ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1220/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin Primar General și Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București la plata contravalorii prejudiciului material suferit ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa în termenul legal notificarea nr. x/14.11.2001, prejudiciu cuantificat la nivelul dobânzii legale pentru lipsa de folosință a despăgubirilor pentru perioada 14.01.2002, data la care trebuia soluționată notificarea, și 16.11.2010, data emiterii de către pârâtă a dispoziției nr. 13303, estimat provizoriu la suma de 250.000 RON, precum și la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale pentru tergiversarea soluționării notificării nr. x/14.11.2001. Prin încheierea de ședință din data de 26.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost anulată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește primul capăt al cererii, instanța reținând că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a indica modul de calcul prin care s-a determinat cuantumul daunelor materiale ca fiind suma de 250.000 RON, rămânând învestită cu capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. La termenul de judecată din data de 16.04.2019, reclamanții au depus o cerere modificatoare, prin care au completat petitul cererii de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere având ca obiect daune materiale, prin care au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii prejudiciului material constând în dobânda legală pentru lipsa de folosință a despăgubirilor pentru o perioadă de 8 ani, precum și în pierderea șansei de a obține despăgubirile la valoarea de piață a imobilului, respectiv diferența dintre valoarea de piață și valoarea plafonată conform Legii nr. 165/2013 în funcție de grilele notariale din 2013, prejudiciu cuantificat la suma de 7.000 RON. Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus prin sentința civilă nr. 1060/14.05.2019 declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, care la rândul său, și-a declinat competenta în favoarea Tribunalului București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 8254/20.11.2019, iar prin regulatorul de competentă soluționat prin sentința civilă nr. 21/05.03.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Decizia pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1287/11.09.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, ca neîntemeiată și a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Împotriva sentinței civile nr. 1287/11.09.2020 a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul de judecată din 18.03.2022, în temeiul art. 39 alin. (2) teza finală C. proc. civ., instanța de apel a luat act de transmiterea calității procesuale pasive față de numiții D., E. și F., având în vedere decesul intimatei-reclamante B. (la 11.11.2020). Totodată, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea intitulată "cerere de aderare la apel" formulată de D., E. și F.. Prin decizia nr. 575 A din 15.04.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral, invocată de intimatul pârât Municipiul București; a constatat că intimatul pârât Municipiul București este decăzut din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material; a admis apelul formulat apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1287 din 11.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral, ca fiind prescris dreptul material la acțiune; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; a fost respinsă cererea apelantului reclamant de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția extinctivă. Susține recurentul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind prescripția extinctivă și legea aplicabilă, susținând că în cauză nu se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, ci prevederile noului C. civ. deoarece data la care a cunoscut prejudiciul este data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către pârâtă și mai mult, data validării drepturilor constatate prin Dispoziția nr. 9182/16.06.2016 emisă de CNCI. Recurentul arată că termenul de prescripție curge de la data de 16.06.2016, iar notificarea a fost soluționată de PMB prin Dispoziția nr. 13304/16.11.2010, deci ulterior anului 2009 când a intrat în vigoare noul C. civ. Raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și la data cunoașterii prejudiciului, respectiv data emiterii de către CNCI a deciziei de despăgubiri prin puncte nr. 9182/16.06.2016 pentru un număr de 7.875.564 RON, legea aplicabilă cauzei este noul C. civ. din 2011, și nu prevederile Decretului nr. 167/1958. Totodată, recurentul susține că pârâta nu putea invoca în apel excepția prescripției având în vedere faptul că nu a invocat-o în termenul procedural, respectiv odată cu întâmpinarea, normele de procedură civilă aplicabile fiind cele de la data introducerii cererii de chemare în judecată. Învederează recurentul că prejudiciul a devenit cert în momentul validării Dispoziției nr. 13304/16.11.2010 emise de PMB, validare realizată de CNCI prin Dispoziția nr. 9182/16.06.2016. Prin urmare, termenul de 3 ani curge de la data de 16.06.2016, și nu de la data de 16.11.2010, deoarece CNCI putea să invalideze dispoziția PMB constatând că partea nu are drept la despăgubiri, iar în această situație, recurentul nu putea solicita daune morale pentru tergiversarea acordării unor despăgubiri la care nu era îndreptățit. În mod similar, nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât, nu poate fi aplicabil Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripție pentru a solicita daune morale începe să curgă de la data prejudiciului, nu de la data la care pârâta trebuia să-și îndeplinească obligațiile, de la data când a cunoscut aceste daune, or, în cauză, daunele nu au legătură cu o faptă instantanee, ci cu atitudinea pârâtei pe o perioadă îndelungată și cu procesele derulate între părți. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că întâmpinarea a fost înregistrată după declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, respectiv după 2 ani de la comunicarea acțiunii, fiind formulată cu depășirea termenului legal de 25 zile, astfel că și excepția prescripției este tardiv invocată. Primul termen de judecată a fost termenul la care s-a pus în discuție competența Tribunalului București și s-a dispus declinarea cauzei astfel încât, conform art. 2513 C. civ., pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca prescripția atât timp cât nu a expus-o prin întâmpinare, natura juridică a prescripției fiind cea prevăzută de noul C. civ. în vigoare, respectiv art. 2512-2513. Recurentul arată că Dispoziția nr. 9182/16.06.2016 reprezintă unicul document care consacră irevocabil dreptul acestuia la despăgubiri, cuantumul despăgubirilor și reperul în funcție de care se calculează daunele pentru lipsa de folosință, în contextul în care Decizia nr. 13304/16.11.2010 emisă de PMB are doar valoare orientativă, fiind necesar avizul de legalitate al Prefectului și validarea de CNCI-ANRP, și nu cuprinde sume bănești, motiv pentru care anterior nu avea cum să cunoască paguba. Invocând incidența prevederilor art. 2528 C. civ., recurentul pretinde că paguba a fost cunoscută abia atunci când a avut certitudinea că va primi despăgubiri și cuantumul acestora, respectiv în data de 16.06.2016, astfel că acțiunea a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani pentru răspunderea civilă delictuală.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura de filtru Prin încheierea din 22.05.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a stabilit termen în ședință publică pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva legii aplicabile prescripției extinctive (susținând că nu sunt incidente prevederile din Decretul nr. 167/1958, ci cele ale noului C. civ.), a momentului invocării de către intimatul Municipiul București, prin Primar General, a excepției prescripției, precum și din perspectiva aplicării eronate a dispozițiilor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect repararea prejudiciului moral. Astfel, recurentul a susținut că termenul de prescripție a început să curgă la data 16.06.2016 când a fost emisă Dispoziția nr. 918 de către CNCI, prin care a fost validată Dispoziția nr. 13304/16.11.2010 emisă de PMB, considerând că nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât nu poate fi aplicabil Decretul nr. 167/1958. Prezenta acțiune, astfel cum a fost modificată după rămânerea definitivă a anulării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale în valoare de 250.000 RON, are ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii prejudiciului material și moral suferit ca urmare a presupusului refuz nejustificat de a soluționa în termenul legal notificarea nr. x/14.11.2001, constând în dobânda legală pentru lipsa de folosință a despăgubirilor pentru o perioadă de 8 ani [14.01.2002 (data la care trebuia soluționată notificarea) și 16.11.2010 (data emiterii de către pârâtă a dispoziției nr. 13303)], precum și în pierderea șansei de a obține despăgubirile la valoarea de piață a imobilului, respectiv diferența dintre valoarea de piață și valoarea plafonată conform Legii nr. 165/2013 în funcție de grilele notariale din 2013, prejudiciu cuantificat la suma de 7.000 RON, precum și la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale pentru tergiversarea soluționării notificării nr. x/14.11.2001. Temeiul juridic invocat a fost reprezentat de prevederile art. 1357 și următoarele din C. civ. Înalta Curte reține că, raportat la art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei, iar în speță, fapta ilicită imputată pârâților constă în nesoluționarea notificării nr. x/14.11.2001 într-un termen rezonabil, reclamanții reproșând pârâtei întârzierea de 9 ani în soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, având în vedere că fapta ilicită constând în tergiversarea soluționării notificării nr. x/14.11.2001 se situează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (01.11.2011), instanța de apel în mod corect a reținut, raportat la art. 5 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 și la considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, că legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele, este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, și anume Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța a apreciat că, invocându-se de către reclamanți prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării timp de 9 ani, în perioada 2001-2010, prescripția a început să curgă de la momentul la care aceștia au cunoscut paguba și pe cel care a produs-o, moment care coincide cu cel al soluționării notificării prin Dispoziția nr. 13304/16.11.2010, întrucât la acel moment reclamanții cunoșteau atât entitatea învestită de lege care nu respectase termenul de soluționare a notificării, cât și prejudiciul, iar acest text legal (art. 8 din Decretul nr. 167/1958) nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii existenței pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, păgubitul să determine întinderea prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat sau data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite din tergiversarea soluționării notificării emise în baza Legii nr. 10/2001. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, această regulă specială fiind instituită, așa cum a reținut și instanța de apel, în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în opinia sa, nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție pentru a solicita daune morale începe să curgă la data prejudiciului, fiind în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data soluționării notificării prin Dispoziția nr. 13304/16.11.2010, instanța de apel apreciind judicios că, de la acel moment, partea putea sau trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că termenul de prescripție curge de la data prejudiciului, susținând că a cunoscut paguba la 16.06.2016, nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. Referitor la criticile privind soluția instanței de apel date capătului de cerere având ca obiect daunele materiale (constând în dobânda legală pentru lipsa de folosință a despăgubirilor și pierderea șansei de a obține despăgubirile la valoarea de piață a imobilului), acestea au vizat legea aplicabilă prescripției extinctive și tardivitatea depunerii întâmpinării, însă, așa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu a recursului, aceste critici au caracter pur formal și nu pot fi analizate în recurs, având în vedere că partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. Aceste critici ignoră faptul că în analiza capătului de cerere privind daunele materiale instanța de apel a reținut că partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea la momentul emiterii deciziei de compensare nr. 9182/16.06.2016, fiind aplicabile dispozițiile noului C. civ., prescripția extinctivă fiind configurată ca o instituție de drept privat, astfel că pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a fost decăzut din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, în contextul neinvocării acesteia în condiții procedurale. Astfel, cu privire la daunele materiale instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținându-se că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale afirmate de reclamanți, întrucât obligația îndeplinită de către pârât cu întârziere, aceea de a soluționa notificarea, reprezintă o obligație de a face, iar nu o obligație de a plăti o sumă de bani, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru acordarea dobânzii legale. Cum instanța de apel a soluționat acest capăt de cerere pe fond, iar nu în temeiul excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat critici concrete de nelegalitate cu privire la soluția instanței de apel în privința daunelor materiale, astfel că nu poate analiza susținerile recurentului formulate în acest sens, întrucât nu se circumscriu cazurilor de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că sunt nefondate criticile invocate de recurent cu privire la daunele morale, iar cele referitoare la daunele materiale nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de lege, dat fiind caracterul unitar al recursului, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.