ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 997/2015

Decizia nr. 997/2015

Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2009, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin C., Municipiul București, prin primarul general, SC D. SA și E. (chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere), solicitând: 1) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflație, reprezentând valoarea de piață a imobilului (apartament nr. 2, cu dependințele sale și terenul aferent) situat în București, sector 2; 2) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate; 3) obligarea la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 13 decembrie 2007 și până la data plății efective; 4) obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 2.000 euro (echivalent lei la data plății), despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuință; 5) constatarea dreptului de retenție al reclamantelor asupra imobilului, până la data achitării integrale și definitive a sumelor de bani solicitate.

În motivarea cererii, s-a arătat că apartamentul a fost dobândit de către reclamanta A. și soțul acesteia, F., în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996. Ulterior, pârâtul E. a dobândit imobilul printr-o acțiune în revendicare, astfel că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamante (B. fiind, alături de mama sa, moștenitoarea lui F.) își găsesc aplicarea dispozițiile art. 1337 C. civ. privitoare la răspunderea pentru evicțiune.

Prin cererea formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au arătat că înțeleg să își întemeieze acțiunea și pe prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.

Ulterior, prin cererea precizatoare și completatoare din data de 16 aprilie 2009, reclamantele au susținut că au chemat în judecată C. atât în nume propriu, cât și în calitate de reprezentant al Statului Român. De asemenea, au arătat că înțeleg să se judece, în calitate de pârât, și cu E. (succesorul lui E.) și că precizează capătul 2 de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâtul E. și întemeiat pe dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea, pârâta SC D. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut doar calitatea de mandatar al proprietarului Primăria municipiului București, față de care sunt operante dispozițiile art. 1336, 1337 și 1441 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanție formulată, pârâta SC D. SA a chemat în garanție C., în calitate de beneficiar al sumelor obținute din vânzarea imobilului, în baza art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 39 din H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul E. a formulat cererea reconvențională, prin care a solicitat: 1) obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil, pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării efective, estimată ipotetic la 13.000 euro; 2) restrângerea spațiului locativ, actualmente compus din 4 camere și dependințe, la un spațiu de 2 camere și dependințe în comun; 3) în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria și cu restrângerea din spațiu, evacuarea reclamantelor din imobil.

În motivarea cererii, pârâtul a arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost redobândit potrivit Deciziei nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Reclamantele ocupă imobilul și garajul fără să achite chirie din 01 ianuarie 2008, pârâtul suferind astfel un prejudiciu al dreptului său de proprietate, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Prin întâmpinare, acesta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, susținând că nu există identitate între pârât și debitorul sporului de valoare, respectiv al dreptului de retenție. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că prin hotărârile menționate s-a constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și s-a reținut reaua-credință a reclamantelor, care au cumpărat imobilul deși în privința acestuia exista o cerere de restituire în natură, formulată de autorul său.

Reclamantele au arătat prin întâmpinare că cererea reconvențională este lipsită de temei și că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale invocată de pârât în raport de dispozițiile legale în vigoare la data promovării acțiunii.

Prin cererea completatoare formulată și calificată drept cerere de chemare în garanție la cererea reconvențională, reclamantele au solicitat obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin C., C., Municipiul București și SC D. SA să achite pârâtului E. contravaloarea lipsei de folosință pretinsă.

Prin încheierea din 19 februarie 2010, instanța a luat act că pârâtul E. a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvențională, cu excepția celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință din ianuarie 2008 și până la zi. Ulterior, prin încheierea din 19 martie 2010, aceeași instanță a luat act de renunțarea reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului E. la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.

Prin întâmpinarea, pârâtul Statul Român prin C. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de acțiunea principală, arătând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există o sentință de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București, calitatea procesuală pasivă revenindu-i Municipiului București, în calitate de vânzător, conform art. 1337 și următoarele C. civ. În același sens, a precizat și că prevederile art. 50 din lege se referă la restituirea prețului actualizat de către C. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, și nu de către Statul Român prin C.

