ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 723 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 53740/3/2010, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M.D.S., în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, și cu Consiliul General al Municipiului București, s-a constatat că terenul proprietatea reclamantei, de 119,53 mp, cu nr. cadastral x/1, înscris în Cartea Funciară nr. A, situat în Municipiul București, B-dul I., sectorul 1, este expropriat de fapt, pentru utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului București și au fost obligate pârâtele Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, în solidar, la 505.291 RON despăgubiri pentru expropriere și la 1.600 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că prin Sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14.487/1997, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i restituie reclamantei M.D.S. în natură, terenul în suprafață de 956 mp, situat în București, B-dul I., sector 1, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin Sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14.487/1997, a fost lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 3338 din 01 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14.487/1997, Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să-i restituie reclamantei M.D.S.

în natură, terenul în suprafață de 956 mp, situat în București, B-dul I., sector 1, cu precizarea că, o suprafață de 253 mp a fost ocupată ilegal de către R. și C., cu obiective specifice activității acestora, 332 mp au fost ocupați ilegal de către SC U. SA și 38 mp au fost ocupați ilegal de către o societate particulară.

După restituirea terenului în suprafață de 956 mp, situat în București, B-dul I., sector 1, în natură, definitiv și irevocabil către reclamantă, aceasta susține că asupra unei părți din terenul restituit, după efectuarea documentației cadastrale a imobilului, a constatat că, încă de la intrarea în posesie și până în prezent, nu poate exercita în niciun fel atributele dreptului de proprietate, nu poate întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui (fructus), dreptul de a-i culege fructele și veniturile pe care le poate da (fructus) și dreptul de a dispune de acest lucru, fie prin înstrăinare, fie prin consumare (abusus), întrucât acest teren este afectat de diferite utilități de interes public, ocuparea cu astfel de utilități fiind ilegală, așa cum s-a reținut și din hotărârea judecătorească menționată mai sus, de lămurire a dispozitivului privind situația concretă a terenului.

În cazul în speță, terenul reclamantei fiind ocupat în fapt, de traseul B-dului I. și de celelalte rețele și instalații edilitare de utilitate publică de interes local, tribunalul a constatat că instituțiile pârâte aveau la îndemână mijlocul legal pentru a dispune chiar și măsura exproprierii care să nu poată fi contestată de către reclamanta-proprietară și să stabilească, respective, să consemneze despăgubirile ce i se cuvin și cu toate acestea, nu au apelat la mijloacele prevăzute de legea specială pentru a legaliza măsurile de fapt deja înfăptuite. Tribunalul a apreciat că, prin analogie, dispoziția legală poate fi aplicată de către instanță și în situația de față, în care nu s-a făcut o declarație de utilitate publică și nu s-a luat o măsură legală de expropriere.

În consecință, la stabilirea valorii despăgubirilor pentru măsura exproprierii pentru utilitate publică, instanța a avut în vedere că această despăgubire trebuie să fie cuprinsă între limitele solicitate de către expropriați, ca limită maximă și limitele despăgubirii oferite de către expropriator, ca limită minimă. Între aceste repere și ținând cont de prețurile de circulație în zonă la data efectuării expertizei, Tribunalul a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, și a admis-o constatând că terenul proprietatea reclamantei, de 119,53 mp, cu nr. cadastral x/1, înscris în Cartea Funciară nr. A, situat în Municipiul București, B-dul I., sectorul 1, este expropriat de fapt, pentru utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului București.

Pârâtele Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, au fost obligate în solidar, la 505.291 RON despăgubiri pentru expropriere, către reclamantă. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, raportat la art. 38 din Legea nr. 33/1994, care constituie dreptul comun în materie de expropriere, tribunalul a constatat că "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator", astfel că expropriatorul de fapt a fost obligat la suma de 1600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorarii pentru experți.

Împotriva sentinței civile pronunțate la fond au declarat apel Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând admiterea acestuia și desființarea sentinței civile atacate, precum și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Se susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, instanța de judecată în mod greșit a admis acțiunea și a obligat pârâtele în solidar, la 505.291 RON despăgubiri pentru expropriere. Se arată că în mod greșit instanța de fond, prin analogie o aplică și în situația de față, în acest dosar în care nu s-a făcut o declarație de utilitate publică și nu s-a luat o măsură legală de expropriere și de asemenea, se apreciază că se impune stabilirea despăgubirilor echivalente conform art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.

Apelurile au fost respinse ca nefondate, deoarece potrivit Sentinței civile nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și respectiv a Sentinței civile nr. 5857 din 19 aprilie 1999 a aceleiași instanțe, ambele definitive și irevocabile, reclamantei M.D.S. i s-a restituit în natură, terenul în suprafață de 956 mp situat în București, B-dul I., sector 1, care, ulterior efectuării documentației cadastrale a primit număr poștal 8 A. De la data intrării în posesie și până la sesizarea instanței de judecată, la 08 noiembrie 2010, reclamanta nu a putut beneficia de atributele dreptului de proprietate, întrucât terenul este afectat de diferite utilități de interes public (conducte R., cabluri de energie, gură de aerisire metrou suprateran și canalele subterane de ventilație).

