ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 02 iunie 2010

reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâții Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul București reprezentat prin primar și pe C.Ș., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați aceștia să-i

restituie suma pe care o evaluează provizoriu la 1.700. 000.000 lei (RON),

constând în: prețul actualizat la nivelul pieții pentru ap. 1 din str. S. nr. 9

pe care l-a cumpărat parțial în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 și parțial printr-o sultă, urmare

a dispoziției Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinței

Judecătoriei sectorului 2 București nr. 465 din 22 martie 2000; cheltuielile pe

care le-a suportat pentru executarea planului de situație și de structură a

imobilului și - sporul de valoare al acestui apartament, reprezentând lucrările

necesare și utile pe care le-a efectuat, constând în montarea cu gresie,

faianță și rigips a dependințelor și a unor încăperi, înlocuirea instalațiilor

sanitare (cadă baie, cabină duș, boiler, chiuvete și vase WC), a instalației de

apă, gaze și lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie

interioară și exterioară, ș.a.

A solicitat

actualizarea acestei sume în baza indicelui de inflație comunicat de Comisia de

Statistică la data plății efective.

Pârâtul C.Ș. a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună obligarea

reclamantei- pârâte G.I. la plata sumei de 1000 euro( 4260 lei) plătibilă în

lei la cursul din ziua plații, reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul

din București, str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, pe care îl ocupă fără să

achite chiria încă din ianuarie 2008 și până la zi; suma este ipotetică urmând

să-și mărească câtimea pretențiilor potrivit disp. art 132 alin. (2) C. proc.

civ., în baza unui raport de expertiză de stabilire a lipsei de folosință ;

obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

În fapt, a arătat că

a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București,

str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, în baza Deciziei civile nr. 1632 din 21

noiembrie 2006 pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 pronunțata de Curtea de

Apel, secția a III-a civilă.

În baza hotărârii

judecătorești au fost emise Dispoziția primarului general al PMB nr. 11262 din

11 martie 2009 și Protocolul de predare - preluare nr. 5382 din 28 aprilie 2009

al CGMB- AFI.

Reclamanta pârâtă

ocupă spațiul situat la parterul imobilului din str. S. 9, sector 2, și camera

de la mansardă precum și pivnița, fără să achite chirie din 1 ianuarie 2008,

iar la notificarea sa formulată prin avocat, la data de 9 iunie 2009, nu a dat

curs.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâtul C.Ș. a solicitat respingerea capătului din acțiunea

introductivă privind obligarea sa la plata sporului de valoare adus imobilului

ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar

în situația în care nu se va reține excepția, a solicitat respingerea, ca

nefondat.

La data de 31

ianuarie 2011 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată în

sensul că a solicitat prețul reactualizat de la Municipiul București și de la

Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului și nu în nume

propriu cum a precizat la termenul din data de 18 martie 2011.

Totodată la data de

28 martie 2011 a precizat că solicită de la pârâtul C.Ș., în baza art. 48 alin.

(1) și (2), precum și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 1/2009 suma de 8.938,56 euro, reprezentând îmbunătățiri, precum și

37.452,57 euro spor de valoare.

La termenul de

judecată din data de 13 mai 2011, reclamanta a înțeles să își modifice din nou

cererea de chemare în judecată prin introducerea unui nou pârât, Ministerul

Finanțelor Publice în nume propriu, cerere ce a fost respinsă, ca tardiv

formulată, de către tribunal, prin încheierea de la acea dată, nefiind îndeplinite

niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 132, 135 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1287 din 9 iulie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a PMB și a respins acțiunea față de

aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, privind capătul de cerere privind restituirea prețului; a respins acest

capăt de cerere și în contradictoriu cu Statul român; a admis în parte capătul

2 din cerere (sporul de valoare) în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București reprezentat prin primar și

C.Ș.; a obligat pârâtul C.Ș. la plata către reclamantă a sumei de 23407,85

Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând spor de valoare; a admis

în parte cererea reconvențională; a obligat reclamanta către pârâtul C.Ș. la

plata sumei de 9435,99 Euro, în echivalent lei la data plății reprezentând

lipsa de folosință a imobilului de la data de 01 iulie 2009 la zi.

La adoptarea

soluției, instanța de fond a avut în vedere că reclamanta a cumpărat

apartamentul 1 din str. S. nr. 9, conform Legii nr. 112/1995 prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 și parțial printr-o sultă urmare a

dispoziției Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinței

Judecătoriei sectorului 2 București nr. 465 din 22 martie 2000 prin ieșirea din

indiviziune cu Municipiul București pe o parte din acest apartamente.

Întreg imobilul a

fost retrocedat numitului C.Ș. prin Decizia Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, nr. 2140 din 13 decembrie

2007 definitivă și irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. 1522/3/2006

(659/2007).

Instanța a mai

reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată

prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor

Publice și, față de acestea, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei Municipiului București pentru partea de imobil cumpărată în

baza Legii nr. 112/1995.

Pentru îmbunătățirile

efectuate, raportul de expertiză întocmit în cauză a constatat că valoarea

acestora este în sumă de 23.407,85 euro, la un curs de 4,2957 euro la data

efectuării raportului de expertiză, sumă la care a fost obligat pârâtul C.Ș. la

plată către reclamantă, în echivalent lei la data plății, reprezentând spor de

valoare.