În ceea ce privește cererea de obligare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile efectuate, a arătat că nu există un temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina Statului Român prin C., potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, obligația de despăgubire revenind persoanei îndreptățite indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

Referitor la capetele de cerere privind plata dobânzii legale și plata sumei de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri, a susținut că acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar între reclamante și pârâtul Statul Român prin C. nu există raporturi contractuale.

Prin cererea de chemare în garanție formulată, pârâtul Statul Român prin C. a solicitat chemarea în garanție a SC D. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 5 și 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

La termenul din 11 decembrie 2009, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâțilot E. și SC D. SA pe cererea principală și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin C. pe aceeași cerere principală, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată și completată de reclamantele A. și B. împotriva pârâților SC D. SA și E., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea principală formulată și completată de aceleași reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin C., C. și Municipiul București, ca neîntemeiată; a luat act de renunțarea reclamantelor la judecata cererii completatoare împotriva pârâtului E.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC D. SA împotriva C., ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C. împotriva SC D. SA, ca rămasă fără obiect; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtul E.; a obligat reclamantele la plata către acest pârât a sumei de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 01 ianuarie 2008-15 iunie 2010; a dispus anularea, ca netimbrate, a celorlalte capete de cerere din cererea reconvențională; a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamante împotriva Statului Român prin C., C., Municipiului București și SC D. SA, în raport de cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a obligat reclamantele la plata către pârâtul E. a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului București prin SC D. SA, F. și A. au dobândit imobilul situat în București, sector 2, compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie, baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, pod la etaj, culoar, casa scării, balcon, boxă, pivniță în suprafață de 181,41 mp și garaj în cotă indiviză de 1/2.

De asemenea, a constatat că prin Decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea formulată de E. și continuată de succesorul său E. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, SC D. SA, F., A. și alții, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reținându-se că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se încadra în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au fost de bună-credință, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere de restituire la Primăria sectorului 2 București - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În raport de dispozițiile încheierii din 11 decembrie 2009, instanța de fond a respins cererea principală, astfel cum a fost completată, față de pârâții SC D. SA și E., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin C.. Față de dispozițiile încheierii din 19 martie 2010, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantelor la cererea completatoare împotriva pârâtului E.

În ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin C., C. și Municipiul București, prima instanță a reținut că cererea principală are ca obiect plata valorii de piață a imobilului, dobânda legală datorată în raport de aceasta de la 13 decembrie 2007, plata cheltuielilor necesare mutării și este întemeiată pe mecanismul răspunderii pentru evicțiune.

Tribunalul a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, înstrăinate de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de excepție, care se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, cuprinse în C. civ., respectiv art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că, în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au dreptul doar la restituirea prețului plătit actualizat, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

În cauză, prin hotărârile indicate s-a dispus constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, reținându-se că imobilul ce forma obiectul lui nu se încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât bunul a fost preluat de stat fără titlu, precum și faptul că acest contract nu poate fi salvat de la efectele nulității de buna-credință a cumpărătorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece în cauză nu se poate reține incidența acestei excepții de la regimul nulității, cumpărătorii neputând fi socotiți de bună-credință pentru că nu au făcut minimele diligențe care să le permită să ia cunoștință de adevărata situație juridică a imobilului, de faptul că titlul statului este contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.

Prin urmare, a reținut tribunalul, nu este întrunită prima condiție impusă de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acțiuni în restituirea prețului de piață al imobilului către chiriașii-cumpărători și succesorii acestora, primul petit al cererii fiind, pentru acest motiv, neîntemeiat.

