ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1466/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 29.03.2022 sub nr. x/3/2022, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la acordarea contravalorii apartamentului nr. (...) din București, str. (...), sector 2, la prețul de piață liberă, potrivit Legii nr. 79/1997, stabilit prin expertiză tehnică judiciară.

Prin sentința civilă nr. 1669 din 04 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2022, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1407A din 01 noiembrie 2023, Curtea de Apel București -Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 1669/04.11.2022, pronunțate de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2022, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1407A din 01 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin recursul formulat în data de 17 noiembrie 2023, și completat în datele la 27 noiembrie 2023 și, respectiv, 13 decembrie 2023, recurentul a solicitat anularea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, arătând că, în mod nelegal, acestea i-au respins acțiunea, reținând că s-ar fi stabilit, cu putere de lucru judecat, faptul că acesta nu ar avea dreptul să primească prețul de piață al apartamentului nr. (...) din București, str. (...), sector 2.

A susținut că, ulterior cumpărării de către acesta a locuinței, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul a fost retrocedat foștilor proprietari, prin Dispoziția nr. 201/17.02.1997 a Primarului General al Municipiului București.

De asemenea, a precizat că în decizia civilă nr. 1753/22.12.2010 pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, definitivă, debitorul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să îi acorde suma de 13.861.386 Ron (aproximativ 7.000 Euro), reprezentând plata locuinței nr. (...) din str. (...), sector 2.

Mai susține că, astfel cum reiese din dispozițiile art. 50 din Legea nr.5 0/2001, atunci când contractul de vânzare-cumpărare s-a făcut cu eludarea Legii nr. 112/1995, chiriașilor li se restituie prețul plătit, dacă sunt îndeplinite două condiții: i) contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 și ii) contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă.

În cauză, aceste condiții nu sunt îndeplinite, locuința fiind cumpărată cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar nu cu eludarea acesteia.

A susținut că sentința civilă nr. 13157/08.10.1998, pronunțată de Judecătoria sector 2 București în dosar nr. x/1997, constituie titlu executoriu, nefiind desființată, prin aceasta dispunându-se obligarea la plata echivalentului locuinței, din motiv că a intervenit imposibilitatea executării hotărârii, prin înstrăinarea imobilului supus executării silite.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a respins cererea sa de chemare în judecată justificat de faptul că dosarul nr. x/3/2009 are același obiect, părți și cauză cu prezentul dosar. Însă, cererea din dosarul anterior a avut ca obiect restituirea prețului actualizat al apartamentului nr. (...) din str. (...) nr., plus dobânda legală și un alt petit având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului, în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009.

Or, cererea din prezentul dosar a fost modificată, și are ca obiect executarea silită a obligațiilor, potrivit art. 1516-1537 C. civ. și cererea accesorie de acordare daune-interese, potrivit art. 1530-1548 C. civ. Astfel, noua acțiune are drept temei Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009 și este o cerere privind executarea silită a codebitorului Ministerul Finanțelor.

Recursul a fost comunicat intimatului la 06 februarie 2024, astfel cum reiese din dovada aflată la fila 47 dosar, însă acesta nu a înțeles să formuleze întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 09 martie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamantul A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit cadrului factual stabilit de instanțele de fond și care nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs, reclamantul din prezenta cauză a fost chiriaș al apartamentului nr.(...) din București, str. (...), sector 2, astfel cum reiese din contractul de închiriere înregistrat sub nr. 26449/29.10.1985.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului , reclamantul chiriaș și-a exercitat dreptul prevăzut de art. 9 din acest act normativ, solicitând cumpărarea apartamentului, pentru care a achitat un avans de 13.861.368 lei, conform chitanței nr. 2059/12.11.1996.

Întrucât s-a susținut de către reclamant că, ulterior achitării avansului de preț, S.C. B S.A. a refuzat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, acesta s-a adresat instanței în vederea obligării vânzătorului la îndeplinirea acestei obligații.

Prin sentința civilă nr.1 3157 din 08 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în dosarul nr. y/1997, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 557 din 05 martie 1999 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, a fost obligat S.C. B S.A. să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a stabilit cu titlu definitiv, prin hotărâre judecătorească, că imobilul ce face obiectul acțiunii a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, aspect recunoscut de către reclamant inclusiv prin motivele de recurs.

Cu ocazia solicitării de punere în executare a dispozițiilor sentinței Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantului i-ar fi fost adus la cunoștință faptul că Primarul General al Municipiului București, prin Dispoziția nr. 201/17.02.1997, a dispus restituirea în natură a acestui imobil către foștii proprietari C și D.

În acest context, reclamantul a promovat o nouă acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 1753 din 22 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București a admis în parte cererea reclamantului din prezenta cauză și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către acesta doar a sumei reprezentând prețul încasat pentru apartamentul nr. (...) situat în str. (...), sector 2, București (13.861.386 ROL), indexat cu indicele de inflație pe perioada 12.11.1998, până la data plății. În considerentele hotărârii s-a reținut în mod expres faptul că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului, nefiind întrunite prevederile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși intervenită, nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece acest bun a făcut obiectul unei revendicări, la momentul achitării prețului acțiunea în revendicare fiind pe rolul instanței.

Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Astfel, prin această hotărâre pronunțată în dosarul nr. x/3/2009 nu numai că s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantul nu are dreptul la contravaloarea prețului de piață al imobilului din București, str. (...), și că acesta nu deținea un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, vânzarea nefiind materializată, deci că reclamantul nu a fost niciodată proprietar al imobilului.

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la acordarea contravalorii apartamentului nr. (...) din București, str. (...), sector 2, la prețul de piață liberă.

Acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 79/1997.

Prin decizia civilă nr. 1407A din 01 noiembrie 2023, recurată, a fost menținută dispoziția primei instanțe de fond, în sensul respingerii acțiunii.

Prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotărârii Curții de Apel București din perspectiva greșitei soluționări a autorității de lucru judecat, precum și din perspectiva greșitei interpretări a dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect, având în vedere că primul motiv de recurs cuprinde nemulțumirea recurentului față de soluția instanței de apel cu privire la excepția autorității de lucru judecat, aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât vizează interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, reglementată prin art. 430 C. proc. civ., și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, situație reglementată prin art. 431 C. proc. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată, autoritatea de lucru judecat presupune îndeplinirea triplei identități de obiect, părți, cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin argumentarea recurentului se critică reținerea greșită de către curtea de apel atât a efectului negativ, cât și a efectului pozitiv al lucrului judecat, sens în care Înalta Curte va verifica legalitatea hotărârii curții de apel din perspectiva ambelor aspecte.

Astfel, în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, Curtea de Apel București a apreciat că aceasta există în raport cu judecata ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2009, conchizând că cele două cereri de chemare în judecată au același obiect, părți și cauză.

Verificând aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut că în ambele dosare, în calitate de reclamant, a figurat A, calitatea de pârât având-o Ministerul Finanțelor, că obiectul dosarului și scopul urmărit de reclamant a fost restituirea prețului de piață al apartamentului nr. (...) din str. (...), ambele acțiuni fiind formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Susținerile din recurs în sensul că cererea din dosarul anterior mai avea și un petit cuprinzând solicitarea de restituire a prețului plătit nu schimbă cu nimic cele anterior constatate, instanța pronunțându-se inclusiv pe cererea de restituire a prețului de piață al apartamentului nr. (...) din str. (...).

Totodată, s-a mai susținut prin motivele de recurs că prezenta acțiune ar fi fost modificată, în sensul că ceea ce s-ar fi solicitat în prezenta cauză este executarea silită a Ministerul Finanțelor și acordarea de daune-interese pentru refuzul punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 13157/08.10.1998, pronunțată de Judecătoria sector 2 București în dosarul nr. x/1997.

Or, aceste susțineri nu se verifică, neexistând o cerere de modificare a obiectului acțiunii la dosar, prin cererea precizatoare formulată la 24 octombrie 2022, reclamantul nu a făcut decât să expliciteze demersurile întreprinse de aceasta împotriva S.C. B S.A., față de imposibilitatea executării obligației de a face stabilite prin hotărârea nr. 13157/1998. Mai mult, chiar în finalul acestei precizări, reclamantul a solicitat tribunalului ca acesta să se pronunțe pe cererea sa formulată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv să se pronunțe pe solicitarea de aplicare a Legii nr. 79/1997.

Pe cale de consecință, văzând că prin ambele acțiuni reclamantul a urmărit obținerea prețului de piață al imobilului, în mod corect s-a constatat de către instanța de apel că această solicitare a fost deja analizată de o altă instanță, în dosarul nr. x/3/2009.

Pe de altă parte, cât privește efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acesta presupune doar verificarea existenței unei statuări într-o altă cauză, care să aibă legătură cu cel de-al doilea litigiu dedus judecății. Drept urmare, reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu impune verificarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză. Chiar dacă susținerile recurentului în sensul că prin prezentul litigiu se urmărește executarea obligațiilor izvorâte din hotărârea nr. 13157/08.10.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, deci că ar exista o cauză diferită în raport cu acțiunea anterioară, important este că în ambele dosare s-a analizat îndreptățirea acestuia la acordarea prețului de piață al apartamentului nr. (...) din str. (...), ca o consecință a faptului că imobilul fusese retrocedat foștilor proprietari.

Practic, obținerea prețului de piață al apartamentului ce a făcut obiectul convenției de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 cu S.C. B S.A. reprezintă finalitatea urmărită de reclamant prin cele două cereri.

În raport cu scopul urmărit de reclamant, ambele instanțe ar fi avut de cercetat îndeplinirea acelorași condiții prevăzute de Legea nr. 10/2001, efectul pozitiv al lucrului judecat impunând însă ca în situația în care acestea aspecte au fost verificate deja de către instanța anterioară, acestea să nu mai poată fi contrazise într-un proces ulterior.

