ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1368/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1368/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare, asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 08 noiembrie

2010, sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București

(în continuare C.G.M.B.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța,

să dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață

de 221,35 m.p., situat în București, Bd. I.H. și obligarea pârâților la plata despăgubirilor

reprezentând valoarea reală a imobilului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâților

la întocmirea documentației pentru expropriere.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 3338/1999 - pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București și sentința civilă nr. 5857/1999 - pronunțată de aceeași

instanță, i s-a restituit în natură terenul în suprafață de 956 m.p. situat în București,

Bd. I.H., după efectuarea documentației cadastrale, imobilul primind numărul poștal

8 A. Încă de la intrarea în posesie, reclamanta nu a putut, însă, să exercite în

niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, întrucât terenul este afectat

de utilități de interes public.

Din acest considerent

a procedat la dezmembrarea terenului în patru loturi; lotul nr. 3 a fost înstrăinat,

iar lotul nr. 4 a rămas în continuare impropriu pentru utilizare, pe teren aflându

- se o clădire în care este amplasat un punct termic aparținând RADET-ului și o

stație de transformare RENEL. De asemenea, terenul este străbătut de conducte și

cabluri electrice care deservesc blocurile din jur.

S-a susținut de către

reclamantă că aceasta reprezintă o expropriere în fapt a lotului nr. 4, incompatibilă

cu prevederile constituționale.

În drept, cererea de chemare

în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994,

art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pârâții nu au formulat

întâmpinare.

Prin sentința civilă

nr. 518 din 28 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu de instanță, și,

pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată

de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/1994, calitatea

de expropriator o pot avea doar persoanele juridice menționate în art. 7 alin.

(1) și art. 8 din lege, nu și persoanele fizice; pe de altă parte, reclamanta nu

se încadrează nici în dispozițiile art. 24 alin. (3) din același act normativ, care

permit proprietarului terenului expropriat în parte să ceară instanței exproprierea

totală.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta; prin decizia civilă nr. 700 A din 9 septembrie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința

tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că în cauză nu erau incidente dispozițiile din Legea

nr. 33/1994, reținute de prima instanță, deoarece din motivarea de fapt a cererii

de chemare în judecată, confirmată de probele administrate în cauză, reiese că în

speță nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică

prevăzută de această lege și chiar prin acțiune, reclamanta a arătat expres că terenul

a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

A arătat Curtea de apel

că urmare ingerinței în dreptul său de proprietate, reclamanta a susținut că prerogativele

dreptului său au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de utilități

de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului București a punctului

termic și a stației de transformare ENEL, fapte de natură a conduce la imposibilitatea

exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.

În consecință, Curtea

de apel a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții

legale care nu erau incidente în cauză și a apreciat, totodată, că situației de

fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse

la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 C. civ. de la 1864 și ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport cu aceste dispoziții

legale, dar și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța

de apel a apreciat că legitimarea procesuală activă a reclamantei pentru formularea

acțiunii este justificată prin faptul că aceasta are un bun în accepțiunea Convenției

Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost

recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit

prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță,

devenită irevocabilă.

În consecință, constatând

că hotărârea apelată este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii

de drept substanțial incidentă în cauză și că legitimarea procesuală activă a reclamantei

este dovedită prin hotărârile judecătorești prin care i s-a restituit acesteia,

în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafață totală de 956

m.p., din care terenul în litigiu reprezintă lotul nr. 4, instanța de control judiciar

a apreciat că se impune admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de

fond și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării.

În considerentele deciziei

de desființare s-a arătat în mod expres că în rejudecare, tribunalul va analiza

existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, prin administrarea

inclusiv a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, pentru identificarea

terenului în litigiu, conform dispozitivului sentinței civile nr. 3338 din 1

martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, certificatului de adresă poștală

și contractului de dezmembrare; de asemenea, va stabili dacă terenul este afectat

de utilitățile publice arătate de reclamantă în motivele acțiunii. În măsura în

care stabilește existența unei ingerințe, urmează a se analiza în ce măsură aceasta

respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, respectiv:

dacă este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un

just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele

de interes general.

Recursul declarat împotriva

decizii de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În fond după desființare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. 49138/3/2012; prin sentința civilă nr. 1240 din 13 iunie 2013, s-a dispus

respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de rejudecare a arătat că temeiul de drept ce stă la baza acțiunii (astfel

cum a fost precizat în rejudecare de apărătorul ales al reclamantei), îl reprezintă

Legea nr. 33/1994 și că nu este necesar administrarea unei noi probe cu expertiză

tehnică, pe care nici reclamanta prin apărător nu a înțeles să o solicite, fiind

suficientă expertiza de specialitate întocmită la momentul la care instanțele de

judecată au decis că se impune restituirea către reclamantă a terenului din care

face parte și terenul menționat în acțiune.

