ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2322/2016

Decizia nr. 2322/2016

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2007 (data poștei), pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., Primăria Municipiului București, SC D. SA și SC E. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. X din 25 mai 2004, încheiat între persoanele fizice, în calitate de cumpărători, și SC E. SA, în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în București, str. G.B., pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta Primăria Municipiului București a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

Pârâta SC D. SA a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că nu a fost parte în contract.

Pârâții B. și C. au depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC E. SA, Primăria Municipiului București și SC D. SA, solicitând, în cazul admiterii acțiunii, obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii bunului la prețul de circulație actual, urmând a se ține seama și de îmbunătățirile aduse imobilului. Au fost invocate, prin întâmpinare, excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; pe fond, au susținut că sunt cumpărători de bună credință, necunoscând că există o notificare cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1577 din 3 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și la caracterul neevaluabil în bani al cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la 1 februarie 2008, sub nr. x/299/2008.

În acest dosar, pârâții B. și C. au depus o cerere prin care au arătat că solicită să se judece, în cadrul cererii de chemare în garanție, și cu pârâții Municipiul București, reprezentat de Primarul General, și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

În cadrul întâmpinării, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive determinat de împrejurarea că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare în litigiu; a formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC E. SA pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea actului juridic, pentru ipoteza în care se va trece peste apărările susținute în întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din 29 martie 2013, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulate de pârâții B. și C. cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 9701 din 26 aprilie 2013, Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiate, excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâții sus-menționați, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D. SA, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâții B., C., SC E. SA și Primăria Municipiului București, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. X din 25 mai 2004, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC D. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții B. și C.

Prin decizia civilă nr. 91 A din 31 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul, a fost anulată hotărârea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei la Registratura Unică, în vederea repartizării cu stadiul procesual „fond”, reținându-se necompetența materială a Judecătoriei raport la dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. dosar x/3/2015.

În ședința publică din 14 septembrie 2015, pârâții B. și C. au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, cu referire la art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Au depus la dosar și note scrise în acest sens.

Prin încheierea pronunțată la 28 septembrie 2015, Tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de petenții F., G. și H.; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC D. SA; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.; s-a luat act că pârâții B. și C. nu mai susțin excepția prematurității acțiunii; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Din formularea textului de lege menționat rezultă că cele două momente de la care se calculează termenul de 12 luni au o succesiune logică, care reiese din folosirea sintagmei „după caz”. De la regula curgerii termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii se exceptează situația când, la această dată, persoana interesată nu avea cunoștință de contractul a cărui nulitate o solicită, ipoteză în care termenul curge de la data luării la cunoștință a existenței actului juridic. În cauză, nu există vreo dovadă în sensul că reclamanta ar fi cunoscut încheierea contractului de vânzare-cumpărare anterior anului 2007, an în care a formulat și cererea de chemare în judecată în prezentul dosar. Ca urmare, cererea a fost formulată cu respectarea termenului de 12 luni. Nu a fost primită interpretarea propusă de pârâții B. și C., în sensul că, neexistând un moment cert în cursul anului 2007 la care reclamanta a luat cunoștință de contract, termenul se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Pentru aceste argumente, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1238 din 26 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a a

dmis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. X din 25 mai 2004 încheiat între SC E. SA, B. și C., a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâții B. și C. în contradictoriu cu chematul în garanție menționat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de aceiași pârâți în contradictoriu cu chemații în garanție Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, și SC D. SA, a respins cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva SC E. SA, ca rămasă fără obiect și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y din 19 iunie 1944, I. a cumpărat imobilul situat în București, str. G.B., compus din teren și construcție.

Conform certificatului de moștenitor din 03 martie 1967, a rămas, ca moștenitor al numitului I., în calitate de soție supraviețuitoare și legatar universal, J.; în masa succesorală s-a menționat că intră cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. N., și str. G.B., compus din 508 m.p. și două corpuri de clădire, restul de 1/2 din imobil aparținând aceleiași persoane.

Potrivit contractului de închiriere din 05 iunie 1974, J. a închiriat pârâtului B. 5 camere cu acces la baie, bucătărie, cameră.

La 05 iunie 1974, J., în calitate de vânzătoare, și pârâții B. și C. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare intitulat „act de vânzare-cumpărare”, având ca obiect imobilul din str. N., constând în teren în suprafață de 508 m.p. și casă compusă din 5 camere și dependințe, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să aibă loc la data autentificării contractului.

