aceleiași legi, ambele cazuri vizând situația în care contractele respective au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În raport de distincția făcută, cumpărătorul al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat are dreptul la prețul de piață al imobilului sau prețul din contract actualizat. În ambele situații, plata sumei de bani cuvenite se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice.

În această modalitate au fost stabilite reguli speciale, derogatorii de la regulile generale privind răspunderea pentru evicțiune în cazul contractului de vânzare-cumpărare, prevăzute de C. civ., astfel că se vor aplica numai normele speciale, care înlătură de la aplicare normele generale.

Rezultă, din textele de lege citate, că poate fi obligat la restituirea fie a prețului de piață, fie a prețului actualizat numai Ministerul Finanțelor Publice, căruia i se stabilește, astfel, legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu justifică calitate procesuală pasivă, fiind o persoană juridică de sine stătătoare, distinctă de cea a Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă este reprezentat, ca regulă generală, de către acest minister.

În consecință, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cât privește pe ceilalți pârâți chemați în garanție, tribunalul a constatat că nu poate fi justificată nici obligarea acestora la plată, având în vedere că nu sunt incidente, în cauză, regulile generale privind răspunderea pentru evicțiune prevăzute de C. civ., în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform cărora răspunderea ar reveni vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare desființat.

Pe de altă parte, cererea de chemare în garanție nu ar putea fi admisă, întrucât pârâții au solicitat obligarea chemaților în garanție la plata prețului de piață, ei nefiind îndreptățiți, eventual, decât la plata prețului actualizat, menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004.

Acest contract a fost încheiat fără respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece a fost înstrăinat un imobil cu privire la care exista interdicție de înstrăinare, iar, potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, puteau face obiectul înstrăinării, prin vânzare-cumpărare, către terțe persoane numai imobilele care nu se restituiau în natură foștilor proprietari. În acest sens, legea trebuie corelată cu celelalte prevederi normative ulterioare, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, respectiv prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 și cele ale Legii nr. 10/2001, din care rezultă că bunurile vizate de aceste reglementări nu puteau fi înstrăinate, nici în temeiul Legii nr. 112/1995, până nu erau soluționate, definitiv, cererile de restituire, în natură, a respectivelor bunuri, formulate de către foștii proprietari.

Cum reclamanta A. formulase, în baza Legii nr. 10/2001, cerere de restituire în natură, anterior anului 2004, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, conform art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, pârâții ar fi îndreptățiți numai la prețul actualizat al imobilului.

Raportat la Decizia nr. x/19.01.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Complet competent să judece recursul în interesul legii, cum pârâții au învestit instanța numai cu un capăt de cerere vizând obligarea chemaților în garanție la plata prețului de piață, nu și cu un capăt de cerere privind obligarea la plata prețului actualizat, prima instanță a apreciat că se impune respingerea cererii.

Respingerea cererii de chemare în garanție formulate față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are drept consecință rămânerea fără obiect a cererii de chemare în garanție subsidiare, formulate de către Statul Român, în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., această cerere fiind respinsă în consecință.

Față de soluția primei instanțe și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă și i-a obligat pe pârâți la plata, către aceasta, a sumei de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel pârâții B. și C., pârâta-chemată în garanție Primăria Municipiului București și chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general.

Prin decizia nr. 446A/15.06.2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză și a obligat pe apelanții persoane fizice și pe apelantul Municipiul București la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții B. și C..

Prin decizia nr. 2322/24.11.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 446 A din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, analizând decizia civilă atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Critica a fost analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la nerespectarea unui drept procesual, dreptul la apărare, recunoscut în mod egal părților din proces, anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții fiind condiționată de vătămarea produsă părții care invocă încălcarea regulilor procedurale.

Susținerile recurenților sunt întemeiate și reprezintă un prim argument pentru casarea deciziei recurate.

Astfel, prin încheierea de ședință din 6.04.2016, instanța de apel a încuviințat apelanților-pârâți B. și C. proba cu înscrisuri pe aspectul momentului la care intimata-reclamantă a luat cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare contestat, și anume în derularea procesului care a format obiectul dosarului nr. x/2006 Aceste înscrisuri au fost depuse la dosar apel, de către pârâți, constând în cererile expertului desemnat în dosarul respectiv cu efectuarea unei expertize imobiliare, de amânare a cauzei pentru depunerea actelor de proprietate referitoare la imobilul din str. x și pentru înștiințarea tuturor proprietarilor imobilului cu privire la efectuarea expertizei, precum și două încheieri de ședință pronunțate în acel dosar, de acordare a unor noi termene de judecată pentru depunerea raportului de expertiză și a dovezilor privind convocarea legală a părților la fața locului. Dosarul nr. x/2006 are ca obiect contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamanta din prezentul dosar, privind imobilul de la adresa sus-menționată, parte din imobil fiind înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare atacat în litigiul de față.