Din cuprinsul acestei

expertize, tribunalul a constatat că, încă de la momentul restituirii către reclamantă

a terenului în suprafață de 956 m.p., din care face parte și terenul în litigiu,

s-a stabilit că acesta se compune din 333 m.p. curte aflată în deținerea reclamantei,

din care 126 m.p. construiți; 253 m.p. ocupați de către RADET și CONEL; 332 m.p.

ocupați de SC U. SA și 38 m.p. ocupați ilegal de o societate particulară.

Tribunalul a apreciat

că, întrucât reclamanta a acceptat măsura reparatorie de retrocedare în natură,

în condițiile în care mare parte din teren nu era liberă, aceasta nu mai poate invoca

în prezent o expropriere care să fi intervenit în fapt sau în drept, ulterior punerii

sale în posesie.

S-a considerat că aceasta

are la îndemână alte posibilități legale de a-și rezolva raporturile litigioase

cu terții deținători ai obiectivelor și construcțiilor care se regăseau edificate

pe terenul său, încă de la nivelul anului 1999.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel

a susținut, în esență, că a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile

constituționale, care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile

în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conținute în art. 44 din Constituția

României, precum și cu dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului (care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor

fundamentale ale omului); a mai arătat apelanta că nu au fost respectate dezlegările

date prin decizia civilă nr. 700 din 9 septembrie 2011, de Curtea de Apel București,

fiind încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 55A din 9 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă

M.D.S., împotriva sentinței civile nr. 1240 din 13 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON

reprezentând despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafață de

221 m.p., astfel cum a fost identificat de expert ing. D.A. și evaluat de comisia

de experți formată din S.M.V., H.E. și Ș.E.; a fost obligat pârâtul Municipiul București

la 8900 RON cheltuieli de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 700A din 09 septembrie 2011

pronunțată în prezenta cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,secția civilă, s-a statuat, cu

putere de lucru judecat, asupra următoarelor aspecte: în cauză nu sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci doar dispozițiile cu caracter general

cuprinse în art. 1 și 4 din această lege, dispozițiile art. 480 C. civ. de

la 1864 (în vigoare la data înregistrării acțiunii) și dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; cu rang

de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de

transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate

publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer a dreptului

de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa

acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului

nemulțumit de a sesiza instanța de judecată; reclamanta are calitate procesuală

activă în cauză, care se justifică prin faptul că are un bun, în accepțiunea textului

convențional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a

fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit

prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999; obligația tribunalului de a analiza,

în rejudecare, existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei (prin

administrarea, inclusiv a unei expertize de specialitate care să identifice terenul

în litigiu și să stabilească dacă este afectat de utilități publice), iar dacă există

o astfel de ingerință, în ce măsură respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție (dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un

just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele

generale).

A reținut instanța de

apel că atât dezlegarea dată de instanța de trimitere problemelor de drept privind

temeiul juridic al acțiunii și calitatea procesuală activă a reclamantei, cât și

indicațiile acesteia, inclusiv cea privind administrarea unei expertize, erau obligatorii

pentru instanța de rejudecare. Statuările anterior menționate se bucurau astfel

de putere de lucru judecat, ce se impunea a fi respectată, atât de instanță, cât

și de părți.

În consecință, în rejudecare,

reclamanta nu mai putea preciza temeiul juridic al cererii, prin indicarea Legii

nr. 33/1994, a cărei inaplicabilitate în cauză fusese reținută de instanța de trimitere

(excepție făcând doar art. 1 și 4 din această lege), iar în ipoteza în care părțile

nu solicitau suplimentarea probelor din dosar, instanța de rejudecare era obligată,

în baza art. 129 C. proc. civ., să pună în discuția acestora, necesitatea administrării

expertizei reținute în considerentele deciziei de trimitere.

În această situație, și

față de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a încuviințat,

la cererea apelantei reclamante, efectuarea unei expertize tehnice specialitatea

topografie, care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este sau

nu afectat de utilități publice.

Deoarece această expertiză

a concluzionat, în sensul că o suprafață de 221 mp (identificată de expert) din

terenul în suprafață totală de 956 mp, restituit apelantei reclamante prin sentința

civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

este afectată de utilități publice, respectiv de Punctul Termic 2 I.P., aflat la

poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul

București, instanța de apel a administrat, tot la cererea reclamantei o altă expertiză,

având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului ocupat.

