Decizia nr. 1363/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Acțiunea Reclamantul M.N.Gh. a formulat la 10 septembrie 2008 o cerere de chemare în judecată a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL achitată de reclamant în 1996 pentru apartamentul nr. 66 din Blocul Dunărea, situat în Bd. N.B., cumpărat prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București. Prin aceeași cerere a fost chemată în judecată și Primăria Municipiului București pentru obligarea la plata sumei de 70.000.000 RON (echivalentul a 200.000 €) reprezentând diferența dintre prețul de piață și prețul reactualizat, preț de piață a cărui valoare s-a mărit prin îmbunătățiri aduse de reclamant la imobil. Acțiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București care, prin Sentința civilă nr. 13440 din 24 octombrie 2008 și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, competent să judece cauza potrivit art. 2 C. proc. civ.

Instanța de fond Tribunalul București , secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 943 din 6 iulie 2009 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului valoarea reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL reprezentând prețul reactualizat al imobilului în litigiu. A fost respins capătul de cerere formulat împotriva pârâtei Primăria Municipiului București prin primarul general. În motivarea acestei soluții instanța a reținut în esență că reclamantul se găsește în situația reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată prin Legea nr. 247/2008, titlul pentru imobilul (cumpărat în calitate de chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995), fiind desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a). S-a apreciat că obligația de a restitui reclamantului valoarea reactualizată a prețului plătit pentru apartament îi revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1072001, Ministerului Finanțelor Publice, cuantumul sumei reținându-se potrivit concluziilor unui raport de expertiză depus de reclamant la dosar. Cât privește îmbunătățirile aduse imobilului s-a constatat că reclamantul nu a produs, conform art. 1169 C. civ., probe pentru dovedirea acestor pretenții.

Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 279/2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a admis apelul formulat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 943/2009 a Tribunalului București pe care a schimbat-o în parte. A fost obligată pârâta Primăria Municipiului București la plata sumei de 8.720 de RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească suma de 18.059.968 ROL actualizată la data plății în raport de rata inflației pe perioada 4 decembrie 1996 - data plății. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței și obligată Primăria Municipiului București la 802,40 RON cheltuieli de judecată către reclamant. În motivarea acestei soluții Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Reclamantul a cumpărat cu suma de 18.042.268 ROL în 1996 apartamentul în care locuia cu titlu de chiriaș. Titlul său de proprietate, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 1782 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, sentință definitivă prin Decizia civilă nr. 677/2004 a Tribunalului București, secția a V-a și irevocabilă prin Decizia nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a. Curtea a reținut că s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a fost cumpărat de reclamant anterior soluționării cererii de restituire formulată de către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, constatându-se reaua-credință a cumpărătorului. S-a apreciat că toate apărările care vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi primite după pronunțarea Deciziei nr. 460/2006 a Curții de Apel București care a consacrat în mod irevocabil soluția de constatare a nulității acestui titlu. Reținând situația de fapt dedusă judecății și anume ipoteza contractului de vânzare-cumpărare deținut de reclamant încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și hotărârea judecătorească care a declarat nul acest contract, Curtea a constatat că reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 după modificarea adusă prin Legea nr. 1/2009. În această situație s-a constatat că reclamantului i se cuvine doar prețul actualizat și nu prețul de piață. S-a mai constatat că sub aspectul soluției ce se impune nu există nici o diferență între regimul de drept comun și legea specială, pretenția reclamantului de a obține valoarea de circulație a imobilului nefiind întemeiată deoarece și potrivit dreptului comun, în cazul contractului anulat nu se aplică răspunderea pentru evicțiune reglementată de art. 1337 și 1341 C. civ. (texte invocate de reclamant în acțiune). Garanția pentru evicțiune presupune un contract valabil care să își producă efectele, or constatarea nulității contractului are ca efect lipsirea acestuia de efecte. Ca urmare, ca efect al constatării nulității contractului, părțile sunt puse în situația anterioară acestui act deci în mod corect s-a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească numai prețul plătit și reactualizat. Instanța de apel a reținut însă că este întemeiată pretenția reclamantului pentru plata sumei