În examinarea criticii apelanților-pârâți, referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune de către prima instanță, nu se regăsește și analiza acestor înscrisuri, încuviințate apelanților, Curtea de Apel rezumându-se să menționeze că susținerile lor sunt neîntemeiate, printr-o raportare generică la probele administrate în cauză și prin reținerea doar a înscrisurilor atașate cererii de chemare în judecată, depuse de reclamantă.

Or, argumentarea unei critici în mod formal, în baza unei analize realizate doar în baza probelor administrate de una dintre părți și cu ignorarea probelor încuviințate și administrate de partea adversă, nu reprezintă o examinare efectivă a problemei de drept deduse judecății, determinând, în cele din urmă, încălcarea dreptului la apărare al părții defavorizate și un tratament inegal creat părților în exercițiul drepturilor procedurale.

Nefăcând nicio referire la înscrisurile încuviințate și administrate de pârâți în dosarul de apel nu rezultă dacă aceste acte sunt determinante în soluționarea motivului de apel respectiv, în sensul de a fi în măsură să conducă la o altă soluție asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința finală a încălcării dreptului la apărare, ca o garanție a procesului echitabil, ceea ce a determinat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru remedierea neregulilor procedurale care au stat la baza pronunțării hotărârii atacate.

Criticile subsumate penultimului motiv de recurs au vizat două aspecte, și anume soluționarea greșită a motivului de apel referitor la consecințele omisiunii primei instanțe de a soluționa cererea de chemare în garanție, formulată de pârâți în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., din perspectiva vătămării produse acestor părți, precum și încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității, pentru nepunerea în discuție de către prima instanță a temeiului juridic al aceleiași cereri, respectiv cel prevăzut în Legea nr. 1/2009.

S-a reținut că, într-adevăr, recurenții au formulat cererea de chemare în garanție și în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A., parte în raport cu care prima instanță a omis să se pronunțe.

De asemenea, rezolvarea acestei cereri nu se poate deduce din argumente care se referă la aceeași cerere, dar îndreptată împotriva altor părți, așa cum, în mod greșit, a considerat instanța de apel, reținând, deci, inexistența vătămării produse pârâților, prin omisiunea de soluționare a cererii de chemare în garanție formulate împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A.

Cu toate acestea, înlăturarea de către instanța de apel a criticilor apelanților-pârâți sub acest aspect este corectă, nu raportat la problema vătămării pârâților, ci la dispozițiile art. 281 C. proc. civ., care reglementează, ca unic remediu procedural, procedura prevăzută de art. 281, pentru cazul în care instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri, în speță, asupra cererii de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu S.C. Herăstrău Nord S.A.

Astfel, potrivit art. 281 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 2812 din același cod. Ca atare, aspectul vătămării produse pârâților prin nepronunțarea asupra cererii de chemare în garanție de către prima instanță, examinat de instanța de apel, este nerelevant, de vreme ce nu a putut fi verificat în calea de atac exercitată împotriva sentinței. În consecință, nici Înalta Curte nu a procedat la verificarea argumentelor deciziei recurate, în ceea ce privește chestiunea enunțată mai sus, soluția de păstrare a sentinței fiind corectă, raportat, însă, la remediul procedural prevăzut de art. 281 C. proc. civ., unicul în materie, cum s-a arătat deja.

Pentru aceleași argumente, nu au fost reținute nici susținerile recurenților, potrivit cărora nu aveau la îndemână procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., deoarece rezolvarea cererii de chemare în garanție împotriva S.C. Herăstrău Nord S.A. lipsește atât din dispozitivul sentinței, cât și din considerente, iar dispozitivul trebuie să reflecte minuta hotărârii. În realitate, prin aceste susțineri, recurenții fac trimitere la procedura îndreptării erorilor sau omisiunilor din hotărâre, diferită de cea a completării, cea din urmă presupunând, exact ca și în cazul cererii de chemare în garanție în discuție, nepronunțarea asupra cererii, iar nu îndreptarea unor simple erori materiale.

