ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1624/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 02 iunie 2010 reclamanta G.I. a chemat în judecată pe pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București reprezentat prin primar și pe C.Ș., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați aceștia să-i restituie suma pe care o evaluează provizoriu la 1.700.

000.000 lei (RON), constând în: prețul actualizat la nivelul pieții pentru ap. 1 din str. S. nr. 9 pe care l-a cumpărat parțial în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 și parțial printr-o sultă, urmare a dispoziției Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinței Judecătoriei sectorului 2 București nr. 465 din 22 martie 2000; cheltuielile pe care le-a suportat pentru executarea planului de situație și de structură a imobilului și - sporul de valoare al acestui apartament, reprezentând lucrările necesare și utile pe care le-a efectuat, constând în montarea cu gresie, faianță și rigips a dependințelor și a unor încăperi, înlocuirea instalațiilor sanitare (cadă baie, cabină duș, boiler, chiuvete și vase WC), a instalației de apă, gaze și lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie interioară și exterioară, ș.a.

A solicitat actualizarea acestei sume în baza indicelui de inflație comunicat de Comisia de Statistică la data plății efective. Pârâtul C.Ș. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se dispună obligarea reclamantei- pârâte G.I. la plata sumei de 1000 euro( 4260 lei) plătibilă în lei la cursul din ziua plații, reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul din București, str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, pe care îl ocupă fără să achite chiria încă din ianuarie 2008 și până la zi; suma este ipotetică urmând să-și mărească câtimea pretențiilor potrivit disp. art 132 alin. (2) C. proc. civ., în baza unui raport de expertiză de stabilire a lipsei de folosință ; obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

În fapt, a arătat că a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, str. S. nr. 9, parter, ap. 1, sector 2, în baza Deciziei civile nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 pronunțata de Curtea de Apel, secția a III-a civilă. În baza hotărârii judecătorești au fost emise Dispoziția primarului general al PMB nr. 11262 din 11 martie 2009 și Protocolul de predare - preluare nr. 5382 din 28 aprilie 2009 al CGMB- AFI. Reclamanta pârâtă ocupă spațiul situat la parterul imobilului din str. S. 9, sector 2, și camera de la mansardă precum și pivnița, fără să achite chirie din 1 ianuarie 2008, iar la notificarea sa formulată prin avocat, la data de 9 iunie 2009, nu a dat curs.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul C.Ș. a solicitat respingerea capătului din acțiunea introductivă privind obligarea sa la plata sporului de valoare adus imobilului ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în situația în care nu se va reține excepția, a solicitat respingerea, ca nefondat. La data de 31 ianuarie 2011 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat prețul reactualizat de la Municipiul București și de la Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului și nu în nume propriu cum a precizat la termenul din data de 18 martie 2011. Totodată la data de 28 martie 2011 a precizat că solicită de la pârâtul C.Ș., în baza art. 48 alin. (1) și (2), precum și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 suma de 8.938,56 euro, reprezentând îmbunătățiri, precum și 37.452,57 euro spor de valoare.

La termenul de judecată din data de 13 mai 2011, reclamanta a înțeles să își modifice din nou cererea de chemare în judecată prin introducerea unui nou pârât, Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, cerere ce a fost respinsă, ca tardiv formulată, de către tribunal, prin încheierea de la acea dată, nefiind îndeplinite niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 132, 135 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1287 din 9 iulie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a PMB și a respins acțiunea față de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, privind capătul de cerere privind restituirea prețului; a respins acest capăt de cerere și în contradictoriu cu Statul român; a admis în parte capătul 2 din cerere (sporul de valoare) în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București reprezentat prin primar și C.Ș.; a obligat pârâtul C.Ș. la plata către reclamantă a sumei de 23407,85 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând spor de valoare; a admis în parte cererea reconvențională; a obligat reclamanta către pârâtul C.Ș.

la plata sumei de 9435,99 Euro, în echivalent lei la data plății reprezentând lipsa de folosință a imobilului de la data de 01 iulie 2009 la zi. La adoptarea soluției, instanța de fond a avut în vedere că reclamanta a cumpărat apartamentul 1 din str. S. nr. 9, conform Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1998 și parțial printr-o sultă urmare a dispoziției Primăriei nr. y din 05 mai 2000 emisă în executarea sentinței Judecătoriei sectorului 2 București nr. 465 din 22 martie 2000 prin ieșirea din indiviziune cu Municipiul București pe o parte din acest apartamente. Întreg imobilul a fost retrocedat numitului C.Ș. prin Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, nr. 2140 din 13 decembrie 2007 definitivă și irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. 1522/3/2006 (659/2007).

