ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5434/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie

2009, pe rolul Tribunalului București, reclamantul G.E. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 2

situat în București, str. A.P. nr. X, sector 2, în baza art. 50 alin. (1) - (2)

din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1753 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte cererea reclamantului G.E.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și l-a

obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a

sumei reprezentând prețul încasat pentru imobilul situat în București, str.

A.P. nr. X, sector 2 (13.861.386 ROL), indexată cu indicele de inflație pe

perioada 12 noiembrie 1998 până la data plății.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul București a reținut că reclamantul a fost titularul

Contractului de închiriere nr. 26449 din 29 octombrie 1985 și beneficiarul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în ce privește cumpărarea imobilului situat în

București, str. A.P. nr. X, sector 2. În acest scop, reclamantul a achitat la

SC A. SA suma de 13.861.386 ROL, reprezentând avansul prețului imobilului, așa

cum rezultă din Chitanța nr. 2059 din 12 noiembrie 1996 și considerentele

Sentinței civile nr. 13157 din 8 octombrie 1998, locuința neputând face

obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu mai era în patrimoniul

Primăriei Municipiului București, fiind restituită către fostul proprietar în

baza Sentinței civile nr. 11367 din 12 decembrie 1996.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

instanța a constatat că, potrivit art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr.

10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 al imobilelor este

în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, care îl restituie din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu

modificările ulterioare. În speță, deși nu s-a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare, suma achitată de reclamant s-a plătit în temeiul Legii nr.

112/1995 și s-a vărsat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, așa cum

rezultă din Ordinul de plată nr. 762 din 15 noiembrie 1996, astfel că excepția

lipsei calității procesuale a pârâtului a fost respinsă ca nefondată.

Tribunalul a reținut

că, în speță, convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși

intervenită, ea nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică

a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acest bun a făcut obiectul unei

revendicări, la momentul achitării prețului acțiunea în revendicare fiind pe

rolul instanței, astfel că reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile art.

50

1

al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost reglementat prin Legea

nr. 1/2009, în sensul restituirii prețului de piață.

În ce privește

restituirea prețului actualizat, tribunalul a reținut că în cauză s-a dovedit

că reclamantul a achitat prețul, care odată încasat atrage incidența art. 1337

C. civ., potrivit cu care vânzătorul este răspunzător față de cumpărător pentru

evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, evicțiune ce atrage

restituirea prețului în temeiul art. 1341 C. civ., însă în speță devin

incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu

care restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând „schimbarea sentinței, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice și respingerea acțiunii, în principal, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, iar, în

subsidiar, ca neîntemeiată. Cu ocazia concluziilor asupra fondului,

reprezentanta apelanților a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Curtea de Apel

București prin Decizia civilă nr. 689A din 5 septembrie 2011, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că motivul de apel prin care apelantul pârât

Ministerul Finanțelor Publice invocă greșita respingere de către instanță a

excepției lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiat.

Astfel, conform art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, precum și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție

legală stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în

procesele pentru restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate. Astfel, Ministerul Finanțelor este partea obligată în cadrul

raporturilor juridice avute în vedere de textul menționat. Nu se poate susține

că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune

prevăzute de Codul civil în situația în care au fost adoptate dispozițiile

speciale derogatorii menționate.

În consecință,

instanța de apel a reținut că în mod corect Tribunalul a apreciat că, în baza

acestei dispoziții legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor

prevăzute de textul legal aparține Ministerului Finanțelor Publice și a

respins, în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de

această parte.

Din examinarea

dispozitivului sentinței atacate rezultă că obligația de plată către reclamant

a sumei reprezentând prețul încasat pentru imobilul în litigiu a fost stabilită

în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, și nu în sarcina Statului

român, nefiind realizată astfel o confuzie sub aspectul celor două persoane

juridice, cum susțin apelanții.