Referitor la încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității pentru nepunerea în discuție de către prima instanță a temeiului juridic al cererii de chemare în garanție, diferit de cel invocat de pârâți, această critică este invocată omisso medio, direct în recurs, cu depășirea fazei procesuale a apelului, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către Înalta Curte.

Cu privire la soluționarea criticii din apel vizând excepția prescripției dreptului la acțiune și aplicarea greșită a dispozițiilor art. III din Legea nr. 247/2005, în acest stadiu al judecării cauzei, Înalta Curte nu a putut analiza legalitatea soluției pronunțate asupra problemei în discuție.

Astfel, aplicarea uneia dintre cele două ipoteze prevăzute de textul de lege menționat, pentru calculul termenului de prescripție a acțiunii, depinde de stabilirea sau nu a momentului la care reclamanta a luat cunoștință de actul de vânzare-cumpărare contestat, diferit de data intrării în vigoare a Titlului I din Legea nr. 247/2005, pentru a avea relevanță acest moment. Doar în cazul în care nu se poate determina un astfel de moment, al luării la cunoștință a contractului de către reclamantă, se va aplica prima teză a art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform căreia termenul de 12 luni pentru introducerea acțiunii se va calcula de la data intrării în vigoare a prezentului titlu.

Or, momentul subiectiv al cunoașterii contractului de către reclamantă nu a fost lămurit, formând obiect de dispută conform celor susținute în cadrul primului motiv de recurs, critici apreciate ca fiind întemeiate și care determină casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Numai după analiza de către instanța de rejudecare a probelor administrate de toate părțile sub acest aspect, s-ar putea aprecia legalitatea soluției în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, în absența definirii momentului subiectiv, neputându-se verifica în care dintre cele două ipoteze se încadrează reclamanta. Revine, deci, instanței de apel, cu ocazia rejudecării cauzei și interpretării complete a probelor administrate, obligația determinării momentului de la care se calculează termenul de prescripție a acțiunii, în raport de distincțiile făcute mai sus.

În mod corect, Curtea de Apel a considerat că instanța de judecată este obligată să dea calificarea juridică exactă a cererii cu care a fost învestită și că, în speță, cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, nr. 10/2001, iar nu ale dreptului comun.

Astfel, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului său activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., să dea acțiunii calificarea juridică corectă, dacă este cazul, alta decât cea dată de parte prin cerere.

În speță, așa cum a reținut și instanța de apel, sunt aplicabile cererii de chemare în garanție normele de drept substanțial din conținutul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Actul normativ menționat se aplică și litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul începerii activității acesteia, cum sunt și cele create prin faptul desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de reglementarea consecințelor căruia se preocupă legea specială.

Ca atare, nu exista nicio rațiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în mod corect, ambele instanțe au aplicat normele de drept special în materie, iar nu dispozițiile de drept comun, așa cum pretind recurenții.

Cât privește încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității pentru nepunerea în discuție a noului temei juridic, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001, această critică nu a putut fi primită, fiind invocată omisso medio, astfel cum s-a arătat deja în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, partea finală.

Susținerile referitoare la buna-credință a recurenților nu reprezintă veritabile critici aduse deciziei, ci se circumscriu, mai degrabă, unei prezentări a situației juridice a imobilului de-a lungul timpului, raportat la actele întocmite, de și în favoarea pârâților, în legătură cu acest bun.

De asemenea, nici nu vizează argumentele instanței de apel în păstrarea sentinței sub aspectul admiterii acțiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, Curtea reținând că, raportat la motivul de nulitate invocat și la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atitudinea subiectivă a pârâților la perfectarea contractului este nerelevantă.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte nu a putut primi susținerile subsumate acestui motiv de recurs.

Critica recurenților referitoare la nemotivarea deciziei, în ceea ce privește menținerea hotărârii primei instanțe, de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 de RON, este corectă.

Deși, în motivul de apel aferent acestei chestiuni, recurenții pârâți au criticat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de prima instanță în sarcina lor, de 5.000 de RON, față de suma menționată în chitanța privind onorariul de avocat achitat de reclamantă de la dosar fond, care menționează suma de 4.000 de RON, instanța de apel a respins această critică, arătând că sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., fiind dovedite cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, constând în plata onorariului de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

Or, tocmai cuantumul sumei de bani menționate în această chitanță, cu titlu de onorariu de avocat, fusese contestată de către apelanții-pârâți, Curtea neanalizând această susținere, ci limitându-se să înlăture critica respectivă, printr-o motivare generică, ce nu îndeplinește exigențele argumentării hotărârii, în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță în sarcina pârâților, instanța de apel nu a procedat la cercetarea în fond a susținerilor apelanților-pârâți, ceea ce determină imposibilitatea verificării legalității soluției de către prezenta instanță.