La aceeași dată, J. a testat imobilul sus-menționat în favoarea pârâtului B., conform testamentului autentificat sub nr. Z din 04 mai 1974 de Notariatul de Stat local al sectorului 7 București. La data respectivă a fost dată și o procură în favoarea acestui pârât.

Prin decizia nr. 1629 din 30 octombrie 1975 a Consiliului popular al Municipiului București, începând cu data de 01 aprilie 1974 s-a trecut, din proprietatea J. în proprietatea statului, imobilul situat în București, str. N.

Conform certificatului de moștenitor din 21 martie 1990 și suplimentului certificatului de moștenitor din 14 noiembrie 1990, ca moștenitor al defunctei J. a rămas reclamanta din prezenta cauză, A., în calitate de nepoată de frate și legatar universal.

La 26 martie 1998 a fost înregistrată, sub nr. 24596, notificarea formulată de reclamantă la Subcomisia pentru aplicarea legii fondului funciar nr. 169/1997.

Prin dispoziția nr. A din 04 iulie 1995 emisă de Primăria Municipiului București a fost restituit, în proprietatea lui K., imobilul compus din 4 camere, antreu, sălițe laterale, baie, bucătărie, magazie de zid, precum și 233,60 m.p. teren, după ce, prin sentința civilă nr. 10210 din 24 octombrie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a constatat, în contradictoriu cu SC D. SA, că acesta este proprietarul imobilului.

Prin notificarea înregistrată la B.E.J.A. L., din 14 septembrie 2001, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea imobilului compus din construcții și teren în suprafață de 573,87 m.p., situat în București, str. N.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. X din 25 mai 2004 încheiat între SC E. SA, în calitate de vânzător, și B. și C., în calitate de cumpărători, a fost vândut corpul B, compus din demisol și parter, situat în București, str. G.B., în suprafață utilă de 210,66 m.p. și terenul în suprafață de 147,27 m.p., situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Locuința s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995, la cererea nr. 32105 din 16 aprilie 2004, având în vedere că exista contractul de închiriere din 08 decembrie 1988.

Prin dispoziția nr. B din 16 iulie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost respinsă, ca lipsită de obiect, notificarea formulată de B., privind restituirea imobilului din București, str. G.B. Prin dispoziția nr. C, emisă la aceeași dată, a fost respinsă notificarea formulată de M., privind restituirea aceluiași imobil, deoarece, la data trecerii în proprietatea statului, imobilul nu se mai afla în patrimoniul autoarei sale.

Conform adresei emise de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, str. G.B. a purtat, din 1949, denumirea de str. A.P., iar, din anul 1964, de str. N.

În evidențe, imobilul figurează, din 1986, cu posesor fostul N. Pajura, actual SC D. SA.

În adresa din 26 septembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul de evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001 s-a menționat că, pentru acest imobil, sunt două notificări, cea făcută de B. și C. și cea făcută de M., care au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 1267 din 06 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, fiind obligată pârâta să emită o dispoziție privind imobilul ce face obiectul prezentei cauze, solicitat prin notificarea din 14 septembrie 2001.

Prin decizia civilă nr. 66 din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată sentința civilă menționată anterior, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță. Acest dosar nu a fost încă soluționat, judecata fiind suspendată până la soluționarea prezentei cauze.

În adresa din 08 octombrie 2012 emisă de Direcția Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu și Evidența Electronică se menționează că nu există înregistrate notificări.

Amplasamentul terenului și construcțiilor situate la adresa str. G.B. rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit, în cauză, de expert O., acestea fiind deținute, la data respectivă, de pârâții B., C. și de G., H. și F., astfel cum apar înscriși în cartea funciară.

După cum rezultă din documentele menționate anterior, contractul de vânzare-cumpărare nu a mai fost încheiat între J. și pârâții B. și C.; după trecerea imobilului din proprietatea promitentei vânzătoare în proprietatea statului, aceștia au ocupat imobilul în calitate de chiriași, până în anul 2004, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că, la data încheierii sale, fusese formulată notificare nesoluționată.

În mod cert, anterior datei de 25 mai 2004, reclamanta formulase notificare cu privire la imobil - notificarea înregistrată la B.E.J.A. L., sub nr. 3781 din 14 septembrie 2001. Faptul că, în evidențele pârâtelor, au existat anumite disfuncționalități cu privire la înregistrarea acesteia nu îi poate fi imputat reclamantei.

În acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, orice închiriere sau subînchiriere privind imobilele notificate, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de lege.

Aceeași interdicție era instituită și prin dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Art. III din Legea nr. 247/2005 prevede că actele juridice de înstrăinare încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicțiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, pot fi atacate în instanță, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii actului.

Prin încheierea pronunțată la 28 septembrie 2015, Tribunalul a reținut că termenul de 12 luni, prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005, nu se împlinise la data formulării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată și a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Susținerile ulterioare ale pârâților, în sensul că termenul de 12 luni s-a împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată și este un termen de decădere, astfel încât se impune respingerea cererii de chemare în judecată, nu pot fi reținute, având în vedere că Tribunalul s-a pronunțat deja asupra problemei formulării cererii de chemare în judecată în termenul de 12 luni, iar această soluție leagă instanța, fiind lipsit de relevanță a se analiza dacă termenul respectiv este un termen de prescripție sau un termen de decădere.

Tribunalul a apreciat, în consecință, că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (5) și art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Textul în discuție nu condiționează aplicarea sa de preexistența unui litigiu anterior, ci de existența unei solicitări de restituire din partea foștilor proprietari, condiție îndeplinită în prezenta cauză. Rațiunea interdicției și a sancțiunii instituite rezidă în protejarea drepturilor persoanelor îndreptățite care formulează cereri de restituire în natură, cărora nu le-ar mai putea fi restituite bunurile notificate dacă, pe parcursul soluționării notificării, bunul respectiv ar fi înstrăinat către o terță persoană.

În ceea ce privește susținerea pârâților că au fost de bună credință, Tribunalul a apreciat că aceasta nu are relevanță în cauză, textul legal necondiționând nulitatea actului de reaua credință a părților.

A mai constatat că textul legal incident reprezintă un caz special de nulitate, legiuitorul înțelegând să deroge de la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, sancțiunea nulității operează ori de câte ori actul juridic a fost încheiat cu încălcarea interdicției expres prevăzute de lege, neavând relevanță atitudinea subiectivă a părților și pretinsele diligențe făcute de pârâți.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în prezenta cauză, acesta având în vedere o ipoteză diferită, respectiv aceea a unui act de vânzare-cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, concluzie care se desprinde din prevederile art. 45 alin. (5), prin care se statuează că termenul de prescripție curge de la data intrării în vigoare a actului normativ sus-menționat. Or, aceasta presupune ca actul să fi fost deja încheiat la data intrării în vigoare a legii.

Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că nu se impune a se analiza dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. X din 25 mai 2004.

În concluzie, în temeiul art. III din Legea nr. 247/2005 raportat la art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții B. și C., Primăria Municipiului București și SC E. SA. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. X din 25 mai 2004 încheiat între pârâții indicați.

Față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D SA prin încheierea pronunțată la 28 septembrie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. și C. în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, și SC D. SA, aceasta are ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata contravalorii bunului - prețul de circulație actual, urmând a se ține seama și de îmbunătățirile aduse imobilului.

Tribunalul a apreciat că art. 50 alin. (2), (2

1

) și alin. (3) sunt incidente în cauză, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată prin prezenta sentință este încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Textul de lege face distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și contractele de vânzare-cumpărare încheiate fără respectarea prevederilor aceleiași legi, ambele cazuri vizând situația în care contractele respective au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În raport de distincția făcută, cumpărătorul al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat are dreptul la prețul de piață al imobilului sau prețul din contract actualizat. În ambele situații, plata sumei de bani cuvenite se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice.

În această modalitate au fost stabilite reguli speciale, derogatorii de la regulile generale privind răspunderea pentru evicțiune în cazul contractului de vânzare-cumpărare, prevăzute de C. civ., astfel că se vor aplica numai normele speciale, care înlătură de la aplicare normele generale.

Rezultă, din textele de lege citate, că poate fi obligat la restituirea fie a prețului de piață, fie a prețului actualizat numai Ministerul Finanțelor Publice, căruia i se stabilește, astfel, legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu justifică calitate procesuală pasivă, fiind o persoană juridică de sine stătătoare, distinctă de cea a Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă este reprezentat, ca regulă generală, de către acest minister.