Instanța a mai reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice și, față de acestea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București pentru partea de imobil cumpărată în baza Legii nr. 112/1995. Pentru îmbunătățirile efectuate, raportul de expertiză întocmit în cauză a constatat că valoarea acestora este în sumă de 23.407,85 euro, la un curs de 4,2957 euro la data efectuării raportului de expertiză, sumă la care a fost obligat pârâtul C.Ș.

la plată către reclamantă, în echivalent lei la data plății, reprezentând spor de valoare. Referitor la cererea reconvențională, contravaloarea lipsei de folosință s-a stabilit în funcție de valoarea chiriei stabilite conform regulilor cererii și ofertei de pe piața liberă, sens în care raportul de expertiză tehnică a concluzionat o valoare de 9435,99 Euro, în echivalent lei la data plății, la care a fost obligată reclamanta către pârâtul C.Ș. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta G.I.

și pârâtul C.Ș., iar prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis ambele apeluri, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin primarul general; a desființat, în parte sentința apelată în privința capătului prim de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, ca urmare a respingerii excepției lipsei calității procesuale a acestei pârâte și în privința capătului de cerere secund relativ la sporul de valoare, formulat în contradictoriu cu pârâtul C.Ș.; a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; au fost menținute celelalte dispoziții referitoare la respingerea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român și privind cererea reconvențională; s-a luat act că nu se cer cheltuieli de judecată de către părți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul pentru care reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață, respectiv a sporului de valoare, prezintă o situație, din punct de vedere juridic, atipică, în sensul că, o parte din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieșirii din indiviziune, soluționată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, prin atribuire în schimbul sultei plătite. Contractul de vânzare cumpărare, încheiat de reclamantă în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a fost constatat nul prin Decizia civilă nr 1632/2006 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr 2140/2007 a Curții de Apel București, dispunându-se totodată obligarea Primăriei municipiului București la retrocedarea imobilului către fostul proprietar, pârâtul din prezenta cauză C.Ș..

Prin acțiunea, ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, acordarea prețului reactualizat al imobilului de care a fost evinsă, precum și plata sporului de valoare a acestui apartament. Prin cererea precizatoare, formulată în fața primei instanței, reclamanta a solicitat stabilirea sporului de valoare al apartamentului, în contradictoriu cu pârâtul C.Ș. Având în vedere că imobilul în litigiu a fost dobândit prin două modalități distincte, care reclamă aplicarea unui regim juridic diferit, curtea de apel a reținut că examinarea cererii de chemare în judecată sub aspectul primului capăt de cerere trebuie să se realizeze din această dublă perspectivă.

În ceea ce privește partea din imobil achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu consecința că pretențiile (constând în prețul reactualizat, respectiv prețul de piață, în funcție de modalitatea în care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare: cu respectarea sau cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995) pot fi formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Din această perspectivă, instanța a constatat că acțiunea reclamantei a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce din punct de vedere juridic este o entitate distinctă.

Instanța de apel a constatat că reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a indicat ca pârâți în cauză Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin primarul general și C.Ș., pe care a rectificat-o, prin avocat, verbal, la termenul de judecată din data de 18 martie 2011, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al Statului Român. Față de această situația, instanța a considerat că sunt neîntemeiate criticile din apel, referitoare la lipsa de rol activ a primei instanțe, în condițiile în care, potrivit principiului disponibilității, partea reclamantă și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul arătat. Din această perspectivă, interpretând dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., a apreciat că instanța va analiza legitimitatea procesuală pasivă a persoanei indicate ca pârât, prin aplicarea prevederilor legale incidente și va putea invoca, din oficiu, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale, dacă ajunge la această concluzie, dar nu este îndrituită să introducă în cauză persoana căreia, potrivit dispozițiilor legale, i-ar reveni calitatea de pârât. Referitor la partea din imobil dobândit de către reclamantă, ca urmare a ieșirii din indiviziune cu privire la cealaltă parte din imobil, instanța a constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu-și au aplicabilitate în cauză, întrucât nu este îndeplinită situația premisă, în condițiile în care atribuirea unei părți din imobil, în schimbul plății unei sulte nu poate echivala cu o înstrăinare perfectată în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe cale de consecință, în cazul retrocedării întregului imobil către fostul proprietar, se aplică regulile dreptului comun, ce guvernează răspunderea copărtașilor pentru evicțiunea suferită de unul dintre ei. Luând în considerare precizările depuse de reclamantă în fața primei instanțe, relative la cadrul procesual, precum și Sentința civilă nr. 3465/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București, Curtea a constatat că primul capăt de cerere, având ca obiect valoarea aferentă părții din imobil dobândit în urma partajului, trebuia soluționat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, din această perspectivă, fiind eronată soluția primei instanței de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

De asemenea, instanța a considerat juste susținerile reclamantei, subsumate celui de-al doilea motiv de apel, în sensul că acțiunea trebuie examinată atât din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât și din prisma prevederilor dreptului comun, referitoare la garanția pentru evicțiune.

