ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Primăria Municipiului București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului București, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați pârâții la declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și să emită decizia de expropriere și hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, București, să se constate că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafață de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere și fără o justă și prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 vechiul C. civ., art. 863 lit. b) din Noul C. civ.

La termenul din 11 aprilie 2014, reclamantul a precizat că solicită și obligarea pârâtelor la repararea pagubei suferite ca urmare a faptei pretins ilicite a acestora.

După un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 553/19 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București și Primăria Municipiului București, prin primarul general, a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general la plata către reclamant a sumei de 384.550 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în suprafață de 6075 mp, situat în București, str. x - 61, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014, până în anul 2016, precum și la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, respectiv 5479 euro/lună, cu începere de la data pronunțării hotărârii, pe toată durata menținerii regimului juridic actual al imobilului; a admis cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C., la suma de 2792,50 RON, a obligat reclamanții la plata sumei în cuantum de 1792,50 RON, reprezentând diferența de onorariu de expert, l-a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 2792,50 RON, reprezentând onorariul de expert și a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată în data de 22 ianuarie 2018, reclamantul B. a solicitat completarea sentinței civile nr. 553/19 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul obligării pârâților la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului și pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 19 martie 2017.

Prin sentința civilă nr. 374/23 februarie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul B., a dispus completarea sentinței civile nr. 553/19 aprilie 2017, l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6075 mp, situat în București, str. x -61, de 5479 euro/lună, în intervalul 01 ianuarie 2017-19 aprilie 2017 și a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentințelor civile nr. 553/2017 și nr. 374/2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, iar împotriva sentinței civile nr. 374/2018 a declarat apel și reclamantul B..

Prin decizia civilă nr. 256 din 20 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 374/23 februarie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 553/19 aprilie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentințele nr. 533/19 aprilie 2017 și nr. 374/23 februarie .2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a luat act de renunțarea apelantului-reclamant B. la cererea de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 533/19 aprilie 2017.

Împotriva deciziei civile nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă a declarat recurs reclamantul B..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 26 septembrie 2019 și repartizat aleatoriu spre competentă soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În dezvoltarea motivului de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că hotărârea recurată nu este motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În argumentarea incidenței acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a analizat parțial temeiul de drept al acțiunii, exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 din C. civ. și nu a ținut cont de faptul că hotărârea tribunalului, în rejudecare, nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale care decurg din prevederile legale menționate, ci pe cele care rezultă din aplicarea dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Pe de altă parte, a arătat că instanța de apel nu a verificat îndeplinirea condiției privind existența unei fapte ilicite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, prejudiciul reclamat fiind datorat atitudinii pasive a autorității locale.

În susținerea motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii primei instanțe, rămase definitive, prin neapelare. Astfel, deși prin motivele de apel pârâtul nu a criticat aplicarea de către prima instanță, a prevederilor din cuprinsul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, curtea de apel a analizat pricina strict din perspectiva îndeplinirii condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, fără a antama raționamentul juridic propus de tribunal. În argumentarea incidenței aceluiași motiv de casare, a mai arătat că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 39 A/2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă din perspectiva în care nu a respectat limitele stabilite pentru rejudecare și nici dezlegarea dată de instanța de apel, în primul ciclu procesual.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia curții de apel din perspectiva aplicării și interpretări greșite a normelor de drept material care reglementează materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 480, art. 998-999 din C. civ. și a art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, susținând că, în opinia sa, în mod nelegal s-a reținut că acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului de proprietate nu se poate realiza decât în temeiul art. 480 din C. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a deciziei Curții Constituționale nr. 1416/2008, conform căreia persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege poate solicita autorităților administrației publice locale repararea pagubei, în condițiile dreptului comun, reținându-se că prin simplul fapt că instanța de contencios constituțional s-a referit la autoritățile administrației publice locale, nu înseamnă că, indiferent care este situația de fapt, acestea sunt cele responsabile pentru pagubele rezultate din aplicarea dispoziției legale invocate.

În argumentarea aceluiași motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 480 din C. civ. a generat o nesocotire a garanțiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din perspectiva în care instanța, conform indicațiilor din decizia de trimitere, trebuia să stabilească modalitatea în care dreptul de proprietate al reclamantului este protejat și dacă restrângerile contravin dreptului convențional european.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți la data de 14 octombrie 2019 (conform dovezilor de înmânare de la filele x) din dosarul de recurs, iar la data de 05 noiembrie 2019, intimatul-pârât Muncipiul București, prin primarul general, a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, pentru imposibilitatea încadrării, în motivele de casare, a aspectelor redate prin memoriul de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei atacate.