reprezentând sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile necesare și utile executate la acesta. S-a apreciat că se impunea, față de constatarea lipsei probatoriului pentru acest capăt de cerere, punerea în discuția reclamantului a necesității administrării probatoriului concludent. S-a apreciat astfel că numai după avertizarea părților asupra necesității dovedirii cererii, instanța poate respinge ca nedovedită pretenția formulată, având în vedere că partea nu a beneficiat de asistență juridică calificată. În raport de probele administrate sub acest aspect în apel, s-au constatat întemeiate pretențiile. Expertiza întocmită de expert L.A. a identificat lucrările de îmbunătățire în sumă totală de 8.720 RON, evaluarea făcută potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin luarea în considerație a uzurii acestuia. În raport de natura lor - înlocuiri de clanțe, obiecte sanitare și placări cu faianță în baie și bucătărie, montare parchet în sufragerie și dormitor, în intervalul 1993 - 1995 - lucrările au fost apreciate a fi încadrate în categoria celor necesare și care sunt de natură a spori valoarea apartamentului. S-a apreciat că în temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data formulării acțiunii, obligația de despăgubire revine statului prin Ministerul Finanțelor Publice sau unității deținătoare conform art. 48 alin. (3) din lege, răspunderea alternativă, reclamantul având alegerea între acestea. S-a reținut că reclamantul prin acțiune a indicat expres care sunt pretențiile sale față de fiecare pârât, de la pârâta Primăria Municipiului București solicitând diferența dintre prețul de piață și prețul actualizat, cu precizarea că solicită să fie despăgubit cu contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil, și anume sporul de valoare adăugat imobilului prin aceste lucrări. Ca urmare constatând că reclamantul a învestit în mod expres instanța cu această pretenție care este fondată, Curtea de Apel, în temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a obligat Primăria Municipiului București la plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile constatate de expert a valora suma de 8.720 RON. S-a constatat că este întemeiată și critica referitoare la nemenționarea în hotărâre a perioadei la care se referă reactualizarea, și a modalității de actualizare prin raportare la indicele de inflație sau la prețurile de consum. În raport de dispozițiile art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a apreciat că neindicarea modalității de actualizare poate fi surmontabilă dar a apreciat necesar să se stabilească prin hotărâre perioada pentru care se face actualizarea în scopul determinării creanței. Apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat, în esență, pentru următoarele argumente: Obligația de restituire a prețului prevăzută la alin. (2) art. 50 din Legea nr. 10/2001 (prețul actualizat plătit de chiriașul cumpărător) revine Ministerului Economiei și Finanțelor, care are constituit un fond extrabugetar, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 Ministerul este reprezentant al Statului Român, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 față de împrejurarea că plata despăgubirii se face din fondul extrabugetar menționat și nu din fondurile proprii ale Ministerului Finanțelor Publice. Constatând că în cauză există o reglementare specială s-a dat prioritate aplicării acesteia în detrimentul dispozițiilor de drept comun - C. civ. art. 969, 1337, 1341 și 1344). S-a mai apreciat că de la încheierea lor, contractele de acest gen au fost supuse regulilor speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995, ceea ce impune analizarea contractului în discuție în raport de normele speciale în temeiul cărora a fost încheiat, vânzătorul, unitatea deținătoare, acționând în numele și pentru Statul Român, iar prețul nu a fost încasat de vânzător ci a fost depus în fondul extrabugetar aflat în administrarea Ministerului Finanțelor. Această operațiune juridică a atras și reglementarea specială expres prevăzută în sensul că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Ca urmare, s-a considerat întemeiată și legală obligația de restituire a prețului, în sarcina acestui pârât. Referitor la obligația ca apelantul pârât să suporte comisionul de 1% din prețul încasat de SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Primăriei, la încheierea contractului s-au reținut următoarele: Pârâtul, chemat în judecată, nu poate opune reclamantului să se îndrepte împotriva mandatarului pentru suma reprezentând comisionul întrucât reclamantul nu are un raport juridic cu acest mandatar. S-a mai reținut, pe de altă parte, că mandatarul a încasat un comision pentru serviciul efectiv postat în baza unor dispoziții legale exprese dar și a unui contract de prestări servicii care nu a fost desființat. La aceasta s-a mai adăugat constatarea că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat o cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA pentru a solicita obligarea acesteia pentru obligarea la daune interese pentru prejudiciul creat prin îndeplinirea defectuoasă a contractului de mandat ci s-a solicitat exonerarea de la obligația de plată a acestui comision, pretenție neîntemeiată.