Referitor la cererea

reconvențională, contravaloarea lipsei de folosință s-a stabilit în funcție de

valoarea chiriei stabilite conform regulilor cererii și ofertei de pe piața

liberă, sens în care raportul de expertiză tehnică a concluzionat o valoare de

9435,99 Euro, în echivalent lei la data plății, la care a fost obligată

reclamanta către pârâtul C.Ș.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta G.I. și pârâtul C.Ș., iar prin Decizia

civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis ambele apeluri, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin primarul

general; a desființat, în parte sentința apelată în privința capătului prim de

cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, ca

urmare a respingerii excepției lipsei calității procesuale a acestei pârâte și

în privința capătului de cerere secund relativ la sporul de valoare, formulat

în contradictoriu cu pârâtul C.Ș.; a fost trimisă cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe; au fost menținute celelalte dispoziții referitoare la

respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român și privind cererea

reconvențională; s-a luat act că nu se cer cheltuieli de judecată de către

părți.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul pentru care

reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață, respectiv a sporului de

valoare, prezintă o situație, din punct de vedere juridic, atipică, în sensul

că, o parte din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr.

112/1995, iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieșirii din indiviziune,

soluționată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București,

prin atribuire în schimbul sultei plătite. Contractul de vânzare cumpărare,

încheiat de reclamantă în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a fost constatat

nul prin Decizia civilă nr 1632/2006 pronunțată de Tribunalul București, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr 2140/2007 a Curții de Apel București,

dispunându-se totodată obligarea Primăriei municipiului București la

retrocedarea imobilului către fostul proprietar, pârâtul din prezenta cauză

C.Ș..

Prin acțiunea, ce

formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat, în contradictoriu

cu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

prin primarul general, acordarea prețului reactualizat al imobilului de care a

fost evinsă, precum și plata sporului de valoare a acestui apartament. Prin

cererea precizatoare, formulată în fața primei instanței, reclamanta a

solicitat stabilirea sporului de valoare al apartamentului, în contradictoriu

cu pârâtul C.Ș.

Având în vedere că

imobilul în litigiu a fost dobândit prin două modalități distincte, care

reclamă aplicarea unui regim juridic diferit, curtea de apel a reținut că

examinarea cererii de chemare în judecată sub aspectul primului capăt de cerere

trebuie să se realizeze din această dublă perspectivă.

În ceea ce privește

partea din imobil achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că

sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu consecința că pretențiile

(constând în prețul reactualizat, respectiv prețul de piață, în funcție de

modalitatea în care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare: cu

respectarea sau cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) pot fi

formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Din această

perspectivă, instanța a constatat că acțiunea reclamantei a fost formulată în

contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

ceea ce din punct de vedere juridic este o entitate distinctă.

Instanța de apel a

constatat că reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a indicat ca

pârâți în cauză Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin

primarul general și C.Ș., pe care a rectificat-o, prin avocat, verbal, la termenul

de judecată din data de 18 martie 2011, în sensul că Ministerul Finanțelor

Publice este chemat în calitate de reprezentant al Statului Român.

Față de această

situația, instanța a considerat că sunt neîntemeiate criticile din apel,

referitoare la lipsa de rol activ a primei instanțe, în condițiile în care,

potrivit principiului disponibilității, partea reclamantă și-a precizat cererea

de chemare în judecată în sensul arătat.

Din această

perspectivă, interpretând dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., a

apreciat că instanța va analiza legitimitatea procesuală pasivă a persoanei

indicate ca pârât, prin aplicarea prevederilor legale incidente și va putea

invoca, din oficiu, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale, dacă

ajunge la această concluzie, dar nu este îndrituită să introducă în cauză

persoana căreia, potrivit dispozițiilor legale, i-ar reveni calitatea de pârât.

Referitor la partea

din imobil dobândit de către reclamantă, ca urmare a ieșirii din indiviziune cu

privire la cealaltă parte din imobil, instanța a constatat că dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu-și au aplicabilitate în cauză, întrucât nu este

îndeplinită situația premisă, în condițiile în care atribuirea unei părți din

imobil, în schimbul plății unei sulte nu poate echivala cu o înstrăinare

perfectată în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Pe cale de consecință, în

cazul retrocedării întregului imobil către fostul proprietar, se aplică

regulile dreptului comun, ce guvernează răspunderea copărtașilor pentru

evicțiunea suferită de unul dintre ei. Luând în considerare precizările depuse

de reclamantă în fața primei instanțe, relative la cadrul procesual, precum și

Sentința civilă nr. 3465/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, Curtea a

constatat că primul capăt de cerere, având ca obiect valoarea aferentă părții

din imobil dobândit în urma partajului, trebuia soluționat în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, din această perspectivă, fiind eronată soluția

primei instanței de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

acestei pârâte.

De asemenea, instanța

a considerat juste susținerile reclamantei, subsumate celui de-al doilea motiv

de apel, în sensul că acțiunea trebuie examinată atât din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât și din prisma prevederilor dreptului comun,

referitoare la garanția pentru evicțiune.

