ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1805/2018

Prin acțiunea înregistrată la data de 08.11.2010, sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe, prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 221,35 mp, situat în București, Bd. x, sector 1 și obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la întocmirea documentației pentru expropriere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că prin sentința civilă nr. 3338/1999 și sentința civilă nr. 5857/1999, ambele pronunțate de Judecătoria sectorului 1, i s-a restituit în natură terenul în suprafață de 956 mp situat în București, Bd. x, sector 1, devenit nr. x după efectuarea documentației cadastrale. De la intrarea în posesie și până în prezent, reclamanta nu a putut, însă, să exercite în niciun fel atributele dreptului de proprietate, deoarece terenul este afectat de diferite utilități de interes public.

De aceea a realizat o dezmembrare a terenului în patru loturi, numerele 3 și 4, după care lotul nr. 3 a fost înstrăinat, iar lotul nr. 4 a rămas în continuare impropriu de a fi folosit, deoarece pe teren se află o clădire în care este amplasat un punct termic aparținând B. și o stație de transformare C., terenul fiind străbătut de conducte și cabluri electrice ce deservesc blocurile din jur.

Reclamanta a pretins că aceasta reprezintă o expropriere în fapt a lotului nr. 4, incompatibilă cu prevederile constituționale, neînsoțită de acordarea unei despăgubiri juste, de natură să reflecte valoarea reală de circulație a terenului preluat abuziv.

În drept, reclamanta a invocat dispoz. art. 1 și art. 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 518 din 28.03.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu de instanță, și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reținându-se că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/1994, calitate de expropriator pot avea doar persoanele juridice menționate în art. 7 alin. (1) și art. 8 din lege, nu și persoanele fizice, iar, pe de altă parte, reclamanta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 24 alin. (3) din lege, care permit proprietarului terenului expropriat în parte să ceară instanței exproprierea totală a acestuia.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 700/A din 9.09.2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauză nu erau incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, reținute de prima instanță, deoarece din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată de probele administrate în cauză, reiese că în speță nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de această lege și chiar prin acțiune reclamanta a arătat expres că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În consecință, constatând că hotărârea apelată este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii de drept substanțial incidentă în cauză și că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătorești prin care s-a restituit acesteia, în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafață totală de 956 mp, din care terenul în litigiu reprezintă lotul nr. 4, instanța de control judiciar a apreciat că se impune admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării.

În considerentele deciziei de desființare s-a reținut expres că în rejudecare, urmează ca tribunalul să analizeze existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice specialitatea topografie, prin care să se identifice terenul în litigiu, conform dispozitivului sentinței civile nr. 3338 din 1.03.1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, certificatului de adresă poștală și contractului de dezmembrare, să se stabilească dacă terenul este afectat de utilitățile publice arătate de reclamantă în motivele acțiunii, iar după ce se stabilește existența unei ingerințe, să se analizeze în ce măsură aceasta respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, respectiv: dacă este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele de interes general.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general, iar prin Decizia civilă nr. 5319 din 14.09.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, ca fiind nefondat.

În fond, după desființare, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2012, iar prin sentința civilă nr. 1240 din 13.06.2013, s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, deoarece s-a observat - din expertiza întocmită la momentul la care instanțele de judecată au decis că se impune restituirea către reclamantă a terenului din care face parte și terenul indicat în acțiune că, încă de la momentul restituirii către reclamantă a terenului în suprafață de 956 mp acesta se compunea din 333 mp curte aflată în deținerea reclamantei, din care 126 mp construiți, din suprafața de 253 mp ocupată de B. și D., din suprafața de 332 mp ocupată de S.C. E. S.A și din suprafața de 38 mp ocupată ilegal de o societate particulară.

Tribunalul a apreciat că reclamanta, acceptând această situație și însușindu-și măsura reparatorie de retrocedare în natură, în condițiile în care, mare parte din teren nu era liberă, nu mai poate invoca în prezent vreo expropriere, nici în fapt și nici în drept, care să fi intervenit ulterior punerii sale în posesie, reținându-se că aceasta are la îndemână alte posibilități legale de a-și lămuri și rezolva raporturile litigioase cu terții deținători ai obiectivelor și construcțiilor ce se regăseau edificate pe terenul său, încă de la nivelul anului 1999.

