ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 981/2017

Decizia nr. 981/2017 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2010, la data de 07 septembrie 2010, reclamanta SC A. SA a formulat contestație privind anularea Hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 din 26 iulie 2010, împotriva Municipiului București prin primarul general și a Consiliului General al Municipiului București, solicitând obligarea emitentei să îi acorde o despăgubire calculată în conformitate cu prevederile art. 25, 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, în moneda euro, în scopul acoperirii în întregime a prejudiciului cauzat prin expropriere, respectiv: 1. exproprierea în întregime a imobilului care se compune din teren intravilan în suprafață de 1.018 mp (1.085,71 mp rezultați din măsurători cadastrale) și trei corpuri de construcții situate pe acest teren, din care: C1 - în suprafață construită la sol de 501,21 mp, C2 - în suprafață construită la sol de 143,94 mp și C3 - în suprafață construită la sol de 12,18 mp și acordarea valorii reale a imobilului, în cuantum de 1.809.433 euro; 2. echivalarea cuantumului despăgubirilor în moneda europeană (euro) din data plății; 3. contravaloarea prejudiciului cauzat societății prin expropriere, compus din: a) 10 % din valoarea imobilului, reprezentând echivalentul prejudiciului constând în contravaloarea taxelor notariale, de publicitate,

de intermediere imobiliară și avocațiale, necesare pentru achiziționarea unui alt imobil similar; b) 442.800 euro, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat societății prin efectele declanșării procedurii de expropriere. În drept, s-au invocat prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 184/2008, art. 25, 26, 27 și 30 din Legea nr. 33/1994, art. 480 și 481 C. civ., art. 44 alin. (3) și (6) din Constituția României și art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul, la termenul de judecată din 15 februarie 2011, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București.

La data de 21 ianuarie 2014, reclamanta a depus la dosar, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să mărească câtimea obiectului cererii, în sensul solicitării și a dobânzii legale aferente sumelor de bani datorate de pârâtul Municipiul București cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat, precum și a celor aferente contravalorii lipsei de folosință a acestui imobil.

Prin sentința civilă nr. 102 din 4 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată și completată; a dispus anularea parțială a Hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 26 iulie 2010, în ceea ce privește Art. 1, în sensul că despăgubirile pentru imobilul expropriat situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 404 mp și construcții în suprafață de 657,33 mp, vor fi în cuantum de 1.931.738 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, și nu de 2.795.388 lei; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferenței de despăgubiri dintre suma cuvenită în temeiul hotărârii de expropriere și suma de 2.795.388 lei, achitată reclamantei prin Ordinul de plată nr. 4619 din 1 octombrie 2010 emis de Banca Română de Dezvoltare, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei astfel calculate, de la data de 26 iulie 2010 până la data plății efective; a obligat pârâtul, la plata către reclamantă, a despăgubirilor constând în lipsa de folosință a imobilului expropriat în perioada 3 noiembrie 2006-26 iulie 2010, în cuantum de 439.110 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume,

de la data de 3 noiembrie 2006 până la data plății efective; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și onorarii de experți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a devenit proprietar al imobilului situat în București, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 aprilie 2006 de B.N.P., B. Imobilul se compune din teren în suprafață de 1.018 mp (1.085,71 mp din măsurători cadastrale) și 3 corpuri de construcții (C1, C2, C3). La data de 29 septembrie 2006, reclamanta, în calitate de proprietar, a încheiat contractul de închiriere cu SC C. SRL, în calitate de chiriaș, având ca obiect închirierea imobilului situat în București, sector 1, pentru o perioadă de 6 ani, începând cu data de 1 octombrie 2006, chiria convenită fiind de 8.200 euro + T.V.A./lună.

Contractul a încetat ca urmare a notificării din data de 3 noiembrie 2006, emisă de reclamantă către SC C. SRL în temeiul art. 7 pct. 1 din contract. S-a reținut că reclamanta avea ca principal domeniu de activitate „dezvoltare (promovare) imobiliară”, astfel cum rezultă din Certificatul constatator din 20 iulie 2010 emis de Oficiul Național pentru Registrul Comerțului. Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 262 din 2 noiembrie 2006, a fost declarată de utilitate publică lucrarea de interes local „Dublarea Diametralei N-S pe Tronsonul Buzești - Berzei - Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzești - Berzei - Vasile Pârvan - B.P. Hașdeu - Uranus - Calea Rahovei”. Prin Notificarea din 4 iunie 2010, Primăria Municipiului București a comunicat expropriatului (reclamantei), faptul că imobilul în cauză urmează a fi expropriat pentru cauză de utilitate publică, propunându-i suma de 3.696.968 lei, cu titlu de despăgubiri.