Față de acestea, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 1753 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București a constatat deja că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului, nefiind întrunite prevederile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși intervenită, nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, aspecte ce nu mai pot fi reevaluate în prezentul dosar.

În analiza îndreptățirii reclamantului la obținerea prețului de piață al imobilului în care a locuit, în calitate de chiriaș, și în privința căruia, la momentul apariției Legii nr. 112/1995, și-a manifestat intenția de a-l cumpăra, achitând și un avans din preț, instanța din dosarul anterior a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.5 0 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.

Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurent, prin care se invocă greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, și care deși este susceptibil de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuie analizat în corelație cu primul motiv de recurs, este și acesta nefondat.

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 a introdus un nou articol, art. 50 ind. 1, conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Ca atare, pentru a se obține restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființarea ulterioară a acestuia prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prima condiție, referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în care se poate formula cererea de cumpărare, la obiectul înstrăinării, (respectiv imobil preluat cu titlu de către stat, care are destinația de locuință), precum și la perfectarea convenției de vânzare-cumpărare cu respectarea regulilor de validitate a contractelor având ca obiect un imobil, printre care se numără și respectarea formei autentice a acestora.

Cea de-a doua condiție, aceea a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

În speță, așa cum s-a arătat anterior, condiția încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2009 al Tribunalului București.

În verificarea acestei condiții, în respectivul dosar, instanța a reținut însăși inexistența unui atare contract de vânzare-cumpărare, condiție premisă pentru aplicarea dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001. Aceasta întrucât convenția de vânzare a bunului în baza Legii nr. 112/1995, deși intervenită, nu a putut fi materializată prin încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Nerespectarea formei autentice la încheierea unui convenții în legătură cu un imobil nu conduce la transferul dreptului de proprietate în favoarea pretinsului cumpărător (aceasta putând fi considerată cel mult o promisiune de vânzare-cumpărare), ceea ce însemnă cu actul nu s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Tocmai lipsa perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică l-a determinat pe reclamant să promoveze acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. y/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 București, acesta recunoscând, deci, faptul că simplul acord de voințe între cele două părți cu privire la vânzarea și, respectiv, cumpărarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 nu este suficientă, fiind necesară încheierea în formă autentică a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. (...) din str. (...).

Contrar alegațiilor recurentului, sentința civilă nr. 13157 din 08 octombrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București nu tine loc de act de vânzare-cumpărare, acest petit fiind respins de instanță, și nici nu conține dispoziții în sensul obligării pârâtului la plata vreunei sume de bani, astfel încât să se poată susține în mod valabil că dreptul obținerii prețului de piață al imobilului ar fi fost recunoscut prin hotărâre judecătorească.

În fapt, această hotărâre judecătorească constituie titlu executoriu strict în privința obligației de a face instituită în sarcina pârâtului din respectivul dosar, și anume de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul din București, str. (...).

Or, cum această dispoziție a instanței nu a fost pusă în executare, nefiind încheiat actul de vânzare-cumpărare (din sau fără culpa pârâtului – acest aspect nefăcând obiectul analizei în prezentul dosar), recurentul-reclamant nu deține un titlu cu privire la imobilul în discuție, drept pentru care nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.

Acest aspect fiind astfel pe deplin rezolvat, are putere de lucru judecat și nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluționat, cum în mod greșit susține recurentul reclamant.

Ca atare, argumentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1407A/2023, a pronunțat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziția legală cuprinsă în art. 50 ind. 1 din legea 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de Stat, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu acesta, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase bunurile.

Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării contractului.

Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii care nu au devenit cumpărători sau la aceia care, deși au calitate de cumpărători, s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru această ultimă categorie de cumpărători instituindu-se, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu nerespectarea formelor legale impuse de lege ori cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se constată că ipoteza dedusă judecății nu se încadrează în prevederile art. 50 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția reclamantului de a-i fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Prin soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispozițiile europene care reglementează dreptul de proprietate astfel cum acesta este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât, pentru existența unei ingerințe, reclamantul ar trebui să fie titularul ,,unui bun”, care, în ceea ce privește pretențiile acestuia, ar consta în dreptul de creanță constând în prețul de piață al imobilului sau, cel puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață.

Reclamantul nu are un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu are nicio speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma retrocedării bunului către adevăratul proprietar, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață a imobilului.

Legea nr. 112/1995 este u act normativ de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate.

În cazul desființării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, sau nerecunoașterea acestui efect de act translativ de proprietate a convenției încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este firesc ca aceste persoane să recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului.

Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condițiile pentru a invoca beneficiul legii în discuție, impunerea acestor cerințe intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii.

Ca urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau, cum este cazul în speță, când chiriașului nu i-a fost materializată promisiunea de vânzare a imobilului conform convenției încheiate în baza Legii nr. 112/1195 (ipoteză care a fost asimilată cu încheierea actului de vânzare cu eludarea Legii nr. 112/1995, față de lipsa formei autentice a actului), dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1407A/2023 din 01 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.