Și împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel, reclamanta a reafirmat că a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conținute în art. 44 din Constituția României, precum și cu dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului.

A făcut trimitere la jurisprudența instanței europene potrivit căreia o privare de bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate decât dacă măsura este prevăzută de lege, este justificată de o cauză de utilitate publică și, dublată de o indemnizație corespunzătoare acordată titularului dreptului, este proporțională cu scopul urmărit.

Reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă pe aceea de proprietar al terenului în suprafață de 221,35 mp, în temeiul sentinței civile nr. 3338 din 1.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, iar prin hotărârea nr. 186 din 8.08.2008 a Municipiului București, punctul termic ce se afla situat pe terenul proprietatea sa a fost trecut în domeniul public al Municipiului București, fără nici o înștiințare, fiind practic naționalizat fără o justă și prealabilă despăgubire.

A invocat Decizia civilă nr. 700 din 9.09.2011 a Curții de Apel București - care a constatat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor cu caracter general cuprinse în art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 din vechiul C. civ. și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - și a criticat nesocotirea dezlegărilor sale obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de rejudecare nu a respectat niciuna din îndrumările primite, ci a rejudecat cauza la primul termen, după respingerea tuturor probelor solicitate de apelanta reclamantă și reținute în decizie.

Acest mod de soluționare a acțiunii reprezintă o încălcare a dispoz. art. 129 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, precizându-se că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 din vechiul C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu pe dispozițiile legale reținute de prima instanță în rejudecare.

Apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii urmând să se dispună, în principal, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului proprietatea sa în suprafață de 221,35 mp, situat în București, Bd. x, sector 1 și obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la întocmirea documentației pentru expropriere.

Prin Decizia civilă nr. 55/A din 09.02.2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1240 din 13.06.2013, pe care a schimbat-o în parte, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafață de 221 mp, astfel cum a fost identificat de expert ing. F. și evaluat de comisia de experți formată din G., H. și I. A obligat pârâtul Municipiul București la 8.900 RON cheltuieli de judecată și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În soluționarea litigiului, instanța de apel a pornit de la dezlegările regăsite în Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 pronunțată anterior în cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă (rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5319 din 14.09.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă), respectiv: în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci doar dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 1 și 4 din această lege, dispozițiile art. 480 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data înregistrării acțiunii) și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată; reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, ce se justifică prin faptul că are un bun, în accepțiunea textului convențional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19.04.1999; obligația tribunalului de a analiza, în rejudecare, existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei (prin administrarea, inclusiv a unei expertize de specialitate care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este afectat de utilități publice), iar dacă există o astfel de ingerință, în ce măsură respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele generale).

Atât dezlegarea dată de instanța de trimitere problemelor de drept privind temeiul juridic al acțiunii și calitatea procesuală activă a reclamantei, cât și indicațiile acesteia, inclusiv cea privind administrarea unei expertize, erau obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile în care prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general a fost respins ca nefondat.

Statuările anterior menționate se bucurau de putere de lucru judecat, ce se impunea a fi respectată, atât de instanță, cât și de părți.

În consecință, în rejudecare, reclamanta, chiar și prin apărător ales, nu mai putea preciza temeiul juridic al cererii, prin indicarea Legii nr. 33/1994, a cărei inaplicabilitate în cauză fusese reținută de instanța de trimitere (excepție făcând doar art. 1 și 4 din această lege), iar în ipoteza în care părțile nu solicitau suplimentarea probelor din dosar, instanța de rejudecare era obligată, în baza art. 129 C. proc. civ., să pună în discuția acestora, necesitatea administrării expertizei reținută în considerentele deciziei de trimitere. În nici un caz nu putea respinge acțiunea reclamantei, în baza unui temei juridic ce fusese exclus de instanța de trimitere și fără administrarea probei indicată ca fiind necesară.

