ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1363/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1363/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Reclamantul M.N.Gh. a formulat la 10

septembrie 2008 o cerere de chemare în judecată a pârâților Ministerul

Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata reactualizată a sumei de

18.059.968 ROL achitată de reclamant în 1996 pentru apartamentul nr. 66 din

Blocul Dunărea, situat în Bd. N.B., cumpărat prin Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996, încheiat cu Primăria

Municipiului București.

Prin aceeași cerere a

fost chemată în judecată și Primăria Municipiului București pentru obligarea la

plata sumei de 70.000.000 RON (echivalentul a 200.000 €) reprezentând diferența

dintre prețul de piață și prețul reactualizat, preț de piață a cărui valoare

s-a mărit prin îmbunătățiri aduse de reclamant la imobil.

Acțiunea a fost introdusă

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București care, prin Sentința civilă nr.

13440 din 24 octombrie 2008 și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București, competent să judece cauza potrivit art. 2 C. proc. civ.

Tribunalul București

, secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 943 din 6 iulie 2009 a admis

în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamantului valoarea reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL reprezentând

prețul reactualizat al imobilului în litigiu. A fost respins capătul de cerere

formulat împotriva pârâtei Primăria Municipiului București prin primarul

general.

În motivarea acestei

soluții instanța a reținut în esență că reclamantul se găsește în situația

reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și

modificată prin Legea nr. 247/2008, titlul pentru imobilul (cumpărat în

calitate de chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995), fiind desființat prin

hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 460 din 28 februarie

2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a).

S-a apreciat că

obligația de a restitui reclamantului valoarea reactualizată a prețului plătit

pentru apartament îi revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1072001,

Ministerului Finanțelor Publice, cuantumul sumei reținându-se potrivit

concluziilor unui raport de expertiză depus de reclamant la dosar.

Cât privește

îmbunătățirile aduse imobilului s-a constatat că reclamantul nu a produs,

conform art. 1169 C. civ., probe pentru dovedirea acestor pretenții.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 279/2011 a respins ca nefondat

apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a admis apelul formulat de

reclamant împotriva Sentinței civile nr. 943/2009 a Tribunalului București pe

care a schimbat-o în parte.

A fost obligată

pârâta Primăria Municipiului București la plata sumei de 8.720 de RON

reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile

necesare și utile aduse imobilului.

A fost obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească suma de 18.059.968 ROL

actualizată la data plății în raport de rata inflației pe perioada 4 decembrie

1996 - data plății.

Au fost păstrate restul

dispozițiilor sentinței și obligată Primăria Municipiului București la 802,40

RON cheltuieli de judecată către reclamant.

În motivarea acestei

soluții Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Reclamantul a

cumpărat cu suma de 18.042.268 ROL în 1996 apartamentul în care locuia cu titlu

de chiriaș.

Titlul său de

proprietate, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie

1996 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 1782 din 13 martie 2003 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, sentință definitivă prin Decizia civilă

nr. 677/2004 a Tribunalului București, secția a V-a și irevocabilă prin Decizia

nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a.

Curtea a reținut că

s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a fost cumpărat de reclamant

anterior soluționării cererii de restituire formulată de către fostul

proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, constatându-se reaua-credință a

cumpărătorului.

S-a apreciat că toate

apărările care vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot

fi primite după pronunțarea Deciziei nr. 460/2006 a Curții de Apel București

care a consacrat în mod irevocabil soluția de constatare a nulității acestui

titlu.

Reținând situația de

fapt dedusă judecății și anume ipoteza contractului de vânzare-cumpărare

deținut de reclamant încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

hotărârea judecătorească care a declarat nul acest contract, Curtea a constatat

că reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 după modificarea adusă prin Legea nr. 1/2009.

În această situație

s-a constatat că reclamantului i se cuvine doar prețul actualizat și nu prețul

de piață.

S-a mai constatat că

sub aspectul soluției ce se impune nu există nici o diferență între regimul de

drept comun și legea specială, pretenția reclamantului de a obține valoarea de

circulație a imobilului nefiind întemeiată deoarece și potrivit dreptului

comun, în cazul contractului anulat nu se aplică răspunderea pentru evicțiune

reglementată de art. 1337 și 1341 C. civ. (texte invocate de reclamant în

acțiune).