Din considerentele deciziei

de trimitere instanța de apel a reținut că reclamanta are un bun, în sensul Convenției

Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 956

mp, situat în B-dul I.H., București (din care face parte și terenul în litigiu,

suprafață de 221 mp, identificat de expertul tehnic judiciar D.A.) a fost recunoscut

prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, definitivă și irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin

sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999;

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, necontestat de părți, din

cei 956 mp de teren, o suprafață de 221 mp este afectată de utilități publice, respectiv

de Punctul Termic 2 I.P., aflat la poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc

domeniul public al Municipiul București, ceea ce demonstrează, fără putință de tăgadă,

că există o ingerință în dreptul de proprietate al apelantei reclamante, sancționată

atât de dispozițiile legale interne (art. 480 C. civ.), cât și de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

În condițiile în care

reclamantul este, în prezent, lipsit de proprietatea asupra bunului său, fără o

justă și prealabilă despăgubire, este evident că ingerința asupra dreptului său,

deși justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că

respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

deoarece nu există un just raport de proporționalitate între interesele private

ale reclamantei și cele generale.

Prin acțiune, apelanta

reclamantă a optat pentru repararea prejudiciului creat de ingerință, fie prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de

utilitate publică a terenului în suprafață de 221 mp, fie prin obligarea pârâtului

la plata prețului de piață al terenului.

Cererea privind pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de

utilitate publică a terenului în litigiu nu poate fi primită de instanță, cât timp

o astfel de cerere se soluționează conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994,

ce nu poate fi aplicată în cauză, potrivit deciziei de trimitere.

Prin decizia de trimitere

s-a reținut, însă, că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 reglementează o altă

modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru

cauză de utilitate publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer

a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar

în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul

proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată;

Cum prin acțiune, reclamanta

a optat și pentru renunțarea la dreptul său de proprietate asupra terenului afectat

de utilități publice, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a terenului

ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de experți S.M.V., H.E. și

Ș.E. rezultă că această valoare este, pe baza metodei comparației de piață, de 876.325

RON, instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă este îndreptățită, conform

art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, să primească de la pârât această sumă.

În consecință, a admis

apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte,

acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON, cu titlu de despăgubiri, precum

și la cheltuieli de judecată în sumă de 8900 RON.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței, respectiv cele privind respingerea cererii de expropriere.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

Municipiul București, prin Primarul General.

de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În dezvoltarea motivelor

de recurs a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică

acest recurent a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală în privința

cuantumului despăgubirilor care au fost calculate pe baza unei metode care nu întrunește

cerințele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativă teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză.

Or, instanța de apel,

a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 876.325 RON, omologând metoda constând

aplicarea prevederilor Hotărârii C.G.M.B. nr. 211 din 30 august 2006, care se referă

la Metodologia de calcul a evaluării terenurilor aparținând domeniului privat și

public al Municipiului București destinate executării de construcții.

Această metodă nu este

aplicabilă speței întrucât nu are în vedere „prețul cu care se vând imobilele"

cerut de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, singura metodă de calcul corespunzătoare

acestor cerințe fiind metoda comparației.

Cu privire la metoda comparației,

acest recurent a arătat că experții au efectuat calculele doar în varianta folosirii

ofertelor de pe piața imobiliară, arătând că varianta utilizării tranzacțiilor nu

poate fi folosită întrucât cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse

la dosar nu pot fi valorificate ca și comparabile deoarece nu privesc terenuri de

aceeași natură cu cel suspus exproprierii.

Într-adevăr, cele unsprezece

contracte de vânzare-cumpărare nu erau apte a servi unei juste comparații cu terenul

de evaluat, neavând aceleași caracteristici cu acesta, toate vizând apartamente,

fără care terenul aflat în folosință să fie inclus în preț, însă în aceste condiții,

se impunea să se lărgească aria de căutare la nivelul întregii circumscripții a

unității administrativ - teritoriale a sectorului 1 București, așa cum prevăd de

altfel și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin găsirea unor contracte

de vânzare - cumpărare similare cu terenul în cauză, neexistând niciun motiv ca

aceste comparabile să fie restrânse doar la zona delimitată de Bd. I.H.