În această situație, și față de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a încuviințat, la cererea apelantei reclamante, efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topografie, care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este sau nu afectat de utilități publice.

Deoarece această expertiză a concluzionat în sensul că o suprafață de 221 mp (identificată de expert) din terenul în suprafață totală de 956 mp, restituit apelantei reclamante prin sentința civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, este afectată de utilități publice, respectiv de Punctul Termic 2 J., aflat la poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul București, instanța de apel a administrat, tot la cererea reclamantei, o altă expertiză având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului ocupat.

Din considerentele deciziei de trimitere instanța de apel a reținut că reclamanta are un bun, în sensul Convenției Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 956 mp, situat în B-dul x, sector 1, București (din care face parte și terenul în litigiu, în suprafață de 221 mp, identificat de expertul tehnic judiciar F.) a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19.04.1999.

Din concluziile expertizei topografice rezultă că din cei 956 mp de teren, o suprafață de 221 mp este afectată de utilități publice, respectiv de Punctul Termic 2 J., aflat la poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul București, ceea ce demonstrează, fără putință de tăgadă, că există o ingerință în dreptul de proprietate al apelantei reclamante, sancționată atât de dispozițiile legale interne (art. 480 C. civ.), cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la conținutul art. 480 C. civ. și al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în condițiile în care s-a reținut că reclamanta este lipsită de proprietatea asupra bunului său, fără o justă și prealabilă despăgubire, s-a arătat că este evident că ingerința asupra dreptului său, deși justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece nu există un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele generale.

Prin acțiune, apelanta reclamantă a optat pentru repararea prejudiciului creat de ingerință, fie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 221 mp, fie prin obligarea pârâtului la plata prețului de piață al terenului.

Cererea privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu nu poate fi primită de instanță, cât timp o astfel de cerere se soluționează conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, ce nu poate fi aplicată în cauză, potrivit deciziei de trimitere.

Prin decizia de trimitere s-a reținut, însă, că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 reglementează o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată.

Prin acțiune, reclamanta a optat și pentru renunțarea la dreptul său de proprietate asupra terenului afectat de utilități publice, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de experți G., H. și I. rezultă că această valoare este, pe baza metodei comparației de piață, de 876.325 RON, situație față de care instanța de apel apreciază că apelanta reclamantă este îndreptățită, conform art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, să primească de la pârât această sumă.

Pentru aceste considerente și în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte a sentinței apelate, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON, cu titlu de despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafață de 221 mp, astfel cum a fost identificat de expert ing. F. și evaluat de comisia de experți formată din G., H. și I.

Prin Decizia civilă nr. 1368 din 22.05.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins excepția tardivității recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a admis recursurile declarate de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București prin primar general împotriva Deciziei nr. 55/A din 09 februarie 2015, a casat decizia și a trimis cauze spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că potrivit dezlegărilor obligatorii date în cauză prin Decizia nr. 700 din 09.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul și natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul și natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din acest act normativ.

Din cap. IV al Legii nr. 33/1994 fac parte și dispozițiile art. 26 care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor (în funcție de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză), normă legală ce a fost nesocotită cu ocazia soluționării cauzei deoarece instanța de apel și-a însușit opinia experților G., H. și I., care au determinat valoarea de circulație a terenului ca fiind de 876.325 RON, în raport de metodologia aprobată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 211 din 30.08.2006, privind documentația cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare a terenurilor aparținând domeniului public și privat al Municipiului București, metodologie care nu se circumscrie exigențelor impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Metoda comparației de piață presupune utilizarea, ca elemente de comparație, a unor contracte de vânzare-cumpărare care privesc imobile de același fel cu cel expropriat și care sunt situate în aceeași unitate administrativ teritorială.

Aceiași experți au determinat și o valoare de circulație a terenului pe baza ofertelor de vânzare, extrase de pe un site de specialitate, reținând că niciunul din cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi utilizate întrucât prin acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile care nu sunt similare, respectiv privesc apartamente, nu terenuri.