În consecință, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cât privește pe ceilalți pârâți chemați în garanție, Tribunalul a constatat că nu poate fi justificată nici obligarea acestora la plată, având în vedere că nu sunt incidente, în cauză, regulile generale privind răspunderea pentru evicțiune prevăzute de C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform cărora răspunderea ar reveni vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare desființat.

Pe de altă parte, cererea de chemare în garanție nu ar putea fi admisă, întrucât pârâții au solicitat obligarea chemaților în garanție la plata prețului de piață, ei nefiind îndreptățiți, eventual, decât la plata prețului actualizat, menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. X din 25 mai 2004.

Acest contract a fost încheiat fără respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece a fost înstrăinat un imobil cu privire la care exista interdicție de înstrăinare, în condițiile sus-arătate, iar, potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, puteau face obiectul înstrăinării, prin vânzare-cumpărare, către terțe persoane numai imobilele care nu se restituiau în natură foștilor proprietari. În acest sens, legea trebuie corelată cu celelalte prevederi normative ulterioare, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. X din 25 mai 2004, respectiv prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 și cele ale Legii nr. 10/2001, din care rezultă că bunurile vizate de aceste reglementări nu puteau fi înstrăinate nici în temeiul Legii nr. 112/1995 până nu erau soluționate, definitiv, cererile de restituire, în natură, a respectivelor bunuri, formulate de către foștii proprietari.

Cum reclamanta A. formulase, în baza Legii nr. 10/2001, cerere de restituire în natură anterior anului 2004, contractul de vânzare-cumpărare nr. X din 25 mai 2004 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, conform art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, pârâții ar fi îndreptățiți numai la prețul actualizat al imobilului.

Raportat la decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Complet competent să judece recursul în interesul legii, cum pârâții au învestit instanța numai cu un capăt de cerere vizând obligarea chemaților în garanție la plata prețului de piață, nu și cu un capăt de cerere privind obligarea la plata prețului actualizat, prima instanță a apreciat că se impune respingerea cererii.

Respingerea cererii de chemare în garanțe formulate față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are drept consecință rămânerea fără obiect a cererii de chemare în garanție subsidiare, formulate de către Statul Român în contradictoriu cu SC E. SA, această cerere fiind respinsă în consecință.

Față de soluția primei instanțe și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, Tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă și i-a obligat pe pârâți la plata, către aceasta, a sumei de 5.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat.

Împotriva sentinței au formulat apel pârâții B., C. și chemații în garanție Primăria Municipiului București și Municipiul București, ambii reprezentați de Primarul General.

Prin decizia nr. 446 A din 15 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză și a obligat pe apelanții persoane fizice și pe apelantul Municipiul București la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În ce privește apelul declarat de apelanții pârâți B. și C., prima dintre critici a vizat omisiunea primei instanțe de a soluționa cererea de chemare în garanție în contradictoriu și cu SC E. SA, împrejurare ce ar fi creat apelanților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii apelate. Susținerile apelanților sunt numai în parte întemeiate, reținând Curtea că, deși în dispozitivul hotărârii nu este menționat, relativ la cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, și SC E. SA, din motivele de fapt și de drept indicate ca temei al soluției adoptate, nu rezultă că apelanților pârâți le-a fost creat un prejudiciu procesual, o vătămare, prin această omisiune.

Această concluzie rezultă, în mod cert, prin raportare la motivele pentru care Tribunalul a considerat că cererea de chemare în garanție având ca obiect valoarea de piață a imobilului nu poate fi admisă, fiind neîntemeiată față de dispozițiile legale incidente în cauză, care nu sunt cele de drept comun, din materia evicțiunii reglementate în C. civ., ci normele speciale adoptate prin Legea nr. 10/2001.

Cu privire la aceste din urmă dispoziții, s-a reținut de prima instanță că, întrucât din probele administrate a rezultat că contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, apelanții pârâți nu sunt îndreptățiți decât la restituirea prețului actualizat al imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001. Cum cererea de chemare în garanție nu a avut un astfel de obiect, Tribunalul a constatat, ținând seama și de Decizia nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, că nu poate fi valorificată o astfel de pretenție în cadrul procesual deja existent.