A arătat, de asemenea,

recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București că respingerea solicitării

de refacere a raportului de expertiză în acest sens, cu motivarea că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, așa cum s-a statuat prin decizia

Curții de Apel București în primul ciclu procesual, este greșită deoarece prin decizia

nr. 700 din 09 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a decis că situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile

cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ.

de la 1864 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voință al părților privește

numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul și

natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților

și vor stabili numai cuantumul și natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din

prezenta lege.

Or, din cuprinsul capitolului

IV face parte și art. 26 care prevede modalitatea în care se calculează cuantumul

despăgubirilor și anume, pe bază de prețuri cu care se vând în mod obișnuit imobilele

de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului

de expertiză.

Printr-o a doua critică

acest recurent a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și în raport

de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora, exproprierea de imobile,

în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după

o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

În privința modalității

concrete a exproprierii, textul de lege nu face nicio distincție între exproprierea

de drept, inițiată de către expropriator conform art. 21 din Legea nr. 33/1994,

după parcurgerea fazei premergătoare a declarării utilității publice și exproprierea

de fapt, în care aceste formalități lipsesc, situație care se regăsește în speța

de față. Așa cum însăși reclamanta a solicitat și cum chiar prima instanță de apel

a indicat ca temei juridic al acțiunii art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, se impunea

să se constate în mod expres, că în cauză a operat o expropriere de fapt, eliminând

astfel orice ambiguități în privința titularului dreptului de proprietate asupra

imobilului, care a fost preluat fără doar și poate în domeniul public.

S-a mai arătat că reclamanta

a formulat acțiuni în despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, despăgubiri

obținute pentru diferite perioade, prin sentința civilă nr. 13269 din 22

decembrie 2010 a Tribunalului București, secția civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 19969/3/2006 și prin decizia civilă nr. 679 din 21 iunie 2013, pronunțată în

Dosarul nr. 10697/299/2011 al Tribunalului București.

De altfel, într-o speță

similară, privind aceleași părți, dar cu privire la o altă suprafață, de 119 m.p.,

din același teren aparținând reclamantei, s-a decis în sensul acordării de despăgubiri,

constatându-se totodată că terenul proprietatea reclamantei este expropriat în fapt

pentru cauză de utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului București

(sentința civilă nr. 723 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 53740/3/2010, rămasă definitivă și irevocabilă

prin decizia nr. 867 din 14 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

București, reprezentat prin Primarul General, a solicitat admiterea recursului și

modificarea, în parte, a deciziei pronunțate, în sensul admiterii apelului apelantei-reclamante

M.D.S., schimbării în parte a sentinței și obligării Municipiului București la plata

către reclamantă a valorii reale a terenului în suprafață de 221 m.p., astfel cum

a fost identificat de expert ing. D.A. și evaluat de comisia de experți formată

din S.M.V., H.E. și Ș.E. pe baza Metodologiei aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211/2005.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

acest recurent a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită

a legii întrucât, instanța de apel, deși a reținut în considerentele hotărârii,

faptul că prin acțiune reclamanta a optat și pentru renunțarea la dreptul său de

proprietate asupra terenului litigios, afectat de utilități publice, în schimbul

obligării recurentului-pârât la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din

raportul de expertiză efectuat în apel de către experții S.M.V., H.E. și Ș.E., a

rezultat că această valoare este, pe baza comparației de piață, de 876.325 RON,

a apreciat că reclamanta este îndreptățită să primească această sumă de la Municipiul

București această sumă, conform art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, soluția instanței

de apel este nelegală în condițiile în care, deși doi experți au optat pentru valoarea

de 876.325 RON (rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea nr. 211/2005 a

Consiliului General al Municipiului București) instanța de judecată și-a însușit

reține valoarea terenului determinată pe baza metodologiei comparației de piață

(valoare care în expertiză este stabilită la 882.971 RON).

În opinia acestui recurent,

instanța de apel trebuia să statueze fără echivoc atât în considerente, cât și în

dispozitiv, faptul că valoarea reală a terenului litigios este de 876.325 RON și

a fost stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005,

iar nu prin metoda comparației de piață, având în vedere mențiunile care se regăsesc

la pag. 16 din raportul de expertiză, potrivit cărora: „din analiza celor 11 contracte

de vânzare-cumpărare nu s-a putut obține nicio valoare pentru terenul în cauză,

din cauză că acestea se referă fie la apartamente care aveau în folosință o anumită

suprafață de teren, situat sub construcție, fie în acestea, valorile construcțiilor

nu erau defalcate de cele ale terenurilor, sau valorile de vânzare erau rezultate

în urma unor licitații repetate".