Garanția pentru

evicțiune presupune un contract valabil care să își producă efectele, or

constatarea nulității contractului are ca efect lipsirea acestuia de efecte. Ca

urmare, ca efect al constatării nulității contractului, părțile sunt puse în

situația anterioară acestui act deci în mod corect s-a constatat că reclamantul

este îndreptățit să primească numai prețul plătit și reactualizat.

Instanța de apel a

reținut însă că este întemeiată pretenția reclamantului pentru plata sumei

reprezentând sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile necesare

și utile executate la acesta.

S-a apreciat că se

impunea, față de constatarea lipsei probatoriului pentru acest capăt de cerere,

punerea în discuția reclamantului a necesității administrării probatoriului

concludent.

S-a apreciat astfel

că numai după avertizarea părților asupra necesității dovedirii cererii,

instanța poate respinge ca nedovedită pretenția formulată, având în vedere că

partea nu a beneficiat de asistență juridică calificată.

În raport de probele

administrate sub acest aspect în apel, s-au constatat întemeiate pretențiile.

Expertiza întocmită de expert L.A. a identificat lucrările de îmbunătățire în

sumă totală de 8.720 RON, evaluarea făcută potrivit art. 48 din Legea nr.

10/2001, prin luarea în considerație a uzurii acestuia.

În raport de natura

lor - înlocuiri de clanțe, obiecte sanitare și placări cu faianță în baie și

bucătărie, montare parchet în sufragerie și dormitor, în intervalul 1993 - 1995

- lucrările au fost apreciate a fi încadrate în categoria celor necesare și

care sunt de natură a spori valoarea apartamentului.

S-a apreciat că în

temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data formulării

acțiunii, obligația de despăgubire revine statului prin Ministerul Finanțelor

Publice sau unității deținătoare conform art. 48 alin. (3) din lege,

răspunderea alternativă, reclamantul având alegerea între acestea.

S-a reținut că

reclamantul prin acțiune a indicat expres care sunt pretențiile sale față de

fiecare pârât, de la pârâta Primăria Municipiului București solicitând

diferența dintre prețul de piață și prețul actualizat, cu precizarea că

solicită să fie despăgubit cu contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil, și

anume sporul de valoare adăugat imobilului prin aceste lucrări.

Ca urmare constatând

că reclamantul a învestit în mod expres instanța cu această pretenție care este

fondată, Curtea de Apel, în temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a

obligat Primăria Municipiului București la plata sporului de valoare adus

imobilului prin îmbunătățirile constatate de expert a valora suma de 8.720 RON.

S-a constatat că este

întemeiată și critica referitoare la nemenționarea în hotărâre a perioadei la

care se referă reactualizarea, și a modalității de actualizare prin raportare

la indicele de inflație sau la prețurile de consum.

În raport de

dispozițiile art. 371

2

alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a apreciat

că neindicarea modalității de actualizare poate fi surmontabilă dar a apreciat

necesar să se stabilească prin hotărâre perioada pentru care se face

actualizarea în scopul determinării creanței.

Apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat, în esență, pentru

următoarele argumente:

Obligația de

restituire a prețului prevăzută la alin. (2) art. 50 din Legea nr. 10/2001

(prețul actualizat plătit de chiriașul cumpărător) revine Ministerului

Economiei și Finanțelor, care are constituit un fond extrabugetar, potrivit

art. 13 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 Ministerul este reprezentant al

Statului Român, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 față de

împrejurarea că plata despăgubirii se face din fondul extrabugetar menționat și

nu din fondurile proprii ale Ministerului Finanțelor Publice.

Constatând că în

cauză există o reglementare specială s-a dat prioritate aplicării acesteia în

detrimentul dispozițiilor de drept comun - C. civ. art. 969, 1337, 1341 și

1344).

S-a mai apreciat că

de la încheierea lor, contractele de acest gen au fost supuse regulilor

speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995, ceea ce impune analizarea

contractului în discuție în raport de normele speciale în temeiul cărora a fost

încheiat, vânzătorul, unitatea deținătoare, acționând în numele și pentru

Statul Român, iar prețul nu a fost încasat de vânzător ci a fost depus în

fondul extrabugetar aflat în administrarea Ministerului Finanțelor. Această

operațiune juridică a atras și reglementarea specială expres prevăzută în

sensul că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Ca urmare, s-a

considerat întemeiată și legală obligația de restituire a prețului, în sarcina

acestui pârât.