Astfel fiind, câtă vreme cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea cerințelor legale, iar nu în legătură cu persoana ce fusese chemată în garanție (sub acest aspect reținându-se că, potrivit dispozițiilor legale incidente, numai Ministerul Finanțelor Publice ar putea fi obligat la despăgubiri), Curtea a constatat că nu se poate reține o vătămare produsă apelanților pârâți prin omisiunea reclamată, în plus aceștia având posibilitatea de a recurge la procedura completării hotărârii reglementată de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Referitor la critica vizând soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că susținerile apelanților pârâți sunt neîntemeiate.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a luat cunoștință de încheierea contractului de vânzare-cumpărare la o altă dată și în alte condiții decât cele invocate, anume cu ocazia efectuării expertizei judiciare în cadrul unei alte judecăți vizând același imobil, în perioada iulie 2007. De asemenea, din înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată (Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă) reprezentând relații solicitate Primăriei Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența Proprietății, dar și Direcției Impozite și Taxe Locale sector 1 București, cu privire la imobilul ce face obiectul judecății, nu rezulta că, în evidențele acestor instituții, figura înstrăinarea realizată prin contractul a cărui nulitate se solicită ori că această înstrăinare, în situația în care ar fi fost evidențiată la aceste instituții, s-ar fi comunicat reclamantei.

Față de această situație de fapt, în condițiile în care apelanții pârâți, cei care au invocat prescripția dreptului la acțiune, nu au probat în sensul cunoașterii contractului de către reclamantă la o altă dată decât cea arătată, Curtea a constatat că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. III din Legea nr. 247/2005.

Interpretarea dată de prima instanță normei legale incidente a fost, de asemenea, una corectă, rezultând, din modul clar de redactare a dispoziției legale, că au fost avute în vedere două momente de la care termenul de prescripție de 12 luni începe să curgă, primul pentru ipoteza în care titularii acțiunii în nulitatea actelor de înstrăinare aveau cunoștință de aceste acte la data intrării în vigoare a legii, când termenul începe să curgă de la acest din urmă moment, iar cea de-a doua ipoteză este cea în care aceștia au luat cunoștință de actul de înstrăinare ulterior datei la care norma legală a intrat în vigoare.

Menționarea expresă, în textul normei, a celei de-a doua ipoteze, referitoare la data luării la cunoștință a actului de înstrăinare, situație diferită de reglementarea cuprinsă în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care indică, drept unic moment de început al prescripției, data intrării în vigoare a legii, trebuie să conducă la concluzia că, ori de câte ori reclamantul dovedește că se încadrează în această ipoteză, aplicarea dispozițiilor legale trebuie să fie cea reținută și de prima instanță, în sensul că prescripția curge de la data luării la cunoștință a actului de înstrăinare.

În ce privește critica vizând aplicarea greșită, în cauză, a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin încălcarea principiului neretroactivității legii, Curtea a constatat că susținerile apelanților pârâți sunt întemeiate.

Astfel, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită este 25 mai 2004, iar norma legală cu privire la care se invocă aplicarea retroactivă a fost adoptată, ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care art. 20 din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin introducerea unui nou alineat, devenit, după republicare, al cincilea, potrivit cu care: „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

Principiul neretroactivității legii civile reprezintă acea regulă juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare, acesta găsindu-și reglementare expresă atât în art. 1 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, dar și în Legea fundamentală, art. 15 alin. (2) din Constituție statuând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.

Aplicând regula tempus regit actum, rezultată din principiul enunțat, trebuie reținut că validitatea unui act juridic se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic, tot astfel, nulitatea unui act juridic fiind supusă legii în vigoare la momentul încheierii actului, indiferent dacă legea nouă introduce ori suprimă o cauză de nulitate.

Astfel fiind, câtă vreme, prin dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost prevăzută, drept cauză de nulitate a unui act de înstrăinare având ca obiect bunuri ce intră în domeniul de reglementare a acestui act normativ, încheierea sa anterior finalizării procedurii administrative ori judiciare privitoare la acele bunuri, concluzia nu poate fi decât aceea că sancțiunea nulității nu poate să intervină decât pentru acte de înstrăinare încheiate după ce norma legală care a instituit-o a fost adoptată, o interpretare și aplicare diferite având semnificația unei aplicări retroactive a legii.

Așadar, față de cele arătate, înstrăinarea imobilului anterior adoptării dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reprezenta o împrejurare ce excludea incidența cauzei de nulitate prevăzute de normele legale citate.