Nici această valoare (882.971 RON) nu ar fi putut fi reținută ca fiind prețul cu care se vând în mod obișnuit terenuri de același fel, având în vedere că dispozițiile legale evocate instituie în sarcina instanțelor obligația de a se raporta la valoarea reală de tranzacționare a unor imobile de același fel, care se află în aceeași circumscripție administrativ-teritorială, rezultată din contracte de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că nu au putut fi utilizate, spre comparare, contractele de vânzare aflate la dosar care vizau apartamente, iar nu terenuri, nu este de natură să conducă la concluzia că nu există comparabile, întrucât noțiunea de unitate administrativ-teritorială, utilizată de art. 26 din Legea nr. 33/1994 este definită în art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001, republicată și modificată, a administrației publice locale, ca fiind comunele, orașele și județele, municipiul București având ca subdiviziuni administrativ-teritoriale, sectoarele (conform art. 1 lit. h) din același act normativ); or, din înscrisurile de la dosar rezultă că sfera contractelor de vânzare - cumpărare a fost în mod nejustificat restrânsă la bulevardul x sector. 1, București.

Deși aceste aspecte au fost învederate Curții de Apel București de către reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 26 ianuarie 2015, aceasta a respins, în mod nelegal cererea de refacere a raportului de expertiză cu motivarea că în cauză, conform dezlegărilor date în primul ciclu procesual, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Astfel fiind, Înalta Curte a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor legale de determinare a despăgubirilor.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, care reprezintă temeiul de drept al cererii de obligare la despăgubiri, se impunea a se constata în mod expres că în cauză a operat o expropriere de fapt, pentru a se elimina orice ambiguități cu privire la titularul dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că instanța de judecată trebuie să se pronunțe în mod expres asupra cererilor principale, incidentale sau accesorii cu care a fost în mod procedural investită.

Hotărârea de acordare de despăgubiri intimatei-reclamante trebuie să cuprindă și izvorul obligației de plată, care în speță este reprezentat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Însă, din perspectiva principiului disponibilității și a dezlegărilor irevocabile date în cauză de instanțele de control judiciar, instanța de apel nu avea a se pronunța distinct în dispozitiv cu referire la constatarea exproprierii de fapt.

Cu referire la recursul exercitat de Municipiul București, prin primarul general, Înalta Curte a apreciat că este fondat sub aspectul criticilor prin care a susținut că valoarea reținută de instanța de apel nu este cea de piață a terenului în litigiu.

Înalta Curte nu și-a însușit criticile prin care acest recurent a susținut că valoarea despăgubirilor poate fi determinată în condițiile Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 211/2005, având în vedere considerentele anterioare, referitoare la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Deși în motivele de recurs, recurentul Municipiul București se referă la o altă hotărâre decât cea utilizată de experți (care au avut în vedere Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 211/2006), trimiterile succesive la valoarea de 876.325 RON, conduc la concluzia că partea s-a referit în realitate la actul normativ în temeiul căruia experții au determinat această valoare.

În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a III-a a Curții de Apel București sub nr. x/3/2012*.

În această etapă a fost încuviințată proba cu expertiză ce a avut drept obiectiv stabilirea valorii de circulație pentru suprafața de 221 mp teren, prin raportare la data trecerii imobilului în proprietatea statului (respectiv data emiterii Hotărârii Consiliului General al Municipiului București, cum a susținut reclamanta) și la data efectuării expertizei, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind emise adrese către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 și Administrația Financiară sector 1 pentru a se comunica acte de vânzare - cumpărare ce au ca obiect imobile de aceeași natură și situate în aceeași unitate administrativ teritorială cu imobilul în cauză.

Prin Decizia nr. 765/A din 2 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1240 din 13.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 346.838 RON reprezentând despăgubiri pentru terenul în suprafață de 221 mp, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei, instanța de apel a arătat că s-a stabilit, prin deciziile de casare anterioare, că reclamanta are un bun în sensul Convenției asupra terenului în suprafață de 956 mp situat în B-dul x, sector 1 București, drept ce i-a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01.03.1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, definitivă și irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19.04.1999. Din acest teren o suprafață de 221 mp este afectată de utilități publice, respectiv Punctul Termic 2 J., aflat în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, astfel că reclamanta este lipsită de proprietatea sa, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Cum, potrivit acelorași dezlegări obligatorii date în cauză, situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că cererea reclamantei, de a opta pentru renunțarea la dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 221 mp afectat de utilități, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a acestuia este întemeiată, urmând a fi admisă.