Referitor la

obligația ca apelantul pârât să suporte comisionul de 1% din prețul încasat de

SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Primăriei, la încheierea contractului

s-au reținut următoarele:

Pârâtul, chemat în

judecată, nu poate opune reclamantului să se îndrepte împotriva mandatarului

pentru suma reprezentând comisionul întrucât reclamantul nu are un raport

juridic cu acest mandatar.

S-a mai reținut, pe

de altă parte, că mandatarul a încasat un comision pentru serviciul efectiv

postat în baza unor dispoziții legale exprese dar și a unui contract de prestări

servicii care nu a fost desființat.

La aceasta s-a mai

adăugat constatarea că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat o

cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA pentru a solicita obligarea acesteia

pentru obligarea la daune interese pentru prejudiciul creat prin îndeplinirea

defectuoasă a contractului de mandat ci s-a solicitat exonerarea de la

obligația de plată a acestui comision, pretenție neîntemeiată.

Împotriva Deciziei

nr. 279/2011 a Curții de Apel București au declarat, în termen legal, recurs

reclamantul și pârâții.

Recursul

reclamantului M.N.Gh. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

5, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt motivele de

recurs invocate au fost explicate prin următoarele critici:

Referitor la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a încălcat

propria sa hotărâre de a se întocmi o expertiză pentru stabilirea prețului de

piață - actualizat al imobilului (dispusă prin Încheierea din 23 octombrie

2010). Acest fapt cade sub incidența art. 205 alin. (2) și prin încălcarea

menționată i s-a produs reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată

decât prin îndreptarea ei în sensul obligării la plata prețului de piață

actualizat și obligarea Primăriei Municipiului București să-i atribuie

recurentului-reclamant un apartament în echivalentul acestui preț - (56.700 €).

S-a arătat că în mod

greșit instanța de apel a considerat că încheierea Actului de vânzare-cumpărare

nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996 a fost făcută prin eludarea Legii nr.

112/1995 în condițiile în care reclamantul era chiriaș iar vânzător era Statul

prin Primărie care a avut un titlu, Decizia nr. 1478/1996 a Curții Supreme de

Justiție pronunțată în recursul de anulare declarat de primarul general.

Referitor la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța a

interpretat greșit neacordarea despăgubirii la nivelul prețului de piață

actualizat, cum s-a stabilit prin expertiză, având la bază hotărâri

judecătorești elaborate cu încălcarea legii față de interpretarea greșită a

notificărilor foștilor proprietari.

S-a criticat

exonerarea Primăriei de obligația de plată a prețului deși era parte în

contract, acesteia aplicându-i-se dispozițiile art. 1336 și 1337 C. civ.

Referitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că fără temei

legal nu i s-a acordat reclamantului prețul de piață actualizat stabilit prin

expertiza impusă de instanță. În mod nelegal, a mai susținut recurentul, nu s-a

luat în considerare Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1478 din 8 mai 1996

prin încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Recursul Ministerul

Finanțelor Publice a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În fapt s-a criticat

decizia instanței de apel care a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui

pârât și a stabilit în sarcina sa obligația de despăgubire împotriva efectului

relativ al contractului care produce efecte numai în persoana părților

contractante.

S-a criticat greșita

interpretare a dispozițiilor art. 1337 și 1341 C. civ. care impunea observarea

că răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială o are vânzătorul, Primăria

Municipiului București.

Dispoziția de drept

comun nu poate fi înlocuită prin nicio dispoziție specială contrară.

S-a mai criticat

interpretarea art. 50 din Legea nr. 10/2001 care nu instituie răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice și deci calitatea procesuală pasivă acestei

entități cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

S-a mai susținut că

deposedarea reclamantului de imobil întrunește condițiile tulburării de drept,

de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală, a

vânzătorului, Primăria Municipiului București pentru pretențiile de restituire

a prețului actualizat cu indicele de inflație.

Răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi angajată și din perspectiva lipsei

de culpă a acestei instituții.

În subsidiar s-a

solicitat să se observe că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce

privește obligarea instituției la plata comisionului de 1% din preț, încasat de

SC H. SA.