Recursurile Împotriva Deciziei nr. 279/2011 a Curții de Apel București au declarat, în termen legal, recurs reclamantul și pârâții. Recursul reclamantului M.N.Gh. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. În fapt motivele de recurs invocate au fost explicate prin următoarele critici: Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a încălcat propria sa hotărâre de a se întocmi o expertiză pentru stabilirea prețului de piață - actualizat al imobilului (dispusă prin Încheierea din 23 octombrie 2010). Acest fapt cade sub incidența art. 205 alin. (2) și prin încălcarea menționată i s-a produs reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin îndreptarea ei în sensul obligării la plata prețului de piață actualizat și obligarea Primăriei Municipiului București să-i atribuie recurentului-reclamant un apartament în echivalentul acestui preț - (56.700 €). S-a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că încheierea Actului de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996 a fost făcută prin eludarea Legii nr. 112/1995 în condițiile în care reclamantul era chiriaș iar vânzător era Statul prin Primărie care a avut un titlu, Decizia nr. 1478/1996 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în recursul de anulare declarat de primarul general. Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța a interpretat greșit neacordarea despăgubirii la nivelul prețului de piață actualizat, cum s-a stabilit prin expertiză, având la bază hotărâri judecătorești elaborate cu încălcarea legii față de interpretarea greșită a notificărilor foștilor proprietari. S-a criticat exonerarea Primăriei de obligația de plată a prețului deși era parte în contract, acesteia aplicându-i-se dispozițiile art. 1336 și 1337 C. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că fără temei legal nu i s-a acordat reclamantului prețul de piață actualizat stabilit prin expertiza impusă de instanță. În mod nelegal, a mai susținut recurentul, nu s-a luat în considerare Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1478 din 8 mai 1996 prin încălcarea principiului separației puterilor în stat. Recursul Ministerul Finanțelor Publice a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat decizia instanței de apel care a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât și a stabilit în sarcina sa obligația de despăgubire împotriva efectului relativ al contractului care produce efecte numai în persoana părților contractante. S-a criticat greșita interpretare a dispozițiilor art. 1337 și 1341 C. civ. care impunea observarea că răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială o are vânzătorul, Primăria Municipiului București. Dispoziția de drept comun nu poate fi înlocuită prin nicio dispoziție specială contrară. S-a mai criticat interpretarea art. 50 din Legea nr. 10/2001 care nu instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și deci calitatea procesuală pasivă acestei entități cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. S-a mai susținut că deposedarea reclamantului de imobil întrunește condițiile tulburării de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală, a vânzătorului, Primăria Municipiului București pentru pretențiile de restituire a prețului actualizat cu indicele de inflație. Răspunderea Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi angajată și din perspectiva lipsei de culpă a acestei instituții. În subsidiar s-a solicitat să se observe că hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește obligarea instituției la plata comisionului de 1% din preț, încasat de SC H. SA. S-a arătat că cererea de obligare la plată a SC H. SA care a încasat comisionul este legală față de dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Recursul Municipiului București prin Primarul General a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat greșita stabilire a calității procesuale pasive a Primăriei, cu nerespectarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora valoarea de circulație trebuie plătită de către Ministerul Finanțelor Publice. Răspunderea pentru evicțiune - în condițiile dreptului comun nu se poate angaja în cauză în persoana vânzătorului care nu poate fi ținut să răspundă pentru fapte ivite după încheierea contractului de vânzare-cumpărare și transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului. S-a mai susținut că garanția pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulație a imobilului. S-au arătat criteriile ce se au în vedere pentru stabilirea corectă a sporului de valoare a bunului pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție fiind particularizată de situația juridică a bunului pe de o parte și de normele speciale ale acestei legi pe de altă parte. Recurentul a arătat că sporul de valoare al imobilului se stabilește din diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului, pentru care reclamantul a plătit de altfel un preț derizoriu și valoarea de circulație a imobilului. Recurentul a conchis că niciuna din condițiile legale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune nu sunt întrunite în cauză, și ca urmare a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Reclamantul recurent prin întâmpinarea formulată la recursul Primăriei Municipiului București a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat și obligarea Primăriei să-i pună la dispoziție, în proprietate, un imobil adecvat în valoare de 56.700 € conform expertizei, el depunând încă din anul 2007 la Primărie o solicitare în acest sens nesoluționată încă.