În privința celui

de-al treilea motiv de apel, Curtea l-a reținut ca fiind întemeiat, din

examinarea considerentelor sentinței atacate rezultând că prima instanță nu a

argumentat soluția de respingere a primului capăt de cerere, în privința părții

din imobil, obținută prin atribuire, cu ocazia ieșirii din indiviziune,

limitându-se a preciza că, pentru această parte din imobil, nu sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși reclamanta își întemeiase acțiunea și pe

dispozițiile dreptului comun și își precizase și cadrul procesual, sub aspectul

părților, indicând ca pârâți,pentru primul capăt de cerere, Primăria

Municipiului București și Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a punctat

faptul că reclamanta și-a precizat cadrul procesual, sub aspectul părților,

prin cerere depusă la dosar și rectificată expres de către apărătorul acesteia

la termenul de judecată următor, în ceea ce privește calitatea Ministerului

Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, astfel că, beneficiind și

de asistență juridică din partea unui avocat, reclamanta a acționat în limitele

principiului disponibilității, care constituie una dintre limitările

principiului rolului activ al instanței de judecată.

S-a mai reținut că

prima instanță a respins ca tardivă cererea precizatoare (de completare a

cadrului procesual cu un nou pârât în persoana Ministerului Finanțelor Publice)

formulată de reclamantă la data de 13. 05. 2011, pe considerentul că a fost

depusă cu nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 132 alin. (1)

C. proc. civ., prevalându-se de prevederile art. 135 C. proc. civ. Instanța a

observat că acest aspect nu a făcut obiect de critică în apel, astfel că nu

poate fi supus cenzurii în calea de atac.

S-a statuat că

trebuie avut în vedere faptul că prin cererea precizatoare depusă în fața

primei instanței reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață pentru

întreg imobilul (inclusiv pentru partea din imobil care a fost dobândită prin

efectul ieșirii din indiviziune, aspect asupra căruia prima instanță nu s-a

pronunțat), retrocedat în natură fostului proprietar C.Ș., valoarea de

circulație incluzând și sporul de valoare determinat de cheltuielile necesare și

utile realizate de reclamantă. Întrucât reclamanta a formulat, totodată un

capăt de cerere, având ca obiect plata sporului de valoare (care cuprinde

creșterea valorii imobilului atât datorită îmbunătățirilor efectuate cât și

datorită modificărilor intervenite pe piața imobiliară), formulat în

contradictoriu cu apelantul pârât C.Ș., iar primul capăt de cerere (astfel cum

a fost precizat de către reclamantă) referitor la valoarea de piață a

imobilului, nu a fost soluționat de către tribunal, în privința părții din

imobil atribuit cu ocazia ieșirii din indiviziune, iar apelul pârâtului C.Ș.

cuprinde critici pe aspectul sporului de valoare și a modului de cuantificare a

acestuia instanța, pentru a da satisfacție principiului soluționări unitare a

cauzei, a apreciat că se impune aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.,

admiterea ambelor apeluri.

Cu alte cuvinte,

Curtea a constatat că întrucât în raportul de expertiză s-a stabilit că

îmbunătățirile realizate exclusiv în partea obținută în temeiul Legii nr. 112/1995

au determinat o sporire a valorii de piață a întregului imobil (deci și pentru

partea obținută ca urmare a partajului) și având în vedere totodată, că

potrivit constatărilor expertului, acest spor de valoare nu reprezintă exclusiv

valoarea acestor îmbunătățiri (existând totodată și fluctuații ale pieței

imobiliare, potrivit punctului 7.3 din concluziile expertizei), pentru a putea

fi pur și simplu înlăturat, Curtea a constatat că în cauză se impune

determinarea concretă atât a sporului de valoare (cuprinzând doar partea

generată de îmbunătățirile efectuate și nu și valoarea suplimentară determinată

de acestea, în contextul pieței imobiliare, cum greșit s-a apreciat în cadrul

suplimentului la raportul de expertiză) aferent părții obținute în temeiul Legii

nr. 112/1995, pentru care în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor

este pârâtul C.Ș., cât și stabilirea concretă distinctă a sporului de valoare

pentru cealaltă parte de imobil, obținută prin partaj, pentru care debitor ar

fi Primăria municipiului București, acest ultim spor de valoare fiind calculat

de experți și prin raportare la influența determinată de îmbunătățirile

efectuate.

Menținerea acestor

elemente ar determina ca aceeași cauză (efectuarea de îmbunătățiri) să

influențeze sporurile de valoare aferente ambilor pârâți, fapt care potrivit

prevederilor legale ar fi nelegal, Primăria municipiului București nefiind

obligată să răspundă și pentru acest element.

Pe de altă parte,

sporul de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare (distinct de

îmbunătățirile efectuate) pentru partea aferentă art. 48 din Legea nr. 10/2001,

nu trebuie suportată de către apelantul C.Ș., neîncadrându-se în partea care îi

este imputată potrivit prevederilor legale menționate, astfel încât din această

perspectivă, este posibil ca suma la care va fi obligat, în urma recalculării,

în temeiul unui supliment de expertiză, să fie mai mică, sens în care este

evident că și apelul său trebuie admis. În privința debitorului obligației de

despăgubire pentru sporul de valoare (rezultat din alți factori decât

îmbunătățirile efectuate) al părții supuse Legii nr. 112/1995, urmează a se

stabili dacă pârâții chemați în judecată (în afara pârâtului persoană fizică)

au calitate procesuală pasivă.