În privința celui de-al treilea motiv de apel, Curtea l-a reținut ca fiind întemeiat, din examinarea considerentelor sentinței atacate rezultând că prima instanță nu a argumentat soluția de respingere a primului capăt de cerere, în privința părții din imobil, obținută prin atribuire, cu ocazia ieșirii din indiviziune, limitându-se a preciza că, pentru această parte din imobil, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși reclamanta își întemeiase acțiunea și pe dispozițiile dreptului comun și își precizase și cadrul procesual, sub aspectul părților, indicând ca pârâți,pentru primul capăt de cerere, Primăria Municipiului București și Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a punctat faptul că reclamanta și-a precizat cadrul procesual, sub aspectul părților, prin cerere depusă la dosar și rectificată expres de către apărătorul acesteia la termenul de judecată următor, în ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, astfel că, beneficiind și de asistență juridică din partea unui avocat, reclamanta a acționat în limitele principiului disponibilității, care constituie una dintre limitările principiului rolului activ al instanței de judecată. S-a mai reținut că prima instanță a respins ca tardivă cererea precizatoare (de completare a cadrului procesual cu un nou pârât în persoana Ministerului Finanțelor Publice) formulată de reclamantă la data de 13. 05. 2011, pe considerentul că a fost depusă cu nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., prevalându-se de prevederile art. 135 C. proc. civ. Instanța a observat că acest aspect nu a făcut obiect de critică în apel, astfel că nu poate fi supus cenzurii în calea de atac. S-a statuat că trebuie avut în vedere faptul că prin cererea precizatoare depusă în fața primei instanței reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață pentru întreg imobilul (inclusiv pentru partea din imobil care a fost dobândită prin efectul ieșirii din indiviziune, aspect asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat), retrocedat în natură fostului proprietar C.Ș., valoarea de circulație incluzând și sporul de valoare determinat de cheltuielile necesare și utile realizate de reclamantă.

Întrucât reclamanta a formulat, totodată un capăt de cerere, având ca obiect plata sporului de valoare (care cuprinde creșterea valorii imobilului atât datorită îmbunătățirilor efectuate cât și datorită modificărilor intervenite pe piața imobiliară), formulat în contradictoriu cu apelantul pârât C.Ș., iar primul capăt de cerere (astfel cum a fost precizat de către reclamantă) referitor la valoarea de piață a imobilului, nu a fost soluționat de către tribunal, în privința părții din imobil atribuit cu ocazia ieșirii din indiviziune, iar apelul pârâtului C.Ș. cuprinde critici pe aspectul sporului de valoare și a modului de cuantificare a acestuia instanța, pentru a da satisfacție principiului soluționări unitare a cauzei, a apreciat că se impune aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., admiterea ambelor apeluri.

Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că întrucât în raportul de expertiză s-a stabilit că îmbunătățirile realizate exclusiv în partea obținută în temeiul Legii nr. 112/1995 au determinat o sporire a valorii de piață a întregului imobil (deci și pentru partea obținută ca urmare a partajului) și având în vedere totodată, că potrivit constatărilor expertului, acest spor de valoare nu reprezintă exclusiv valoarea acestor îmbunătățiri (existând totodată și fluctuații ale pieței imobiliare, potrivit punctului 7.3 din concluziile expertizei), pentru a putea fi pur și simplu înlăturat, Curtea a constatat că în cauză se impune determinarea concretă atât a sporului de valoare (cuprinzând doar partea generată de îmbunătățirile efectuate și nu și valoarea suplimentară determinată de acestea, în contextul pieței imobiliare, cum greșit s-a apreciat în cadrul suplimentului la raportul de expertiză) aferent părții obținute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor este pârâtul C.Ș., cât și stabilirea concretă distinctă a sporului de valoare pentru cealaltă parte de imobil, obținută prin partaj, pentru care debitor ar fi Primăria municipiului București, acest ultim spor de valoare fiind calculat de experți și prin raportare la influența determinată de îmbunătățirile efectuate.

Menținerea acestor elemente ar determina ca aceeași cauză (efectuarea de îmbunătățiri) să influențeze sporurile de valoare aferente ambilor pârâți, fapt care potrivit prevederilor legale ar fi nelegal, Primăria municipiului București nefiind obligată să răspundă și pentru acest element. Pe de altă parte, sporul de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare (distinct de îmbunătățirile efectuate) pentru partea aferentă art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu trebuie suportată de către apelantul C.Ș., neîncadrându-se în partea care îi este imputată potrivit prevederilor legale menționate, astfel încât din această perspectivă, este posibil ca suma la care va fi obligat, în urma recalculării, în temeiul unui supliment de expertiză, să fie mai mică, sens în care este evident că și apelul său trebuie admis.

În privința debitorului obligației de despăgubire pentru sporul de valoare (rezultat din alți factori decât îmbunătățirile efectuate) al părții supuse Legii nr. 112/1995, urmează a se stabili dacă pârâții chemați în judecată (în afara pârâtului persoană fizică) au calitate procesuală pasivă. Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că se impune desființarea sentinței atacate în parte, sub aspectul soluției date ambelor capete de cerere, în sensul că se va proceda la rejudecarea primului capăt de cerere în contradictoriu cu Primăria municipiului București, pentru partea din imobil obținută ca efect la partajului, iar cel de-al doilea capăt de cerere se va rejudeca în contradictoriu cu pârâtul C.Ș.

