Decizia nr. 68/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017, la data de 21 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților B. și C. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul proprietatea sa situat în București, str. x, sector 2 și în, subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului situat în București str. x, ap. nr.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 11 iulie 2017 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piața a imobilului, având în vedere decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. La data de 25 iulie 2017, pârâții B. și C. au formulat întâmpinare solicitând, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia. De asemenea, au chemat în garanție Primăria Municipiului București, S.C. D. S.A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea chemaților în garanție să plătească prețul apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x, București, care urmează a fi stabilit la valoarea de circulație a imobilului, precum și plata tuturor cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul litigiu. I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă: Prin sentința civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâților B. și C. de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București prin Primar General, S.C. D. S.A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe reclamant la plata către pârâții B. și C. a sumei de 7.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. I.3 Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: Prin decizia civilă nr. 1032A di data de 19 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și de apelanții-pârâți B. și C., împotriva sentinței civile nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București prin Primar și S.C. D. S.A. A anulat sentința apelată și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. I.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1032A din data de 19 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții B. și C., cale de atac care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 februarie 2020, sub nr. x/2017. I.

Cererea de recurs: Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea deciziei civile recurate, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel București și obligarea intimatului-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât se reține, pe de o parte, că prima instanță a soluționat în fond acțiunea în revendicare (comparând titlurile), iar, pe de altă parte, la finalul motivării, în justificarea soluției de anulare a sentinței, instanța de apel a arătat că acțiunea a fost soluționată prin admiterea unei excepții procesuale. Recurenții-pârâți au arătat că prima instanță a soluționat cauza în temeiul excepției procesuale a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pe care au invocat-o în mod legal prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată. În opinia recurenților-pârâți, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, în mod corect Tribunalul București a făcut aplicarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, au susținut că instanța de apel nu a motivat de ce este fondată critica apelantului-reclamant, potrivit căreia respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii nu reflectă considerentele exprimate în motivarea soluției și că nu s-a procedat la o analiză reală a condițiilor acțiunii în revendicare bazată pe compararea de titluri. Au subliniat că instanța de apel s-a mulțumit doar să afirme această critică a părții adverse, fără, însă, a arăta care este, sub acest aspect, propriul raționament. Totodată, au menționat că aceasta a fost practica instanței în tot cuprinsul deciziei pronunțate, curtea de apel copiind exhaustiv susținerile intimatului-reclamant și neindicând deloc sau reținând sumar argumentele pe care le-au formulat. Printr-o altă critică adusă hotărârii recurate, recurenții-pârâți au subliniat că instanța de apel doar a afirmat că ar exista o contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței instanței de fond și nu a motivat și nici nu a indicat care sunt în concret statuările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și care sunt considerentele primei instanțe cu care vine în contradicție soluția menționată în dispozitivul sentinței. Au apreciat că simpla afirmație potrivit căreia un fapt rezulta din actele de la dosar nu se circumscrie exigentelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenții-pârâți au arătat că prima instanță a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție arătând că, în situații de excepție, dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, există posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Au susținut că instanța de apel a omis să arate că tribunalul a motivat, în cuprinsul sentinței pronunțate, de ce admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului lor de proprietate și securității raporturilor juridice. Au mai susținut recurenții-pârâți că instanța de apel a amintit faptul că dreptul de proprietate al intimatului-reclamant a fost confirmat prin două hotărâri judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă aceste considerente, nedezvoltate printr-un raționament juridic clar, nu vin să explice de ce motivarea primei instanțe este contradictorie. Totodată, au învederat că instanța de apel nu arată dacă tribunalul trebuia să analizeze pe fond acțiunea în revendicare sau dacă, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, este greșită doar soluția de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor. Prin urmare, față de argumentele prezentate mai sus, recurenții-pârâți au solicitat să se constate că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde raționamentul care a determinat instanța să pronunțe soluția statuată, fiind încălcate, în opinia acestora, exigențele regăsite în conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la consistența juridică a unei motivări. De asemenea, recurenții-pârâți au subliniat că o motivare superficială, redusă la un silogism de tipul teză (motivarea tribunalului este contradictorie) și