Instanța de fond a constatat, potrivit principiului accesorium sequitur principale, că și petitul având ca obiect plata dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piață a imobilului începând cu data 13 decembrie 2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost desființat titlul reclamantelor) este neîntemeiat, fiind evident că în măsura în care nu se poate reține în sarcina pârâților existența obligației de plată a sumei pretinse cu titlu de valoare de piață a imobilului, nu se poate reține nici existența obligației acestora la daune-interese conform art. 1088 C. civ. De asemenea, conform aceluiași principiu, și capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de retenție al reclamantelor asupra imobilului, până la plata creanței pretinse, a fost respins.

În ceea ce privește petitul doi al acțiunii, având ca obiect plata sporului de valoare al imobilului, tribunalul a reținut că reclamantele au renunțat la judecata acestuia.

Referitor la petitul patru al acțiunii, având ca obiect plata sumei de 2.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, instanța de fond a constatat că a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ. Or, în cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera, ca temei al cererii de despăgubire, mecanismul evicțiunii din dreptul civil, ci instituția juridică a repunerii părților în situația anterioară, care presupune doar restituirea prestațiilor efectuate, respectiv restituirea prețului actualizat, nu și alte despăgubiri în sens larg, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 1337 și 1341 C. civ.

Față de soluția dată cererii principale, cererile de chemare în garanție formulate de SC D. SA împotriva C. și de Statul Român prin C. și C. împotriva SC D. SA au fost apreciate ca rămase fără obiect.

În privința cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că pârâtul E. nu a înțeles să achite taxa judiciară de timbru pentru cererile având ca obiect restrângerea spațiului locativ al reclamantelor și evacuarea acestora, astfel că a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În legătură cu cererea de obligare a reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu 01 ianuarie 2008 la zi, prima instanță a statut că, de la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, acestea nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar având-o pârâtul E.

Or, în virtutea acestei calități și a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de proprietate conform art. 480 și art. 485 C. civ., pârâtul poate pretinde obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care reclamantele l-au împiedicat să le obțină.

În cauză, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de către expert Constantin Rafail, pe perioada 01 ianuarie 2008 - 15 iunie 2010 reclamantele datorează cu titlu de lipsă de folosință suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plății.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de către reclamantele la cererea reconvențională, prin care au solicitat obligarea pârâților Statul Român prin C., C., Municipiul București, prin primarul general, SC D. SA, în ipoteza admiteri cererii reconvenționale, la achitarea către pârâtul E. a contravalorii lipsei de folosință, aceasta a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată. Instanța a reținut, pe de o parte, că în această materie au fost adoptate dispoziții exprese derogatorii de la dreptul comun, care nu acoperă, prin conținutul lor normativ, și obligația de restituire a eventualelor sume la care chiriașii cumpărători ar fi obligați cu titlu de lipsă de folosință, iar, pe de altă parte, că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, pe care reclamantele și-au întemeiat cererea. Tot astfel, întrucât nu există nicio dispoziție normativă care să instituie o asemenea obligație în sarcina chemaților în garanție, cererea de chemare în garanție formulată de reclamantele în raport de cerere reconvențională apare ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 449/A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a luat act de renunțarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor și de renunțarea reclamantelor la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul E.; a admis acțiunea formulată împotriva C., în parte, și a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preț actualiza; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat pârâtul C. la 500 lei cheltuieli de judecată.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul C., iar, prin Decizia nr. 57 din 16 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50

1

), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).

În speță, a constatat instanța de casare, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul C. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Prin articolul citat se instituie, ex lege, obligația C. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.

Instanța de recurs a respins susținerile recurentului în sensul că, în absența îndeplinirii condițiilor de drept comun ale novațiunii de debitor, nu se poate reține ex lege calitatea procesuală pasivă a C., întrucât aceasta ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanța fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată. Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului în temeiul dispoziției legale enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina C., în condițiile arătate. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.

S-a constatat că nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a C., din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat.

Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.), acestea nu au fost primite de instanța de recurs, cât timp partea în cauză nu a fost chemată în judecată în calitate de responsabilă pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Instanța de recurs a considerat că instanța de apel a reținut, în mod corect, că în speță se regăsește ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că astfel reclamantele sunt îndreptățite la restituirea prețului actualizat plătit, în condițiile în care există hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, în care s-a statuat în privința încheierii contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Totuși, a apreciat instanța de casare, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor citate în ceea ce privește determinarea cuantumului prețului actualizat, ignorând scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei în discuție, acela de a dezdăuna chiriașul cumpărător cu echivalentul la zi al sumei plătite drept preț al contractului desființat. Astfel, raportat la interpretarea teleologică a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sintagma din text „preț actualizat plătit” nu poate fi altfel înțeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a prețului achitat de chiriașul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflație din anul stabilirii obligației de restituire raportat la data plății. În felul acesta, chiriașul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit.

În speță, instanța de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a „prețului actualizat plătit”, însușindu-și suma stabilită drept preț actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul I., care nu respectă criteriul legal menționat.

Astfel, expertul a concluzionat că prețul actualizat din contractul în litigiu este de 832.236,47 lei, urmare a actualizării sumei achitate ca preț la data de 24 octombrie 1996, aceea de 3.172,46 lei, cu indicele de inflație și rata dobânzii de referință, respectiv rata dobânzii de politică monetară, după una din următoarele formule de calcul: A = Suma inițială de actualizat x IPC/100 sau B = Suma inițială de actualizat x Rata Inflației + Suma inițială de actualizat/100.

În cuprinsul lucrării tehnice nu se indică, însă, indicele prețurilor de consum sau rata inflației folosite la actualizare, integrate în una din formulele de calcul prezentate, pentru a se putea verifica respectarea criteriului legal din art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. Este adevărat că expertul a făcut trimitere în acest sens la anexa 3 a lucrării, numai că din această anexă rezultă că expertul a stabilit cât reprezintă suma actualizată a prețului din contract (plătit în octombrie 1996) la sfârșitul anului 1996, la această sumă actualizată a aplicat indicele de actualizare pe anul următor, 1997, ajungând la o nouă sumă actualizată, la care a aplicat indicele de actualizare pe anul 1998 și așa mai departe până în anul 2011, ajungând ca pe baza acestui mod de calcul să stabilească drept preț actualizat, la nivelul anului 2011, suma de 832.236,47 lei.

Drept consecință, instanța de recurs a dispus ca, în rejudecăre, instanța de trimitere să dispună completarea probatoriului prin solicitarea de la Institutul Național de Statistică a datelor statistice privind indicele prețurilor de consum, respectiv rata inflației la zi raportat la anul plății prețului din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, precum și efectuarea unei noi expertize contabile care să aibă în vedere aceste date la stabilirea cuantumului prețului actualizat din contract, în sensul celor arătate în precedent.

Înalta Curte a mai reținut că nu sunt fondate criticile vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul C. împotriva SC D. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația de restituire a prețului de către C., fără nicio distincție în ceea ce privește comisionul de 1% încasat de unitățile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision - preț actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), respectiv preț de piață în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2)

1

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001). Soluția se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le conține.

În ce privește critica vizând cheltuielile de judecată, instanța de casare a apreciat că, față de soluția ce urmează a se dispune, această problemă va fi tranșată de instanța de trimitere, în funcție de hotărârea pe care o va pronunța, luând în considerare principiul culpei procesuale consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, reținând caracterul fondat al criticii referitoare la determinarea cuantumului prețului actualizat plătit, în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în limita acestei critici, în temeiul art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de casare a admis recursul, a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru considerentele prezentate la analiza acestui motiv de recurs.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 472/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a luat act de renunțarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu în perioada 2005 până la data executării sentinței, la restrângerea dreptului locativ și la evacuarea reclamantelor și de renunțarea reclamantelor la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul E.; a admis în parte acțiunea formulată împotriva C. și a obligat acest pârât la plata sumei de 83.991,9599 lei; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat pârâtul C. la 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut, cu titlu prealabil, că, prin sentința civilă apelată, a fost respinsă cererea principală (atât capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului C. la plata prețului de circulație al imobilului situat în București, sector 2, cât și capetele de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata sporului de valoare câștigat de imobil prin lucrările efectuate, a dobânzii legale aplicate la suma ce reprezintă prețul de circulație a imobilului și cheltuielilor necesare mutării acestora din locuință și recunoașterea unui drept de retenție) și a fost admisă în parte cererea reconvențională, dispunându-se obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru o anumită perioadă. De asemenea, instanța a anulat sau a respins celelalte cereri formulate în cauză, fie ca nefondate, fie ca fiind introduse împotriva unor persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel numai reclamantele, criticând soluțiile date primului și celui de-al cincilea capăt de cerere, capătului admis din cererea reconvențională și cererii de chemare în garanție la cererea reconvențională.