S-a arătat că cererea

de obligare la plată a SC H. SA care a încasat comisionul este legală față de

dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Recursul Municipiului

București prin Primarul General a fost motivat în drept pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat

greșita stabilire a calității procesuale pasive a Primăriei, cu nerespectarea

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora valoarea de

circulație trebuie plătită de către Ministerul Finanțelor Publice.

Răspunderea pentru

evicțiune - în condițiile dreptului comun nu se poate angaja în cauză în

persoana vânzătorului care nu poate fi ținut să răspundă pentru fapte ivite

după încheierea contractului de vânzare-cumpărare și transmiterea lucrului în

patrimoniul cumpărătorului.

S-a mai susținut că

garanția pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulație a

imobilului.

S-au arătat

criteriile ce se au în vedere pentru stabilirea corectă a sporului de valoare a

bunului pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de

garanție fiind particularizată de situația juridică a bunului pe de o parte și

de normele speciale ale acestei legi pe de altă parte.

Recurentul a arătat

că sporul de valoare al imobilului se stabilește din diferența între valoarea

de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului, pentru care

reclamantul a plătit de altfel un preț derizoriu și valoarea de circulație a

imobilului.

Recurentul a conchis

că niciuna din condițiile legale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune

nu sunt întrunite în cauză, și ca urmare a solicitat admiterea recursului și

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Reclamantul recurent

prin întâmpinarea formulată la recursul Primăriei Municipiului București a

solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat și obligarea Primăriei să-i

pună la dispoziție, în proprietate, un imobil adecvat în valoare de 56.700 €

conform expertizei, el depunând încă din anul 2007 la Primărie o solicitare în

acest sens nesoluționată încă.

de recurs

Examinând recursurile

în limita criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată,

pentru considerentele ce urmează, că recursurile formulate de reclamant și

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt neîntemeiate iar recursul formulat

de pârâtul Municipiul București prin primarul general este întemeiat numai sub

aspectul ce se va evidenția în cele ce urmează.

Niciunul din cele

trei motive de recurs invocate de reclamant nu poate fi primit.

Criticând decizia

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat o

încălcare de normă procedurală prin nesocotirea unei expertize pe care instanța

a ordonat-o.

În realitate se

critică modul în care instanța a apreciat, a reținut sau nu, probele

administrate în cauză, critică care nu mai figurează printre motivele de

recurs, după abrogarea prin O.U.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Legea nr.

219/2005) a pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ.

Textele abrogate

includeau în motivele de recurs și situațiile în care instanța nu s-a pronunțat

asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare

în dezlegarea pricinii sau, respectiv, când hotărârea s-a întemeiat pe o

greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate.

Critica referitoare

la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 se referă în fapt la greșita

apreciere că în cauză reclamantului nu i se cuvine despăgubirea pentru imobil

la nivelul valorii prețului de piață al acestuia, critică care se înscrie în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind

vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecății care face conținutul

motivului de recurs prevăzut de textul indicat.

Critica invocată de

recurent în explicarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 se

referă la faptul că hotărârea criticată este lipsită de temei legal și ține

cont de hotărâri judecătorești pronunțate de magistrați cu rea-credință.

Criticile formulate

în susținerea acestui din urmă motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Reclamantul și-a

întemeiat cererea formulată la 10 septembrie 2008 pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, pe reglementările Codului civil privind răspunderea pentru evicțiune

și pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 solicitând plata reactualizată a sumei de

18.059.968 ROL, plătită pentru apartament precum și a sumei de 70.000.000 RON

reprezentând costul îmbunătățirilor făcute la imobil.

În mod corect

instanța de fond și instanța de apel au constatat că în cauză situația juridică

în care se află reclamantul (cumpărător evins prin constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în

condițiile în care ambele părți contractante au fost de rea-credință), este

reglementată de dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 cu

modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.

Art. 50 alin. (2) din

Lege prevede posibilitatea pentru chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a se

adresa în justiție cu cereri sau acțiuni privind restituirea prețului

actualizat plătit

Potrivit art. 50

1

din aceeași Lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Pentru a beneficia de

despăgubiri reprezentând prețul de piață sau prețul actualizat al imobilului,

este necesar a se stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

sau nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. O asemenea analiză nu

poate fi făcută din nou, într-o nouă acțiune chiar dacă obiectul acesteia este

diferit, atunci când prin hotărârea judecătorească devenită definitivă și

rămasă irevocabilă, s-a constatat deja că dispozițiile Legii nr. 112/1995 au

fost încălcate.