argument (tribunalul, prin soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, contrazice statuările obligatorii cuprinse în menționata decizie, precum și propriile argumente), nu este de natură a explicita soluția admiterii apelului și anulării sentinței instanței de fond, fiind nesocotite astfel dispozițiile procedurale privitoare la motivarea soluției, nesocotire care se reflectă chiar în nelegalitatea deciziei astfel pronunțate Făcând trimitere la decizia nr. 3338 din data de 11 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au arătat că instanța supremă a reținut că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, precum și că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Recurenții-pârâți au susținut și că instanța de apel a arătat că "Imobilul în speță nu face parte din categoria menționată în respectiva decizie", dar nu motivează de ce nu face parte din aceasta și, mai mult, din motivarea lapidară a instanței de apel nu pot cunoaște cu certitudine dacă instanța apreciază că nu există posibilitatea aducerii bunului în patrimoniul revendicatorului, sens în care ar putea fi admisă doar o acțiune în despăgubiri. Au menționat că, potrivit practicii judiciare, obligația de motivare a hotărârilor reprezintă un aspect al echității procedurii, regăsindu-se în dreptul părților posibilitatea de a-și expune argumentele, care trebuie să fie luate în considerare de judecător în motivarea hotărârii sale, iar motivarea reprezintă o dovadă că aceste argumente au fost cu adevărat ascultate. Reținând că Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective, au subliniat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate în mod corespunzător de instanța de judecată. Astfel, au precizat că, în cauza Virgil Ionescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că art. 6 din Convenție atribuie instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor și argumentelor părților. În concluzie, recurenții-pârâți au apreciat că, în prezenta cauză, lipsa argumentelor din decizia atacată, prin raportare la motivele concrete care au fost prezentate instanței de apel, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. Prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au criticat decizia recurată, arătând că, în mod greșit, instanța de apel a dat eficiență unei norme generale, în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile. Astfel, au susținut că instanța de apel nu este de acord cu motivarea Tribunalului București în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității acțiunii prin raportare la prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă imobilului care face obiectul prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013, precum și statuările obligatorii ale înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în decizia nr. 33/2008, iar, prin raportare la dispozițiile incidente, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie respinsă ca inadmisibilă. Față de dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, au precizat că imobilul str. x a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, trecând astfel în proprietatea statului, iar apartament 3 al acestuia l-au cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București. Au menționat că locuiau în apartament încă din anul 1985, astfel cum reiese din contractul de închiriere nr. x din 5 decembrie 1985, iar, după achiziționarea apartamentului, au înscris bunul în registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr. x din data de 3 iunie 1997, începând cu 7 mai 2001 fiind proprietari tabulari. Au mai arătat și că intimatul-reclamant nu a introdus nicio acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripție specială de un an și 6 luni menționat de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în prezent), și nu contestă nici în prezent valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, au susținut că dreptul la acțiunea în anularea contractului, indiferent de motivul de nulitate invocat, s-a prescris la data de 14 iulie 2002, iar, de la data expirării termenului special de prescripție prevăzut de legea specială, valabilitatea dreptului lor de proprietate s-a consolidat și nu mai poate fi pusă la îndoială. De asemenea, au învederat că, în speță, raportat la dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ), art. 18 lit. c), art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intimatul-reclamant nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului. Cu privire la această împrejurare, au apreciat că un prim impediment derivă din faptul că actul translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din data de 5 decembrie 1996) a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind admisă nicio acțiune în anularea contractului. În opinia recurenților-pârâți, un al doilea impediment izvorăște din faptul că intimatul-reclamant este doar un succesor cu titlu particular al persoanelor fizice deposedate de bun, E. și F., și nu un moștenitor legal sau testamentar al acestora. Au mai arătat și că intimatul-reclamant a declanșat procedura reglementată de legea specială de reparație, prin notificarea înregistrată sub nr. x la Primăria Municipiului București, astfel că, în momentul de față, dosarul său se află la Comisia internă pentru Legea nr. 10/2001, pentru analiza notificării, așadar, chiar intimatul-reclamant a apreciat că legea specială reprezintă un remediu eficient pentru realizarea dreptului său. Au apreciat că, din analiza prevederilor art. 33 și art. 35 din Legea nr. 165/2013 reiese că intimatul-reclamant avea la dispoziție un remediu eficient pentru a obține soluționarea notificării sale și au menționat că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele de judecată, a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.). Recurenții-pârâți au susținut și că prin respingerea acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul intimatului-reclamant de a-i fi analizată cererea de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv de a-și valorifica dreptul de proprietate prin măsurile reparatorii reglementate de legile speciale, Legea nr. 10/2001 oferind