ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2024

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, la data de 07.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 150 mp și construcția (apartament compus din 2 camere și dependințe) cu suprafața utilă de 54,66 mp, cuantumul de 5.645 euro (echivalentul în RON din ziua plății), cu titlu de prejudiciu suportat în urma deprecierii din perioada 1989-2016 a sumei de 7.177,95 RON din libretul de economii cu nr. x, deschis la B. pe numele C.. De asemenea, a solicitat obligarea la despăgubiri constând în cheltuielile legate de judecarea cauzei civile finalizate prin hotărârea nr. 2429/2014. Prin sentința civilă nr. 1596/03.06.2020, Judecătoria Sector 2 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 03.07.2020.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 917/04.06.2021 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe, la data de 01.07.2021, reclamantul A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 07.10.2021, iar prin decizia civilă nr. 1551A din 3 noiembrie 2022, aceeași instanță a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 31 mai 2023, a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, anularea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată. Arată că instanța de apel, soluționând cauza, a motivat decizia pronunțată prin raportare la dispozițiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 și cele ale art. 557 din C. civ. din anul 2009 și că a concluzionat în sensul că acțiunea urmează a fi respinsă întrucât nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate. Apreciază că în mod greșit a considerat instanța de apel că certificatul de moștenitor prezentat "nu constituie titlu de proprietate" și că art. 557 din C. civ. din 2009 "nu enumeră printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate și certificatul de moștenitor". Instanța a interpretat în mod eronat acest text de lege întrucât moștenirea legală este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, iar certificatul de moștenitor reprezintă actul emis de notarul public la finalizarea procedurii succesorale notariale, acesta făcând dovada calității de moștenitor, a drepturilor și a obligațiilor care fac parte din patrimoniul succesoral, precum și a cotei ce revine fiecărui succesor în parte. Art. 133 alin. (1) din C. civ. prevede că "Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia". Prin urmare, apreciază că certificatul de moștenitor face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor nominalizate în acesta. Deși a avut în vedere textele de lege din C. civ. din 2009, în realitate, Curtea de Apel a aplicat dispozițiile din C. civ. de la 1864, potrivit căruia certificatul de moștenitor nu constituia un titlu de proprietate. În aceste condiții, hotărârea cuprinde motive contradictorii. Curtea a omis faptul că certificatul de moștenitor a fost emis pe numele recurentului, în temeiul legislației vechi, însă cu încălcarea termenelor transmiterii actului emis, deși acesta a fost eliberat în anul 2009, când bunurile din patrimoniul succesoral au fost transmise prin succesiune vacantă statului și care, ulterior, le-a înstrăinat unor terțe persoane. Arată că în mod greșit a considerat Curtea inaplicabilitatea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 1/2009, întrucât nu a observat că aceste dispoziții se reiau și în art. 566 alin. (1) din C. civ., motiv pentru care instanța trebuia să facă aplicarea acestui temei de drept. Odată cu înstrăinarea bunurilor unor terțe persoane, dobânditori de bună-credință, statul este cel răspunzător, pretențiile neputând fi îndreptate împotriva acestora. Instanțele de fond au apreciat că certificatele de vacanță succesorală nr. 115 și nr. 116 din 9 iunie 1999 nu au fost anulate și produc efecte juridice, însă au omis faptul că certificatul de moștenitor nr. x/20.12.1989 emis pe numele recurentului, de asemenea, nu este anulat. Curtea a considerat că recurentul nu poate beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme nu a fost dovedită existența dreptului real de proprietare asupra bunurilor. Apreciază că au fost prezentate suficiente probe prin care se stabilesc încălcări din partea organelor de stat și administrative în cadrul dosarului succesoral deschis pe numele autoarei sale, C.. Fiind deținătorul certificatului de moștenitor asupra bunurilor imobile și mobile, a fost lipsit de dreptul de a realiza întabularea bunurilor imobile în cartea funciară. Nerecunoașterea certificatului de moștenitor, ca act translativ de proprietate, conduce la încălcarea drepturilor recurentului în calitate de moștenitor legal. În aceste condiții, Curtea urma să stabilească împrejurarea că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că instanțele l-au privat de o judecată echitabilă, astfel că i-au fost lezate drepturile.