S-a apreciat că apelanta-reclamantă a suferit o expropriere incompatibilă cu dispozițiile constituționale ce garantează respectarea dreptului de proprietate.

Instanța de fond a acordat în mod întemeiat eficiență dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reținând că "în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, iar în caz contrar, va dispune exproprierea totală". Coroborând aceste prevederi legale cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, a fost omologat raportul de expertiză efectuat de către Comisia de experți în sensul că pârâții au fost obligați la 505.291 RON despăgubiri pentru terenul expropriat în suprafață de 119,53 mp, cu nr. cadastral X/1 înscris în CF nr. A situat în Municipiul București, B-dul I., sector 1. Prin soluția pronunțată, instanța a avut în vedere și prescripțiile art. 27 din Legea nr. 33/1994.

A fost respinsă ca nefondată critica apelanților pârâți vizând instituirea unei servituți prevăzută de art. 13 din Legea nr. 213/1998, coroborată cu Legea nr. 51/2006 (art. 5 alin. (2), câtă vreme, pârâții nu au sesizat instanța de fond cu o cerere distinctă privind stabilirea servituții legale, astfel că instanța de fond s-a pronunțat în limitele sesizării cu respectarea principiului disponibilității părților. Pentru aceste argumente, apelurile au fost respinse ca nefondate, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02 iulie 2013 petenta M.D.S. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 172 A din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea cererii, a arătat că prin Decizia civilă nr. 172A din 10 mai 2013, Curtea de Apel a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 723 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Petenta a mai arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată din proces, deși le-a solicitat în mod expres și textual atât prin întâmpinarea depusă la dosar, cât și prin concluziile orale susținute în fața instanței de judecată, depunând în acest sens dovada achitării onorariului avocațial. Au fost invocate dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., potrivit cu care "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Analizând această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 281(2) C. proc. civ., Curtea a constatat că este întemeiată și a fost admisă pentru următoarele considerentele: Conform art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, se poate cere completarea hotărârii, în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri. În cauză, cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 172A/2013 a fost formulată în termen și a fost apreciată ca întemeiată, motiv pentru care, Curtea a completat decizia sus-menționată obligând pe apelanții-pârâți, în solidar, la plata către intimata reclamantă a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Împotriva Deciziilor nr. 172A din 10 mai 2013 și nr. 256A din 19 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin primarul general. Se susține de către recurenții pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece în mod greșit Curtea de Apel ar fi respins apelurile declarate.

În ceea ce privește cadrul procesual, se consideră că pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu are capacitate procesuală de folosință, deoarece Consiliul General al Municipiului București nu are personalitate juridică și implicit nici capacitate procesuală de folosință întrucât potrivit Legii nr. 215/2001 este un simplu organ deliberativ fără personalitate juridică, singura instituție cu personalitate juridică fiind instituția primarului, care reprezintă în justiție toate direcțiile. Pe fondul cauzei, ar fi incident art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar în speță nu a fost demarată procedura exproprierii, astfel că nu a operat încă o expropriere, prin urmare nu se poate vorbi de o acordare a despăgubirilor proporțional cu reglementarea imobilului ce a fost scos din patrimoniul intimatei.

Procedura exproprierii presupune parcurgerea mai multor etape pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor și reprezintă o procedură specială. Un alt aspect care este contestat este și acela privind stabilirea prețului, având în vedere că Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București nu au oferit reclamantei nicio sumă de bani, deoarece nu au în derulare proiecte în zonă care să necesite acțiuni de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Cu privire la cheltuielile de judecată, se consideră că instanța în mod greșit a obligat Municipiul București la plata acestora, deoarece Municipiul București nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea procesuală a sa nu poate declanșa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Se solicită de către recurent aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv micșorarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că sunt nepotrivit de mari față de munca îndeplinită de avocat, procesul desfășurându-se pe parcursul a două termene de judecată, unul fiind acordat pentru comunicarea motivelor de apel. Se invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: 1. În ceea ce privește recursul exercitat împotriva Deciziei civile nr. 172A din 10 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recurenții-pârâți invocă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și anume eronata interpretare a dispozițiilor legale privind capacitatea procesuală de folosință a pârâtului Consiliul General al Municipiului București și a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care reglementează procedura specială a exproprierii. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliului General al Municipiului București, aceasta nu se justifică, deoarece capacitatea procesuală de folosință presupune aptitudinea generală a persoanei juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca subiectele de drept să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de capacitate este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanelor juridice. În concluzie, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosință, calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în persoana entităților chemate în proces. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 pentru imobilele proprietate publică a statului sau ale unității administrativ-teritoriale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către Consiliile Județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de Consiliile locale.