Instanța de trimitere va efectua un supliment de expertiză pentru delimitarea sporului de valoare aferent celor două părți ale imobilului, elementele de distincție constând în modul de dobândire a acestora: cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și atribuire în urma ieșirii din indiviziune, dar și în defalcarea sporului de valoare în funcție de cauza sa, conform celor precizate. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale. Prin Decizia civilă nr. 7149 din 21 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.Ș.

împotriva Deciziei nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, reținându-se, în esență că susținerile recurentului privind caracterul voluptoriu al cheltuielilor efectuate de reclamantă și intenția acesteia de a obține o îmbogățire fără justă cauză nu pot fi reținute în prezentul recurs, întrucât aceste chestiuni vizează o situație de fapt, care va fi analizată cu ocazia rejudecării, conform îndrumărilor instanței de apel, iar pentru stabilirea corectă a naturii cheltuielilor recurentul pârât va avea posibilitatea să invoce, drept apărări, toate aspectele inserate în motivarea recursului. După casare, pe rolul Tribunalului București, cauza a fost reînregistrată la data de 21 februarie 2013, sub nr. 7800/3/2013.

La data de 22 martie 2013 reclamanta G.I. a depus la dosar "cerere precizatoare, completatoare și modificatoare" prin care a arătat că în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001 înțelege să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice, iar petitul acțiunii îl modifică și îl completează în sensul că în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și C.Ș.

solicită, în principal, obligarea la plata prețului actualizat la nivelul pieții (prețul de piață) pentru imobil, obligarea la plata contravalorii cheltuielilor pe care le-a suportat pentru executarea planului de situație, obligarea la plata sporului de valoare a apartamentului, reprezentând lucrările necesare și utile pe care le-a efectuat, constând în montarea de gresie, faianță și rigips a dependințelor și a unor încăperi, înlocuirea instalațiilor sanitare, a instalațiilor de apă, gaze și lumină, calorifere, serpentină centrală gaze, refacere tâmplărie interioară și exterioară. A estimat toate cele enumerate la 1.700.000 lei.În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat după standardele internaționale, respectiv a sumei de 43.122.548 lei pe care a plătit-o pentru apartament.

La data de 17 octombrie 2013 pârâtul C.Ș. a depus întâmpinare la cererea formulată de reclamantă prin care a invocat inadmisibilitatea cererii precizatoare, completatoare și modificatoare. La termenul de judecată din 28 octombrie 2013 pârâtul Municipiul București a arătat că formulează cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerere formulată în scris și depusă la dosar la data de 01 noiembrie 2013. Instanța a prorogat soluționarea excepției inadmisibilității. Prin cererea de chemare în garanție pârâtul Municipiul București a arătat că sumele obținute din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 nu au fost însușite de Municipiul București, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

A mai invocat prev. art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Consideră că sumele nu pot fi restituite decât de către cel care le-a încasat, Municipiul București neavând calitate procesuală pasivă într-o astfel de cauză. În drept au fost invocate prev. art. 60 - 63 C. proc. civ., O.U.G. nr. 184/2001, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996. Pârâtul Municipiul București a formulat și întâmpinare la cererea modificatoare și precizatoare și a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. După ce a reiterat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, a arătat că nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii pentru evicțiune.

Această răspundere nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, iar o aplicare corectă ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de circulație a imobilului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (i nu a prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii; diferența dintre valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Prețul de vânzare al locuinței în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost stabilit pe criterii de protecție socială, fiind unul derizoriu.

Prin încheierea pronunțată la data de 06 ianuarie 2014 Tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii precizatoare, completatoare și modificatoare prin care a fost chemat în judecată și Ministerul Finanțelor Publice. S-a mai reținut că Ministerul Finanțelor Publice figurează în cauză numai în calitate de chemat în garanței, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai figurează în cauză în calitate de parte, având în vedere decizia Curții de Apel. A fost atașat cauzei Dosar nr. 17166/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 București, la cererea părților. Prin Sentința civilă nr. 835 din 06 iunie 2014 Tribunalul București -, secția III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.I.

în contradictoriu cu pârâții Municipiului București - prin primarul general, C.Ș. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Municipiului București să plătească reclamantei G.I. suma de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza dispoziției Primăriei Municipiului București nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare sentința civ. nr. 465 din 22 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, iar pe pârâtul C.Ș. să plătească reclamantei G.I.

suma de 11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare și utile efectuate pentru porțiunea din imobil care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă și pârâta Primăria Municipiului București; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor formulate de către reclamantă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către pârâtul Municipiul București și, pe cale de consecință a obligat pe fiecare dintre pârâții Municipiul București și C.Ș. să plătească reclamantei câte 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. La pronunțarea soluției, instanța de fond a reținut că reclamanta G.I. și soțul său G.V.

au cumpărat ap.1 situat în București, str. S. nr. 9, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 08 octombrie 1998 încheiat cu Primăria Municipiului București reprezentată de SC A. SA în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin Sentința civilă nr. 465 din 22 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosar nr. 17.166/1999 s-a dispus ieșirea din indiviziune a reclamanților G.I. și G.V. cu Consiliul General al Municipiului București în ceea ce privește apartamentul nr. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, București și atribuirea acestuia în întregime reclamantei, cu plata către Municipiul București a unei sulte în cuantum de 154.600.000 lei vechi. A fost apoi emisă dispoziția Primăriei nr. y din 05 mai 2000 în executarea sentinței Judecătoriei sectorului 2 București nr. 465 din 22 martie 2000 privind ieșirea din indiviziune.