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 iunie 2023 și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului C4. Prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2023 a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel a calificat cererea introductivă de instanță ca fiind o acțiune cu două capete de cerere principale, respectiv o acțiune în revendicare și o acțiune în răspundere civilă delictuală, față de solicitarea reclamantului de obligare a Statului Român la plata despăgubirii pentru pierderea dreptului la bunurile moștenite în echivalent bănesc. Prin recursul declarat, recurentul a confirmat această calificare. Sub al doilea aspect, Înalta Curte va încadra motivele de recurs invocate de recurent în cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură, având în vedere împrejurarea că prin memoriul de recurs nu a fost indicat temeiul de drept apreciat de recurent a fi incident. Într-un prim motiv de recurs, reclamantul critică decizia pronunțată de instanța de apel apreciind că aceasta cuprinde motive contradictorii, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de casare arată că instanța de apel, deși face trimitere la dispozițiile C. civ. din anul 2009, în realitate, aplică prevederile C. civ. de la 1864, reținând că certificatul de moștenitor nu este un act translativ de proprietate. Critica nu este fondată. Analizând cererea dedusă judecății, prin raportare la limitele învestirii, instanța de apel a făcut în cauză, în mod judicios, aplicarea dispozițiilor art. 644 și 645 din C. civ. de la 1864. Astfel, în analiza naturii juridice a certificatului de moștenitor, invocat de reclamant în susținerea pretențiilor sale, având în vedere prevederile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii succesiunii", instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 644 și 645 din C. civ. de la 1864 (art. 644: Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune. Art. 645: Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune). Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 557 din C. civ. din 2009, ci doar a menționat că dispozițiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 au fost reluate într-o manieră mai riguroasă de prevederile art. 557 din C. civ. din 2009. De altfel, instanța de apel a analizat, în cadrul acțiunii în revendicare cu care reclamantul a învestit instanța de judecată, în ce măsură drepturile pretinse de către acesta au existat în patrimoniul autorului acestuia, constatând că autorul reclamantului nu poate transmite acestuia mai multe drepturi decât a avut el însuși. Instanța a ajuns la această concluzie raportând dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 221/1950 la dispozițiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864 și la probatoriul administrat în cauză, respectiv la mențiunile din certificatul de moștenitor nr. x/20.12.1989, unde, la bunuri imobile, se regăsește imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 150 mp și casă de locuit, deținut de către autorul reclamantului "din anul 1954, fără titlu legal de proprietate". Contrar susținerilor recurentului, sub imperiul C. civ. de la 1864, certificatul de moștenitor nu constituia un act translativ de proprietate, ci unul declarativ de drepturi, instanța de apel calificând în mod corect natura juridică a certificatului de moștenitor, în condițiile în care actul translativ este cel care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (prin vânzare, donație etc.), pe când actul juridic declarativ are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Instanța a reținut că nu a fost făcută dovada preexistenței dreptului subiectiv în patrimoniul autorului reclamantului. Or, considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Nu se poate reține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului declarat, arătând că reclamantul nu poate susține cu succes o cerere de revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., fără a face dovada dreptului de proprietate a autorului său. Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. Sub un prim aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 557 din C. civ. din 2009, întrucât, atât timp cât moștenirea legală este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, iar certificatul de moștenitor reprezintă actul eliberat de către notarul public la finalizarea procedurii succesorale notariale, a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor nominalizate în certificatul de moștenitor. Critica este nefondată. Astfel cum s-a arătat și supra, având în vedere data deschiderii succesiunii (decesul autoarei C. intervenind la data de 23 iunie 1986), incidente în cauză sunt dispozițiile C. civ. de la 1864 și nu cele ale C. civ. din 2009, astfel cum rezultă explicit din norma tranzitorie cuprinsă la art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. De altfel, instanța de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, în contextul în care, indicând natura juridică a certificatului de moștenitor, aceea de act declarativ de drepturi, a arătat că aceste aserțiuni trebuie corelate cu dispozițiile art. 644-645 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, citarea dispozițiilor art. 557 din C. civ. din 2009, cu mențiunea că reiau dispozițiile art. 644-645 din vechea reglementare într-o manieră mai riguroasă, nu denotă aplicarea dispozițiilor C. civ. din 2009 de către instanța de apel. Instanța a concluzionat în mod corect faptul că certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate pretins de către recurentul-reclamant pe calea acțiunii în revendicare cu care a învestit instanța de judecată, atât timp cât, la data emiterii respectivului certificat, nu exista o prevedere legală care să-i confere acestui act puterea de a dovedi existența dreptului de proprietate transmis pe cale succesorală. Pentru rezolvarea dificultăților de ordin juridic ale probei dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare s-a conturat, în doctrină și în practica judiciară, noțiunea de titlu prin care se înțelege actul juridic, actul jurisdicțional sau chiar actul administrativ translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție de proprietate în favoarea celui care îl invocă. Sub imperiul vechiul C. civ., certificatul de moștenitor nu constituie titlu deoarece singura lui funcție este aceea de a atesta calitatea de moștenitor, precum și întinderea drepturilor succesorale ale persoanei sau persoanelor având această calitate. Reclamantul se putea prevala de moștenirea legală doar în măsura în care reușea să facă dovada că autorul său era proprietarul imobilului pe care îl revendică de la pârât. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că recurentul-reclamant a eșuat în a face dovada aflării bunului pretins în patrimoniul autorului său. Invocarea dispozițiilor art. 1133 alin. (1) din C. civ. din 2009, conform cărora certificatul de moștenitor face dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, este străină prezentei cauze, atât timp cât dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în privința moștenirilor deschise înainte de intrarea în vigoare a acestuia, cum este cazul în speță, astfel cum rezultă din prevederile art. 91 din Legea nr. 71/2011, mai sus citate. În ceea ce privește critica privind invocarea implicită a dispozițiilor art. 566 alin. (1) din C. civ. ca urmare a faptului că au un conținut asemănător cu cele ale art. 4 din Legea nr. 1/2009, invocate prin motivele de apel, Înalta Curte reține inaplicabilitatea acestui text de lege întrucât ar reprezenta o critică formulată direct în recurs, aspect nepermis de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme instanța de apel nu a fost învestită în mod expres cu analiza acestui text de lege. Nefondată este și critica recurentului relativ la considerentele instanțelor de fond care au reținut valabilitatea certificatelor de vacanță succesorală nr. 115 și nr. 116/09.06.1999 în contextul în care acestea nu au fost anulate, însă au omis împrejurarea că nici certificatul de moștenitor nr. x/20.12.1989 emis pe numele recurentului nu a fost anulat. Contrar criticilor recurentului, instanța nu a omis împrejurarea că certificatul de moștenitor nr. x/20.12.1989, emis pe numele acestuia, nu a fost anulat, ci a reținut că nu pot fi invocate dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială în vederea anulării certificatelor de vacanță succesorală nr. 115 și nr. 116/09.06.1999, în contextul în care nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere. De altfel, o astfel de cerere a fost respinsă anterior, în mod definitiv, în litigiul soluționat de Judecătoria Sectorului 2 București, sub numărul de dosar x/2011 În raport de criticile vizând necomunicarea certificatului de moștenitor, se constată faptul că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială, "La cererea moștenitorilor, notarul de stat eliberează fiecăruia câte un exemplar de pe certificatul de moș­tenitor". Prin urmare, culpa pretinsă a Statului Român în necomunicarea certificatului de moștenitor nu poate fi reținută în cauză, în realitate reclamantul având obligația de a solicita și de a efectua toate demersurile care se impun pentru obținerea certificatului de moștenitor, astfel că în mod corect a concluzionat instanța că nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a Statului Român. Într-o ultimă critică, recurentul arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că nu poate beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în contextul în care a prezentat suficiente probe care atestau încălcarea drepturilor sale de către autorități: înscrierea eronată a numelui pe certificatul de moștenitor și nerecunoașterea certificatului de moștenitor ca act translativ de proprietate. Orice critică dedusă judecății de către recurent care nu corespunde vreunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 488 nu poate fi primită spre analiză pe fondul ei. Astfel fiind, trebuie avut în vedere și că prevederile art. 488 C. proc. civ. trimit la concluzia că, pe calea recursului, nu s-ar putea face reanalizarea probelor administrate în cauză pentru a se stabili o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța de apel, în urma propriei analize, a înțeles să o rețină ca fiind corespunzătoare adevărului. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă, în cadrul căreia instanța poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs. De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel împrejurarea că reclamantul nu poate beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme s-a constatat că nu a fost dovedită, într-una din modalitățile prevăzute de lege, existența dreptului real de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul succesoral al autoarei acestuia. Nesoluționarea favorabilă a cererii de chemare în judecată nu echivalează cu o judecată inechitabilă, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, instanțele fiind obligate să soluționeze cauzele prin raportare la limitele învestirii, temeiurile de drept aplicabile și probatoriul administrat în cauză. Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în sensul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și cu expunerea completă și corectă a tuturor argumentelor de fapt și drept necesare susținerii soluției de respingere a apelului reclamantei, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-reclamant A., având în vedere dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. și soluția dispusă în cauză, aceasta va fi respinsă.