Ipoteza speței este aceea în care preluarea de către pârâtă a terenului în litigiu s-a realizat numai în fapt, fără a se fi îndeplinit vreo formalitate care să afecteze dreptul de proprietate pe care reclamanta îl deține în patrimoniul său, terenul fiind afectat unei investiții de interes public, astfel că, deși din punct de vedere juridic, terenul se află în proprietatea reclamantei, aceasta nu mai poate dispune fizic de el, iar exploatarea lui de către pârâtă reprezintă o expropriere de fapt.

În vederea stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantei, Curtea s-a raportat la expertiza nou efectuată în apel prin care s-a dispus ca evaluarea terenului să fie realizată, cu aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în două variante, respectiv la data emiterii Hotărârii Consiliului General al Municipiului București, în anul 2008, prin care s-a dispus trecerea bunului în domeniul public și la data efectuării expertizei.

Cât privește momentul la care trebuie calculate despăgubirile, s-a arătat că acesta nu poate fi raportat de data emiterii hotărârii Consiliului General al Municipiului București (respectiv anul 2008) deoarece Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, nu este aplicabilă litigiului întrucât prevederile înseși ale acestei legi nu guvernează raporturile juridice litigioase, acestea fiind supuse prevederilor Legii nr. 33/1994, unde transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plății despăgubirii.

Nu în ultimul rând, curtea a mai reținut că asigurarea unui echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamantei - astfel cum aceasta este conferită prin art. 44 alin. (2) din Constituție și prin art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale -, pe de o parte, și interesul public al exploatării suprafeței de 221 mp, pe de altă parte, se poate realiza numai prin plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii și situației actuale a terenului, așa încât se impune ca această plată să respecte rigorile art. 44 alin. (3) din Constituție, și anume de a fi dreaptă și prealabilă. Numai prin plata despăgubirii se realizează și transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situația de fapt a imobilului cu situația sa de drept.

Pentru a se asigura despăgubirii care se cuvine reclamantei însușirea de a fi dreaptă și de a acoperi "valoarea reală a imobilului", s-a arătat că se impune a fi avută în vedere valoarea calculată de experți corespunzător datei efectuării raportului de expertiză, întrucât numai prin plata despăgubirii se va realiza și transferul dreptului de proprietate, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 33/1994, aplicabile în cauză.

S-a avut, în plus, în vedere și că prin sentința comercială nr. 13269 din 22.12.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006, definitivă și irevocabilă reclamanta a obținut repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin ocuparea terenului proprietatea sa aferent perioadei 2006-2008, iar prin Decizia civilă nr. 679/A din 21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x/299/2011 o obținut repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin ocuparea terenului proprietatea sa aferent perioadei 15.03.2008 - 01.02.2012, în ambele hotărâri reținându-se că reclamanta este împiedicată să se bucure de prerogativele dreptului său de proprietate.

Pentru aceste motive, instanța de apel a avut în vedere valoarea de 346.838 RON determinată nu prin raportare la prețurile minime din grila notarială (întrucât prin decizia de casare pronunțată s-a stabilit că evaluarea trebuie realizată în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994), ci prin raportare la prețurile din contractele de vânzare - cumpărare practicate pentru imobile de aceeași natură.

Împotriva acestei decizii, astfel cum a fost completată prin Decizia civilă nr. 43/A din 22 ianuarie 2018 (sub aspectul obligării intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.800 RON), a declarat recurs reclamanta A.

Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9, raportat la art. 312 din C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, modificarea hotărârii atacate în sensul obligării pârâților la plata sumei de 716.289 euro, reprezentând valoarea reală a imobilului în suprafață de 221,35 mp, din București, Bd. x, expropriat pentru utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului București la data de 08.08.2008 prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 186 (valoare stabilită prin raportul de expertiză prin metoda determinării valorii de circulație a terenului pe baza unor contracte de vânzare cumpărare privind terenuri de aceeași natură și din aceeași zonă, la nivelul momentului exproprierii în fapt și în drept, respectiv anul 2008), iar în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe baza unor contracte de vânzare cumpărare privind terenuri de aceeași natura și din aceeași zonă, la nivelul momentului exproprierii în fapt și în drept, respectiv, momentul efectuării expertizei evaluatorii imobiliare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei (art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv se înțelege că recurenta a criticat pentru contrarietate dezlegarea instanței de apel, regăsită în hotărârea pronunțată, cu privire la momentul apreciat ca fiind adecvat determinării despăgubirilor cuvenite în schimbul proprietății terenului litigios - despre care a considerat că nu ar putea fi cel propus de reclamantă, respectiv cel al emiterii hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08.08.2008 - în raport de statuările regăsite în încheierea aceleiași instanțe pronunțate la 23.11.2015, prin care s-au suplimentat obiectivele expertizei evaluatorii dispuse a fi efectuată în rejudecare (cu obiectivul stabilirii valorii de circulație a terenului în raport de momentul la care acesta a trecut în patrimoniul statului în baza Hotărârii nr. 186 din 8.08.2008 a Consiliului General al Municipiului București) tocmai ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 12 din 15.01.2015.

Potrivit recurentei, încheierea din 23.11.2015 a intrat în puterea lucrului judecat și tot cu putere de lucru judecat a fost stabilit prin Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, că a suferit o expropriere în fapt, neurmată de o justă și prealabilă despăgubire.

În mod greșit a reținut instanța de apel că Decizia nr. 12 din 15.01.2015 a Curții Constituționale (ce a admis excepția de neconstituționalitate a art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, lege specială în materia exproprierii față de Legea generală nr. 33/1994) nu este aplicabilă în cauză. În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituțională a statuat ca valoarea despăgubirilor să fie contemporană cu pierderea dreptului de proprietate, însă ceea ce omite să observe instanța de apel este că, în prezenta cauză, nici nu există o hotărâre judecătorească de expropriere.

Prin Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituțională a statuat că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională, reținută de Curte prin Deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 și nr. 395 din 1 octombrie 2013.

Tocmai din acest motiv, prin încheierea de ședință din data de 23.11.2015, s-a dispus determinarea despăgubirilor în raport de momentul la care bunul a trecut în proprietatea publică a Municipiului București. Potrivit recurentei, aceasta este și soluția firească deoarece stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 08.11.2010 pe rolul Tribunalului București.

Stabilirea despăgubirilor la momentul efectuării raportului de expertiză generează o situație juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este "dreaptă" în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională.

Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale este pe deplin aplicabilă în cauză, acest aspect fiind stabilit, cu putere de lucru judecat, prin încheierea de ședință din data de 23.11.2015.

Potrivit recurentei, dacă includerea bunului, proprietatea sa, în domeniul public, a avut loc prin inventarierea la poziția 13405 a Hotărârii a Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08.08.2008, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate.

- Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestuia (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Greșit reține instanța de apel că numai prin plata despăgubirilor se realizează transferul dreptului de proprietate către stat, devenind astfel concordantă situația de fapt a imobilului cu situația sa de drept, în condițiile în care bunul a intrat în domeniul public prin inventarierea sa în Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 08.08.2008 (de inventariere a bunurilor ce aparțin domeniului public). Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 a Curții de Apel a constatat exproprierea în fapt a imobilului (având în vedere pierderea atributelor dreptului de proprietate), iar de la data înregistrării acțiunii pană în prezent au trecut 7 ani de zile, perioadă de timp în care recurenta arată că a fost expropriată în fapt. Susține că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirile pentru pierderea dreptului de proprietate ca urmare a exproprierii în fapt trebuie sa fie contemporane cu pierderea dreptului de proprietate, nicidecum calculate la o dată ulterioară, aleatoriu, pe parcursul a 7 ani de litigiu.