Conform chitanțelor depuse la dosar (f. 8, 9 din Dosar nr. 27002/3/2010) reclamanta G.I. și soțul său G.V. au achitat integral sulta pentru imobil. Ulterior, întreg imobilul a fost retrocedat numitului C.Ș. prin decizia, Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie nr. 2140 din 13 decembrie 2007 definitivă și irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. 1522/3/2006 (659/2007). Prin urmare, o parte din imobil a fost cumpărat de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cealaltă parte a fost dobândită în urma ieșirii din indiviziune, soluționată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, prin atribuire în schimbul sultei plătite.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța despăgubirea sa pentru pierderea proprietății imobilului cu prețul de piață al imobilului, contravaloarea cheltuielilor făcute cu întocmirea planului de situație și de structură al imobilului și a sportului de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut cu renovarea acestuia. De asemenea, prin cererea reconvențională formulată, pârâtul C.Ș. a solicitat obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul său de proprietate.

Astfel cum rezultă din cele reținute cu putere obligatorie de către Curtea de Apel București, față de regimul juridic mixt de dobândire a imobilului, cererea de obligare la plata prețului de piață trebuie analizată în mod distinct pentru fiecare dintre cele două părți ale imobilului, conform regimului juridic aplicabil diferit. S-a stabilit astfel că pentru partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pentru partea din imobil dobândită prin ieșire din indiviziune sunt aplicabile regulile răspunderii copărtașului pentru evicțiune prin fapta unui terț.

În ceea ce privește partea din imobil dobândită în baza Legii nr. 112/1995, cererea privind plata prețului de piață a fost soluționată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București (conform cadrului procesual fixat de reclamantă, nefiind apelată soluția respingerii, ca tardivă, a cererii modificatoare de chemare în judecată și a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, iar în rejudecare cererea fiind apreciată inadmisibilă prin încheierea din 06 ianuarie 2014), apreciindu-se că cererea a fost formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că primul capăt de cerere (privind plata prețului de piață) va fi soluționat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București pentru partea din imobil obținută ca efect al partajului. Prin urmare, capătul de cerere privind prețul de piață pentru partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu face obiectul rejudecării, fiind soluționată în primul ciclu procesual, în sensul respingerii cererii formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și cu Statul Român. Astfel, face obiectul rejudecării capătul de cerere privind plata prețului de piață în ceea ce privește partea din imobil dobândită prin partaj.

Prin dispoziția Primăriei Municipiului București nr. y din 05 mai 2000 a fost pusă în executare Sentința civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul că reclamanta a fost pusă în posesia întregului imobil reprezentat de apt. 1 situat în str. S. nr. 9, sector 2, București, iar reclamanta G.I. a achitat pârâtei Primăria Municipiului București suma de 154.600.000 lei vechi cu titlul de sultă. Conform suplimentului la raportul de expertiză întocmit de expert I.A., valoarea tehnică actualizată a sumei achitate de către reclamantă Municipiului București este de 56.566,89 lei. Conform regulilor răspunderii vânzătorului pentru evicțiune (art. 1341 C. civ.), care se aplică prin asemănare și răspunderii copărtașului pentru evicțiune, întrucât a intervenit evicțiunea prin fapta unui terț (pârâtul C.Ș.), în sensul că dreptul de proprietate care a fost deținut anterior de către copărtașii G.I.

și Municipiul București, a revenit lui C.Ș., reclamanta G.I. trebuie să fie despăgubită de către Municipiul București (copărtașul care a încasat sulta) cu valoarea economică pe care a transmis-o cu titlul de sultă. Încasarea și păstrarea acestei sulte de către pârâtul Municipiul București apar în aceste condiții ca lipsite de temei, în condițiile pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului. Instanța a apreciat astfel că nu poate fi primită solicitarea reclamantei de a fi despăgubită cu acest titlu pentru partea din imobil care a fost dobândită prin partaj cu valoarea de piață a acestei părți din imobil. Astfel, fiecare dintre copărtași, garantează față de celălalt copărtaș cu privire la dreptul de proprietate transmis, astfel încât consecințele unei evicțiuni produse prin fapta unui terț să fie aceleași pentru parte ca și în situația dinainte de partajarea bunului.

