ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1577/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Rămân, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților B. și C. să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul proprietatea sa, situat în București, str. x, sector 2 și, în subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de circulație a imobilului situat în București, str. x. La data de 11 iulie 2017, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, în raport cu cele statuate prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 25 iulie 2017, pârâții B. și C. au formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia. Totodată, au chemat în garanție Primăria Municipiului București, S.C. D. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea chemaților în garanție să le plătească prețul apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x, București, care urmează a fi stabilit la valoarea de circulație a imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca rămasă fără obiect cererea pârâților B. și C. de chemare în garanție a garanție Primăriei Municipiului București, prin Primar General, S.C. D. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; l-a obligat pe reclamant la plata către pârâții B. și C. a sumei de 7.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1032A din data de 19 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și chemații în garanție Primăria Municipiului București, prin Primar General și S.C. D. S.A. A anulat sentința apelată și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 68 din data de 26 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1032A din data de 19 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 24 martie 2021. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1058 din data de 7 iulie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a admis excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâții B. și C.; a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamantul A. împotriva pârâților B. și C., având ca obiect revendicare; a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a valorii de circulație a apartamentului; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 228.000 euro, reprezentând valoarea de piață actualizată a apartamentului, la cursul BNR din ziua efectuării plății; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 7.911,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul expertului desemnat și taxa judiciară de timbru). I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 622A din data de 19 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 1058 din data de 7 iulie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți B. și C.. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 622A din data de 19 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 7 decembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru a fi admis apelul, cu consecința schimbării sentinței tribunalului, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată. Astfel, a arătat că, prin motivele de apel, a invocat faptul că în mod eronat instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere dezlegările date prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că: "În acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă". Totodată, a precizat că a susținut inadmisibilitatea cererii privind obligarea sa la plata prețului de piață al imobilului, față de dezlegările date prin aceeași decizie, potrivit cărora: "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, sunt inadmisibile". Recurentul-pârât a subliniat că litigiul are caracterul unei acțiuni în revendicare/obținere de despăgubiri, însă, raportat la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, rezultă că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001. Ca atare, în opinia recurentului-pârât, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ anterior menționat instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri compensatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate de soluționare a notificării. A mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia la care a făcut referire, a reținut că, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adiționat nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raționamentul fiind identic cu cel expus de instanța supremă în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Ca atare, a apreciat că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de către stat a fost adoptată o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără a încălca acest principiu, că dreptul comun s-ar aplica prioritar sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. A menționat că, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare (prin Legea nr. 247/205 și prin Legea nr. 165/2013 au fost aduse modificări de Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și de acordare a acestora). Totodată, a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările, acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Pe fondul cauzei, a susținut că atât restituirea în natură, cât și despăgubirile se pot acorda potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 și a subliniat că, după modificările aduse acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv: unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților stabilește valoarea finală a despăgubirilor, în baza căreia se emite și titlul de despăgubiri. Astfel, a arătat că prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stipulează expres că se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât și dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțită de întreaga documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. A precizat că despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit de Secretariatul Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Ca atare, recurentul-pârât a subliniat că, atât prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005, se indică în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, iar modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ. De asemenea, a precizat că, prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că instanței civile nu-i revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Totodată, în opinia recurentului-pârât, contrar celor reținute prin decizia atacată, în cauză nu se aplică art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât prezenta cerere, îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate avea temei suficient în Convenție, care nu garantează dobândirea unui drept, ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. Astfel, a arătat că, atât timp cât dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar intimatul-reclamant nu este titularul unei creanțe suficient stabilite, pentru a apărea ca fiind exigibilă, neputându-se prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. A considerat că, în analiza prezentei cereri, trebuie observate precizările și distincțiile făcute în decizia în interesul legii nr. 33/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la raportul dintre legea specială și cea generală și la existența în patrimoniu celui care formulează cererea, întemeiată pe dreptul comun, a unui "bun" în sensul Convenției. Prin urmare, în raport cu toate dispozițiile legale evocate, precum și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și cu dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost anterior arătate, a apreciat că nu există motive legale și temeinice pentru a se putea institui în sarcina sa o obligație de plată imediată și integrală a tuturor creanțelor de acest fel, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a asigurat o procedură rezonabilă de realizare a drepturilor pretinse de intimatul-reclamant. Recurentul-pârât a arătat și că a atacat sentința tribunalului susținând că a fost obligat în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată, însă instanța de apel a înlăturat apărările sale și i-a respins apelul ca nefondat, apreciind că sentința apelată a fost pronunțată cu interpretarea corectă a textelor de lege incidente în cauză. Sub acest aspect, a susținut că, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța l-a obligat în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care promovarea prezentului litigiu nu a fost provocată de culpa sa, iar aspecte vizând reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. Prin întâmpinarea formulată, în termen legal, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Astfel, a apreciat că în mod corect, în speță, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care au fost solicitate despăgubirile egale cu valoarea de piață a imobilului, întrucât acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci pe dispozițiile art. 480 vechiul C. civ., cu referire la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, și se referă la o comparare de titluri, iar titlul său are o vechime mai mare și este mai bine caracterizat. A precizat că este proprietarul imobilului înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a intrat în posesia acestuia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariat sector 2, act care nu a fost anulat, fiind respinsă acțiunea formulată de Primăria Municipiului București. Totodată, a menționat că, prin sentința civilă nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997, pronunțată în dosarul nr. x/1997, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea pe care a formulat-o și l-a obligat pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din str. x, București. Intimatul-reclamant a mai arătat și că, la data de 5 decembrie 1996, Primăria Municipiului București, prin S.C. D. S.A., a vândut imobilul cu plata în rate, ultima rată fiind achitată la data de 17 aprilie 2002 de către B. și C., dată la care aceștia au devenit proprietari. De asemenea, a precizat că instanța de apel a apreciat că este corectă soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiate, făcând trimitere la considerentele deciziei recurate, sub acest aspect. Combătând criticile recurentului-pârât cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, a susținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât a devenit proprietarul imobilului anterior intrării în vigoare a acestei legi speciale, iar dreptul său de proprietate a fost consolidat prin efectul unor hotărâri judecătorești anterioare actului normativ menționat. A învederat că neaplicarea Legii nr. 10/2001 a invocat-o și în cererea adresată Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la imobilul din str. x, București, iar cererea sa a fost admisă; a redat paragrafele 23-27 și 29 din hotărârea nr. 2228 din data de 12 februarie 2008, pronunțată în cauza Cîrstoiu contra României. Cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât, a arătat că, în cauză, culpa acestuia a fost dovedită, iar decizia recurată a fost deja executată. Intimații-pârâți B. și C. nu au depus întâmpinare. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a depus răspuns la întâmpinare. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea pronunțată la data de 9 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, prezentul recurs a fost admis în principiu și a fost fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că, în cauză, în mod greșit au fost respinse excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, prin care intimatul-reclamant a solicitat despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului revendicat. În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, nu se mai poate proceda la o analiză a cauzei în raport cu această excepție, întrucât, în speță, s-a tranșat în mod definitiv că o atare solicitare este admisibilă, excepția fiind neîntemeiată. Astfel, prin întâmpinarea depusă, în primul ciclu procesual, în fața tribunalului, recurentul-pârât s-a apărat invocând, printre altele, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, având în vedere dezlegările date prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii. Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța a respins, ca inadmisibile, atât capătul principal al cererii de chemare în judecată, cât și pe cel subsidiar, în ceea ce îl privește pe cel de-al doilea, reținând cele statuate prin decizia dată în interesul legii, pe care recurentul-pârât a invocat-o în susținerea excepției. Împotriva sentinței tribunalului, a declarat apel intimatul-reclamant, pretinzând, pe de o parte, greșita respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare prin comparație de titluri, precum și admiterea de către prima instanță a excepției inadmisibilității capătului de cerere subsidiar. De asemenea, au formulat apel provocat pârâții B. și C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței tribunalului și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în garanție, în sensul obligării chemaților în garanție să le plătească prețul apartamentului, care urmează să fie stabilit la valoarea de circulație a imobilului. Prin decizia civilă nr. 1032A