Afirmă din nou că transferul dreptului de proprietate în domeniul public al Municipiului București s-a efectuat la data de 08.08.2008 când bunul a fost inventariat în domeniul public la poziția 13405. A susține că doar la momentul plații despăgubirilor se realizează și transferul dreptului de proprietate, reprezintă un abuz deoarece nicio normă juridică nu a reglementat pană în prezent situația imobilelor expropriate în fapt, ceea ce în sine reprezintă un abuz din partea autorităților locale care au avut și au la îndemână pârghiile legale în vederea clarificării situației juridice a imobilului.

Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate. Dacă despăgubirea nu este "dreaptă", nefiind contemporană cu exproprierea "în fapt", nu se poate transfera nici dreptul de proprietate, așa cum a reținut instanța de apel.

Legea nr. 33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligațiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunțarea hotărârii judecătorești . Însă în cauză nu există o hotărâre judecătorească de expropriere în care să fie stabilite obligațiile expropriatorului.

- Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

În mod greșit reține instanța că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994 care prevăd că transferul dreptului de proprietate se realizează la momentul plății despăgubirilor, în condițiile în care temeiul juridic acțiunii al a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 700/A din 09.09.2011 ca fiind art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 din C. civ. de la 1864 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prezentul litigiu nu tratează o expropriere în baza legii, ci o expropriere în fapt, fără o justă despăgubire, conform art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 adițional.

Afirmă că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 trimite la cap. IV al aceleiași legi în ceea ce privește stabilirea cuantumului și natura despăgubirii, capitol din care fac parte și dispozițiile art. 26 (care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor), însă susține că în prezenta cauză s-a stabilit în judecățile anterioare că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994. Potrivit recurentei, nu Legea nr. 33/1994 este temeiul juridic al despăgubirilor și, în plus, aceste despăgubiri nu reprezintă valoarea cu care se vând în mod obișnuit imobilele din aceeași unitate administrativ teritorială Ia data întocmirii raportului de expertiză.

Afirmă din nou că momentul transferului dreptului de proprietate în proprietatea publică a Municipiului București este data de 08.08.2008 când prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 186 imobilul a fost inventariat în lista bunurilor ce aparțin domeniului public la poziția 13405, motiv pentru care consideră că evaluarea trebuia sa aibă în vedere acest moment, comisia de experți calculând cuantumul despăgubirilor la nivelul anului 2008, pe baza dispozițiilor instanței din 23.11.2015 (care a avut în vedere pronunțarea Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, care a reținut că momentul calculării despăgubirilor la data efectuării expertizei sunt străine cauzei, neavând temei juridic).

Situația prezentei cauze nu este aceea avută în vedere de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci în aceea atipică a exproprierii în fapt, fără justă și prealabilă despăgubire, ceea ce reprezintă un abuz din partea autorității locale.

Dacă în privința exproprierii reglementate de legea generală această exigență constituțională este pe deplin respectată prin dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în cauza de față, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situație juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior, care nu este cert.

Determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii - la momentul întocmirii raportului de expertiză - aceasta nu mai este "dreaptă" în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională. Acesta a fost și raționamentul juridic al instanței de apel stabilit prin încheierea de ședință din data de 23.11.2015.

Potrivit recurentei, cu putere de lucru judecat s-a stabilit că nu se pot calcula despăgubirile la data efectuării raportului de expertiză, deoarece nu se regăsesc în speță niciuna din situațiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, aceasta nefiind aplicabilă litigiului. Având în vedere încheierea de ședință din 23.11.2015, niciodată nu s-a mai pus în discuție depunerea de contracte de vânzare cumpărare din anii 2016-2017 pentru a se calcula valoarea despăgubirilor la momentul efectuării raportului de expertiză.

Niciodată nu au fost formulate obiecțiuni de către părți față de valorile stipulate în contractele din anul 2015.

Or, raportul de expertiză a fost efectuat în anul 2017 și a avut în vedere doar contracte de vânzare din anul 2015, cu valori infime de vânzare, care nu reflectă realitatea și care nu reprezintă valorile cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la momentul efectuării expertizei, așa cum a fost statuat prin Decizia de casare nr. 1368 din 22.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acest dosar.