Din această

perspectivă, instanța de apel a apreciat că se impune desființarea sentinței

atacate în parte, sub aspectul soluției date ambelor capete de cerere, în

sensul că se va proceda la rejudecarea primului capăt de cerere în

contradictoriu cu Primăria municipiului București, pentru partea din imobil

obținută ca efect la partajului, iar cel de-al doilea capăt de cerere se va

rejudeca în contradictoriu cu pârâtul C.Ș. Instanța de trimitere va efectua un

supliment de expertiză pentru delimitarea sporului de valoare aferent celor două

părți ale imobilului, elementele de distincție constând în modul de dobândire a

acestora: cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și atribuire în urma ieșirii din

indiviziune, dar și în defalcarea sporului de valoare în funcție de cauza sa,

conform celor precizate.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la respingerea acțiunii

formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale.

Prin Decizia civilă

nr. 7149 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.Ș. împotriva

Deciziei nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, reținându-se, în esență că susținerile recurentului privind

caracterul voluptoriu al cheltuielilor efectuate de reclamantă și intenția

acesteia de a obține o îmbogățire fără justă cauză nu pot fi reținute în

prezentul recurs, întrucât aceste chestiuni vizează o situație de fapt, care va

fi analizată cu ocazia rejudecării, conform îndrumărilor instanței de apel, iar

pentru stabilirea corectă a naturii cheltuielilor recurentul pârât va avea

posibilitatea să invoce, drept apărări, toate aspectele inserate în motivarea

recursului.

După casare, pe rolul

Tribunalului București, cauza a fost reînregistrată la data de 21 februarie

2013, sub nr. 7800/3/2013.

La data de 22 martie

2013 reclamanta G.I. a depus la dosar "cerere precizatoare, completatoare

și modificatoare" prin care a arătat că în temeiul art. 50 din Legea nr.

10/2001 înțelege să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice, iar

petitul acțiunii îl modifică și îl completează în sensul că în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și C.Ș.

solicită, în principal, obligarea la plata prețului actualizat la nivelul

pieții (prețul de piață) pentru imobil, obligarea la plata contravalorii

cheltuielilor pe care le-a suportat pentru executarea planului de situație,

obligarea la plata sporului de valoare a apartamentului, reprezentând lucrările

necesare și utile pe care le-a efectuat, constând în montarea de gresie,

faianță și rigips a dependințelor și a unor încăperi, înlocuirea instalațiilor

sanitare, a instalațiilor de apă, gaze și lumină, calorifere, serpentină

centrală gaze, refacere tâmplărie interioară și exterioară. A estimat toate

cele enumerate la 1.700.000 lei.În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat după standardele

internaționale, respectiv a sumei de 43.122.548 lei pe care a plătit-o pentru

apartament.

La data de 17

octombrie 2013 pârâtul C.Ș. a depus întâmpinare la cererea formulată de

reclamantă prin care a invocat inadmisibilitatea cererii precizatoare,

completatoare și modificatoare.

La termenul de

judecată din 28 octombrie 2013 pârâtul Municipiul București a arătat că

formulează cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

cerere formulată în scris și depusă la dosar la data de 01 noiembrie 2013.

Instanța a prorogat soluționarea excepției inadmisibilității.

Prin cererea de

chemare în garanție pârâtul Municipiul București a arătat că sumele obținute

din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996

nu au fost însușite de Municipiul București, ci s-au constituit venit

extrabugetar la dispoziția chematului în garanție Ministerul Finanțelor

Publice. A mai invocat prev. art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Consideră că sumele nu pot fi restituite decât de către cel care le-a încasat,

Municipiul București neavând calitate procesuală pasivă într-o astfel de cauză.

În drept au fost

invocate prev. art. 60 - 63 C. proc. civ., O.U.G. nr. 184/2001, Legea nr.

112/1995, H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul Municipiul

București a formulat și întâmpinare la cererea modificatoare și precizatoare și

a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. După ce a reiterat lipsa sa

de calitate procesuală pasivă, a arătat că nu sunt întrunite nici condițiile

răspunderii pentru evicțiune. Această răspundere nu presupune în nici un caz

valoarea de circulație a imobilului, iar o aplicare corectă ar presupune luarea

în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de circulație a

imobilului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (i nu a

prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de circulație la

momentul evicțiunii; diferența dintre valoarea de circulație a imobilului la

momentul încheierii contractului și valoarea de circulație a imobilului la

momentul evicțiunii, această diferență constituind sporul de valoare

reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Prețul

de vânzare al locuinței în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost stabilit pe

criterii de protecție socială, fiind unul derizoriu.

Prin încheierea

pronunțată la data de 06 ianuarie 2014 Tribunalul a admis excepția

inadmisibilității cererii precizatoare, completatoare și modificatoare prin

care a fost chemat în judecată și Ministerul Finanțelor Publice.

S-a mai reținut că

Ministerul Finanțelor Publice figurează în cauză numai în calitate de chemat în

garanței, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai figurează

în cauză în calitate de parte, având în vedere decizia Curții de Apel.

A fost atașat cauzei

Dosar nr. 17166/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 București, la cererea

părților.

Prin Sentința civilă

nr. 835 din 06 iunie 2014 Tribunalul București -, secția III-a civilă a admis,

în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.I. în

contradictoriu cu pârâții Municipiului București - prin primarul general, C.Ș.