În același timp, însă, prima instanță a reținut un temei legal alternativ pentru cauza de nulitate reprezentată de interdicția legală de înstrăinare a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, temei reprezentat de dispozițiile legale ale art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Și aplicarea acestor dispoziții legale de către prima instanță a fost criticată de apelanții pârâți, susținându-se, pe de-o parte, că norma citată nu se putea face decât în condițiile art. III din Legea nr. 247/2005, iar, pe de altă parte, că textul de lege invocat a fost abrogat încă din luna iunie 2011, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011.

Curtea a constatat că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, reținând, expres, incidența sa și prin raportare la art. III din Legea nr. 247/2005, sub acest aspect, nerezultând clar din critica apelanților care ar fi fost condițiile prevăzute de art. III pe care Tribunalul le-ar fi nesocotit.

Pe de altă parte, abrogarea dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011, reprezintă un aspect fără relevanță în ce privește legalitatea soluției primei instanțe, neputând constitui o critică fondată, câtă vreme abrogarea normei a intervenit la 01 octombrie 2011, fiind în vigoare atât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare (2004), cât și la data introducerii acțiunii în constatarea nulității acestuia (2007), putând, astfel, constitui temei legal al pretențiilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Și în ce privește critica referitoare la soluția dată de prima instanță cererii de chemare în garanție, apreciată drept nelegală ca urmare a aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar nu a dispozițiilor art. 1341-1345 C. civ., singurele prevederi în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție și care reglementau despăgubirile în materia evicțiunii, susținerile apelanților pârâți sunt nefondate.

Astfel, bunul cu privire la care apelanții pârâți și-au formulat pretențiile prin cererea de chemare în garanție intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind un imobil preluat de stat în temeiul Legii nr. 4/1973, cererea formulată la data de 07 martie 2008 fiind întemeiată pe dispozițiile C civ. și vizând prețul de circulație al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat prin cererea principală.

Pe de-o parte, din perspectiva dispozițiilor legale ce au constituit temeiul juridic al pretențiilor apelanților pârâți, principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil,

se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. În acest sens, limitele obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică, precum și limitele subiective ale acesteia, privitoare la părțile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant.

Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce reprezintă consacrarea legală a acestui principiu, instanța de judecată este ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecății.

În speță, apelanții pârâți au solicitat, prin cererea de chemare în garanție menționată (Dosarul nr. x/299/2008 al Judecătoriei sectorului 1 București), obligarea chemaților în garanție la plata prețului de circulație, care să includă și îmbunătățirile.

Nu se poate reține că examinarea acestei cereri nu se poate face decât prin raportare la dispozițiile de drept comun, întrucât a fost întemeiată pe aceste norme, nu și pe cele speciale.

Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic nu leagă instanța, aceasta fiind îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să dea calificarea juridică exactă (alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată).

Astfel, trebuie reținut că, în ce privește categoria persoanelor care au achiziționat imobile în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin contracte ce au încălcat prevederile legale, contracte care au fost desființate ori pentru care s-au admis acțiuni în revendicare formulate de foștii proprietari, persoane care solicită restituirea prețului plătit în aceste contracte de vânzare-cumpărare, legiuitorul a adoptat reglementări speciale prin art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Aceste prevederi consacră dreptul chiriașilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat, alături de cea reglementată prin art. 50

1

din același act normativ, fiind cazuri speciale ale răspunderii pentru evicțiune în sfera contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Reglementarea derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. C. civ., aplicarea acestuia fiind înlăturată de prevederile legale speciale enunțate anterior.

În aceste condiții, analiza pretențiilor apelanților pârâți privind prețul de piață nu se putea face decât prin raportare la reglementarea specială reprezentată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar a recunoaște apelanților pârâți posibilitatea de a opta între acordarea prețului actualizat în temeiul dispozițiilor speciale și acordarea daunelor interese în condițiile reglementării de drept comun cuprinse în C. civ. ar avea semnificația încălcării principiul specialia generalibus derogant și lipsirea de orice efect a legii speciale adoptate în același domeniu de reglementare.

Pe de altă parte, chiar natura specială a reglementării adoptate în această materie, ce determină aplicarea sa obligatorie în raporturile juridice ce se încadrează în sfera sa de reglementare, conduce la concluzia că aplicarea sa trebuie să se facă de instanța învestită cu cererea de despăgubire formulată de chiriașul cumpărător al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat ori a rămas lipsit de efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, indiferent de data la care această cerere a fost formulată.