acestuia atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă. Au arătat că această procedură este în măsură să conducă la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar intimatul-reclamant a avut și are și în prezent la dispoziție procedura prevăzută de legile speciale de reparație (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013), prin care își poate valorifica dreptul la despăgubire. Recurenții-pârâți au menționat și că, la data formulării cererii de chemare în judecată ce a generat prezenta cauză, intimatul-reclamant avusese deja un termen de 6 luni (1 ianuarie 2017 - 1 iulie 2017) pentru a întreprinde un demers judiciar în vederea obligării Primăriei Municipiului București la soluționarea notificării prin acordarea de măsuri compensatorii, însă a ales să nu utilizeze demersul judiciar efectiv oferit de legea specială de reparație și să încerce să eludeze imposibilitatea de restituire în natură a imobilului rezultată din aplicarea legii. Invocând decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 29 aprilie 2014 în cauza Preda și alții contra României, a arătat că instanța europeană a respins, ca inadmisibile, acțiunile ce i-au fost adresate, pentru neepuizarea căilor de atac interne, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - mecanism care este eficient și adecvat, asigurând, nu numai la nivel teoretic dar și practic, posibilitatea remedierii vătămărilor. Prin urmare, consideră că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 reprezintă remedii efective și eficiente pentru intimatul-reclamant în vederea obținerii de măsuri compensatorii. Pe de altă parte, au invocat că dispozitivul deciziei nr. 33/2008 stipulează că: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Recurenții-pârâți au făcut trimitere și la cele reținute în decizia dată în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-au statuat următoarele: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim. Cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoane care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri". Au susținut că principiul securității raporturilor juridice civile se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate și, prin aplicarea acestuia la circumstanțele concrete ale speței - în care titlul acestora, obținut în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat ca urmare a neformulării acțiunii în anulare de către intimatul-reclamant, care a declanșat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparație - admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil și ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, echivalând cu încălcarea securității raporturilor juridice și creând o nedreptate disproporționată. Recurenții-pârâți au apreciat că, și dacă s-ar sesiza neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (considerându-se că prima nu reprezintă un remediu efectiv în vederea valorificării de către intimatul-reclamant a dreptului pretins), prioritatea acesteia din urmă nu poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât, din circumstanțele concrete ale cauzei, reiese că s-ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, precum și securității raporturilor juridice. Așadar, au considerat că soluția instanței de apel este greșită în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare, întrucât instanța a dat eficiență unei norme generale, în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile. Au arătat că instanța de apel, chiar dacă a constatat că intimatul-reclamant este titularul unui bun actual, ce intră sub protecția art. 1 al Primului protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, analizând realitățile situației litigioase, trebuia să constate că acțiunea intimatului-reclamant trebuie analizată strict ca o acțiune în despăgubiri, întrucât nu este posibilă restituirea în natură a bunului, pentru a nu se aduce atingere dreptului lor de proprietate și securității raporturilor juridice. Ca atare, recurenții-pârâți au solicitat să se constate că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. I.

Apărările formulate în cauză: În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, pentru a se dispune nulitatea hotărârii, recurenții-pârâți ar fi trebuit să dovedească, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, însă nu au făcut nicio dovadă în acest sens. A precizat că instanța de apel a admis ambele apeluri și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să se pronunțe asupra fondului cauzei, considerând că acțiunea în revendicare nu este, în această situație, inadmisibilă, pentru considerentele expuse în motivele de apel. Totodată, a apreciat că motivele contradictorii pot fi dovedite de existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea duce la o altă soluție, dar și de considerente contradictorii, ceea ce nu este cazul în speța de față, având în vedere că a fost admis apelul principal și apelul provocat, formulate de ambele părți. Raportat la motivul de recurs prin care s-a susținut incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că în cauză nu se impune aplicarea Legii nr. 10/2001, având în vedere că este proprietarul imobilului de înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a intrat în posesia acestuia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 ianuarie 1994 de Notariat sector 2, act care nu a fost anulat, fiind respinsă acțiunea formulată de Primăria Municipiului București. A menționat că nu a fost afectat de decizia nr. 2050 din data de 20 iunie 1996 a Curții Supreme de Justiție, prin care a fost admis recursul în anulare formulat de Parchetul General împotriva hotărârii de restituire a imobilului, întrucât nu a fost parte în proces. Având în vedere faptul că a obținut imobilul printr-un act de vânzare-cumpărare care nu a fost niciun moment anulat, care a fost întărit printr-o hotărâre judecătorească (prin care a fost obligat Consiliul Local al Municipiului București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul), consideră că există putere de lucru judecat. Totodată, a arătat că, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, secția civilă a Curții Supreme de Justiție a confirmat în repetate rânduri jurisprudența instanțelor inferioare care au apreciat că au competența de a se pronunța în cauze care au ca obiect bunuri imobile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 (spre exemplu decizia nr. 518 din data de 9 martie 1993 a Curții Supreme de Justiție). A învederat că, referitor la imobilul din str. x, s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, în observațiile depuse, a învederat Curții Europene faptul că Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabilă, iar cerere a fost admisă cu privire la apartamentul nr. x din acest imobil. În termen legal, recurenții-pârâți B. și C. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant, prin care au apreciat că susținerile părții adverse sunt neîntemeiate. Astfel, în esență, au arătat că obligația motivării unei hotărâri judecătorești nu poate fi condiționată de soluția pronunțată într-o cauză, iar motivele de casare ale unei hotărâri judecătorești reprezintă cauze de nulitate ale acesteia, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. stipulând în mod expres că se poate solicita casarea unei hotărâri dacă aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau dacă cuprinde motive contradictorii. Din acest motiv, în opinia recurenților-pârâți, vătămarea drepturilor părților este prezumată, nefiind necesară dovedirea acesteia, iar, din motivarea deciziei recurate, nu se poate ști dacă instanța de apel a considerat că prima instanță a soluționat cauza pe fond sau în temeiul unei excepții procesuale, în sensul dispozițiilor art. 245 C. proc. civ., deoarece considerentele acesteia sunt contradictorii. De asemenea, au susținut că, în cauză, între soluția dată apelului principal, în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, și primul paragraf al considerentelor deciziei, există o contradicție. Au precizat că apelul provocat pe care l-au promovat a fost admis întrucât cerere de chemare în garanție, rămasă fără obiect în primă instanță ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, trebuie soluționată în rejudecare alături de aceasta din urmă, iar sub acest aspect nu au criticat decizia recurată. Recurenții-pârâți au solicitat a se observa că, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant nu a formulat apărări concrete cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia și-au fundamentat recursul. Cu referire la apărările părții adverse cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, au arătat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu, nu se afla nici în proprietatea și nici în posesia intimatului-reclamant și nici a Statului Român. Au subliniat că imobilul se afla și se află în proprietatea și posesia lor, fiind dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare care nu a fost niciodată contestat în termenul legal și, de altfel, intimatul-reclamant nu contestă și nici nu poate contesta valabilitatea acestui titlu. Recurenții-pârâți au apreciat și că, în prezenta cauză, nu este incidentă puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3695/1997 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/1997, în cauza respectivă, intimatul-reclamant judecându-se exclusiv cu un neproprietar - Consiliul General al Municipiului București, iar instanța de judecată nu a cunoscut și nu a analizat deloc situația proprietarilor cumpărători de bună-credință ai apartamentului nr. x din imobil. Totodată, au susținut că lipsa de identitate dintre bunul deținut de autorii intimatului-reclamant și bunul revendicat a fost constatată de către Curtea de Apel București, într-un dosar care viza revendicarea apartamentului nr. x, deținut de G.. Astfel, au precizat că, prin decizia 84A din data de 11 ianuarie 2001, instanța de judecată a constatat că "nu există identitate între imobilul pretins de reclamant și cel restituit în natură", aspect confirmat de probele administrate în cauză, iar, din conținutul deciziei civile nr. 361A din data de 18 martie 2019, depuse de intimatul-reclamant, se poate observa că autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 84A din data de 11 ianuarie 2001 este opusă și în prezent, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare formulată de intimatul-reclamant. Au menționat că, așa cum rezultă din actele dosarului, autorii intimatului-reclamant, E. și F., au edificat un imobil compus din parter, etajul nefiind edificat, și au închiriat acest imobil nefinalizat și necompartimentat lui H., în vederea folosirii imobilului cu destinație de atelier auto. În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul din str. x, aflat încă în construcție, a fost naționalizat, trecând în proprietatea statului, iar construcția imobilului a fost finalizată de Statul Român în perioada 1950-1955. În ceea ce privește decizia nr. 518/1993 a Curții Supreme de Justiție, invocată de către intimatul-reclamant, au solicitat să se observe că, la momentul pronunțării acesteia, Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare, instanțele de judecată pronunțându-se în cauze care aveau ca obiect acțiuni în revendicare formulate în temeiul dreptului comun; în plus, această decizie nu este pronunțată într-un recurs în interesul legii, ci într-o cauză obișnuită de drept comun, neavând, prin urmare, caracter de izvor de drept. Totodată, recurenții-pârâți au apreciat că nu este relevantă în prezenta pricină hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cîrstoiu împotriva României, întrucât aceasta se referă la apartamentul nr. x de la parterul imobilului, pe când prezenta cauză se referă la apartamentul nr. x, aflat la etajul imobilului. În plus, solicită a se avea în vedere faptul că instanța europeană nu a arătat în mod expres faptul că Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabilă situației intimatului-reclamant, ceea ce a statuat aceasta, la nivelul anului 2008, fiind faptul că mecanismul de acordare a despăgubirilor instituit prin prevederile legilor speciale nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu era unul eficient, statuare care nu mai are valabilitate în prezent, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. I.