Subsecvent, instanța de apel a luat act de renunțarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosință și a obligat pârâtul C. la plata prețului actualizat. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs numai pârâtul C., exclusiv cu privire la soluția dată primului capăt din cererea principală, cel privind plata prețului de circulație al imobilului.

Prin urmare, s-a considerat că soluțiile date celorlalte capete de cerere prin decizia recurată au intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care, în rejudecare, nu se va mai proceda la o nouă analiză a motivelor de apel 2, 3, 4 și 5, ci se va relua (în dispozitiv) dispozițiile din hotărârea dată în apel în primul ciclu procesual referitor la celelalte capete de cerere, cu excepția primului capăt din cererea principală.

Instanța de apel a apreciat că, prin exercitarea căii de atac a recursului numai de către pârâtul C., nu s-ar putea stabili în sarcina sa o altă obligație decât cea de plată a prețului actualizat și nici într-un cuantum mai mare de 832.236,47 lei, sub rezerva aplicării art. 316 raportat la art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (prin anexa la obiecțiuni reclamantele făcând referire la suma de 1.009.976,66 lei).

În rejudecarea apelului, analizând primul motivul de apel, instanța, având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a reținut, în legătură cu modalitatea de determinare a sumei pe care reclamantele sunt îndreptățite să o primească în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, că prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie că, în interpretarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „sintagma din text preț actualizat plătit nu poate fi altfel înțeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a prețului achitat de chiriașul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflație din anul stabilirii obligației de restituire raportat la data plății. În felul acesta, chiriașul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit. Or, în primul ciclu procesual, instanța de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a prețului actualizat plătit, însușindu-și suma stabilită drept preț actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul I., care nu respectă criteriul legal menționat. (…) suma determinată prin expertiză drept preț actualizat reprezintă, în fapt, o actualizare a actualizării, nerespectând criteriul prețului actualizat în sensul avut în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care implică aplicarea la suma plătită ca preț al contractului a indicelui de inflație la zi raportat la anul plății, în una din formulele de calcul prezentate”.

Or, a constatat instanța de apel, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a aspectului privind modalitatea de determinare a sumei ce reprezintă prețul actualizat în sensul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susțină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunțării hotărârii judecătorești din recurs. Pe cale de consecință, apărările formulate pe calea obiecțiunilor depuse la termenul din 04 noiembrie 2014, în care se reia modul de calcul propus de expertul I., cu amendamentul că actualizarea s-a realizat până în luna ianuarie 2014 (suma la nivelul anului 2011 din ultimul tabel prezentat în anexă fiind 832.236,47 lei, cea acordată în primul ciclu procesual), au fost înlăturate.

Întrucât instanța de recurs a stabilit că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (iar nu cele ale art. 50 alin. (2)

1

), astfel că reclamantele sunt îndreptățite să primească prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 24 octombrie 1996 (31.724.649 lei), actualizat, iar nu prețul de circulație al imobilului, instanța de apel a apreciat că nu prezintă relevanță nici faptul că C. a susținut că valoarea unui imobil în zonă este de 149.900 euro.