Această modalitate de aplicare a normei speciale nu are ca rezultat încălcarea retroactivității acesteia, astfel cum se invocă de către apelanții pârâți, ci semnifică valorificarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, potrivit cu care legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, în cauză, situația nouă fiind tocmai constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și activarea dreptului potențial al cumpărătorului de a fi despăgubit ca urmare a pierderii, în acest mod, a dreptului de proprietate.

Și în ce privește cererea de obligare a apelanților pârâți la plata cheltuielilor de judecată, critica este nefondată, fiind îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., câtă vreme s-a făcut dovada de către reclamantă, ale cărei pretenții au fost considerate întemeiate, a efectuării cheltuielilor reprezentând onorariul de avocat, prin chitanța depusă la dosar.

Referitor la apelurile declarate de Municipiul București și de Primăria Municipiului București, sub aspectul criticii vizând aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, susținerile sunt fondate, critica fiind deja analizată în cele ce preced, același aspect fiind invocat și de apelanții pârâți B. și C.

Cealaltă critică, însă, referitoare la incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care buna credință a subdobânditorilor salvează actul de la nulitatea absolută, nu este fondată.

Astfel, în cauză, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată ca temei al încălcării interdicției stabilite prin dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, care, sub sancțiunea nulității absolute, interziceau înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și construcții cu destinația de locuință -, care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri, din probele administrate rezultând că imobilul înstrăinat făcea obiectul unei cereri de restituire către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar și al unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.

Din textul legal ce a constituit temeiul cererii de constatare a nulității rezultă că, pentru ca sancțiunea nulității să intervină, este necesară îndeplinirea cerințelor la care norma legală face referire, fiind, deci, nerelevantă atitudinea subiectivă a părților contractante, în condițiile în care regulile comune aplicabile în materia nulității actelor juridice nu sunt incidente dată fiind reglementarea specială adoptată pentru categoria de bunuri din care face parte imobilul înstrăinat, iar dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, vizând imobile înstrăinate până la data adoptării acestui act normativ.

În consecință, față de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., le-a respins ca atare.

Conform art. 274 C. proc. civ., constatând că sunt îndeplinite cerințele legale vizând, pe de-o parte, culpa procesuală a apelanților rezultând din soluția pronunțată asupra apelurilor, considerate nefondate, iar, pe de altă parte, dovedirea efectuării de cheltuieli cu judecata în calea de atac, a obligat pe apelanți la plata, către intimata reclamantă, a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, potrivit chitanței aflate la dosar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C., criticând-o pentru următoarele motive:

Încălcarea dreptului la un proces echitabil.

„Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat „reținute”, adică analizate corespunzător de către instanța sesizată”.

Cu alte cuvinte, art. 6 prevede în „sarcina instanței” obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte (Van de Hurk împotriva Olandei) - cauza Dima împotriva României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 473/13.07.2007, parag. 34).

Instanța de apel a pus în vedere apărătorului intimatei reclamante să pregătească apărările sub aspectul datei la care reclamanta A. a luat cunoștință de încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce face obiectul cauzei, încuviințând, pentru aceeași parte, înscrisuri constând în obținerea de relații, prin diligențe proprii efectuate la SC E. SA.

La termenul de judecată final, din 01 iunie 2016, avocatul intimatei reclamante a arătat că nu a obținut alte dovezi, cu toate că a continuat demersurile, renunțând la proba solicitată. La dosar nu a fost depusă nicio probă privind demersurile efectuate de avocat, cum ar fi o cerere înregistrată.

Recurenții pârâți au depus înscrisuri (dosar apel), inclusiv explicațiile aferente, prin „Note privind înscrisurile depuse la termenul din data de 6 aprilie 2016", în care au arătat că susținerile intimatei reclamante, în sensul că ar fi luat cunoștință, în cursul lunii iulie 2007, de contractul de vânzare-cumpărare atacat, nu sunt probate cu niciun înscris.

Aceste înscrisuri, inclusiv notele referitoare la actele respective, nu au fost analizate de instanța de apel, care reține, în mod nelegal, că: „din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a luat cunoștință de încheierea contractului de vânzare cumpărare la o altă dată și în alte condiții decât cele invocate, anume cu ocazia efectuării expertizei judiciare în cadrul unei alte judecăți vizând același imobil, în perioada iulie 2007”.