Motivul de apel

constând în faptul că instanța a acordat ce nu s-a cerut, respectiv prețul

actualizat cu indicele de inflație, în raport de împrejurarea că reclamantul a

solicitat valoarea de piață a imobilului, este nefondat. Astfel, reclamantul a

solicitat despăgubirea sa în urma situației rezultate din admiterea acțiunii în

revendicare a foștilor proprietari, iar instanța a acordat reclamantului

despăgubiri cu acest titlu. Împrejurarea că instanța a apreciat că reclamantului

i se cuvine o sumă mai mică decât cea cerută nu presupune că ar fi acordat ce

nu s-a cerut, cum eronat susțin apelanții.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea constată că, prin

Sentința civilă nr. 11367 din 12 decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

fostul proprietar, apartamentul în litigiu fiind restituit acestuia, situație

în care nu s-a mai putut încheia contractul de vânzare-cumpărare în temeiul

Legii nr. 112/1995, pentru care reclamantul a achitat avansul de 13.861.368

ROL, efectuarea plății fiind reținută în motivarea Sentinței civile nr. 13157

din 8 octombrie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București. În

această situație, reclamantul a solicitat despăgubiri și a invocat Legea nr.

1/2009.

În ceea ce privește

termenul de prescripție aplicabil acțiunii reclamantului, Curtea constată că,

față de reglementarea Codului civil, acțiunea în garanție pentru evicțiune este

o acțiune personală, despăgubirile nu pot fi cerute decât de la vânzător, iar

acțiunea în garanție pentru evicțiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului

se prescrie în termenul general de prescripție. Astfel, conform art. 1 din

Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit în lege, iar potrivit art. 3 din același decret, termenul prescripției

este de 3 ani. Acest termen începe să curgă, conform art. 7 din Decretul nr.

167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune.

Prin admiterea

acțiunii în revendicare, reclamantul a pierdut dreptul de a încheia contractul

de vânzare-cumpărare asupra imobilului, pentru care a achitat avansul. În

consecință, reclamantul are dreptul la restituirea prețului plătit pentru

încheierea respectivului contract.

Regimul juridic al

acestei acțiuni este guvernat de dispoziții speciale, instituite prin Legea nr.

10/2001, și privesc scutirea de taxă de timbru și calitatea Ministerului

Finanțelor, care, deși nu este parte în contract, restituie cumpărătorului

evins prețul plătit.

În consecință,

întrucât o lege nouă consacră expres dreptul pretins de reclamant în prezenta

cauză, prevăzând noi condiții în care acest drept se realizează, nu se poate

aplica regula generală pentru prescripția acțiunii în garanție pentru

evicțiune, în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă de la

momentul evicțiunii. Având în vedere că regimul juridic al prezentei acțiuni

este cel stabilit de Legea nr. 10/2001 și că pentru imobilele din domeniul de

aplicare al acestei legi, noi condiții de exercitare a dreptului dedus

judecății în prezenta cauză au fost stabilite prin Legea nr. 1/2009, Curtea a

constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată.

Termenul de prescripție nu este împlinit în cauză neputându-se considera că

prescripția dreptului la acțiune a început să curgă și s-a împlinit anterior

reglementării sale legale, în modalitatea arătată.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cât Ministerul Finanțelor Publice, criticând

soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurenții au

învederat faptul că în mod eronat, instanța de apel a respins atât excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, cât și a Ministerului Finanțelor Publice, arătând, în esență, că

instanța a făcut o confuzie între cele două persoane juridice care au și

calitatea de recurenți.

În ceea ce privește

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că, acesta nu poate

avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin calitate procesuală se

înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic,

îndreptățind-o să fie parte în proces.

În Legea nr. 10/2001

nu se prevede obligativitatea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

de a restitui prețul de piață, astfel că rezultă fără putință de tăgadă că

Statul Român, față de care s-a admis acțiunea, nu poate fi obligat la plata

prețului.