Acesta reprezintă un alt motiv de casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să motiveze, raportat la criticile concrete ale apelanților-pârâți, soluția dată asupra obligației stabilite în sarcina pârâților de prima instanță, vizând cheltuielile de judecată. În mod evident, problema cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță va fi examinată de instanța de rejudecare, condiționat și de soluția ce se va da în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurenți în prezenta fază procesuală, a stabilit că vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare, raportat și la soluția ce urmează a se da în apel.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 20.06.2017.

Prin decizia nr. 439A din 2 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - pârâți B. și C. și de apelanta-pârâtă chemată în garanție Primăria Municipiului București și de apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 1238/26.10.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă N. și cu intimata-chemată în garanție S.C. D. S.A., intimatul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, intimata-pârâtă chemată în garanție S.C. Herăstrău Nord S.A..

Au fost obligați apelanții-pârâți către intimata-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

În primul rând, pentru stabilirea, cu prioritate a limitelor rejudecării, instanța de apel a considerat că se impune a se arăta că, deși a fost casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în stadiul procesual anterior, au declarat apel atât pârâții B. și C., cât și pârâta-chemată în garanție Primăria Municipiului București și chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, însă, dat fiind că aceste din urmă părți nu au declarat și recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, urmează a fi menținută soluția de respingere a apelului declarat, cu aceeași motivare expusă de instanța de apel, urmând a fi redată în cele ce urmează pentru considerente de ordin procedural, pentru a face posibilă o soluționare unitară la momentul rejudecării, respingerea acestui apel în prezentul ciclu procesual realizându-se doar formal.

Astfel, referitor la critica vizând aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deși susținerile au fost considerate ca fiind fondate, critica fiind deja analizată de instanța de apel, același aspect fiind invocat și de apelanții-pârâți B. și C., în același timp însă, Curtea a constatat că prima instanță a reținut un temei legal alternativ pentru cauza de nulitate reprezentată de interdicția legală de înstrăinare a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, temei reprezentat de dispozițiile legale ale art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Cealaltă critică însă, referitoare la incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora buna-credință a subdobânditorilor salvează actul de la nulitatea absolută, nu este fondată.

Astfel, în cauză, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată ca urmare a încălcării interdicției stabilite prin dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, care, sub sancțiunea nulității absolute, interziceau înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și construcții cu destinația de locuință -, care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri, din probele administrate rezultând că imobilul înstrăinat făcea obiectul unei cereri de restituire către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar și al unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.

Din textul legal ce a constituit temeiul cererii de constatare a nulității rezultă că, pentru ca sancțiunea nulității să intervină, este necesară îndeplinirea cerințelor la care norma legală face referire, fiind, deci, nerelevantă atitudinea subiectivă a părților contractante, în condițiile în care regulile comune aplicabile în materia nulității actelor juridice nu sunt incidente, dată fiind reglementarea specială adoptată pentru categoria de bunuri din care face parte imobilul înstrăinat, iar dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, vizând imobile înstrăinate până la data adoptării acestui act normativ.

În consecință, față de cele arătate, Curtea a constatat că apelul declarat de pârâta-chemată în garanție Primăria Municipiului București și de chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General nu este fondat.

De asemenea, Curtea a mai constatat, în urma recursului declarat de pârâții B. și C., că a fost analizată decizia civilă atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție găsind întemeiate criticile privind examinarea efectivă a problemei referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru remedierea neregulilor procedurale rezultate din neanalizarea unor înscrisuri încuviințate și administrate de pârâți, precum și a celor cu privire la neanalizarea susținerilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.

Celelalte critici invocate de recurenții - pârâți cu privire la soluția pe fond a deciziei pronunțate în apel au fost respinse, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, fie pentru aspecte de ordin procedural, fie pentru aspecte de ordin material, așa încât instanța de apel a considerat că limitele învestirii, în rejudecare, sunt doar cele ce vizează stabilirea momentului subiectiv al cunoașterii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către reclamantă, pentru dezlegarea criticii din apel vizând excepția prescripției dreptului la acțiune și aplicarea greșită a dispozițiilor art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, precum și a celei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a constatat că prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și care nu au fost atacate în instanță, în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

Din formularea textului de lege menționat, tribunalul a apreciat că rezultă că cele două momente de la care se calculează termenul de 12 luni au o succesiune logică, care reiese din folosirea sintagmei "după caz". De la regula curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se exceptează situația când, la această dată, persoana interesată nu avea cunoștință de contractul a cărui nulitate o solicită, ipoteză în care termenul curge de la data luării la cunoștință a existenței actului juridic.