Valoarea arătată de către experți pe baza contractelor de vânzare de la nivelul anului 2015, de 350 euro/mp, nu reflectă realitatea pieței imobiliare față de valoarea minima de 891 euro/mp prevăzută de grila notarială.

Valoarea stabilită de experți de 346.838 RON este de aproape de 3 ori mai mică față de valoarea de 876.325 RON stabilită prin Decizia civilă nr. 55/A din 09.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pentru aceeași perioadă și același imobil. În plus, dacă s-ar fi aplicat Legea nr. 33/1994, această valoare de 346.838 RON, stabilită pentru nivelul anului 2015, nu este contemporană cu momentul transferului dreptului de proprietate, respectiv data de 02.10.2017, și nu reflecta realitatea vânzărilor de imobile din aceeași zona, așa cum greșit reține instanța de judecată, această valoare nefiind o justa despăgubire.

Aplicarea tale quale a regulii înscrise în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", generează o situație juridică ce se abate de la finalitatea transferului dreptului de proprietate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert.

Astfel fiind, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională.

De asemenea, pretinde recurenta că stabilirea calculului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză creează o situație discriminatorie față de ea, ca persoană care a suferit o expropriere în fapt, față de alte persoane care au beneficiat de procedura exproprierii Legii nr. 33/1994, inițiată de către pârâți, deoarece pentru același imobil cuantumul despăgubirii poate varia în mod substanțial în funcție de aprecierea sau deprecierea valorii acestuia în timp (prezentul dosar se afla pe rolul instanțelor de peste 7 ani de zile).

Or, aplicarea unui asemenea tratament juridic diferențiat față de situația stabilită de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru bunurile lor imobile expropriate nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, exercitarea unui drept constituțional - accesul liber la justiție - neputându-i pune pe titularii dreptului la despăgubire într-o situație de inferioritate juridică. Rezultă așadar o încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 16 coroborate cu ale art. 44 alin. (2) teza I, sub aspectul garantării și ocrotirii dreptului de proprietate privată în mod egal de lege, indiferent de titular, și alin. (3), sub aspectul modului de stabilire a despăgubirii.

Temeiul juridic al despăgubirilor nu îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 33/1994, așa cum în mod greșit retine instanța de apel, ci dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei juridic reținut cu putere de lucru judecat în acest dosar.

În recurs nu s-au administrat probe suplimentare, iar intimații nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici nefondate, potrivit celor ce urmează:

În esență, prin toate criticile formulate împotriva hotărârii instanței de apel, indiferent de motivele de recurs în care au fost acestea încadrate de către parte, reclamanta și-a exprimat nemulțumirea față de valoarea despăgubirii acordate,în sumă de 346.838 RON.

În principal, ceea ce a criticat în legătură cu această valoare a fost determinarea sa prin raportare la momentul de referință al întocmirii raportului de expertiză, iar nu în raport de momentul indicat de reclamantă, anul 2008 când, potrivit acesteia, ar fi avut loc trecerea terenului său în patrimoniul statului, prin înscrierea la poziția nr. 13405 din cuprinsul Hotărârii a Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 8.08.2008 de inventariere a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București. Subsidiar, recurenta-reclamantă a invocat și faptul că suma de 346.838 RON nu reprezintă valoarea reală a terenului la nivelul anului 2017, ci aceea la care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la nivelul anului 2015.

Astfel, subsumat motivului de recurs dat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a criticat pentru contrarietate dezlegarea instanței de apel, regăsită în hotărârea pronunțată, relativă la momentul în raport de care trebuie determinată despăgubirea cuvenită - reținut ca fiind cel al întocmirii raportului de expertiză, iar nu cel propus de reclamantă, anul 2008, de emitere a Hotărârii a Consiliului General al Municipiului București nr. 186 din 8.08.2008 - în raport cu măsurile dispuse prin încheierea de ședință din 23.11.2015.

Potrivit recurentei, această dezlegare ar fi c