din data de 19 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate, în motivarea deciziei, infirmând cele reținute de către prima instanță care constatase inadmisibilitatea cererii (atât în ceea ce privește acțiunea în revendicare, cât și capătul subsidiar prin care se solicitase plata valorii de piață a imobilului). Astfel, curtea de apel, a reținut că motivarea sentinței este contradictorie, întrucât, deși invocă decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca temei al posibilității de a se recurge la acțiunea în revendicare chiar în condițiile existeței legii speciale de reparație, tribunalul, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, contrazice statuările obligatorii ale deciziei menționate, precum și propriile argumente. Totodată, contrar argumentelor în baza cărora tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii de acordare a despăgubirilor egale cu valoarea de piață a apartamentului revendicat, a arătat că imobilul în speță nu face parte din categoria menționată în decizia pronunțată în interesul legii nr. 27/2011, urmând ca acțiunea în despăgubiri, în cazul în care s-ar ajunge la soluția respingerii acțiunii în revendicare, să fie analizată prin prisma considerentelor deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual a fost atacată cu recurs de pârâții B. și C., care au susținut că soluția instanței de apel este greșită în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare, în contextul în care se impunea a se constata că acțiunea intimatului-reclamant trebuie analizată strict ca o acțiune în despăgubiri, întrucât nu este posibilă restituirea în natură a bunului, pentru a nu se aduce atingere dreptului lor de proprietate și securității raporturilor juridice. De asemenea, au afirmat că, în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, instanța de apel nu a arătat de ce imobilul nu face parte din categoria celor la care se referă decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 68 din data de 26 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins recursul, apreciind ca fiind nefondate criticile aduse deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual. Ca atare, în acord cu cele reținute de către instanța de apel, prin decizia atacată prin prezentul recurs, Înalta Curte constată că, în speță, asupra excepției inadmisibilității atât a capătului principal (revendicare), cât și a celui subsidiar de cerere (acordarea de despăgubiri), s-a tranșat în mod definitiv în primul ciclu procesual, astfel că această chestiune nu mai poate fi repusă în discuție. În ceea ce privește critica din recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, pretins a fi fost greșit respinsă de către tribunal, Înalta Curte constată că partea a reluat, sub acest aspect, cele arătate prin cererea de apel, fără a se referi în concret la cele reținute, din această perspectivă, în considerentele hotărârii recurate. Astfel, curtea de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a constatat că prima instanță a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de către recurentul-pârât, într-o apărare de fond, pe care a înlăturat-o ca neîntemeiată, soluție pe care a apreciat-o ca fiind corectă, întrucât prezentul litigiu a fost generat de conduita statului, care, prin autoritățile sale, a adoptat o legislație prolixă, dar lacunară, cu privire la imobilele preluate de către regimul comunist, legislație care a permis o practică administrativă și judiciară imprevizibilă. Prin urmare, a arătat că, în această materie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate persoanelor care s-au aflat sub incidența legislației reparatorii și care au fost vătămate în drepturile lor fundamentale, cum este cazul în speță. În plus, a constatat că, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se recunoaște că revine statului răspunderea pentru prejudiciile cauzate din neconcordanțele dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât nu a arătat de ce aceste argumente ale instanței de apel contravin dispozițiilor legale incidente speței, ci a reluat întocmai cele arătate prin cererea de apel îndreptată împotriva sentinței tribunalului, omițând, pe de o parte, faptul că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar, pe de altă parte, că aceste critici și-au găsit deja o dezlegare în urma analizei instanței anterioare de control judiciar, iar singurele aspecte care ar putea fi analizate în calea de atac a recursului sunt cele ce se referă la judecata realizată în apel. Ca atare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, precum și a excepției inadmisibilității capătului subsidiar de cerere nu sunt apte a putea fi valorificate în vreun fel pe calea prezentului recurs, pentru a demonstra o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate. În ceea ce privește motivul de recurs prin care recurentul-pârât a afirmat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea soluției date pe fondul cauzei, Înalta Curte, reține că partea a pretins că, atât timp cât dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar intimatul-reclamant nu este titularul unei creanțe suficient stabilite pentru a apărea ca exigibilă. Prin urmare, recurentul-pârât susține că, în speță, nu își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar intimatul-reclamant nu se poate prevala în prezentul litigiu de existența unui "bun", în sensul reținut de jurisprudența în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. În cauză, potrivit situație de fapt stabilite de către instanțele devolutive, intimatul-reclamant a cumpărat imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București, de la numiții E. și F., care îl dobândiseră în 1946, aspect atestat de procesului-verbal de impunere nr. x din data de 12 februarie 1948, iar, ulterior, a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 4811 din data de 18 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1993, s-a constatat că E. și F. sunt proprietari ai imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 300 m.p. și construcție cu subsol, etaj și mansardă, iar pârâții S.C. D. S.A. și Consiliul Local al Municipiului București au fost obligați să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil. Ulterior, în baza acestei sentințe a fost emisă dispoziția nr. 345 din data de 16 martie 1994, prin care imobilul a fost restituit foștilor proprietari – E. și F. –, aceștia înstrăinându-l către intimatul-reclamant, prin contractul de vânzare-cumpărare anterior menționat. Dispoziția nr. 345 din data de 16 martie 1994 a fost