ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1368/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 08 noiembrie 2010, sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București (în continuare C.G.M.B.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 221,35 m.p., situat în București, Bd. I.H. și obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la întocmirea documentației pentru expropriere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 3338/1999 - pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și sentința civilă nr. 5857/1999 - pronunțată de aceeași instanță, i s-a restituit în natură terenul în suprafață de 956 m.p. situat în București, Bd. I.H., după efectuarea documentației cadastrale, imobilul primind numărul poștal 8 A. Încă de la intrarea în posesie, reclamanta nu a putut, însă, să exercite în niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, întrucât terenul este afectat de utilități de interes public. Din acest considerent a procedat la dezmembrarea terenului în patru loturi; lotul nr. 3 a fost înstrăinat, iar lotul nr. 4 a rămas în continuare impropriu pentru utilizare, pe teren aflându - se o clădire în care este amplasat un punct termic aparținând RADET-ului și o stație de transformare RENEL.

De asemenea, terenul este străbătut de conducte și cabluri electrice care deservesc blocurile din jur. S-a susținut de către reclamantă că aceasta reprezintă o expropriere în fapt a lotului nr. 4, incompatibilă cu prevederile constituționale. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâții nu au formulat întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 518 din 28 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu de instanță, și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/1994, calitatea de expropriator o pot avea doar persoanele juridice menționate în art. 7 alin. (1) și art. 8 din lege, nu și persoanele fizice; pe de altă parte, reclamanta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 24 alin. (3) din același act normativ, care permit proprietarului terenului expropriat în parte să ceară instanței exproprierea totală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta; prin decizia civilă nr. 700 A din 9 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauză nu erau incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, reținute de prima instanță, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată de probele administrate în cauză, reiese că în speță nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de această lege și chiar prin acțiune, reclamanta a arătat expres că terenul a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. A arătat Curtea de apel că urmare ingerinței în dreptul său de proprietate, reclamanta a susținut că prerogativele dreptului său au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de utilități de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului București a punctului termic și a stației de transformare ENEL, fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.

În consecință, Curtea de apel a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții legale care nu erau incidente în cauză și a apreciat, totodată, că situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 C. civ. de la 1864 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport cu aceste dispoziții legale, dar și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a apreciat că legitimarea procesuală activă a reclamantei pentru formularea acțiunii este justificată prin faptul că aceasta are un bun în accepțiunea Convenției Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, devenită irevocabilă.

În consecință, constatând că hotărârea apelată este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii de drept substanțial incidentă în cauză și că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătorești prin care i s-a restituit acesteia, în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafață totală de 956 m.p., din care terenul în litigiu reprezintă lotul nr. 4, instanța de control judiciar a apreciat că se impune admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării.

În considerentele deciziei de desființare s-a arătat în mod expres că în rejudecare, tribunalul va analiza existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, pentru identificarea terenului în litigiu, conform dispozitivului sentinței civile nr. 3338 din 1 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, certificatului de adresă poștală și contractului de dezmembrare; de asemenea, va stabili dacă terenul este afectat de utilitățile publice arătate de reclamantă în motivele acțiunii. În măsura în care stabilește existența unei ingerințe, urmează a se analiza în ce măsură aceasta respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, respectiv: dacă este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele de interes general.

Recursul declarat împotriva decizii de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În fond după desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 49138/3/2012; prin sentința civilă nr. 1240 din 13 iunie 2013, s-a dispus respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de rejudecare a arătat că temeiul de drept ce stă la baza acțiunii (astfel cum a fost precizat în rejudecare de apărătorul ales al reclamantei), îl reprezintă Legea nr. 33/1994 și că nu este necesar administrarea unei noi probe cu expertiză tehnică, pe care nici reclamanta prin apărător nu a înțeles să o solicite, fiind suficientă expertiza de specialitate întocmită la momentul la care instanțele de judecată au decis că se impune restituirea către reclamantă a terenului din care face parte și terenul menționat în acțiune. Din cuprinsul acestei expertize, tribunalul a constatat că, încă de la momentul restituirii către reclamantă a terenului în suprafață de 956 m.p., din care face parte și terenul în litigiu, s-a stabilit că acesta se compune din 333 m.p.