și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul

Municipiului București să plătească reclamantei G.I. suma de 56.566,89 lei,

reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza

dispoziției Primăriei Municipiului București nr. y din 05 mai 2000 prin care a

fost pusă în executare sentința civ. nr. 465 din 22 martie 2000 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, iar pe pârâtul C.Ș. să plătească

reclamantei G.I. suma de 11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare și

utile efectuate pentru porțiunea din imobil care a făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă

și pârâta Primăria Municipiului București; a respins, ca neîntemeiate, restul

pretențiilor formulate de către reclamantă și cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice formulată de către pârâtul Municipiul București

și, pe cale de consecință a obligat pe fiecare dintre pârâții Municipiul

București și C.Ș. să plătească reclamantei câte 500 lei cu titlul de cheltuieli

de judecată.

La pronunțarea

soluției, instanța de fond a reținut că reclamanta G.I. și soțul său G.V. au

cumpărat ap.1 situat în București, str. S. nr. 9, sector 2, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. x din 08 octombrie 1998 încheiat cu Primăria Municipiului

București reprezentată de SC A. SA în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 465 din 22 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în

Dosar nr. 17.166/1999 s-a dispus ieșirea din indiviziune a reclamanților G.I.

și G.V. cu Consiliul General al Municipiului București în ceea ce privește

apartamentul nr. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, București și atribuirea

acestuia în întregime reclamantei, cu plata către Municipiul București a unei

sulte în cuantum de 154.600.000 lei vechi. A fost apoi emisă dispoziția

Primăriei nr. y din 05 mai 2000 în executarea sentinței Judecătoriei sectorului

2 București nr. 465 din 22 martie 2000 privind ieșirea din indiviziune. Conform

chitanțelor depuse la dosar (f. 8, 9 din Dosar nr. 27002/3/2010) reclamanta

G.I. și soțul său G.V. au achitat integral sulta pentru imobil.

Ulterior, întreg

imobilul a fost retrocedat numitului C.Ș. prin decizia, Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie nr. 2140

din 13 decembrie 2007 definitivă și irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr.

1522/3/2006 (659/2007).

Prin urmare, o parte

din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieșirii din indiviziune,

soluționată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București,

prin atribuire în schimbul sultei plătite.

Reclamanta a

solicitat prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța

despăgubirea sa pentru pierderea proprietății imobilului cu prețul de piață al

imobilului, contravaloarea cheltuielilor făcute cu întocmirea planului de

situație și de structură al imobilului și a sportului de valoare adus

imobilului prin cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut cu renovarea

acestuia.

De asemenea, prin

cererea reconvențională formulată, pârâtul C.Ș. a solicitat obligarea

reclamantei la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești

prin care a fost recunoscut dreptul său de proprietate.

Astfel cum rezultă

din cele reținute cu putere obligatorie de către Curtea de Apel București, față

de regimul juridic mixt de dobândire a imobilului, cererea de obligare la plata

prețului de piață trebuie analizată în mod distinct pentru fiecare dintre cele

două părți ale imobilului, conform regimului juridic aplicabil diferit.

S-a stabilit astfel

că pentru partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pentru partea din imobil

dobândită prin ieșire din indiviziune sunt aplicabile regulile răspunderii

copărtașului pentru evicțiune prin fapta unui terț.

În ceea ce privește

partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, cererea privind plata

prețului de piață a fost soluționată în contradictoriu cu Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București

(conform cadrului procesual fixat de reclamantă, nefiind apelată soluția

respingerii, ca tardivă, a cererii modificatoare de chemare în judecată și a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, iar în rejudecare cererea fiind apreciată

inadmisibilă prin încheierea din 06 ianuarie 2014), apreciindu-se că cererea a

fost formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală

pasivă.

De asemenea, prin

Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că primul capăt

de cerere (privind plata prețului de piață) va fi soluționat în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București pentru partea din imobil obținută ca efect

al partajului. Prin urmare, capătul de cerere privind prețul de piață pentru

partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu face obiectul

rejudecării, fiind soluționată în primul ciclu procesual, în sensul respingerii

cererii formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și cu

Statul Român.

Astfel, face obiectul

rejudecării capătul de cerere privind plata prețului de piață în ceea ce

privește partea din imobil dobândită prin partaj.

Prin dispoziția

Primăriei Municipiului București nr. y din 05 mai 2000 a fost pusă în executare

Sentința civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului

2 București, în sensul că reclamanta a fost pusă în posesia întregului imobil

reprezentat de apt. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, București, iar

reclamanta G.I. a achitat pârâtei Primăria Municipiului București suma de

154.600.000 lei vechi cu titlul de sultă.

Conform suplimentului

la raportul de expertiză întocmit de expert I.A., valoarea tehnică actualizată

a sumei achitate de către reclamantă Municipiului București este de 56.566,89

lei.

Conform regulilor

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune (art. 1341 C. civ.), care se aplică

prin asemănare și răspunderii copărtașului pentru evicțiune, întrucât a

intervenit evicțiunea prin fapta unui terț (pârâtul C.Ș.), în sensul că dreptul

de proprietate care a fost deținut anterior de către copărtașii G.I. și

Municipiul București, a revenit lui C.Ș., reclamanta G.I. trebuie să fie

despăgubită de către Municipiul București (copărtașul care a încasat sulta) cu

valoarea economică pe care a transmis-o cu titlul de sultă. Încasarea și

păstrarea acestei sulte de către pârâtul Municipiul București apar în aceste

condiții ca lipsite de temei, în condițiile pierderii dreptului de proprietate

asupra imobilului.