Instanța de apel a mai reținut că prin adresa Institutului Național de Statistică din 13 mai 2014 a fost indicat indicele lunar al prețurilor de consum în perioada noiembrie 1996-aprilie 2014 ca fiind de 2.647,53 lei (rata inflației fiind de 2547,53 lei). Prin expertiza efectuată în rejudecare de experta Petria Iulia Ștefania, prin aplicarea formulelor de calcul indicate de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că prețul actualizat este de 83.991,9599 lei (ron).

În temeiul art. 298, 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pârâtul C., care se află în culpă procesuală, la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertei Petria Iulia Ștefania, considerând că celelalte expertize nu au fost utile instanței în soluționarea cauzei.

Î

mpotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs

reclamantele A. și B., precum și pârâtul C., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

Recurentele reclamante

au

solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul acordării, cu titlu de despăgubiri, a sumei reale cuvenite acestora ca efect al pierderii unui bun în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin reaprecierea situației de fapt și a situației de drept, a probatoriului administrat și a unui nou probatoriu cu înscrisuri în prezentul recurs. Au susținut că suma reală ce li se cuvine trebuie să reprezinte o justă despăgubire, în raport cu valoarea bunului pierdut.

Prin primul motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamantele au arătat că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii și că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății, respectiv hotărârile judecătorești din procesul de revendicare, atașate la dosar.

Astfel, instanța de apel stabilește o pretinsă rea credință a cumpărătorilor Dumitrescu la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru imobilul în litigiu, deși acest fapt nu a fost statuat expressis verbis de nicio instanță în privința chiriașilor dobânditori ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin acest raționament greșit, instanța de apel ajunge la concluzii străine de natura pricinii, nefiind permis să se adauge la conținutul unor hotărâri judecătorești irevocabile.

În realitate, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul era proprietate de stat, nevalabilitatea titlului statului nu fusese contestată anterior achiziționării bunului, astfel încât toate condițiile legale au fost îndeplinite la data perfectării convenției cu Primăria municipiului București, cu referire la Legea nr. 112/1995. Drept consecință, fiind respectate prevederile legale în vigoare la semnarea contractului de vânzare-cumpărare, în cauză trebuia să se stabilească prețul de piață calculat după standardele internaționale pentru imobilul cumpărat de la Statul Român.

Reclamantele au precizat că, față de actele din dosar, atașate și recursului, buna lor credință nu poate fi pusă la îndoială numai pentru a se calcula un cuantum derizoriu al sumei pe care trebuie să o plătească C.

Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea legii, având drept consecință stabilirea unui cuantum diminuat al despăgubirilor cuvenite pentru pierderea unui bun, care intră în sfera de „protecție a proprietății” (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

). Au arătat că prin recursul anterior s-a statuat că este element al controlului judiciar, prin prisma legalității, cuantumul despăgubirilor, așa încât prin prezentul recurs aduc critici privind cuantumul sumei (stabilit în apel după casare) și modalitatea de calcul.

În speță, prin aceeași modalitate de calcul experții G. și H. au ajuns la valori diferite, plecând de la reactualizarea sumei echivalente cu 10.291,52 dolari, achitată la 24 octombrie 1996, folosind formula stabilită în primul recurs. Opinia expertului H. a fost însușită de reclamante, întrucât aceasta a utilizat formula de calcul indicată de instanța de casare; în schimb, expertul desemnat de instanța de apel trebuia să calculeze, respectând aceeași formulă, dobânda legală și lipsa de folosință a banilor plătiți de reclamante Statului Român, care i-a folosit ani de zile.

În cauză se impunea acordarea valorii de circulație a imobilului calculată în conformitate cu standardele internaționale, în condițiile legii, dat fiind că în dosar există elemente care demonstrează că valoarea bunului pierdut are un alt cuantum decât cel stabilit de expertul G. Reclamantele au fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de chiriași având dreptul de a cumpăra locuința pe care o ocupau dacă îndeplineau toate condițiile legale, în speță nefiind probată o situație de fapt contrară.