curte aflată în deținerea reclamantei, din care 126 m.p. construiți; 253 m.p. ocupați de către RADET și CONEL; 332 m.p. ocupați de SC U. SA și 38 m.p. ocupați ilegal de o societate particulară. Tribunalul a apreciat că, întrucât reclamanta a acceptat măsura reparatorie de retrocedare în natură, în condițiile în care mare parte din teren nu era liberă, aceasta nu mai poate invoca în prezent o expropriere care să fi intervenit în fapt sau în drept, ulterior punerii sale în posesie. S-a considerat că aceasta are la îndemână alte posibilități legale de a-și rezolva raporturile litigioase cu terții deținători ai obiectivelor și construcțiilor care se regăseau edificate pe terenul său, încă de la nivelul anului 1999. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel a susținut, în esență, că a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituționale, care garantează respectarea dreptului de proprietate și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conținute în art. 44 din Constituția României, precum și cu dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului); a mai arătat apelanta că nu au fost respectate dezlegările date prin decizia civilă nr. 700 din 9 septembrie 2011, de Curtea de Apel București, fiind încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 55A din 9 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă M.D.S., împotriva sentinței civile nr. 1240 din 13 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON reprezentând despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafață de 221 m.p., astfel cum a fost identificat de expert ing. D.A. și evaluat de comisia de experți formată din S.M.V., H.E.

și Ș.E.; a fost obligat pârâtul Municipiul București la 8900 RON cheltuieli de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 700A din 09 septembrie 2011 pronunțată în prezenta cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,secția civilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra următoarelor aspecte: în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci doar dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 1 și 4 din această lege, dispozițiile art. 480 C. civ.

de la 1864 (în vigoare la data înregistrării acțiunii) și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată; reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, care se justifică prin faptul că are un bun, în accepțiunea textului convențional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999; obligația tribunalului de a analiza, în rejudecare, existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei (prin administrarea, inclusiv a unei expertize de specialitate care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este afectat de utilități publice), iar dacă există o astfel de ingerință,

în ce măsură respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele generale). A reținut instanța de apel că atât dezlegarea dată de instanța de trimitere problemelor de drept privind temeiul juridic al acțiunii și calitatea procesuală activă a reclamantei, cât și indicațiile acesteia, inclusiv cea privind administrarea unei expertize, erau obligatorii pentru instanța de rejudecare. Statuările anterior menționate se bucurau astfel de putere de lucru judecat, ce se impunea a fi respectată, atât de instanță, cât și de părți.

În consecință, în rejudecare, reclamanta nu mai putea preciza temeiul juridic al cererii, prin indicarea Legii nr. 33/1994, a cărei inaplicabilitate în cauză fusese reținută de instanța de trimitere (excepție făcând doar art. 1 și 4 din această lege), iar în ipoteza în care părțile nu solicitau suplimentarea probelor din dosar, instanța de rejudecare era obligată, în baza art. 129 C. proc. civ., să pună în discuția acestora, necesitatea administrării expertizei reținute în considerentele deciziei de trimitere. În această situație, și față de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a încuviințat, la cererea apelantei reclamante, efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topografie, care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este sau nu afectat de utilități publice.

Deoarece această expertiză a concluzionat, în sensul că o suprafață de 221 mp (identificată de expert) din terenul în suprafață totală de 956 mp, restituit apelantei reclamante prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, este afectată de utilități publice, respectiv de Punctul Termic 2 I.P., aflat la poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul București, instanța de apel a administrat, tot la cererea reclamantei o altă expertiză, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a terenului ocupat.

Din considerentele deciziei de trimitere instanța de apel a reținut că reclamanta are un bun, în sensul Convenției Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 956 mp, situat în B-dul I.H., București (din care face parte și terenul în litigiu, suprafață de 221 mp, identificat de expertul tehnic judiciar D.A.) a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999; Potrivit concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, necontestat de părți, din cei 956 mp de teren, o suprafață de 221 mp este afectată de utilități publice, respectiv de Punctul Termic 2 I.P., aflat la poziția 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul București, ceea ce demonstrează, fără putință de tăgadă, că există o ingerință în dreptul de proprietate al apelantei reclamante, sancționată atât de dispozițiile legale interne (art. 480 C. civ.), cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

În condițiile în care reclamantul este, în prezent, lipsit de proprietatea asupra bunului său, fără o justă și prealabilă despăgubire, este evident că ingerința asupra dreptului său, deși justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece nu există un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele generale. Prin acțiune, apelanta reclamantă a optat pentru repararea prejudiciului creat de ingerință, fie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 221 mp, fie prin obligarea pârâtului la plata prețului de piață al terenului.

Cererea privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu nu poate fi primită de instanță, cât timp o astfel de cerere se soluționează conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, ce nu poate fi aplicată în cauză, potrivit deciziei de trimitere.