Prin urmare, instanța

de judecată era obligată să statueze atât în considerente, cât și în dispozitiv,

că valoarea reală a terenului este cea rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea

C.G.M.B. nr. 211/2005 (în cuantum de 876.325 RON), și nu valoarea rezultată din

metoda comparației de piață (care este în cuantum de 882.971 RON).

Intimata-reclamantă M.D.S.

a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenții Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și Municipiul București, prin Primarul General, prin care

a invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul

București, prin Primarul General, susținând că dezvoltarea criticilor de recurs

vizează în mod exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate; pe fond a

solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În combaterea motivelor

de recurs, intimata-reclamantă a arătat că, astfel cum rezultă din concluziile raportului

de expertiză topografică efectuat în cauză, suprafața de 221 mp (care reprezintă

lotul nr. 4 din întreaga suprafață de 956 mp), este afectată de lucrări de utilitate

publică, (respectiv Punctul termic I.P. 2, aflat la poziția 13405 din inventarul

bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Municipiului București), ceea ce constituie

o ingerință în dreptul său de proprietate, ingerință sancționată atât de dispozițiile

dreptului intern (art. 480 C. civ.), cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportul de expertiza

tehnică judiciară întocmit în cauză de către experți S.M.V., H.E. și Ș.E., evaluarea

terenului în suprafață de 221 mp situat în Bd. I.H., s-a făcut prin utilizarea a

două metode din care au rezultat următoarele valori ale terenului: 876.325 RON,

valoare stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005,

respectiv 882.971 RON, valoare stabilită prin metoda comparației de piață a ofertelor

imobiliare; prin concluziile la raportul de expertiză, experții au optat pentru

valoare de 876.325 RON, ca fiind valoarea reală a terenului din prezenta cauză,

care a fost însușită și de instanța de apel, prin decizia civilă nr. 55A din 19

februarie 2015.

A susținut intimata-reclamantă

că s-au efectuat demersuri pentru obținerea de contracte de vânzare cumpărare similare

din zonă pentru a se putea efectua expertiza prin metoda comparației de piață, contractele

fiind depuse de către reprezentantul Municipiului București; cum în ultima perioadă

de timp nu s-au efectuat tranzacții cu privire la terenuri similare din zonă, comisia

de experți a determinat valoarea imobilului, compus din teren, prin Metodologia

aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005.

Excepția nulității recursului

formulat de recurentul-pârât Municipiul București a fost respinsă în ședință publică,

instanța reținând că potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este

posibilă încadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

din același act normativ.

Deliberând cu prioritate,

potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției tardivității

recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

invocată de intimata-reclamantă M.D.S., Înalta Curte constată că nu este fondată

și urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

În susținerea excepției,

intimata-reclamantă a arătat că, întrucât reprezentantul Ministerului Public a participat

la judecată, termenul pentru declararea căii de atac a curs, pentru acest recurent,

de la pronunțarea deciziei date de instanța de apel.

Înalta Curte reține că

potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ., pentru procuror termenul

de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul

a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

Potrivit dispozițiilor

art. 301 C. proc. civ., dispozițiile art. 284 alin. (2) - (4) din același act normativ

se aplică în mod corespunzător.

Din examinarea încheierilor

de ședință Înalta Curte reține că judecata în apel s-a făcut cu participarea reprezentantului

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel că termenul de declarare

a recursului a început să curgă de la data comunicării hotărârii, respectiv 09 martie

2015, conform dovezii de comunicare aflată la dosarul Curții de Apel București.

Față de dispozițiile

art. 301 și 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului de către

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a împlinit

la data de 25 martie 2015.

Cum recursul în discuție

a fost înregistrat la data de 24 martie 2015, excepția tardivității este nefondată.

Examinând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate

în următoarele limite și pentru considerentele ce succed:

Potrivit dezlegărilor

obligatorii date în cauză prin decizia nr. 700 din 09 septembrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, situației de fapt deduse judecății

îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din

Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 1 Protocolul 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voință al părților privește

numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul și

natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților

și vor stabili numai cuantumul și natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din

acest act normativ.

Din capitolul IV al Legii

nr. 33/1994 fac parte și dispozițiile art. 26 care prevăd modalitatea în care se

calculează cuantumul despăgubirilor și anume, în funcție de prețul cu care se vând

în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la

data întocmirii raportului de expertiză.