Analiza instanței de recurs Examinând recursurile în limita criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată, pentru considerentele ce urmează, că recursurile formulate de reclamant și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt neîntemeiate iar recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin primarul general este întemeiat numai sub aspectul ce se va evidenția în cele ce urmează. Niciunul din cele trei motive de recurs invocate de reclamant nu poate fi primit. Criticând decizia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat o încălcare de normă procedurală prin nesocotirea unei expertize pe care instanța a ordonat-o. În realitate se critică modul în care instanța a apreciat, a reținut sau nu, probele administrate în cauză, critică care nu mai figurează printre motivele de recurs, după abrogarea prin O.U.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Legea nr. 219/2005) a pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. Textele abrogate includeau în motivele de recurs și situațiile în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în dezlegarea pricinii sau, respectiv, când hotărârea s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. Critica referitoare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 se referă în fapt la greșita apreciere că în cauză reclamantului nu i se cuvine despăgubirea pentru imobil la nivelul valorii prețului de piață al acestuia, critică care se înscrie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecății care face conținutul motivului de recurs prevăzut de textul indicat. Critica invocată de recurent în explicarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 se referă la faptul că hotărârea criticată este lipsită de temei legal și ține cont de hotărâri judecătorești pronunțate de magistrați cu rea-credință. Criticile formulate în susținerea acestui din urmă motiv de recurs sunt neîntemeiate. Reclamantul și-a întemeiat cererea formulată la 10 septembrie 2008 pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe reglementările Codului civil privind răspunderea pentru evicțiune și pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 solicitând plata reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL, plătită pentru apartament precum și a sumei de 70.000.000 RON reprezentând costul îmbunătățirilor făcute la imobil. În mod corect instanța de fond și instanța de apel au constatat că în cauză situația juridică în care se află reclamantul (cumpărător evins prin constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care ambele părți contractante au fost de rea-credință), este reglementată de dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009. Art. 50 alin. (2) din Lege prevede posibilitatea pentru chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a se adresa în justiție cu cereri sau acțiuni privind restituirea prețului actualizat plătit Potrivit art. 50 1 din aceeași Lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând prețul de piață sau prețul actualizat al imobilului, este necesar a se stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat sau nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. O asemenea analiză nu poate fi făcută din nou, într-o nouă acțiune chiar dacă obiectul acesteia este diferit, atunci când prin hotărârea judecătorească devenită definitivă și rămasă irevocabilă, s-a constatat deja că dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost încălcate. Decizia civilă nr. 460/2006 a Curții de Apel București nu poate fi ignorată, ea producând efectele pozitive ale puterii lucrului judecat. Împrejurarea că reclamantul a beneficiat anterior de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins contestația foștilor proprietari de revendicare a imobilului, nu este relevantă în cauză în raport de obiectul acțiunii și anume pretenții de despăgubire ca urmare a anulării titlului reclamantului asupra imobilului. Toate comentariile și criticile formulate de reclamant - referitoare la nelegalitatea și greșelile care au avut drept finalitate hotărârea judecătorească de anulare a titlului său asupra imobilului exced obiectului acțiunii și anulează practic temeiul acțiunii - pretenții ca urmare a anulării titlului său de proprietate. Osebit de aceasta, pe calea unei acțiuni în pretenții nu se mai poate repune în discuție valabilitatea titlului pierdut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Solicitarea reclamantului-recurent, de a obliga Primăria să-i pună la dispoziție un apartament în limita sumei reprezentând valoarea despăgubirilor - este o cerere nouă, inadmisibilă în recurs conform prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile, conform art. 316 C. proc. civ., și la judecata recursului. Deși recurentul Ministerul Finanțelor Publice pretinde că față de acesta nu funcționează autoritatea de lucru judecat, pentru că litigiul finalizat prin hotărârea care a anulat contractul de vânzare - cumpărare a avut alt obiect și a purtat între alte persoane, decât cele din prezentul litigiu, în realitate, prin criticile formulate recurenții se referă la efectul negativ al puterii lucrului judecat, care împiedică o nouă judecată în fond, ignorând cu desăvârșire efectul pozitiv, care nu presupune condiția triplei identități, ci pe aceea a existenței unei probleme litigioase deja rezolvată de instanță și de care noua judecată nu poate face abstracție. Instanța nu a reținut că în cauză operează autoritatea de lucru judecat ci în mod corect a făcut aplicarea efectului pozitiv al acestui principiu reținând că statuările cuprinse într-o hotărâre irevocabilă nu pot fi contrazise printr-o nouă hotărâre judecătorească. De aceea efectul pozitiv al lucrului judecat nu vizează strict mențiunile din dispozitiv ci și acele considerente care au dezlegat problema de drept pe care se sprijină soluția pronunțată. Critica referitoare la greșita ignorare a dispozițiilor C. civ. (art. 1337, 1341 și urm.) în favoarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este și aceasta neîntemeiată. Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare înainte de data sesizării instanței cu cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar drepturile cumpărătorului evins nu sunt reglementate de dispozițiile dreptului comun (Codul civil) ci ale legii speciale care cuprinde reglementări pentru situația mai sus arătată. Nu este fondată nici critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 deoarece pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului legea impune să se stabilească dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Ca urmare se observă că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil situației deduse judecății, deoarece prin Hotărârea judecătorească nr. 1782 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1, București (definitivă prin Decizia nr. 677 din 21 martie 2004 a Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București), s-a statuat că dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate deoarece contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără titlu valabil. În plus s-a constatat că părțile contractante au fost de rea-credință pentru că imobilul, obiect al vânzării, avea un regim juridic incert în condițiile în care foștii proprietari solicitaseră deja restituirea sa, cumpărătorul apartamentului fiind notificat de fostul proprietar la 11 august 1996 să nu cumpere. Critica referitoare la greșita aplicare a art. 50 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanțele au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu desființarea acestuia, este lipsită de suport legal deoarece art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 cuprinde în sfera noțiunii de contract desființat inclusiv contractul anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În ce privește critica din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestei instituții, este de observat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă Ministerului Finanțelor obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995. Prin urmare, răspunderea Ministerul Finanțelor Publice în raportul juridic dedus judecății este o răspundere legală iar nu contractuală, așa cum susține acesta. De aceea nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice de natură a înlătura norma generală. Prioritatea aplicării dispozițiilor stabilite prin legea specială (Lege nr. 10/2001) față de dispozițiile normelor de drept comun (Codul civil) este consacrată de principiul de drept potrivit căruia specialia ad generalibus derogant; generalia ad specialibus non derogant. Nici critica referitoare la greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului în care se include comisionul de 1% reținut de mandatara vânzătorului nu este întemeiată. Ministerul Finanțelor Publice a invocat, pentru legalitatea cererii de obligare la restituirea comisionului a unității care l-a încasat, dispozițiile art. 41 din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995 (din 17 ianuarie 1996, cu modificările din 1997). Potrivit art. 41 alin. (1) din Norme „unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din Lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare în contul 50.21 deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la unitățile BCR după caz.” Alin. (4) al acestui articol prevede expres să „sumele încasate în contul 50.21 se virează de către trezoreriile municipale, orășenești și percepții în același cont deschis la trezoreria municipiului reședință de județ direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat, în același mod procedează și unitățile BCR. Dispoziția legală se referă la temeiul juridic al obligației stabilite în sarcina unităților specializate de a reține din prețul de vânzare un comision de 1%. Obligația de dezdăunare a cumpărătorilor apartamentelor vândute în condițiile Legii nr. 112/1995, prevăzută de art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice se referă la preț, fără a face distincție între componentele acestuia (și nici împărțirea lui între diferitele instituții ale statului și numai între care ar putea să se facă o asemenea discuție). Ca urmare cererea acestui pârât ca restituirea comisionului de 1% să fie plătită reclamantului de o altă instituție, excede atât cadrul procesului, instituția semnalată nu este parte în cauză, cât și cadrul legal (al temeiului și condițiilor în care se angajează răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pretențiile reclamantului). Din criticile formulate de pârâtul-recurent Municipiul București prin primar se rețin ca întemeiate numai cele cu privire la obligarea acestui pârât la plata sumei de 8.720 RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare prin îmbunătățirile aduse imobilului. Stabilirea despăgubirilor pentru paguba creată reclamantului prin anularea titlului său de proprietate este reglementată expres de dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum în mod corect s-a reținut în cauză. Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 chiriașii au dreptul la despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. Alin. (2) al acestui articol prevede în mod expres că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirilor prevăzute la alin. (1) revine persoanei îndreptățite (care a primit ca măsură reparatorie, restituirea imobilului). Aceeași soluție, eadem ratio, se impune și în cazul chiriașului cumpărător. Ca urmare, obligarea pârâtului Municipiul București la plata contravalorii reprezentând îmbunătățirile la imobil este în mod evident nelegală. Criticile legate de suportarea acestor plăți de Ministerul Finanțelor Publice - în raport de dispozițiile expuse mai sus citate și față de răspunderea limitativ arătată de dispozițiile art. 50 și 50 1 ale Legii nr. 10/2001 în sarcina acestei instituții - sunt nefondate. Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză sunt dovedite criticile din recursul pârâtului Municipiul București - sub aspectul reținut - în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite acest recurs cu consecința modificării în parte a deciziei atacate prin înlăturarea dispoziției de obligare a acestui pârât la plata sumei de 8.720 RON. În același temei, pentru considerentele mai-sus expuse, au fost respinse ca neîntemeiată recursurile formulate de reclamant și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice cu consecința păstrării celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.