Decizia civilă nr.

460/2006 a Curții de Apel București nu poate fi ignorată, ea producând efectele

pozitive ale puterii lucrului judecat.

Împrejurarea că

reclamantul a beneficiat anterior de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin

care s-a respins contestația foștilor proprietari de revendicare a imobilului,

nu este relevantă în cauză în raport de obiectul acțiunii și anume pretenții de

despăgubire ca urmare a anulării titlului reclamantului asupra imobilului.

Toate comentariile și

criticile formulate de reclamant - referitoare la nelegalitatea și greșelile

care au avut drept finalitate hotărârea judecătorească de anulare a titlului

său asupra imobilului exced obiectului acțiunii și anulează practic temeiul

acțiunii - pretenții ca urmare a anulării titlului său de proprietate.

Osebit de aceasta, pe

calea unei acțiuni în pretenții nu se mai poate repune în discuție

valabilitatea titlului pierdut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Solicitarea

reclamantului-recurent, de a obliga Primăria să-i pună la dispoziție un

apartament în limita sumei reprezentând valoarea despăgubirilor - este o cerere

nouă, inadmisibilă în recurs conform prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. aplicabile, conform art. 316 C. proc. civ., și la judecata recursului.

Deși recurentul

Ministerul Finanțelor Publice pretinde că față de acesta nu funcționează

autoritatea de lucru judecat, pentru că litigiul finalizat prin hotărârea care

a anulat contractul de vânzare - cumpărare a avut alt obiect și a purtat între

alte persoane, decât cele din prezentul litigiu, în realitate, prin criticile

formulate recurenții se referă la efectul negativ al puterii lucrului judecat,

care împiedică o nouă judecată în fond, ignorând cu desăvârșire efectul

pozitiv, care nu presupune condiția triplei identități, ci pe aceea a

existenței unei probleme litigioase deja rezolvată de instanță și de care noua

judecată nu poate face abstracție.

Instanța nu a reținut

că în cauză operează autoritatea de lucru judecat ci în mod corect a făcut

aplicarea efectului pozitiv al acestui principiu reținând că statuările

cuprinse într-o hotărâre irevocabilă nu pot fi contrazise printr-o nouă

hotărâre judecătorească.

De aceea efectul

pozitiv al lucrului judecat nu vizează strict mențiunile din dispozitiv ci și

acele considerente care au dezlegat problema de drept pe care se sprijină soluția

pronunțată.

Critica referitoare

la greșita ignorare a dispozițiilor C. civ. (art. 1337, 1341 și urm.) în

favoarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este și aceasta neîntemeiată.

Legea nr. 10/2001 a

intrat în vigoare înainte de data sesizării instanței cu cererea de constatare

a nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar drepturile cumpărătorului

evins nu sunt reglementate de dispozițiile dreptului comun (Codul civil) ci ale

legii speciale care cuprinde reglementări pentru situația mai sus arătată.

Nu este fondată nici

critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr.

10/2001 deoarece pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând prețul de piață

al imobilului legea impune să se stabilească dacă contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ca urmare se observă

că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil situației deduse

judecății, deoarece prin Hotărârea judecătorească nr. 1782 din 13 martie 2003 a

Judecătoriei Sectorului 1, București (definitivă prin Decizia nr. 677 din 21

martie 2004 a Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia nr. 460 din 28

februarie 2006 a Curții de Apel București), s-a statuat că dispozițiile

imperative ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate deoarece contractul de

vânzare-cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără

titlu valabil. În plus s-a constatat că părțile contractante au fost de

rea-credință pentru că imobilul, obiect al vânzării, avea un regim juridic

incert în condițiile în care foștii proprietari solicitaseră deja restituirea

sa, cumpărătorul apartamentului fiind notificat de fostul proprietar la 11

august 1996 să nu cumpere.

Critica referitoare

la greșita aplicare a art. 50 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care

instanțele au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu

desființarea acestuia, este lipsită de suport legal deoarece art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 cuprinde în sfera noțiunii de contract desființat inclusiv

contractul anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ce privește

critica din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la

calitatea procesuală pasivă a acestei instituții, este de observat că

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă Ministerului

Finanțelor obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar

constituit conform Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

răspunderea Ministerul Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății

este o răspundere legală iar nu contractuală, așa cum susține acesta.