Instanța a apreciat

astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de a fi despăgubită cu

acest titlu pentru partea din imobil care a fost dobândită prin partaj cu

valoarea de piață a acestei părți din imobil. Astfel, fiecare dintre copărtași,

garantează față de celălalt copărtaș cu privire la dreptul de proprietate

transmis, astfel încât consecințele unei evicțiuni produse prin fapta unui terț

să fie aceleași pentru parte ca și în situația dinainte de partajarea bunului.

Cu alte cuvinte, consecințele pentru copărtași să rămână aceleași ca și în

situația în care nu ar fi avut loc partajul și fiecare copărtaș ar fi pierdut

doar ceea ce deținea înainte de partaj. Rezultă că și dacă nu ar fi avut loc

partajul, reclamanta G.I. ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra părții

din imobil dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Municipiul București ar

fi pierdut dreptul de proprietate asupra celeilalte părți din imobil. Practic,

părțile partajului își garantează reciproc că se va restabili situația

anterioară partajării în cazul în care se va produce evicțiunea cu privire la

întregul bun prin fapta unui terț.

De aceea, Municipiul

București trebuie să restituie valoarea economică primită în baza partajului,

adică suma achitată de către reclamantă cu titlu de sultă. Pentru păstrarea

echivalenței valorii economice, se va restitui valoarea actualizată a sultei,

având în vedere timpul scurs de la data plății sultei. Nu poate fi stabilită

prin urmare nicio legătură între valoarea actuală de piață a acestei părți din

imobil, care este influențată de evoluția pieței imobiliare, și obligația

copărtașului de a garanta pentru evicțiune.

Așadar, instanța a

obligat pârâtul Municipiului București să plătească reclamantei G.I. suma de

56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de

reclamantă în baza dispoziției Primăriei Municipiului București nr. y din 05

mai 2000 prin care a fost pusă în executare Sentința civilă nr. 465 din 22

martie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea la plata sporului

de valoare al imobilului, ca urmare a lucrărilor de renovare pe care le-a efectuat,

prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că acesta

se va efectua în contradictoriu cu pârâtul C.Ș., fiind necesară defalcarea

sporului de valoare pentru fiecare dintre cele două părți din imobil dobândite

în temeiuri diferite și în funcție de cauza sa.

Instanța a mai

reținut că pentru sporul de valoare determinat de îmbunătățirile efectuate în

partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 (nu și valoarea

suplimentară influențată de contextul pieței imobiliare), în temeiul art. 48

din Legea nr. 10/2001, debitor este pârâtul C.Ș. Acesta nu trebuie însă să

suporte și sporul de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare,

urmând a se stabili dacă o altă parte are calitate pentru acest spor. S-a mai

reținut că Primăria Municipiului București nu are obligația de a răspunde și

pentru sportul de valoare adus ca urmare a lucrărilor mai sus menționate.

Prin răspunsul la

obiecțiuni formulat de expert (Dosar 27002/3/2010) s-a arătat că lucrările de

îmbunătățiri (instalații și construcții) au fost efectuate într-o perioadă nu

mai lungă de 5 ani, adică nu anterior anului 2005.

Prin Sentința civilă

nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit în temeiul

Legii nr. 112/1995 parte din imobil, reținându-se că aceasta nu a efectuat diligențele

minime necesare pentru a verifica dacă la data cumpărării era formulată cerere

de restituire de către fostul proprietar, o astfel de cerere existând,

formulată la 29 iulie 1996, deci anterior cumpărării de către reclamantă.

Astfel, reclamanta și soțul acesteia au fost considerați de rea-credință pentru

că au acceptat posibilitatea ca bunul să se cuvină unui terț în temeiul legii.

Încă din anul 2002

reclamanta G.I. a fost chemată în judecată de către pârâtul C.Ș. pentru

constatare nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, astfel încât aceasta cunoștea cel mai târziu de la

acel moment existența riscului de pierdere a proprietății. Cu toate acestea,

reclamanta a efectuat lucrările de renovare a imobilului după anul 2002, astfel

cum reține expertul, în momentul în care cunoștea riscul pierderii

proprietății.

Față de cele mai sus

reținute, instanța a apreciat că potrivit prev. art. 48 din Legea nr. 10/2001,

pârâtului C.Ș. îi revine numai obligația despăgubirii reclamantei cu

contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate pentru porțiunea din

imobil care a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, nu și cu privire la celelalte

cheltuieli efectuate după formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001

și după ce fusese acționată în judecată reclamanta pentru constatarea nulității

absolute a titlului său de proprietate.

Față de cele de mai

sus,instanța a obligat pârâtul C.Ș. să plătească reclamantei G.I. suma de

11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare și utile efectuate pentru

porțiunea din imobil care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă și pârâta Primăria

Municipiului București (conform suplimentului la raportul de expertiză întocmit

de către expert).

Referitor la sporul

de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare, instanța a apreciat că

niciunul dintre pârâți nu răspunde pentru acest spor. Prin Sentința civilă nr.

1632 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a reținut reaua-credință a reclamantei G.I.

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,

astfel încât instanța a apreciat că nu poate fi imputată vreunei alte persoane

răspunderea pentru sportul de valoare produs de împrejurări obiective și

aleatorii reprezentate de evoluția pieței imobiliare. Reclamanta nu a făcut

nici dovada cheltuielilor pretinse cu privire la întocmirea planului

imobilului.