Cu alte cuvinte, consecințele pentru copărtași să rămână aceleași ca și în situația în care nu ar fi avut loc partajul și fiecare copărtaș ar fi pierdut doar ceea ce deținea înainte de partaj. Rezultă că și dacă nu ar fi avut loc partajul, reclamanta G.I. ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra părții din imobil dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Municipiul București ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra celeilalte părți din imobil. Practic, părțile partajului își garantează reciproc că se va restabili situația anterioară partajării în cazul în care se va produce evicțiunea cu privire la întregul bun prin fapta unui terț. De aceea, Municipiul București trebuie să restituie valoarea economică primită în baza partajului, adică suma achitată de către reclamantă cu titlu de sultă.

Pentru păstrarea echivalenței valorii economice, se va restitui valoarea actualizată a sultei, având în vedere timpul scurs de la data plății sultei. Nu poate fi stabilită prin urmare nicio legătură între valoarea actuală de piață a acestei părți din imobil, care este influențată de evoluția pieței imobiliare, și obligația copărtașului de a garanta pentru evicțiune. Așadar, instanța a obligat pârâtul Municipiului București să plătească reclamantei G.I. suma de 56.566,89 lei, reprezentând valoarea actualizată a sultei achitate de reclamantă în baza dispoziției Primăriei Municipiului București nr. y din 05 mai 2000 prin care a fost pusă în executare Sentința civilă nr. 465 din 22 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea la plata sporului de valoare al imobilului, ca urmare a lucrărilor de renovare pe care le-a efectuat, prin Decizia civilă nr. 171A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au fost fixate limitele rejudecării în sensul că acesta se va efectua în contradictoriu cu pârâtul C.Ș., fiind necesară defalcarea sporului de valoare pentru fiecare dintre cele două părți din imobil dobândite în temeiuri diferite și în funcție de cauza sa. Instanța a mai reținut că pentru sporul de valoare determinat de îmbunătățirile efectuate în partea din imobil dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 (nu și valoarea suplimentară influențată de contextul pieței imobiliare), în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor este pârâtul C.Ș.

Acesta nu trebuie însă să suporte și sporul de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare, urmând a se stabili dacă o altă parte are calitate pentru acest spor. S-a mai reținut că Primăria Municipiului București nu are obligația de a răspunde și pentru sportul de valoare adus ca urmare a lucrărilor mai sus menționate.

Prin răspunsul la obiecțiuni formulat de expert (Dosar 27002/3/2010) s-a arătat că lucrările de îmbunătățiri (instalații și construcții) au fost efectuate într-o perioadă nu mai lungă de 5 ani, adică nu anterior anului 2005. Prin Sentința civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 parte din imobil, reținându-se că aceasta nu a efectuat diligențele minime necesare pentru a verifica dacă la data cumpărării era formulată cerere de restituire de către fostul proprietar, o astfel de cerere existând, formulată la 29 iulie 1996, deci anterior cumpărării de către reclamantă.

Astfel, reclamanta și soțul acesteia au fost considerați de rea-credință pentru că au acceptat posibilitatea ca bunul să se cuvină unui terț în temeiul legii. Încă din anul 2002 reclamanta G.I. a fost chemată în judecată de către pârâtul C.Ș. pentru constatare nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât aceasta cunoștea cel mai târziu de la acel moment existența riscului de pierdere a proprietății. Cu toate acestea, reclamanta a efectuat lucrările de renovare a imobilului după anul 2002, astfel cum reține expertul, în momentul în care cunoștea riscul pierderii proprietății. Față de cele mai sus reținute, instanța a apreciat că potrivit prev. art. 48 din Legea nr. 10/2001, pârâtului C.Ș.

îi revine numai obligația despăgubirii reclamantei cu contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate pentru porțiunea din imobil care a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, nu și cu privire la celelalte cheltuieli efectuate după formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 și după ce fusese acționată în judecată reclamanta pentru constatarea nulității absolute a titlului său de proprietate. Față de cele de mai sus,instanța a obligat pârâtul C.Ș. să plătească reclamantei G.I. suma de 11.292,57 lei reprezentând cheltuielile necesare și utile efectuate pentru porțiunea din imobil care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4773 din 09 octombrie 1998 încheiat între reclamantă și pârâta Primăria Municipiului București (conform suplimentului la raportul de expertiză întocmit de către expert).

Referitor la sporul de valoare determinat de oscilațiile pieței imobiliare, instanța a apreciat că niciunul dintre pârâți nu răspunde pentru acest spor. Prin Sentința civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 15221/3/2006 s-a reținut reaua-credință a reclamantei G.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât instanța a apreciat că nu poate fi imputată vreunei alte persoane răspunderea pentru sportul de valoare produs de împrejurări obiective și aleatorii reprezentate de evoluția pieței imobiliare. Reclamanta nu a făcut nici dovada cheltuielilor pretinse cu privire la întocmirea planului imobilului.