Cu alte cuvinte, Curtea nu ia în considerare înscrisurile depuse de recurenți, evocate mai sus, în schimb, consideră ca fiind probată o simplă afirmație a intimatei reclamante, fără să existe nicio probă care să confirme că aceasta a luat cunoștință de contract în luna iulie 2007, fiind încălcate, astfel, toate garanțiile unui proces echitabil.

Din actele depuse de recurenți rezultă că intimata reclamantă a fost convocată, în vederea efectuării expertizei în acel dosar, pentru 12 noiembrie 2007, acesta fiind momentul - probat - în care a luat cunoștință de contractul de vânzare-cumpărare. Acest moment, 12 noiembrie 2007, se situează după 21 septembrie 2007, data introducerii cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, astfel că nu poate avea nicio valoare juridică în legătură cu respectarea termenului de 12 luni (ipoteza-excepție, un moment subiectiv) prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005.

Intimata reclamantă trebuia să probeze momentul luării la cunoștință a contractului, printr-un înscris, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, 21 septembrie 2007, sens în care nu a procedat, deși această obligație procesuală îi revenea.

Tribunalul București a omis să soluționeze cererea de chemare în garanție formulată de recurenți în contradictoriu cu SC E. SA, persoană de la care cumpăraseră imobilul, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, motiv de nulitate a hotărârii.

Omisiunea fiind și în considerente și în dispozitiv, o eventuală cerere de completare a hotărârii nu ar fi avut niciun succes, întrucât dispozitivul trebuie să reflecte minuta hotărârii.

În aceste condiții, prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenților fiindu-le cauzată o vătămare care nu se putea înlătura decât prin anularea/casarea hotărârii.

Considerând că părțile nu au suferit nicio vătămare procesuală prin omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu SC E. SA, Curtea de Apel a pronunțat o soluție greșită; Tribunalul a încălcat principiile contradictorialității și disponibilității, nepunând în discuția părților temeiul juridic prevăzut de Legea nr. 1/2009, diferit de cel invocat de pârâți în cererea de chemare în garanție, și anume C. civ.

Citând doctrina în materie, recurenții arată, în esență, că au suferit o vătămare în sensul celor menționate în precedent.

În plus, fac referire și la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., care reprezintă norme imperative. Prin urmare, lipsa unor mențiuni poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) teza 1 C. proc. civ.

Excepția prescripției dreptului la acțiune.

Textul legal aplicabil acestei excepții este art. III din Legea nr. 247/2005, text aplicat greșit de către instanțele de judecată.

Dispozițiile legale menționate stabilesc două ipoteze de introducere a acțiunii: ipoteza-regulă (un moment obiectiv) este de la data intrării în vigoare a legii, iar ipoteza-excepție (un moment subiectiv) este de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

A doua ipoteză, fiind un moment subiectiv, trebuie dovedit de cel în cauză, nu de adversar, reclamantul fiind cel care introduce acțiunea.

Ambele ipoteze se referă la un termen de 12 luni.

Instanța de apel reține, în mod corect, că intimata reclamantă trebuia să dovedească că se încadrează în a doua ipoteză a textului legal, ipoteza-excepție (momentul subiectiv), probă care nu a fost administrată prin depunerea unor înscrisuri din care să rezulte data la care partea menționată a luat cunoștință de contractul de vânzare-cumpărare atacat.

În aceste condiții, va opera prima ipoteză a textului legal, referitoare la introducerea acțiunii în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termen care nu a fost respectat în speță. Prin urmare, acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă.

Cu privire la natura termenului de 12 luni, recurenții apreciază că reprezintă un termen de prescripție prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar, și în cazul în care s-ar considera că reprezintă un termen de decădere, depășirea termenului determină nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel a reținut că instanța este obligată, în exercitarea rolului său activ, să dea calificarea juridică exactă cererii de chemare în garanție formulate de recurenți, că art. 50 din Legea nr. 10/2001 este incident în cauză, iar nu regulile generale privind răspunderea pentru evicțiune prevăzute de C. civ.

Temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în garanție îl constituie dispozițiile C. civ., acest act normativ fiind singurul aplicabil obiectului cererii, față de data formulării, 3 decembrie 2007.

Legea nr. 1/2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, a intrat în vigoare la 6 februarie 2009, ulterior depunerii cererii de chemare în garanție.

Instanțele de judecată au încălcat principiul disponibilității, iar, în virtutea rolului activ, enunțat de instanța de apel, trebuia să pună în discuția contradictorie a părților noul temei juridic, și anume dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, sens în care nu au pr