În concluzie, instanța

a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei pentru restul pretențiilor

formulate.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de

către pârâtul Municipiul București, instanța a constatat că prin sentință

Municipiul București a fost obligat la plata sumei de 56.566,89 lei, însă nu

pentru porțiunea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, ci

pentru porțiunea din imobil dobândită de reclamantă în temeiul partajului.

Cererea pârâtului a

fost formulată cu privire la partea din imobil care a făcut obiectul Legii nr.

112/1995, motivată de faptul că prețul încasat a constituit venit extrabugetar

la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Or, instanța a

constatat că pentru suma la care a fost obligat pârâtul Municipiul București

situația este cu totul opusă, altul fiind temeiul încasării (sultă în urma

partajului) precum și destinația sumei încasate (suma a rămas la dispoziția

pârâtului Municipiul București).

Prin urmare, instanța

a apreciat că cererea de chemare în garanție astfel cum a fost formulată este

neîntemeiată și în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Cât privește

cheltuielile de judecată, întrucât cererea reclamantei a fost admisă numai în

parte, instanța a apreciat că cererea reclamantei sub aspectul cheltuielilor de

judecată este întemeiată numai în proporție de 50%, astfel încât, față de

repartizarea în aceeași proporție a onorariului de expert, a obligat pârâții să

plătească reclamantei în mod egal jumătate din onorariul avocațial achitat de

către reclamantă, respectiv câte 500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. nr. 130A din data de 23 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate,

apelurile formulate de apelanta-reclamantă G.I., precum și de apelantul pârât

Municipiul București prin primarul general, împotriva Sentinței civile nr. 835

din 06 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, C.Ș. și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente comune:

Instanța de fond a

pornit în analiza cererii de chemare în judecată pendinte, astfel cum aceasta a

fost precizată și completată, cu respectarea rigorilor art. 132 C. proc. civ.,

de la soluția prin care instanța de apel a trimis spre rejudecare această

acțiune. Curtea a statuat astfel că, dispozițiile art. 315 au fost pe deplin

respectate.

Astfel, așa cum

corect a arătat și Tribunalul, prin Decizia civilă nr. 171 A din 12.04 2012,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a tranșat cu putere

obligatorie pentru instanța de trimitere, regimul juridic al celor două

entități imobiliare în dispută și cadrul procesual al litigiului.

Astfel Curtea a

menționat că imobilul din litigiu, de care reclamanta a fost evinsă, a fost

dobândit prin două modalități distincte și care reclamă aplicarea unui regim

juridic diferit: pentru partea din imobil achiziționată în temeiul Legii nr.

112/1995, a reținut că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmând ca

cererea reclamantei prin care aceasta pretinde sporul de valoare(cuprinzând

doar partea generată de îmbunătățirile efectuate și nu de valoarea suplimentară

determinată de aceasta, în contextul pieței imobiliare) să fie rezolvată în

contradictoriu cu intimatul pârât C.Ș., în condițiile art. 48 din Legea nr.

10/2001, iar cererea privind sporul de valoare, pentru cealaltă parte de

imobil, obținută prin partaj, pentru care debitor este Municipiul București,

urmează a fi calculat de experți și prin raportare la influența determinată de

îmbunătățirile efectuate.

Chiar dacă apelantul

pârât a făcut referire la Sentința civilă nr. 7630 din 19 septembrie 2013

pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București pentru a confirma temeinica

susținerilor sale, din perspectiva calității procesual pasive și a incidenței

prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța a menționat că asupra

modului de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, în cauza

pendinte, s-a pronunțat instanța de apel, iar pe de altă parte, obiectul acelui

litigiu este diferit de cel prezent; în plus, este suspendat până la

soluționarea prezentei cauze.

S-a mai arătat că,

Tribunalul, în mod corect a reținut limitele cadrului procesual, astfel

stabilite, și, deși la termenul de judecată de la 02 septembrie 2013, a luat

act de depunerea la dosarul cauzei a cererii completatoare formulată de

reclamantă a prorogat, la termenul de judecată de la 28 octombrie 2013,

soluționarea excepției inadmisibilității invocată de intimatul pârât C.Ș. la

data de 17 octombrie 2013.

În concluzie,

instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 132 C. proc. civ. și, pe

cale de consecință, corect a statuat că lărgirea cadrului procesual, prin

chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor și pentru a se pretinde prețul

de piață al imobilului din litigiu în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001

este o cerere inadmisibilă. Mai mult, instanța superioară a constat că o

asemenea cerere a mai fost formulată de reclamantă și în primul ciclu

procesual, respectiv, la data de 13 mai 2011 și a fost respinsă de prima

instanță de fond, la data de 13 mai 2011, ca fiind tardivă, în temeiul

dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. A mai arătat instanța de apel,

în primul ciclu procesual, soluția aceasta nu a format obiect de critică în

apel și, prin urmare, această dispoziție a dobândit putere de lucru judecat.

Curtea nu a primit

susținerea apelantei, prin care se impută Tribunalului denegarea de dreptate,

deoarece dispozițiile legale au fost corect interpretate și aplicate și, de

asemenea motivate, de către această instanță; dimpotrivă, ingerința la care

face trimitere reclamanta este rezultatul conduitei sale nediligente în

protejarea drepturilor pe care le-a afirmat, și care îi este imputabilă în

conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum corect a

stabilit și Tribunalul, la data de 27 octombrie 2009, apelanta a formulat o

acțiune de partaj în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București pentru a

sista starea de indiviziune în care se afla cu pârâtul.