Ca atare, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în deplină legalitate de la Statul Român, reclamantele trebuie să beneficieze de despăgubiri la valoarea reală. Drept consecință, se impunea analizarea cererii reclamantelor și prin prisma dispozițiilor convenționale invocate, întrucât instanța de apel a acordat o sumă care nu răspunde criteriului proporționalității la care trebuie să se raporteze orice ingerință care a avut ca finalitate pierderea proprietății acestora.

Reclamantele au mai susținut că instanța de apel în mod netemeinic a respins obiecțiunile formulate, pronunțându-se fără a avea toate elementele și valorile în funcție de care să emită o decizie legală. La suma acordată, de 83.991,9599 lei, nu a fost calculată dobânda legală ori lipsa de folosință a banilor, deși s-a solicitat prin obiectivele formulate, în condițiile în care și un calcul raportat la grila prezentată de Camera Notarilor Publici stabilește o sumă mai mare decât cea dată în rejudecarea apelului. Or, instanța de apel trebuia să admită obiecțiunile și să dispună completarea expertizei cu încă o variantă, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În concluzie, reclamantele au invocat încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. prin stabilirea unei sume mult diminuate, acestora fiindu-le creată o situație mai grea în propriul apel, ceea ce nu este legal, cu atât mai mult cu cât, au susținut acestea, în primul recurs pârâtul C. a achiesat la valoarea de 149.900 euro, valoarea în zonă a unui apartament.

Recurentul pârât

C., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 83.991, 9599 lei, în condițiile în care nu are calitate procesuală pasivă; totodată, în mod greșit s-a stabilit obligația de plată a prețului actualizat în sarcina instituției pârâte având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț și a fost menținută obligația de plată a cheltuielilor de judecată de către minister.

În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește prima critică formulată, pârâtul a susținut că stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Deși în practica instanțelor, chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, a precizat recurentul, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (Municipiul București, prin mandatar Consiliului General al Municipiului București-Administrația Fondului Imobiliar), nicidecum C., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumente pornite de la aceeași premisă juridică: existența unui raport juridic de drept privat având la baza un contract (statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare); prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă C. (prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 - introdus prin O.U.G. nr. 184/2002 - s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamantele din cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și C., care numai administrează fondul cu aceasta destinație); pentru a se reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a C. în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege se realizează o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. (în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului și, în plus, nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act).

Prin urmare, a arătat pârâtul, Primăria municipiului București, prin mandatarul acesteia are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, în calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Referitor la cea de-a doua critică, pârâtul a precizat că art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile în litigiu.

De altfel, nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a C. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituiei, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul cauzei de față, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului din contractul de vânzare-cumpărare. În speță, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ.

Recurentul a mai arătat că este criticabilă hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina C.. Pârâtul nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei municipiului București prin

SC D. SA

- parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, C. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, este necesar ca în cauză să se facă aplicarea art. 1337 C. civ., întrucât Primăria municipiului București, prin

mandatarul său a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, C. nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantele și pârâta SC D. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul

C., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

În cauză s-a administrat probe cu înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul exercitat de reclamante, Înalta Curte reține că prin primul motiv invocat se face trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii în condițiile în care în considerente se menționează că imobilul în litigiu a fost dobândit de chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 cu rea credință.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege citat vizează și ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Înalta Curte constată, din această perspectivă, că în considerentele hotărârii instanței de apel nu se reține aspectul invocat de reclamante, în rejudecare fiind analizat exclusiv primul capăt din cererea principală, privind obligarea pârâților la plata valorii de piață a imobilului din București, sector 2 și numai în limitele dispuse prin decizia de casare, și anume pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit metodei de calcul impusă de dispozițiile aplicabile în cauză (respectiv prețul actualizat al imobilului în litigiu).

Prin urmare, în lipsa unor considerente astfel prezentate de reclamante prin cererea de recurs, Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea hotărârii recurate raportat la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cauză, reclamantele au invocat și incidența dispozițiile