La data de 29 octombrie 2019, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuție intervenirea exproprierii de fapt.

Totodată, s-a reținut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- reclamant în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru nr. 10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 13 martie 2020 (conform dovezilor aflate la filele x), iar, la data de 23 martie 2020, recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport prin care a susținut că, în mod greșit, s-a reținut că obiectul pricinii vizează o expropriere pentru cauză de utilitate publică, și, pe cale de consecință, decizia curții de apel nu este susceptibilă de recurs.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția inadmisibilității recursului reținută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel in cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

În conformitate cu dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 ianuarie 2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați pârâții la declanșarea procedurilor privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv la emiterea deciziei de expropriere și a hotărârii de acordare a despăgubirilor cu privire la terenul situat în str. x, București, să se constate că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafață de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere și fără o justă și prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 din vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) Noul C. civ.).

Prin decizia civilă nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că cererea dedusă judecății are ca fundament juridic o expropriere de fapt, arătându-se că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Burghelea contra României își găsesc aplicabilitatea în speța de față, întrucât este vorba despre o deposedare a reclamantului de terenul proprietatea sa, fără emiterea de către autoritatea publică a unui act de expropriere.

Astfel, instanța de apel a reținut că în temeiul art. 44 alin. (3) din Constituția României, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în considerarea art. 20 din Constituția României și art. 4 C. civ., persoana privată de proprietatea sa prin actele sau măsurile unei autorități are dreptul la despăgubire, indiferent dacă este vorba de o expropriere dispusă și realizată în temeiul legii sau de o expropriere de facto, efectuată în afara cadrului legal sau fără parcurgerea de către expropriator a procedurii reglementate de legea specială.

Din perspectiva celor ce preced, față de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reține că pretenția dedusă judecății se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunțate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincție între exproprierile în fapt (cum este cea în speță), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17.01.2014.

Astfel, coroborând dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere, rezultă că decizia nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Cu referire la susținerile recurentului-reclamant din cuprinsul punctului de vedere la raport (fila x), prin care s-a arătat, în esență, că în mod greșit s-a reținut prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o cerere de expropriere, întrucât contravaloarea lipsei de folosință a terenului care face obiectul celui de-al treilea capăt de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 998-999 din C. civ., Înalta Curte reține că așa cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, aflată la dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, volumul I, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților la declanșarea procedurilor pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică și obligarea acestora la emiterea deciziei de expropriere și a hotărârii de acordare de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, București, respectiv constatarea că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafață de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere și fără o justă și prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) Noul C. civ..).

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că în susținerea tezei potrivit căreia decizia curții de apel ar fi susceptibilă de recurs, recurentul-reclamant se prevalează de dispoziții legale a căror incidență este contestată prin chiar motivele de recurs. Astfel, pe de o parte, prin memoriul de recurs, acesta critică soluția din apel din perspectiva raportării la prevederile legale care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, art. 998-999 din C. civ., fără a fi analizată cauza și din perspectiva dispozițiilor art. 480 din același act normativ, iar, pe de altă parte, prin punctul de vedere la raport, invocă faptul că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel cum susține că a precizat la termenul din 11 aprilie 2014, în fața Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că în fața Tribunalului București, la termenul din 11 aprilie 2014, recurentul-reclamant a precizat că solicită și acordarea de despăgubiri pentru faptele pretins ilicite ale pârâților, iar la termenul din 31 mai 2016, a renunțat la capătul de cerere privind demararea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, și a menținut solicitarea de constatare a intervenirii unei exproprieri de fapt.

Or, renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind demararea de către pârâți a procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică cu privire la imobilul în litigiu, nu este suficientă pentru a putea fi reținută o modificare a obiectului cauzei deduse judecății de vreme ce reclamantul și-a menținut, așa cum chiar acesta declară, prin punctul de vedere la raport, capătul de cerere privind constatarea intervenirii unei expropieri de fapt, ceea ce atrage incidența prevederilor legale evocate; pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată este subsumată sub aspectul obiectului unei cereri în materie de expropriere.

Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menționat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

"Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție reținând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 256 A din data de 20 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 256 A din data de 20 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.