Prin decizia de trimitere s-a reținut, însă, că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 reglementează o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părților asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată; Cum prin acțiune, reclamanta a optat și pentru renunțarea la dreptul său de proprietate asupra terenului afectat de utilități publice, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de experți S.M.V., H.E.

și Ș.E. rezultă că această valoare este, pe baza metodei comparației de piață, de 876.325 RON, instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă este îndreptățită, conform art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să primească de la pârât această sumă. În consecință, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON, cu titlu de despăgubiri, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 8900 RON. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, respectiv cele privind respingerea cererii de expropriere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București, prin Primarul General. 1. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică acest recurent a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală în privința cuantumului despăgubirilor care au fost calculate pe baza unei metode care nu întrunește cerințele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativă teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Or, instanța de apel, a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 876.325 RON, omologând metoda constând aplicarea prevederilor Hotărârii C.G.M.B. nr. 211 din 30 august 2006, care se referă la Metodologia de calcul a evaluării terenurilor aparținând domeniului privat și public al Municipiului București destinate executării de construcții. Această metodă nu este aplicabilă speței întrucât nu are în vedere „prețul cu care se vând imobilele" cerut de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, singura metodă de calcul corespunzătoare acestor cerințe fiind metoda comparației.

Cu privire la metoda comparației, acest recurent a arătat că experții au efectuat calculele doar în varianta folosirii ofertelor de pe piața imobiliară, arătând că varianta utilizării tranzacțiilor nu poate fi folosită întrucât cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi valorificate ca și comparabile deoarece nu privesc terenuri de aceeași natură cu cel suspus exproprierii.

Într-adevăr, cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare nu erau apte a servi unei juste comparații cu terenul de evaluat, neavând aceleași caracteristici cu acesta, toate vizând apartamente, fără care terenul aflat în folosință să fie inclus în preț, însă în aceste condiții, se impunea să se lărgească aria de căutare la nivelul întregii circumscripții a unității administrativ - teritoriale a sectorului 1 București, așa cum prevăd de altfel și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin găsirea unor contracte de vânzare - cumpărare similare cu terenul în cauză, neexistând niciun motiv ca aceste comparabile să fie restrânse doar la zona delimitată de Bd. I.H.

A arătat, de asemenea, recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București că respingerea solicitării de refacere a raportului de expertiză în acest sens, cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, așa cum s-a statuat prin decizia Curții de Apel București în primul ciclu procesual, este greșită deoarece prin decizia nr. 700 din 09 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a decis că situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. de la 1864 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul și natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul și natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din prezenta lege. Or, din cuprinsul capitolului IV face parte și art. 26 care prevede modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor și anume, pe bază de prețuri cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

Printr-o a doua critică acest recurent a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. În privința modalității concrete a exproprierii, textul de lege nu face nicio distincție între exproprierea de drept, inițiată de către expropriator conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, după parcurgerea fazei premergătoare a declarării utilității publice și exproprierea de fapt, în care aceste formalități lipsesc, situație care se regăsește în speța de față.

Așa cum însăși reclamanta a solicitat și cum chiar prima instanță de apel a indicat ca temei juridic al acțiunii art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, se impunea să se constate în mod expres, că în cauză a operat o expropriere de fapt, eliminând astfel orice ambiguități în privința titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, care a fost preluat fără doar și poate în domeniul public. S-a mai arătat că reclamanta a formulat acțiuni în despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, despăgubiri obținute pentru diferite perioade, prin sentința civilă nr. 13269 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 19969/3/2006 și prin decizia civilă nr. 679 din 21 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 10697/299/2011 al Tribunalului București.

De altfel, într-o speță similară, privind aceleași părți, dar cu privire la o altă suprafață, de 119 m.p., din același teren aparținând reclamantei, s-a decis în sensul acordării de despăgubiri, constatându-se totodată că terenul proprietatea reclamantei este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului București (sentința civilă nr. 723 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 53740/3/2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 867 din 14 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