Pe de altă parte, prin acțiunea promovată de reclamantă ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14487/1997 s-a solicitat lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 3338/1 martie 1999 a Judecătoriei sector 1 București, Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să-i restituie reclamantei în natură terenul în suprafață de 956 mp situat în București, str. B-dul I., sector 1. Pentru aceste considerente se va respinge excepția lipsei capacității procesuale pasive de folosință a Consiliului General al Municipiului București. În cauză, instanța de apel în mod just a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și pe Municipiul București în solidar la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru exproprierea terenului, considerând că proprietarul a fost pus în imposibilitatea de a-și folosi bunul, fără a i se stabili sau acorda vreo despăgubire justă și prealabilă, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Acest teren în suprafață de 956 mp situat în str. B-dul I., sector 1 a fost restituit în natură reclamantei, dar este ocupat în fapt de traseul B-dului I. și de alte rețele și instalații edilitare de utilitate publică, operând o "expropriere în fapt" proprietarul fiind pus în imposibilitatea de a-și exercita două dintre atributele dreptului de proprietate (folosința și posesia). Chiar dacă nu s-a dispus măsura legală a exproprierii pentru utilitate publică, ocuparea terenului reclamantei poate fi asimilată unei exproprieri de fapt, dată fiind utilitatea publică evidentă a obiectivelor cu care este ocupat terenul. De observat ar fi asemănarea speței de față în raport cu cea soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Burghelea împotriva României (hotărârea din 27 ianuarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 736/29.10.2009). În cauza menționată, instanța europeană a reținut încălcarea de către Statul român a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că terenul unui particular a fost ocupat în mod ireversibil de o lucrare de utilitate publică, fără a exista un transfer de proprietate către stat și fără acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a apreciat că, în absența unui act formal de expropriere, situația persoanei astfel prejudiciate nu poate fi considerată "previzibilă" și corespunzătoare cerinței "principiului securității juridice". Situația în cauză a permis autorităților să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituția din 1991 și, în special, Legea nr. 33/1994), fără a pune în prealabil o indemnizație la dispoziția proprietarului.

În concluzie, Curtea Europeană a apreciat că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul proprietarului la respectarea bunurilor sale. În prezenta cauză, situația terenului este asemănătoare (respectiv, este ocupat de stradă publică, fără ca anterior ocupării să se fi desfășurat o procedură de expropriere, reclamantul nu a fost despăgubit, iar posibilitatea de acordare a unei despăgubiri, în lipsa prezentului demers judiciar este incertă), motiv pentru care argumentele instanței europene referitoare la lipsa de previzibilitate și securitate juridică, încălcarea principiului legalității și a dreptului de proprietate sunt aplicabile mutatis mutandis.

Lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege, procedură reglementată de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv de nelegalitate susținut de recurenții pârâți nu poate conduce la respingerea prezentei acțiuni, neputându-se refuza accesul la justiție al reclamantei pentru stabilirea justei despăgubiri pentru terenul ocupat de pârâți. Această situație de fapt este una prejudiciabilă pentru reclamantă și, în mod corelativ, imputabilă recurenților-pârâți, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.

Exproprierea suferită de reclamantă este incompatibilă cu dispozițiile constituționale ce garantează dreptul de proprietate, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia noțiunea de "privare de proprietate" echivalează cu preluarea completă și definitivă a bunului, situație în care titularul său nu mai poate exercita unul din atributele dreptului său de proprietate (cauza Burdov c. Rusia). Nu pot fi primite criticile recurenților privind lipsa demarării etapelor exproprierii și aspectele legate de nederularea unor proiect în zonă. Aceste susțineri nu au valențele unor critici de nelegalitate, nu pot fi relaționate din punct de vedere logic cu soluția pronunțată de instanța de apel și considerentele acesteia.

2. Critica recurenților-pârâți relativă la aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. vizează recursul declarat de pârâți împotriva Deciziei nr. 256A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus completarea Deciziei civile nr. 172A din 10 mai 2013, fiind obligați pârâții către intimații reclamanți la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Se invocă, pe de o parte că pârâții nu se află în culpă procesuală, susținere ce nu poate fi primită. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost în mod corect interpretate și aplicate de instanța de apel, aceste prevederi se fundamentează pe ideea de culpă a pârâților în declanșarea procedurii judiciare, culpă în care s-au aflat pârâții.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins s-a datorat atitudinii culpabile a pârâților care au fost în mod just obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Pe de altă parte, se solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. pentru a se dispune micșorarea cheltuielilor de judecată, invocându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens, solicitare căreia nu i se poate da curs. În cauză nu se impune micșorarea cheltuielilor de judecată în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sumele la care pârâții au fost obligați reprezintă onorariu de apărător și constituie sume efectiv cheltuite, constatându-se realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile se vor respinge ca nefondate și în baza art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin primarul general, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată de 3000 RON către intimata reclamantă M.D.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin primarul general împotriva Deciziilor nr. 172A din 10 mai 2013 și nr. 256A din 19 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenții pârâți Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București, prin primarul general la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă M.D.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2014. Procesat de GGC - NN