În concluzie, instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei pentru restul pretențiilor formulate. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către pârâtul Municipiul București, instanța a constatat că prin sentință Municipiul București a fost obligat la plata sumei de 56.566,89 lei, însă nu pentru porțiunea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, ci pentru porțiunea din imobil dobândită de reclamantă în temeiul partajului. Cererea pârâtului a fost formulată cu privire la partea din imobil care a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, motivată de faptul că prețul încasat a constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Or, instanța a constatat că pentru suma la care a fost obligat pârâtul Municipiul București situația este cu totul opusă, altul fiind temeiul încasării (sultă în urma partajului) precum și destinația sumei încasate (suma a rămas la dispoziția pârâtului Municipiul București). Prin urmare, instanța a apreciat că cererea de chemare în garanție astfel cum a fost formulată este neîntemeiată și în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată. Cât privește cheltuielile de judecată, întrucât cererea reclamantei a fost admisă numai în parte, instanța a apreciat că cererea reclamantei sub aspectul cheltuielilor de judecată este întemeiată numai în proporție de 50%, astfel încât, față de repartizarea în aceeași proporție a onorariului de expert, a obligat pârâții să plătească reclamantei în mod egal jumătate din onorariul avocațial achitat de către reclamantă, respectiv câte 500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. nr. 130A din data de 23 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă G.I., precum și de apelantul pârât Municipiul București prin primarul general, împotriva Sentinței civile nr. 835 din 06 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, C.Ș. și Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente comune: Instanța de fond a pornit în analiza cererii de chemare în judecată pendinte, astfel cum aceasta a fost precizată și completată, cu respectarea rigorilor art. 132 C. proc.

civ., de la soluția prin care instanța de apel a trimis spre rejudecare această acțiune. Curtea a statuat astfel că, dispozițiile art. 315 au fost pe deplin respectate. Astfel, așa cum corect a arătat și Tribunalul, prin Decizia civilă nr. 171 A din 12.04 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a tranșat cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, regimul juridic al celor două entități imobiliare în dispută și cadrul procesual al litigiului.

Astfel Curtea a menționat că imobilul din litigiu, de care reclamanta a fost evinsă, a fost dobândit prin două modalități distincte și care reclamă aplicarea unui regim juridic diferit: pentru partea din imobil achiziționată în temeiul Legii nr. 112/1995, a reținut că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmând ca cererea reclamantei prin care aceasta pretinde sporul de valoare(cuprinzând doar partea generată de îmbunătățirile efectuate și nu de valoarea suplimentară determinată de aceasta, în contextul pieței imobiliare) să fie rezolvată în contradictoriu cu intimatul pârât C.Ș., în condițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar cererea privind sporul de valoare, pentru cealaltă parte de imobil, obținută prin partaj, pentru care debitor este Municipiul București, urmează a fi calculat de experți și prin raportare la influența determinată de îmbunătățirile efectuate.

Chiar dacă apelantul pârât a făcut referire la Sentința civilă nr. 7630 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București pentru a confirma temeinica susținerilor sale, din perspectiva calității procesual pasive și a incidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța a menționat că asupra modului de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, în cauza pendinte, s-a pronunțat instanța de apel, iar pe de altă parte, obiectul acelui litigiu este diferit de cel prezent; în plus, este suspendat până la soluționarea prezentei cauze. S-a mai arătat că, Tribunalul, în mod corect a reținut limitele cadrului procesual, astfel stabilite, și, deși la termenul de judecată de la 02 septembrie 2013, a luat act de depunerea la dosarul cauzei a cererii completatoare formulată de reclamantă a prorogat, la termenul de judecată de la 28 octombrie 2013, soluționarea excepției inadmisibilității invocată de intimatul pârât C.Ș.

la data de 17 octombrie 2013. În concluzie, instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 132 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, corect a statuat că lărgirea cadrului procesual, prin chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor și pentru a se pretinde prețul de piață al imobilului din litigiu în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 este o cerere inadmisibilă. Mai mult, instanța superioară a constat că o asemenea cerere a mai fost formulată de reclamantă și în primul ciclu procesual, respectiv, la data de 13 mai 2011 și a fost respinsă de prima instanță de fond, la data de 13 mai 2011, ca fiind tardivă, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. A mai arătat instanța de apel, în primul ciclu procesual, soluția aceasta nu a format obiect de critică în apel și, prin urmare, această dispoziție a dobândit putere de lucru judecat.

Curtea nu a primit susținerea apelantei, prin care se impută Tribunalului denegarea de dreptate, deoarece dispozițiile legale au fost corect interpretate și aplicate și, de asemenea motivate, de către această instanță; dimpotrivă, ingerința la care face trimitere reclamanta este rezultatul conduitei sale nediligente în protejarea drepturilor pe care le-a afirmat, și care îi este imputabilă în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Așa cum corect a stabilit și Tribunalul, la data de 27 octombrie 2009, apelanta a formulat o acțiune de partaj în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București pentru a sista starea de indiviziune în care se afla cu pârâtul. Acțiunea a fost admisă la data de 22 martie 2000 de către Judecătoria Sectorului 2 București și, în condițiile, arătate pârâtul a primit sulta în valoare de 154.600.000 lei.