În cauză, tribunalul a constatat că nu există vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cunoscut încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior anului 2007, an în care a formulat și cererea de chemare în judecată în prezentul dosar. Ca urmare, cererea a fost formulată cu respectarea termenului de 12 luni. Nu a fost primită interpretarea propusă de pârâții B. și C., în sensul că, neexistând un moment cert, în cursul anului 2007, la care reclamanta a luat cunoștință de contract, termenul se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Pentru aceste argumente, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

În calea de atac, în opinia apelanților - pârâți B. și C., în stabilirea intervenirii prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi avut în vedere momentul subiectiv reglementat de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, întrucât intimata - reclamantă nu a probat momentul luării la cunoștință a contractului, printr-un înscris, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cu consecința incidenței în cauză a regulii curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Așa fiind, sub un prim aspect, Curtea a constatat că, la dosarul de apel, din ciclul procesual anterior, se află înscrisurile la care au făcut referire pârâții B. și C., în calea de atac a recursului declarat de aceștia, pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, urmând a fi analizate prin prezenta decizie, în privința conținutului acestora, în vederea dezlegării chestiunii referitoare la începutul curgerii prescripției extinctive.

Astfel, se constată că, prin adresa înregistrată în dosarul nr. x/2006 la data de 17.09.2007, comunicată către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu termen la data de 20.09.2007, expertul tehnic judiciar O. a comunicat faptul că nu s-au primit actele solicitate de la reclamantă privind identitatea dintre imobilul din fosta str. x, sector 6 și cel din actuala str. x și nu s-au primit actele de proprietate ale actualilor proprietari ai imobilului, solicitând instanței să pună în vedere reclamantei soluționarea celor de mai sus și acordarea unui alt termen.

Potrivit încheierii de ședință din data de 20.09.2007, redactată în dosarul nr. x/2006, apărătorul apelantei - reclamante A. (autoarea intimatei - reclamante din prezenta cauză) a solicitat expertului să facă convocarea legală a părților la efectuarea expertizei, învederând că a fost convocată pentru data de 21.07.2007, iar expertul s-a prezentat cu o zi mai înainte.

Curtea a constatat că, în încheiere, se consemnează că a fost depus la dosar un certificat de rol fiscal și alte înscrisuri cu privire la imobilul în litigiu - fără a se indica în mod expres ce înscrisuri au fost depuse - și s-a precizat că, în prezent, strada pe care se află imobilul se numește General Berthelot.

Din cele consemnate în cuprinsul încheierii, se poate observa că instanța nu a pus în vedere apelantei-reclamante o altă obligație în afara celei de a preciza în scris adresa imobilului în litigiu, dispunându-se amânarea cauzei pentru efectuarea expertizei, cu revenirea unei adrese către expertul desemnat în cauză, așa încât, în condițiile în care expertul a solicitat completarea înscrisurilor de la dosar cu cele relevate în cuprinsul adresei prezentate mai sus, coroborat cu faptul că reclamanta a depus la dosar înscrisuri cu privire la imobilul în litigiu, se poate prezuma că lămuririle solicitate de expert au fost îndeplinite de apelanta - reclamantă.

Această concluzie a instanței de apel este confirmată de faptul că, prin adresa înregistrată la dosar la data de 14.11.2007 de către expertul O., nu au mai fost solicitate înscrisurile din adresa anterioară, învederându-se că nu s-a efectuat raportul de expertiză întrucât în urma discuțiilor purtate la fața locului cu proprietarii imobilului, aceștia nu au permis accesul expertului și părților în curte, pentru a se efectua măsurători, motivând că nu sunt părți în acel proces și nici nu au fost înștiințați de instanță în acest sens.

Este adevărat că în încheierea întocmită la termenul imediat următor înregistrării adresei expertului, la data de 15.11.2007, se consemnează faptul că apărătorul apelantei - reclamante a depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2004, dată în raport de care apelanții - pârâți B. și C. au considerat că a fost încălcat termenul de prescripție prevăzut de art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care data depunerii contractului de vânzare-cumpărare la dosar se situează după data introducerii acțiunii - 21.09.2007.

Se consideră însă că aceast