Încheierea de admitere în principiu: Prin încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2020, prezentul recurs a fost admis în principiu și s-a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului: Examinând cererea de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat, pe de o parte, că motivarea instanței de apel este contradictorie, iar, pe de altă parte, că hotărârea atacată este criticabilă din perspectiva lipsei motivării unor aspecte reținute sau a unei motivări sumare cu privire la acestea. Criticile recurenților-pârâți subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate. Recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, raportat la faptul că aceasta a reținut că "prima instanță a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți în acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., ce a fost respinsă, însă, ca inadmisibilă", iar, cu toate acestea, în penultimul paragraf al motivării a arătat că "prima instanță a soluționat procesul în temeiul unor excepții procesuale". Or, nu se poate reține că aceste considerente ar fi contradictorii, întrucât curtea de apel a arătat, pe de o parte, în ce a constat analiza efectuată de către prima instanță, iar, pe de altă parte, care a fost soluția pronunțată de către aceasta, iar, raportat la aceste constatări, a reținut contradicția dintre raționamentul tribunalului și soluția pronunțată de către acesta. Prin urmare, contradicția susținută de către recurenții-pârâți nu se regăsește în considerentele deciziei recurate, ci în sentința pronunțată în cauză, contradicție reținută chiar de către instanța de apel. Precizarea instanței de apel, din finalul hotărârii, în sensul că prima instanță a soluționat procesul în temeiul unor excepții procesuale, s-a realizat în justificarea soluției de anulare a hotărârii apelate și de trimitere spre rejudecare a cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 480 C. proc. civ., care permit o atare soluție în situația în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare, curtea de apel reținând solicitarea expresă formulată de apelantul-reclamant în acest sens. Pe de altă parte, concluzia că prima instanță a soluționat procesul în temeiul unor excepții procesuale este una corectă raportat la dispozitivul sentinței apelate, în care se arată în mod clar că cererea reclamantului este respinsă ca inadmisibilă, iar cererea de chemare în garanție este respinsă ca rămasă fără obiect. De asemenea, contradicția constată de către instanța de apel, rezultă fără echivoc din faptul că, deși a respins acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a efectuat o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, specifică acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., la pagina 16 a sentinței apelate, tribunalul arătând, că "va da preferință titlului de proprietate al pârâților persoane fizice în condițiile în care actele lor de proprietate nu au fost desființate...", or, o astfel de analiză nu poate determina soluția pronunțată de tribunal. Printr-o altă critică formulată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut nemotivarea deciziei instanței de apel, arătând, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde raționamentul care a determinat instanța să pronunțe soluția statuată, fiind încălcate exigențele regăsite în conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la consistența juridică a unei motivări. Sub acest aspect, contrar celor susținute de către recurenții-pârâți, Înalta Curte reține că instanța de apel a motivat de ce a apreciat fondată critica apelantului-reclamant potrivit căreia soluția tribunalului nu reflectă cele reținute în considerentele sentinței, arătând în mod clar faptul că, deși instanța de fond a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca temei al posibilității de a recurge la acțiunea în revendicare chiar în condițiile existenței legii speciale de reparație, a respins acțiunea ca inadmisibilă. De menționat este faptul că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație, se impune a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Curtea de apel a arătat că reprezintă premisă în analiza acțiunii în revendicare împrejurarea că reclamantul a invocat un drept de proprietate ce a fost confirmat în justiție înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin intermediul sentinței civile nr. 4811/1993 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în favoarea autorilor săi, E. și F. (desființată prin admiterea recursului în anulare), iar ulterior în favoarea sa, prin sentința civilă nr. 3695/1997 pronunțată de aceeași judecătorie. Ca atare, nu se poate constata că instanța de apel nu a dat îndrumări tribunalului cu privire la judecata ce va fi realizată ca urmare a anulării sentinței și a retrimiterii cauzei spre rejudecare, din perspectiva acțiunii în revendicare, în condițiile în care aceasta a arătat în mod clar aspectul care trebuie analizat de către prima instanță, în rejudecarea capătului principal de cerere. Astfel, sunt nefondate susținerile