Referitor la

Ministerul Finanțelor Publice, de asemenea în mod eronat, instanța de apel a

apreciat că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă, stabilind

în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant

și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, Ministerul Finanțelor

Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se

varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile în litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Ministerului

Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Cu privire la faptul

că instanța a respins motivul de apel invocat oral, în sensul că în speță s-a

acordat ceea ce nu s-a cerut, s-a susținut că, așa cum se poate observa din

conținutul cererii de chemare în judecată, intimatul-reclamant nu a solicitat

prețul actualizat al imobilului situat în București, str. A.P. nr. X, sector 2,

singurul capăt de cerere al acțiunii fiind cel prin care s-a solicitat

acordarea prețului la valoarea de circulație a imobilului indicat anterior.

Prin urmare, instanța

a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând în acest fel dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora: „în toate cazurile, judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății” și în același timp

principiul disponibilității.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune al intimatului-reclamant, s-a invocat această

excepție cu mențiunea că în mod eronat a apreciat instanța de apel că dreptul

la acțiunea de solicitare a prețului de piață al imobilului (pentru că acesta

este obiectul acțiunii, și nu restituirea prețului actualizat) este reglementat

de Legea nr. 10/2001.

Recursul declarat de

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București este nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, precum și susținerile părților, Curtea constată că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod just

litigiul dedus judecății, iar motivarea Curții de Apel București poate fi

reținută de instanța de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza

soluționată.

În conformitate cu

dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate, cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea 10/2011, având astfel următorul

cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Motivul de recurs

privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice (MFP)

este nefondat în raport de dispozițiile legale arătate, constatându-se că

Tribunalul București, ca instanță de fond a obligat MFP, prin dispozitiv, la

plata sumei achitate de intimatul-reclamant. Având în vedere acest aspect,

apare ca neîntemeiată și susținerea privind confundarea calităților celor două

persoane juridice, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

motivul de recurs privind aplicarea regimului juridic al evicțiunii, acesta nu

este aplicabil în speță, în primul rând, pentru că Legea nr. 1/2009, care a

modificat Legea nr. 10/2001, este o lege specială care derogă de la legea

generală, astfel încât regulile instituite de legea specială se aplică în mod

prioritar.

În al doilea rând, se

poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui

drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre - iar instanța

de recurs constată că, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât

evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în

ipoteza în care contractul nu a fost încheiat, dar s-a plătit prețul, se pune

doar problema restituirii sumei actualizate.

La data edictării

sale, Legea nr. 10/2001, art. 50 se referea la restituirea prețului actualizat

plătit către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În cauză, pe de o parte,

nu s-a stabilit că încheierea de către reclamanți a contractului ar fi fost

realizată cu încălcarea Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, restituirea

prețului plătit în baza contractelor încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995

a fost reglementată prin introducerea alin. (2

1

) prin Legea nr.

1/2009. Mai mult, prin această lege a fost introdus un nou articol, 50, conform

căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Așa fiind, este

neîndoielnic că recurentul-pârât datorează suma plătită, actualizată, conform

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța a

făcut o corectă aplicațiune a actului normativ incident în cauză,

pronunțându-se în limitele învestirii sale.

În ceea ce privește

prescripția extinctivă, trebuie subliniat că prin Legea nr. 1/2009 a fost

instituit, în mod expres, dreptul la despăgubiri pentru chiriașii-cumpărători

ale căror contracte au rămas lipsite de eficiență juridică, urmare pronunțării

unor hotărâri judecătorești.

Așadar, dreptul

material la acțiune în ceea ce privește despăgubirile datorate chiriașilor din

casele naționalizate s-a născut la data apariției actului normativ, nu la data

rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești privind restituirea imobilului

către foștii proprietari.

Or, în speță acțiunea

a fost formulată de reclamant la data de 25 iunie 2009, deci înăuntrul

termenului de prescripție de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Față de aceste

considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportate la art.

312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 689A din 5 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC-LM