La data formulării acestei acțiuni, reclamanta era deja proprietar, în condițiile Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului de la parter, conform contractului de vânzare cumpărare din 08 octombrie 1998, deși, la data de 29.071996, fostul proprietar își înregistrase sub nr. 2463 cererea de restituire a imobilului la Primăria Sectorului 2 București. În aceste condiții, prin Decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2140 din 113 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat că acțiunea reclamantului este întemeiată, că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de către stat și că, actele de înstrăinare au fost întocmite cu ignorarea prevederilor art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995; față de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cumpărătorii au fost de rea-credință.

În contextul menționat din nou de instanța de apel, s-a reținut caracterul nefondat al susținerilor din apelul formulat de pârât relativ la greșita aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la prevederile art. 13 din Legea nr. 112/1995, 39 din H.G. nr. 20/1996, pct. 14-17 din Legea nr. 1/2009, deoarece în privința părții din imobil față de care acest pârât are calitatea de copărtaș se aplică dispozițiile dreptului comun văzând decizia de desființare cu trimitere. Sub aspectul modului de soluționare a pretențiilor reclamantei, în contradictoriu cu acest pârât, s-a reținut că soluția este corectă raportat la art. 787 C. civ.

potrivit căruia "coerezii sunt datori garanți unul către altul despre tulburările și evicțiunile ce preced dintr-o cauza anterioara împărțelii." Garanția instituită prin textul menționat vizează loturile atribuite copărtașilor și ea subliniază, o data în plus, orientarea legiuitorului spre respectarea egalității între coindivizari, ca regula a partajului. Regula egalității ar rămâne în stare de deziderat în cazul inexistenței unei reglementari cu privire la obligația de garanție între copărtași, deoarece în cazul apariției, după partaj, a unor dezechilibre între loturi, nu s-ar putea recurge la reglementările privind obligația de garanție specifică actelor translative, pentru simplul motiv că partajul nu are efect translativ ci declarativ.

Spre deosebire, deci, de obligația de garanție a vânzătorului, bazată pe ideea garantării existentei dreptului transmis, obligația copărtașului se fundamentează pe ideea asigurării egalității loturilor și după partaj, atunci când unul dintre copartajanți suferă un prejudiciu, cum ar fi, de exemplu, pierderea unui bun ca urmare a valorificării de către un terț a unui drept asupra acestuia. Analiza dispozițiilor art. 787 C. civ. evidențiază existența a patru condiții pentru antrenarea obligației de garanție, și anume: existența unei tulburări sau evicțiuni; tulburarea sau evicțiunea să aibă o cauza anterioara partajului; tulburarea sau evicțiunea să nu fie imputabile copărtașului evins și, în sfârșit, să nu se fi stipulat o clauza de înlăturare a răspunderii.

Prin evicțiune în aceasta materie trebuie sa înțelegem pierderea totala sau parțiala a dreptului de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri atribuite unui copărtaș, ca urmare a valorificării de către o alta persoana a unui drept care exclude, total sau parțial, dreptul copărtașului respectiv. Ca și în materie de vânzare-cumpărare, garanția nu funcționează decât în cazul tulburărilor de drept nu și al celor de fapt, împotriva cărora copartajantul se poate apăra singur. Față de hotărârile judecătorești enunțate, rezultă cu evidență că reclamanta a fost evinsă de bun de către adevăratul proprietar al acestuia. Așa cum se prevede și la garanția pentru evicțiune datorată de către vânzător, nici în materie de partaj nu exista răspundere pentru tulburările sau evicțiunile ce au cauze posterioare partajului.

Deși apelantul pârât a susținut că acțiunea în revendicare este ulterioară partajului și, deci, nu ar putea răspunde pentru evicțiune, această susținere este nefondată. Astfel, deși acțiunea în revendicare și constatare a nulității absolute a actelor de vânzare cumpărare a fost formulată în anul 2002, deci ulterior pronunțării sentinței de partaj de la nivelul anului 2000, Curtea a reținut că, față de specificul acțiunii al cărei succes a determinat evingerea apelantei, și avându-se în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că dreptul de proprietate al fostului proprietar a retroactivat până la data preluării abuzive a statului, deci la nivelul anului 1950, astfel că statul a dispus abuziv de acest bun.

Prin urmare, cauza evicțiunii era anterioară partajului (Cauza Faimblat c. Romania). Nici greșeala eredelui nu a putut fi reținută în mod decizoriu având în vedere și culpa apelantului pârât, raportată la modul de dobândire a bunului. Dacă evicțiunea se produce totuși, fiecare dintre copărtași este obligat, conform art. 788 C. civ., să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin evicțiune, proporțional cu partea sa ereditară. Spre deosebire de evicțiunea din cadrul actelor translative de proprietate, copărtașul evins va suporta și el o parte din prejudiciul produs prin evicțiune, din m