recurenților-pârâți prin care aceștia au invocat că instanța de apel nu a arătat dacă tribunalul trebuia să analizeze pe fond acțiunea în revendicare sau dacă este greșită doar soluția de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor. În plus, chiar recurenții-pârâți, deși au susținut că motivarea este neclară, superficială și deficitară în argumente, au arătat că "se poate observa că instanța de apel nu este de acord cu motivarea Tribunalului București în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității acțiunii prin raportare la prevederile deciziei nr. 33/2008", astfel încât nu se poate reține că din motivarea curții de apel ar putea rezulta că este greșită doar soluția dată capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată. Tot nefondată este și susținerea potrivit căreia, din perspectiva capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, curtea de apel nu a arătat de ce imobilul nu face parte din categoria celor la care se referă decizia nr. 27 din data de 14 noiembrie 2011 a instanței supreme. Sub acest aspect, instanța de apel a arătat că, respingând, ca inadmisibil, capătul de cerere vizând despăgubirile, tribunalul s-a întemeiat pe decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care vizează acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, or, reținând că imobilul nu face parte din categoria avută în vedere de respectiva decizie, rezultă că instanța de apel a constatat acest aspect prin raportare la dispozițiile legii speciale vizate de decizia menționată. Prin urmare, instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, din perspectiva criticilor formulate de recurenții-pârâți, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. În plus, obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să determine soluția dată. Prin urmare, față de cele invocate prin cererea de recurs, în speță, nu se confirmă absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată de instanța de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Nefondate sunt și criticile formulate de către recurenții-pârâți în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceștia au arătat că instanța de apel a dat în mod greșit eficiență unei norme generale, în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile. Apreciind asupra greșitei rezolvări a acțiunii în revendicare pe temeiul inadmisibilității, instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a reținut că trebuia să se facă analiza asupra existenței dreptului pretins de intimatul-reclamant, mai exact asupra pretinsei preferabilități a dreptului acestuia în raport de cel invocat de recurenții-pârâții cumpărători, dobândit în baza Legii nr. 112/1995. Respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, ar presupune ca instanța să refuze să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de restituire a acestuia, în considerarea existenței unei proceduri reglementate de legea specială de reparație. O asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 9 martie 2009, parag. 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigențe nu sunt de plano îndeplinite în situația respingerii unei acțiuni ca inadmisibilă, în considerarea existenței procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. De asemenea, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: "Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994". Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri speciale, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamant în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu care stă la baza tuturor regulilor care configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial. Decizia anterior menționat a stabilit că, în ceea ce privește acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant". Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Împrejurările de care s-au prevalat recurenții-pârâți, vizând necontestarea de către intimatul-reclamant a titlului lor înăuntrul termenului special de prescripție, validarea acestui titlu, principiul securității juridice, calitatea de succesor cu titlu particular a intimatului-reclamant, precum și împrejurarea că acesta a inițiat și procedura reglementată de legea specială de reparație vizează aspecte de fond ale judecății, iar nu de admisibilitate, astfel că în raport de soluțiile pronunțate în cauză, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. De asemenea, nici susținerile recurenților-pârâți referitoare la cauza Preda și alții contra României și la respingerea ca inadmisibile a acțiunilor adresate Curții Europene a Drepturilor Omului pentru neepuizarea căilor de atac interne, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu pot determina caracterul fondat al recursului, un atare aspect neavând relevanță din perspectiva analizei efectuate de instanța de apel care a determinat admiterea apelurilor formulate în cauză. Ca atare, față de considerentele expuse, Înalta Curte constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat de către recurenții-pârâți C. și B.. PENTRU ACESTE MOTIVE,