Înalta Curte constată

că la judecata în apel s-a administrat proba cu expertiză judiciară, instanța însușindu-și

opinia experților S.M.V., H.E. și Ș.E., în sensul că valoarea de circulație a terenului

în suprafață de 221 mp. este de 876.325 RON; în acest sens, Curtea de apel a arătat

că această valoare a fost determinată prin metoda comparației de piață.

Metoda comparației de

piață presupune utilizarea, ca și elemente de comparație a unor contracte de vânzare-cumpărare

care privesc imobile de același fel cu cel expropriat și care sunt situate în aceeași

unitate administrativ teritorială.

Sub un prim aspect, se

constată că valoarea despăgubirilor acordate de instanța de apel este cea determinată

prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211 din 30 august 2006, privind

documentația

cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare a terenurilor

aparținând domeniului public și privat al Municipiului București,

metodologie care nu se

circumscrie exigențelor impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În al doilea rând, se

reține că experții au determinat și o valoare de circulație a terenului pe baza

ofertelor de vânzare, extrase de pe un site de specialitate, reținând că niciunul

din cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi utilizate

întrucât prin acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile care

nu sunt similare, respectiv privesc apartamente, nu terenuri.

Nici această valoare (882.971

RON) nu ar fi putut fi reținută ca fiind prețul cu care se vând în mod obișnuit

terenuri de același fel, având în vedere că dispozițiile legale evocate instituie

în sarcina instanțelor obligația de a se raporta la valoarea reală de tranzacționare

a unor imobile de același fel, care se află în aceeași circumscripție administrativ-teritorială,

rezultată din contracte de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că nu au

putut fi utilizate, spre comparare, contractele de vânzare aflate la dosar care

vizau apartamente, iar nu terenuri, nu este de natură să conducă la concluzia că

nu există comparabile, întrucât noțiunea de unitate administrativ-teritorială, utilizată

de art. 26 din Legea nr. 33/1994 este definită în art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001,

republicată și modificată, a administrației publice locale, ca

fiind comunele, orașele

și județele, municipiul București având ca subdiviziuni administrativ-teritoriale,

sectoarele (conform art. 1 lit. h) din același act normativ); or, din înscrisurile

de la dosar rezultă că sfera contractelor de vânzare - cumpărare a fost în mod nejustificat

restrânsă la bulevardul I.H., București.

Înalta Curte reține, de

asemenea, că deși aceste aspecte au fost învederate Curții de Apel București, de

către reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 26 ianuarie 2015,

aceasta a respins, în mod nelegal cererea de refacere a raportului de expertiză

cu motivarea că în cauză, conform dezlegărilor date în primul ciclu procesual, care

au intrat în puterea de lucru judecat, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 33/1994.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte reține că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor

legale de determinare a despăgubirilor.

În ceea ce privește criticile

prin care s-a susținut că față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994,

care reprezintă temeiul de drept al cererii de obligare la despăgubiri, se impunea

a se constata în mod expres că în cauză a operat o expropriere de fapt, pentru a

se elimina orice ambiguități cu privire la titularul dreptului de proprietate, Înalta

Curte reține că instanța de judecată trebuie să se pronunțe în mod expres asupra

cererilor principale, incidentale sau accesorii cu care a fost în mod procedural

învestită.

Desigur că hotărârea de

acordare de despăgubiri intimatei - reclamantă trebuie să cuprindă și izvorul obligației

de plată, care în speță este reprezentat de pierderea dreptului de proprietate asupra

terenului în litigiu.

Însă, din perspectiva

principiului disponibilității și a dezlegărilor irevocabile date în cauză de instanțele

de control judiciar, instanța de apel nu avea a se pronunța distinct în dispozitiv

cu referire la constatarea exproprierii de fapt.

Cu referire la recursul

exercitat de recurentul Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte

constată că este fondat sub aspectul criticilor prin care a învederat că valoarea

reținută de instanța de apel nu reprezintă valoarea de piață a terenului în litigiu.

Înalta Curte nu își însușește

criticile prin care acest recurent a susținut că valoarea despăgubirilor poate fi

determinată în condițiile H.C.G.M.B. nr. 211/2005, având în vedere considerentele

deja expuse, referitoare la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 33/1994. Deși în motivele de recurs, recurentul Municipiul București se

referă la o altă hotărâre decât cea utilizată de experți (care au avut în vedere

Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2006), trimiterile succesive la valoarea de 876.325 RON,

conduc la concluzia că partea s-a referit în realitate la actul normativ în temeiul

căruia experții au determinat această valoare.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, reținând că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) va

admite recursul declarat

de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

invocată de intimata-reclamantă M.D.S.

Admite recursurile declarate

de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2015.