De aceea nu sunt

aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul

juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii speciale care

cuprinde reglementări specifice de natură a înlătura norma generală.

Prioritatea aplicării

dispozițiilor stabilite prin legea specială (Lege nr. 10/2001) față de

dispozițiile normelor de drept comun (Codul civil) este consacrată de

principiul de drept potrivit căruia specialia ad generalibus derogant;

generalia ad specialibus non derogant.

Nici critica

referitoare la greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la

restituirea prețului în care se include comisionul de 1% reținut de mandatara

vânzătorului nu este întemeiată.

Ministerul Finanțelor

Publice a invocat, pentru legalitatea cererii de obligare la restituirea

comisionului a unității care l-a încasat, dispozițiile art. 41 din Normele

metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995 (din 17 ianuarie

1996, cu modificările din 1997).

Potrivit art. 41

alin. (1) din Norme „unitățile specializate, care evaluează și vând

apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația să încaseze

contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1% potrivit

art. 13 lit. a) din Lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile

lucrătoare în contul 50.21 deschis la trezoreria statului din localitatea unde

își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la unitățile BCR după

caz.”

Alin. (4) al acestui

articol prevede expres să „sumele încasate în contul 50.21 se virează de către

trezoreriile municipale, orășenești și percepții în același cont deschis la

trezoreria municipiului reședință de județ direcției generale a finanțelor

publice și controlului financiar de stat, în același mod procedează și

unitățile BCR.

Dispoziția legală se

referă la temeiul juridic al obligației stabilite în sarcina unităților

specializate de a reține din prețul de vânzare un comision de 1%.

Obligația de

dezdăunare a cumpărătorilor apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.

112/1995, prevăzută de art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001

stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice se referă la preț, fără a

face distincție între componentele acestuia (și nici împărțirea lui între

diferitele instituții ale statului și numai între care ar putea să se facă o

asemenea discuție).

Ca urmare cererea

acestui pârât ca restituirea comisionului de 1% să fie plătită reclamantului de

o altă instituție, excede atât cadrul procesului, instituția semnalată nu este

parte în cauză, cât și cadrul legal (al temeiului și condițiilor în care se

angajează răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pretențiile

reclamantului).

Din criticile

formulate de pârâtul-recurent Municipiul București prin primar se rețin ca

întemeiate numai cele cu privire la obligarea acestui pârât la plata sumei de

8.720 RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare prin îmbunătățirile

aduse imobilului.

Stabilirea

despăgubirilor pentru paguba creată reclamantului prin anularea titlului său de

proprietate este reglementată expres de dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum

în mod corect s-a reținut în cauză.

Potrivit art. 48 din

Legea nr. 10/2001 chiriașii au dreptul la despăgubirile pentru sporul de

valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare

și utile.

Alin. (2) al acestui

articol prevede în mod expres că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu

titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirilor prevăzute la alin. (1)

revine persoanei îndreptățite (care a primit ca măsură reparatorie, restituirea

imobilului).

Aceeași soluție,

eadem ratio, se impune și în cazul chiriașului cumpărător.

Ca urmare, obligarea

pârâtului Municipiul București la plata contravalorii reprezentând

îmbunătățirile la imobil este în mod evident nelegală.

Criticile legate de

suportarea acestor plăți de Ministerul Finanțelor Publice - în raport de

dispozițiile expuse mai sus citate și față de răspunderea limitativ arătată de

dispozițiile art. 50 și 50

1

ale Legii nr. 10/2001 în sarcina acestei

instituții - sunt nefondate.

Pentru considerentele

arătate, constatând că în cauză sunt dovedite criticile din recursul pârâtului

Municipiul București - sub aspectul reținut - în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. se va admite acest recurs cu consecința modificării în parte a

deciziei atacate prin înlăturarea dispoziției de obligare a acestui pârât la

plata sumei de 8.720 RON.

În același temei,

pentru considerentele mai-sus expuse, au fost respinse ca neîntemeiată

recursurile formulate de reclamant și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice cu

consecința păstrării celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Municipiul București împotriva Deciziei nr. 279A/15 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că

înlătură măsura obligării pârâtei Primăria Municipiului București la plata

către reclamant a sumei 8.720 RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de

valoare adus imobilului prin îmbunătățiri necesare și utile.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.N.Gh. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM