ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2019

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București reprezentat de Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.016.653,68 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosință a unei suprafețe de teren de 360 mp, din str. x, aferentă perioadei 01.03.2013 - 29.02.2016.

La data de 03.06.2016 reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a învederat că, în subsidiarul capătului de cerere din acțiunea principală, solicită să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 923.400 RON, cu titlu de daune interese aferente perioadei 01.03.2013 - 29.02.2016 pentru lipsa de folosință a terenului ce a generat prezentul litigiu, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 565/21.04.2017, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis în parte, acțiunea reclamantului fiind obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 103.074,30 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 360 mp. situat în str. x, București, în perioada 01.03.2013 - 29.02.2016.

Totodată, au fost obligați, pârâții și la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert, precum și la plata către Ministerul Justiției a sumei de 3166,48 RON, taxă de timbru aferentă pretențiilor admise de la plata căreia reclamantul a fost scutit.

Prin Decizia nr. 324A/28.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile reclamantului și ale pârâților.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. la data de 21 iunie 2018, iar la data de 20 iunie 2018 pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și repartizat completului C5 la data de 26 iunie 2018.

Prin raportul întocmit la data de 17 septembrie 2018 asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) C. proc. civ., că față de dispozițiile art. 414 din același act normativ, recursurile sunt admisibile în principiu, fiind comunicat părților la data de 1 octombrie 2018 conform dovezilor de la dosar.

Niciuna din părți nu au depus la dosar punct de vedere cu privire la raport. Prin încheierea din 22 noiembrie 2018 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 31 ianuarie 2019.

Prin recursul declarat de reclamantul A. a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile au vizat următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, reclamantul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit norma de drept material reprezentată de art. 1385 din C. civ. referitor la pierderea șansei, deși a fost reținută culpa pârâtului și reaua credința a acestuia în ocuparea abuzivă a terenului prin edificarea blocului și a aleilor.

Se arată că art. 1385 alin. (4) C. civ. reglementează în mod expres cuprinsul și condițiile întinderii reparației în cazul unui delict civil, iar în doctrina juridică pierderea șansei este definită ca fiind "dispariția probabilității unui eveniment favorabil atunci când șansa părea suficient de serioasă"'.

În aceeași idee, reclamantul a arătat că cele două condiții necesare pentru existența unui prejudiciu supus reparației pentru pierderea unei șanse sunt ca șansa respectivă să fie reală și serioasă, realitatea șansei derivând din certitudinea legăturii de cauzalitate, care nu trebuie sa fie una absolută ci să aibă un grad ridicat de verosimilitate având drept criteriu de apreciere "cursul normal al lucrurilor", seriozitatea șansei existând atunci când "probabilitatea unui eveniment favorabil este semnificativă". Practic, susține reclamantul, ne aflam în față unei șanse pierdute în momentul în care dispare orice posibilitate de a se obține un avantaj.

Ori, în speță, susține reclamantul, este indubitabil că, dacă nu ar fi existat fapta ilicită a pârâților "probabilitatea unui eveniment favorabil" era și este semnificativă.

În acest sens se susține că, instanța de apel, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1385 alin. (4) C. civ., a ridicat problema probațiunii în ceea ce privește existența unor posibilități materiale pentru construirea unei simple terase din elementele de construcție cele mai ușoare - aluminiu, lemn și sticlă - pentru a o închiria și, astfel, pentru a obține un venit identic cu cel pe care însuși pârâtul îl obține din exploatarea terenurilor aflate într-o situație similară, având în vedere că sumele solicitate prin acțiune nu reprezintă decât echivalentul sumelor pe care pârâtul le obține din închirierea unor terenuri similare deținute în proprietate.

Din această perspectivă se susține că, instanța de apel a legat/condiționat "ratarea ocaziei" de considerarea sumei de 48.533,22 RON (dovedită ca fiind în proprietatea lui la momentul de referință, anul 2013) ca fiind insuficientă realizării unei simple terase din elementele de construcție cele mai ușoare(aluminiu, lemn și sticlă). De asemenea, reclamantul susține că în mod greșit instanța de apel a considerat că societatea B. S.R.L. (ce aparține fratelui ginerelui său) a cărui rulaj probat prin înscrisurile depuse era de sute de mii de euro, nu poate garanta realizarea unei investiții de câteva zeci de mii de RON, și că, tot în mod greșit instanța de apel a apreciat disponibilitatea familiei sale de a contribui la construcția acelei simple terase, această apreciere fiind făcută cu încălcarea art. 1385 C. civ.

În același sens, reclamantul a mai învederat că instanța de apel a greșit atunci când a făcut aplicarea art. 1385 C. civ. prin raportare la "certitudinea imposibilității executării unei astfel de construcții". Or, susține reclamantul, instanța de apel a dus cerința probațiunii peste limitele reglementate de art. 1385 C. civ., golind de conținut semnificația și forța juridică a cuvântului "probabilitate".

Reclamantul mai arată că în ceea ce privește probațiunea "probabilității" edificării unei construcții ușoare (din lemn, aluminiu și sticlă) a fost efectuată pe deplin, atât prin oferirea dovezilor posibilităților financiare la momentul de referință 2013, cât și prin depoziția martorului a cărei societate de construcții are și acum în portofoliu imobile ce valorează peste 3 milioane de euro.

Se mai învederează că, art. 1385 C. civ., trebuie aplicat prin raportare la situații ipotetice, iar probațiunea trebuie efectuată sub aceste auspicii.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticile de nelegalitate vizează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită atât a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ., cât și a dispozițiilor art. 3 alin. (1) teza I coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se învederează caracterul mai mult decât succint al motivării hotărârii instanței de apel cu privire la criticile formulate prin motivele de apel, critici care se întind pe 3 pagini, și vizează doar 3 fraze cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și, o singură frază cu privire la criticile ce vizau nedovedirea caracterului cert al prejudiciului suferit de către reclamant.

În aceeași idee, se susține că motivarea hotărârii este aproape inexistentă pe critica privind caracterul incert al prejudiciului, motivare a cărei esență constă într-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ., cât și a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 alin. (1) din același act normativ.

Astfel, în ceea ce privește critica formulată prin motivele de apel, privind prescripția dreptului material la acțiune, se arată că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii aspectul că "fapta prejudiciabilă, afirmată de reclamant - lipsirea de folosința imobilului proprietatea sa - este una continuă începând cu anul 1997, că, deși a fost emisă Dispoziția de restituire în natură a suprafeței de teren de 360 mp. din str. x, către autorii reclamantului, pârâții au împiedicat exercitarea de către proprietari a două dintre atributele dreptului de proprietate, posesia și folosința", iar "despăgubirile solicitate de reclamant reprezintă contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeași faptă licită, creanță în reparație; că dreptul la acțiune se naște odată cu producerea fiecărui prejudiciu în parte, fiind vorba despre un drept la acțiune de sine stătător și care formează obiectul unei prescripții proprii, ce începe să curgă de la data la care, cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască această pagubă".

În același sens, pârâtul arată că instanța de apel statuează că "în speță reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pe o perioadă de 3 ani anterioară sesizării instanței de judecată, cu respectarea prevederilor art. 2523 și art. 2528 C. civ., sub imperiul căruia s-a produs paguba " motivare cu care nu este de acord, întrucât soluția pronunțată pe această critică (a prescripției dreptului material la acțiune) a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 în condițiile în care, se recunoaște chiar prin motivare, faptul că dreptul la acțiune "începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască această pagubă".

Or, susține pârâtul, atâta timp cât reclamantul A. cunoștea eventuala pagubă, precum și pe cel vinovat de producerea acesteia încă de la data pronunțării Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/04.11.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I civilă, dreptul material la acțiune al reclamantului a început să curgă de la 06.01.2010 (sau cel mai târziu de la 04.11.2010) iar prezentei pricini fiindu-i aplicabil textul de lege privind dreptul la acțiune, prescriptibil în termenul de 3 ani, termen reglementat de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 8 alin. (1) din același act normativ.

În aceeași idee, se mai arată că, în considerentele hotărârii s-a reținut o faptă prejudiciabilă, afirmată de reclamant ca fiind "una continuă, începând cu anul 1997", că despăgubirile solicitate de către reclamant, ar reprezenta "contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeași faptă ilicită, că dreptul la acțiunea în despăgubiri se naște odată cu producerea fiecărui prejudiciu în parte", situație în care în speță operează termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, susținându-se că dreptul material la acțiune s-a născut la 06.01.2010 (sau cel mai târziu la 04.11.2010), însă reclamantul a formulat acțiunea în despăgubiri, după împlinirea termenului de prescripție, respectiv la 12.02.2016, motiv pentru care se învederează greșita aplicare a Decretului nr. 167/1958, precum și a prevederilor art. 2523 și art. 2528 C. civ.

În ceea ce privește cealaltă critică din motivele de apel, a neîndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale în speță, raportat la aspectul nedovedirii caracterului cert al prejudiciului, pârâtul arată că motivarea instanței de apel este sintetizată într-o singură frază sumară și neconvingătoare, dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care instanța de apel reține că fapta prejudiciabilă afirmată de reclamant datează cu începere din anul 1997.

Mai mult decât atât, susține pârâtul, dacă ne raportăm la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, efectiv paguba suferită, acest moment îl reprezintă pronunțarea Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/04.11.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a I civilă, ambele hotărâri fiind pronunțate sub imperiul vechiul C. civ. Prin urmare, presupusa faptă ilicită a Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București, precum și caracterul cert al prejudiciului provocat prin această faptă ilicită, trebuiau să fie analizate prin prisma dispozițiilor vechiul C. civ., art. 998 - 999, și, nu ale noului C. civ. (art. 1349 și art. 1357).

În aceeași idee, se susține că în cauză nu a fost dovedit caracterul cert al prejudiciului suferit de către reclamant, jurisprudența în această materie a răspunderii civile delictuale, fiind unanimă, în sensul că prejudicial trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Or, instanța de apel tranșează această chestiune esențială într-o singură frază, care practic nu reprezintă o motivare propriu-zisă a soluției dată în apel cu privire la această critică de netemeinicie.

Din perspectiva celor expuse, se învederează că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind invocate dispozițiile art. 488 pct. 6 C. civ.

Pârâtul mai învederează că atâta timp cât izvorul angajării răspunderii civile delictuale a Municipiului București și a CGMB îl reprezintă Decizia civilă nr. 1A/Q6.01.2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, hotărâre care constată că "pârâtele sunt constructori de rea-credință a imobilului bloc 79 bis, București, str. x,sector 2, fără ca această hotărâre să menționeze vreo suprafață concretă, instanța de apel era obligată să tranșeze fără echivoc, întinderea prejudiciului suferit de reclamant, respectiv caracterul cert al acestui prejudiciu printr-o raportare neechivocă, fundamentată pe probe administrate temeinic, inclusiv o expertiză tehnică judiciară, ce a fost refuzată de instanța de apel, cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamant, respectiv caracterul cert al prejudiciului cu luarea în considerare a suprafeței de teren ocupată de blocul 79 bis, construit pe o parte din terenul în litigiu, singura motivare fiind aceea că " în discuție nu este numai suprafața de teren de sub bloc, ci întreaga suprafață de 360 mp, cu privire la care s-a dispus restituirea în natură și care a făcut obiectul unei exproprieri în fapt".

Practic, susține pârâtul, dacă instanța de fond a reținut, sub aspectul vinovăției că "urmează a reține cu putere de lucru judecat, considerentele Deciziei civile nr. 1A/06.01.2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2009, atunci instanța de apel trebuia să analizeze motivele de apel vizând nedovedirea caracterului cert al prejudiciului, pornind tot de la această hotărâre judecătorească, hotărâre ce nu menționează nici în considerente și nici în dispozitiv faptul că întreaga suprafață de 360 mp ar fi afectată de blocul 79 bis, și nici că acest teren ar fi făcut obiectul unei exproprieri în fapt.

Prin urmare, susține pârâtul, hotărârea instanței de apel, cu privire la caracterul cert al prejudiciului și al unei legături de cauzalitate între presupusa faptă ilicită și prejudiciul eventual, nu numai că este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material art. 998-999 din vechiul C. civ. și art. 1349 și art. 1357 noul C. civ., dar nici măcar "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază" modul de soluționare a criticilor fiind inacceptabil raportat la gravitatea și complexitatea problemei de drept dedusă judecății.

Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că, hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ce privește instituția răspunderii civile delictuale și, nici nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sub aspectul stabilirii caracterului cert al prejudiciului, pârâtul solicită admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 324/28.03.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, cu consecința admiterii apelului Municipiului București și a CGMB în sensul schimbării Sentinței civile nr. 565/21.04.2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, precum și a încheierii de ședință din 09.06.2016, și respingerii în principal a acțiunii reclamantului A. ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind neîntemeiată, fie casarea deciziei cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată, în apel, urmând a se administra probatorii noi pe aspectul caracterului cert al prejudiciului, inclusiv o expertiză tehnică judiciară.

Examinând recursurile declarate în cauză din perspectiva motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținerilor pârâtului, ce vizează nemotivarea/motivarea sumară a hotărârii recurate, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile pârâtului legate de nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată, în raport de obiectul dedus judecății ce vizează o acțiune în răspundere civilă delictuală, despăgubirile solicitate de reclamant reprezentând contravaloarea prejudiciilor generate succesiv de aceeași faptă ilicită.

În argumentarea soluției adoptate instanța de apel a reținut că în speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.016.653,68 RON, cu titlu de daune interese pentru lipsa de folosință a unei suprafețe de teren de 360 mp, din București, str. x, respectiv acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pe o perioadă de 3 ani anterioară datei sesizării instanței de judecată.

De asemenea, în fundamentarea/motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile pârâților în ceea ce privește întinderea prejudiciului prin raportare la considerentele Sentinței civile nr. 5591/09.07.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosar nr. x/2010, deoarece în discuție nu este numai suprafața de teren de sub bloc, ci întreaga suprafață de 360 mp cu privire la care s-a dispus restituirea în natură și care a făcut obiectul unei exproprieri de fapt.

În aceeași argumentare în fapt și în drept în ceea ce privește soluția pronunțată, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat și motivele pentru care nu au fost primite criticile reclamantului legate de existența și certitudinea prejudiciului în ceea ce privește pretenția legată de pierderea șansei.

Or, în condițiile în care instanța de apel a arătat argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce se raportează atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârât, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat.

Cum obiectul dedus judecății vizează o acțiune în răspundere civilă delictuală, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., din perspectiva existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat și, respectiv vinovăția persoanei chemate să răspundă, condiții cumulativ întrunite în cauză raportat la faptul că, deși

Dispoziția de restituire în natură a suprafeței de teren de 360 mp din str. x, sector 2 București către antecesorii reclamantului a fost emisă în anul 1997, totuși prerogativele dreptului de proprietate și anume posesia și folosința nu au putut fi exercitate din cauza pârâților, aspect ce rezultă din Decizia civilă nr. 1A/6.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, Dosar nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5836/4.11.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat că Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București sunt constructori de rea-credință în ce privește edificarea blocului nr. 76 bis și a aleilor pe terenul reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte reține că în condițiile în care prin acțiunea înregistrată în anul 2016, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei sesizării instanței de judecată este nefondată și susținerea pârâtului legată de excepția prescripției dreptului material la acțiune, aspect de altfel argumentat atât în fapt cât și în drept de instanța de apel cu referire la dispozițiile legale incidente în cauză.

În ceea ce privește susținerile reclamantului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1385 C. civ. ce reglementează acordarea despăgubirilor pentru pierderea șansei, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit norma de drept material reprezentată de art. 1385 din C. civ. referitor la pierderea șansei, deși a fost reținută culpa pârâtului și reaua-credință a acestuia în ocuparea abuzivă a terenului prin edificarea blocului și a aleilor.

În același sens s-a mai arătat că art. 1385 alin. (4) C. civ. reglementează în mod expres cuprinsul și condițiile întinderii reparației în cazul unui delict civil, că în doctrina juridică pierderea șansei este definită ca fiind "dispariția probabilității unui eveniment favorabil atunci când șansa părea suficient de serioasă".

De asemenea, reclamantul a mai învederat că în ceea ce privește probațiunea "probabilității" edificării unei construcții ușoare (din lemn, aluminiu și sticlă) a fost efectuată pe deplin, atât prin oferirea dovezilor posibilităților financiare la momentul de referință 2013, cât și prin depoziția martorului a cărei societate de construcții are și acum în portofoliu imobile ce valorează peste 3 milioane de euro.

Din perspectiva despăgubirilor solicitate de reclamant, Înalta Curte reține că actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii și pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică", despăgubirea pentru prejudiciu cuprinzând "pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite l-ar fi putut realiza și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului" (alin. (2) și (3) ale art. 1385).

Potrivit art. 1385 alin. (final C. civ., pierderea șansei a devenit un prejudiciu reparabil, textul prevăzând expres că "Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei".

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" (alin. (1) și că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului (alin. (2)".

Cum art. 1532 alin. (2) C. civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, rezultă că un asemenea prejudiciu poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, stabilirea despăgubirilor pornind de la calculul probabilităților și de la procentul în care șansa se putea realiza.

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și cu privire la posibilitățile de evaluare, (inclusiv în situația în care se invocă un prejudiciu viitor), dacă există siguranța producerii lui și dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește pierderea posibilității unei persoane de a realiza un câștig patrimonial sau de a evita o pagubă, trebuie demonstrat că prejudiciul nu este ipotetic, precum și valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii șansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptățită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei șanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporțional cu probabilitatea realizării șansei respective.

Ca atare, pentru a putea obține compensarea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze faptul că a fost ratată o șansă reală și serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea șansei și, că la momentul săvârșirii faptei ilicite, a început să-și fructifice șansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării ei, șansa nefiind, în concepția legiuitorului, doar o simplă dorință a victimei. Caracterul serios al șansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obținerii avantajului, cum expres prevăd dispozițiile art. 1532 alin. (2) C. civ.

Din perspectiva celor expuse precum și a caracterelor juridice ale prejudiciului pentru pierderea șansei rezultate din dispozițiile art. 1532 C. civ., în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, Înalta Curte reține că o șansă este reală atunci când la momentul intervenției faptei ilicite, victima prejudiciului a fost în cursul exercitării sau realizării șansei sale, ori în măsură să profite de acea șansă, respectiv pe punctul de a profita de acea șansă. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la faptul că, așa cum s-a arătat deja, în concepția legiuitorului, șansa nu poate consta în simpla dorință a victimei, Înalta Curte reține că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 1385 și 1532 C. civ. în condițiile în care lucrările de construire/amenajarea a unei terase tip cafenea-bistro, în sensul dorit de reclamant, nu au fost începute.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile invocate de recurenți nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 324 A din data de 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC -NN