2. Recurentul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei pronunțate, în sensul admiterii apelului apelantei-reclamante M.D.S., schimbării în parte a sentinței și obligării Municipiului București la plata către reclamantă a valorii reale a terenului în suprafață de 221 m.p., astfel cum a fost identificat de expert ing. D.A. și evaluat de comisia de experți formată din S.M.V., H.E. și Ș.E. pe baza Metodologiei aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acest recurent a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, instanța de apel, deși a reținut în considerentele hotărârii, faptul că prin acțiune reclamanta a optat și pentru renunțarea la dreptul său de proprietate asupra terenului litigios, afectat de utilități publice, în schimbul obligării recurentului-pârât la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de către experții S.M.V., H.E. și Ș.E., a rezultat că această valoare este, pe baza comparației de piață, de 876.325 RON, a apreciat că reclamanta este îndreptățită să primească această sumă de la Municipiul București această sumă, conform art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, soluția instanței de apel este nelegală în condițiile în care, deși doi experți au optat pentru valoarea de 876.325 RON (rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea nr. 211/2005 a Consiliului General al Municipiului București) instanța de judecată și-a însușit reține valoarea terenului determinată pe baza metodologiei comparației de piață (valoare care în expertiză este stabilită la 882.971 RON). În opinia acestui recurent, instanța de apel trebuia să statueze fără echivoc atât în considerente, cât și în dispozitiv, faptul că valoarea reală a terenului litigios este de 876.325 RON și a fost stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211/2005, iar nu prin metoda comparației de piață, având în vedere mențiunile care se regăsesc la pag. 16 din raportul de expertiză, potrivit cărora: „din analiza celor 11 contracte de vânzare-cumpărare nu s-a putut obține nicio valoare pentru terenul în cauză, din cauză că acestea se referă fie la apartamente care aveau în folosință o anumită suprafață de teren, situat sub construcție, fie în acestea, valorile construcțiilor nu erau defalcate de cele ale terenurilor, sau valorile de vânzare erau rezultate în urma unor licitații repetate". Prin urmare, instanța de judecată era obligată să statueze atât în considerente, cât și în dispozitiv, că valoarea reală a terenului este cea rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211/2005 (în cuantum de 876.325 RON), și nu valoarea rezultată din metoda comparației de piață (care este în cuantum de 882.971 RON). Intimata-reclamantă M.D.S. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București, prin Primarul General, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, susținând că dezvoltarea criticilor de recurs vizează în mod exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate; pe fond a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. În combaterea motivelor de recurs, intimata-reclamantă a arătat că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, suprafața de 221 mp (care reprezintă lotul nr. 4 din întreaga suprafață de 956 mp), este afectată de lucrări de utilitate publică, (respectiv Punctul termic I.P.

2, aflat la poziția 13405 din inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Municipiului București), ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate, ingerință sancționată atât de dispozițiile dreptului intern (art. 480 C. civ.), cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit în cauză de către experți S.M.V., H.E. și Ș.E., evaluarea terenului în suprafață de 221 mp situat în Bd. I.H., s-a făcut prin utilizarea a două metode din care au rezultat următoarele valori ale terenului: 876.325 RON, valoare stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211/2005, respectiv 882.971 RON, valoare stabilită prin metoda comparației de piață a ofertelor imobiliare; prin concluziile la raportul de expertiză, experții au optat pentru valoare de 876.325 RON, ca fiind valoarea reală a terenului din prezenta cauză, care a fost însușită și de instanța de apel, prin decizia civilă nr. 55A din 19 februarie 2015. A susținut intimata-reclamantă că s-au efectuat demersuri pentru obținerea de contracte de vânzare cumpărare similare din zonă pentru a se putea efectua expertiza prin metoda comparației de piață, contractele fiind depuse de către reprezentantul Municipiului București; cum în ultima perioadă de timp nu s-au efectuat tranzacții cu privire la terenuri similare din zonă, comisia de experți a determinat valoarea imobilului, compus din teren, prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211/2005. Excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul București a fost respinsă în ședință publică, instanța reținând că potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă încadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același act normativ. Deliberând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției tardivității recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de intimata-reclamantă M.D.S., Înalta Curte constată că nu este fondată și urmează să o respingă pentru următoarele considerente: În susținerea excepției, intimata-reclamantă a arătat că, întrucât reprezentantul Ministerului Public a participat la judecată, termenul pentru declararea căii de atac a curs, pentru acest recurent, de la pronunțarea deciziei date de instanța de apel.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ., pentru procuror termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii. Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., dispozițiile art. 284 alin. (2) - (4) din același act normativ se aplică în mod corespunzător. Din examinarea încheierilor de ședință Înalta Curte reține că judecata în apel s-a făcut cu participarea reprezentantului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel că termenul de declarare a recursului a început să curgă de la data comunicării hotărârii, respectiv 09 martie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la dosarul Curții de Apel București.