Acțiunea a fost

admisă la data de 22 martie 2000 de către Judecătoria Sectorului 2 București

și, în condițiile, arătate pârâtul a primit sulta în valoare de 154.600.000

lei. La data formulării acestei acțiuni, reclamanta era deja proprietar, în

condițiile Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului de la parter, conform

contractului de vânzare cumpărare din 08 octombrie 1998, deși, la data de

29.071996, fostul proprietar își înregistrase sub nr. 2463 cererea de

restituire a imobilului la Primăria Sectorului 2 București.

În aceste condiții,

prin Decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2140 din 113 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat că

acțiunea reclamantului este întemeiată, că imobilul din litigiu a fost preluat

abuziv de către stat și că, actele de înstrăinare au fost întocmite cu

ignorarea prevederilor art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995; față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cumpărătorii au

fost de rea-credință.

În contextul

menționat din nou de instanța de apel, s-a reținut caracterul nefondat al

susținerilor din apelul formulat de pârât relativ la greșita aplicare a

prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la prevederile art.

13 din Legea nr. 112/1995, 39 din H.G. nr. 20/1996, pct. 14-17 din Legea nr.

1/2009, deoarece în privința părții din imobil față de care acest pârât are

calitatea de copărtaș se aplică dispozițiile dreptului comun văzând decizia de

desființare cu trimitere.

Sub aspectul modului

de soluționare a pretențiilor reclamantei, în contradictoriu cu acest pârât,

s-a reținut că soluția este corectă raportat la  art. 787 C. civ. potrivit

căruia "coerezii sunt datori garanți unul către altul despre tulburările

și evicțiunile ce preced dintr-o cauza anterioara împărțelii."

Garanția instituită

prin textul menționat vizează loturile atribuite copărtașilor și ea subliniază,

o data în plus, orientarea legiuitorului spre respectarea egalității între

coindivizari, ca regula a partajului. Regula egalității ar rămâne în stare de

deziderat în cazul inexistenței unei reglementari cu privire la obligația de

garanție între copărtași, deoarece în cazul apariției, după partaj, a unor

dezechilibre între loturi, nu s-ar putea recurge la reglementările privind

obligația de garanție specifică actelor translative, pentru simplul motiv că

partajul nu are efect translativ ci declarativ. Spre deosebire, deci, de

obligația de garanție a vânzătorului, bazată pe ideea garantării existentei

dreptului transmis, obligația copărtașului se fundamentează pe ideea asigurării

egalității loturilor și după partaj, atunci când unul dintre copartajanți

suferă un prejudiciu, cum ar fi, de exemplu, pierderea unui bun ca urmare a

valorificării de către un terț a unui drept asupra acestuia.

Analiza dispozițiilor

art. 787 C. civ. evidențiază existența a patru condiții pentru antrenarea

obligației de garanție, și anume: existența unei tulburări sau evicțiuni;

tulburarea sau evicțiunea să aibă o cauza anterioara partajului; tulburarea sau

evicțiunea să nu fie imputabile copărtașului evins și, în sfârșit, să nu se fi

stipulat o clauza de înlăturare a răspunderii.

Prin evicțiune în

aceasta materie trebuie sa înțelegem pierderea totala sau parțiala a dreptului

de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri atribuite unui copărtaș, ca

urmare a valorificării de către o alta persoana a unui drept care exclude,

total sau parțial, dreptul copărtașului respectiv.

Ca și în materie de

vânzare-cumpărare, garanția nu funcționează decât în cazul tulburărilor de

drept nu și al celor de fapt, împotriva cărora copartajantul se poate apăra

singur.

Față de hotărârile

judecătorești enunțate, rezultă cu evidență că reclamanta a fost evinsă de bun

de către adevăratul proprietar al acestuia.

Așa cum se prevede și

la garanția pentru evicțiune datorată de către vânzător, nici în materie de

partaj nu exista răspundere pentru tulburările sau evicțiunile ce au cauze

posterioare partajului.

Deși apelantul pârât

a susținut că acțiunea în revendicare este ulterioară partajului și, deci, nu

ar putea răspunde pentru evicțiune, această susținere este nefondată. Astfel,

deși acțiunea în revendicare și constatare a nulității absolute a actelor de

vânzare cumpărare a fost formulată în anul 2002, deci ulterior pronunțării

sentinței de partaj de la nivelul anului 2000, Curtea a reținut că, față de

specificul acțiunii al cărei succes a determinat evingerea apelantei, și

avându-se în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că

dreptul de proprietate al fostului proprietar a retroactivat până la data

preluării abuzive a statului, deci la nivelul anului 1950, astfel că statul a

dispus abuziv de acest bun. Prin urmare, cauza evicțiunii era anterioară

partajului (Cauza Faimblat c. Romania).

Nici greșeala

eredelui nu a putut fi reținută în mod decizoriu având în vedere și culpa

apelantului pârât, raportată la modul de dobândire a bunului.

Dacă evicțiunea se

produce totuși, fiecare dintre copărtași este obligat, conform art. 788 C.

civ., să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin evicțiune, proporțional cu

partea sa ereditară.

Spre deosebire de

evicțiunea din cadrul actelor translative de proprietate, copărtașul evins va

suporta și el o parte din prejudiciul produs prin evicțiune, din m