anulată prin dispoziția nr. 1110 din data de 22 iulie 1996 emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza deciziei nr. 2050 din data de 20 iunie 1996 dată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. x/1996, prin care a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general, și s-a casat sentința civilă nr. 4811 din data de18 iunie 1993 a Judecătoriei Sector 2, imobilul reintrând în proprietatea statului. Prin sentința civilă nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/1997, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, acesta fiind obligat să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x. Totodată, prin sentința civilă irevocabilă nr. 10030 din data de 26 septembrie 1997, a fost respinsă acțiunea formulată de Primăria Municipiului București prin care se solicitase constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București. În ceea ce îi privește pe intimații-pârâții G. și C., titlul acestora este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Pornind de la aceste premise factuale și juridice, ambele instanțe de fond au reținut în mod just că trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituția României, dispoziții în coordonatele cărora ambele părți dețin un "bun" asupra imobilului disputat în cadrul acțiunii de față. Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin și alții împotriva României, cauza Viașu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc). În speță, în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant, sunt pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Maria Atanasiu și alții contra României (pct. 140), unde s-a reținut, cu privire la semnificația autonomă a noțiunii de "bunuri", că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. Ca atare, în raport cu cele statuate în jurisprudența europeană anterior arătată, în speță, intimatul-reclamant se poate prevala de existența unui "bun", în contextul în care, așa cum a arătat și instanța de apel, acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 ianuarie 1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București, drept care a fost, ulterior, consolidat prin două hotărâri judecătorești irevocabile – sentințele civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București nr. 3695 din data de 4 aprilie 1997 și nr. 10030 din data de 26 septembrie 1997). De asemenea, tot în mod legal s-a constatat că și intimații-pârâți B. și H. au un "bun actual", în sensul Convenției, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat. Totodată, afirmația recurentului-pârât potrivit căreia în cauză nu este aplicabil art. 1 din Primul protocol adițional la Covenție este înlăturată de dezlegările date chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cauza Cîrstoiu împotriva României (ce a vizat sesizarea intimatului-reclamant formulată în raport cu un alt apartament din aceeași clădire în care se află și apartamentul în litigiu, situația celor două imobile fiind una similară). Astfel, prin hotărârea anterior menționată, instanța de contencios european a reamintit că a statuat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca privare de proprietate, iar o astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții împotriva României). Ca atare, Curtea a concluzionat că blocarea dreptului de proprietate a reclamantului asupra apartamentului său vândut de stat terței persoane care îl ocupa în calitate de locatar, asociată cu absența totală a despăgubirilor de peste zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia nr. 33/2008, a statuat că "privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin urmare, față de cele anterior reținute, sunt nefondate susținerile recurentului-pârât prin care acesta a pretins inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și că intimatul-reclamant nu se poate prevala în prezentul litigiu de existența unui "bun", în sensul Convenției, procedura demarată în baza Legii nr. 10/2001, amplu relevată de către parte, neavând nicio relevanță sub acest aspect. De altfel, așa cum s-a arătat anterior, asupra inadmisibilității acțiunii, atât în ceea ce privește capătul principal al cererii, cât și cel subsidiar al acesteia, s-a tranșat în mod definitiv în primul ciclu procesual, astfel că eventualele efecte, sub acest aspect, pe care pretinde recurentul-pârât că le-ar avea împrejurarea că, în legislația națională, este reglementată o procedură specială în baza căreia persoana îndreptățită poate obține măsuri reparatorii prin echivalent, nu poate face obiect al analizei prezentei instanțe de recurs. Prin ultimul motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a înlăturat în mod eronat criticile sale prin care a afirmat că tribunalul a aplicat greșit dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit dispozițiilor procedurale a căror interpretare și aplicare greșită o afirmă recurentul-pârât, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare, pârâtul fiind în culpă procesuală atunci când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte ori dacă își exercită obligațiile pe parcursul procesului și cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect sau dacă, la data declanșării procesului, pârâtul își executase deja obligațiile, dar nu l-a înștiințat pe reclamant. De asemenea, pârâtul este în culpă procesuală și în cazul în care cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a unor dispoziții legale adoptate pe parcursul procesului, până la adoptarea unei hotărâri definitive. Ca atare, art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră drept fundament al plății cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) – art. 454 C. proc. civ. Or, în speță, tribunalul, prin sentința pronunțată, a admis capătul de cerere subsidiar, îndreptat împotriva recurentului-pârât, prin care intimatul-reclamant a solicitat plata valorii de piață a imobilului, în situația în care cererea de revendicare a fost respinsă, astfel că, în raport cu soluția dată (admiterea cererii subsidiare) și în lipsa vreuneia dintre ipotezele prevăzute la art. 454 C. proc. civ., recurentul-pârât este partea care a pierdut procesul, împrejurare care determină concluzia legalității respingerii criticilor din apel ce au vizat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată de către tribunal. Prin urmare, constatând caracterul nefondat al criticilor recurentului-pârât, față de toate argumentele anterior reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 622 A din data de 19 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.