Față de dispozițiile art. 301 și 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a împlinit la data de 25 martie 2015. Cum recursul în discuție a fost înregistrat la data de 24 martie 2015, excepția tardivității este nefondată. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în următoarele limite și pentru considerentele ce succed: Potrivit dezlegărilor obligatorii date în cauză prin decizia nr. 700 din 09 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ.

de la 1864 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul și natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul și natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din acest act normativ. Din capitolul IV al Legii nr. 33/1994 fac parte și dispozițiile art. 26 care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor și anume, în funcție de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

Înalta Curte constată că la judecata în apel s-a administrat proba cu expertiză judiciară, instanța însușindu-și opinia experților S.M.V., H.E. și Ș.E., în sensul că valoarea de circulație a terenului în suprafață de 221 mp. este de 876.325 RON; în acest sens, Curtea de apel a arătat că această valoare a fost determinată prin metoda comparației de piață. Metoda comparației de piață presupune utilizarea, ca și elemente de comparație a unor contracte de vânzare-cumpărare care privesc imobile de același fel cu cel expropriat și care sunt situate în aceeași unitate administrativ teritorială. Sub un prim aspect, se constată că valoarea despăgubirilor acordate de instanța de apel este cea determinată prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B.

nr. 211 din 30 august 2006, privind documentația cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare a terenurilor aparținând domeniului public și privat al Municipiului București, metodologie care nu se circumscrie exigențelor impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994. În al doilea rând, se reține că experții au determinat și o valoare de circulație a terenului pe baza ofertelor de vânzare, extrase de pe un site de specialitate, reținând că niciunul din cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi utilizate întrucât prin acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile care nu sunt similare, respectiv privesc apartamente, nu terenuri.

Nici această valoare (882.971 RON) nu ar fi putut fi reținută ca fiind prețul cu care se vând în mod obișnuit terenuri de același fel, având în vedere că dispozițiile legale evocate instituie în sarcina instanțelor obligația de a se raporta la valoarea reală de tranzacționare a unor imobile de același fel, care se află în aceeași circumscripție administrativ-teritorială, rezultată din contracte de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că nu au putut fi utilizate, spre comparare, contractele de vânzare aflate la dosar care vizau apartamente, iar nu terenuri, nu este de natură să conducă la concluzia că nu există comparabile, întrucât noțiunea de unitate administrativ-teritorială, utilizată de art. 26 din Legea nr. 33/1994 este definită în art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001, republicată și modificată, a administrației publice locale, ca fiind comunele, orașele și județele, municipiul București având ca subdiviziuni administrativ-teritoriale, sectoarele (conform art. 1 lit. h) din același act normativ); or, din înscrisurile de la dosar rezultă că sfera contractelor de vânzare - cumpărare a fost în mod nejustificat restrânsă la bulevardul I.H., București.

Înalta Curte reține, de asemenea, că deși aceste aspecte au fost învederate Curții de Apel București, de către reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 26 ianuarie 2015, aceasta a respins, în mod nelegal cererea de refacere a raportului de expertiză cu motivarea că în cauză, conform dezlegărilor date în primul ciclu procesual, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994. Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor legale de determinare a despăgubirilor.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, care reprezintă temeiul de drept al cererii de obligare la despăgubiri, se impunea a se constata în mod expres că în cauză a operat o expropriere de fapt, pentru a se elimina orice ambiguități cu privire la titularul dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că instanța de judecată trebuie să se pronunțe în mod expres asupra cererilor principale, incidentale sau accesorii cu care a fost în mod procedural învestită. Desigur că hotărârea de acordare de despăgubiri intimatei - reclamantă trebuie să cuprindă și izvorul obligației de plată, care în speță este reprezentat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Însă, din perspectiva principiului disponibilității și a dezlegărilor irevocabile date în cauză de instanțele de control judiciar, instanța de apel nu avea a se pronunța distinct în dispozitiv cu referire la constatarea exproprierii de fapt. Cu referire la recursul exercitat de recurentul Municipiul București, prin Primarul General, Înalta Curte constată că este fondat sub aspectul criticilor prin care a învederat că valoarea reținută de instanța de apel nu reprezintă valoarea de piață a terenului în litigiu. Înalta Curte nu își însușește criticile prin care acest recurent a susținut că valoarea despăgubirilor poate fi determinată în condițiile H.C.G.M.B. nr. 211/2005, având în vedere considerentele deja expuse, referitoare la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Deși în motivele de recurs, recurentul Municipiul București se referă la o altă hotărâre decât cea utilizată de experți (care au avut în vedere Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2006), trimiterile succesive la valoarea de 876.325 RON, conduc la concluzia că partea s-a referit în realitate la actul normativ în temeiul căruia experții au determinat această valoare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) va admite recursul declarat de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de intimata-reclamantă M.D.S. Admite recursurile declarate de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2015.