Prin adresa din 16 iulie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București a invitat expropriatul să se prezinte la data de 26 iulie 2010 la sediul comisiei, comunicându-i, totodată, că valoarea despăgubirilor este de 2.795.388 lei, sumă stabilită în baza raportului de evaluare întocmit conform art. 4 alin. (8) și (9) din Legea nr. 198/2004. Prin întâmpinarea - cerere reconvențională din 21 iulie 2010 la Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006, la Notificarea nr. 626/2010 și la adresa din 2010, reclamanta a contestat pe cale administrativă cuantumul despăgubirilor propuse. Prin Procesul-verbal din 26 iulie 2010, întocmit de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, s-a consemnat că expropriatul nu este de acord cu valoarea despăgubirii în cuantum de 2.795.388 lei, propusă de expropriatorul Municipiul București.

Prin Hotărârea nr. 26 din 26 iulie 2010 (menționat din eroare anul 2009) a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București s-a dispus consemnarea despăgubirii în cuantum de 2.795.388 lei, la dispoziția expropriatului. Prin Ordinul de plată nr. 4619/1 octombrie 2010, Municipiul București a achitat expropriatului suma de 2.795.388 lei, reprezentând despăgubiri în temeiul Hotărârii nr. 26/2010. Certificatul de urbanism din 4 iulie 2013, eliberat de Primăria Municipiului București pentru restul suprafeței de teren de 682 mp, rezultată după expropriere, atestă faptul că terenul rămas reclamantei este construibil, indicând regimul tehnic al construcțiilor ce pot fi edificate în acest perimetru.

Expertiza efectuată în cauză de către comisia de experți, desemnată potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 25 din Legea nr. 33/1994, a avut drept obiective: stabilirea valorii de circulație a imobilului expropriat (defalcat teren, respectiv construcții), a întregului imobil, toate aceste evaluări luând în considerare momentul exproprierii - 26 iulie 2010, data efectuării primului raport de expertiză - 9 noiembrie 2011, precum și data efectuării raportului de expertiză refăcut - 5 septembrie 2013; stabilirea dacă terenul rămas este construibil; stabilirea valorii medii a chiriilor în perioada septembrie 2006 - septembrie 2010. Raportul de expertiză refăcut a fost depus la dosar la 12 septembrie 2013. De asemenea, a fost depusă și opinia separată a doamnei expert D. Tribunalul a încuviințat parțial obiecțiunile formulate de părți, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 29 octombrie 2013. Răspunsul comisiei de experți la obiecțiuni a fost depus la data de 5 decembrie 2013. Potrivit concluziilor raportului de expertiză, valoarea de circulație a imobilului expropriat era la 9 noiembrie 2001 de 1.931.738 euro, din care 1.534.650 euro pentru construcție și 397.089 euro pentru terenul de 404,09 mp.

În opinia separată a doamnei expert D., valoarea imobilului expropriat este de 794.324 euro, din care construcții 476.635 euro și teren 317.690 euro. De asemenea, valoarea chiriilor medii pentru perioada 20 aprilie 2006 - 26 iulie 2010 a fost de 995.176 euro, iar, potrivit opiniei separate a expertului D., a fost de 509.135 euro. Sub aspectul momentului la care se raportează stabilirea valorii de circulație a imobilului expropriat, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 26 din 26 iulie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, și anume data întocmirii raportului de expertiză.

În ceea ce privește această dată, instanța de fond s-a raportat la data efectuării în cauză a primului raport de expertiză judiciară în specialitatea construcții și evaluarea proprietății imobiliare, chiar dacă acesta a fost înlăturat ulterior, dispunându-se refacerea de două ori a lucrării, fiind astfel fără relevanță data efectuării următoarelor rapoarte de expertiză. Împrejurarea legată de necesitatea refacerii raportului de expertiză a fost considerată drept culpabilă comisiei de experți, astfel că reclamanta nu poate fi vătămată în dreptul său de a obține evaluarea imobilului la o dată cât mai apropiată celei de expropriere.

În cauză, primul raport de expertiză a fost întocmit la data de 9 noiembrie 2011. În privința modului de calcul al despăgubirilor, tribunalul a reținut că experții au calculat valoarea acestora ținând cont de prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel cu cel expropriat, în acest sens fiind indicate în cuprinsul raportului de expertiză oferte pentru vânzarea unor imobile similare, provenind de la diferite agenții imobiliare. Comisia de experți a avut în vedere gradul de uzură al imobilului, faptul că nu era încă consolidat și renovat, faptul că imobilul nu era încă clasificat pe Lista Monumentelor Istorice de categoria B, deși îndeplinea aceste criterii.

De asemenea, s-a avut în vedere că încăperile nu aveau integral finisaje interioare de epocă, ci doar holul de intrare 16 și biroul de colț 11. De asemenea, pentru stabilirea valorii reale, comisia de experți a reținut corecțiile necesare aplicate ofertelor de vânzare, astfel cum se indică la filele 6-7 din raportul de expertiză.

Referitor la imobilele de comparație, prima instanța a apreciat că particularitatea imobilului în speță constă în valoarea sa deosebită din mai multe puncte de vedere, astfel cum reține doamna expert E., istoric de artă, care a întocmit în luna septembrie 2008 Memoriul istoric privind imobilul din București, sector 1, atașat cererii de clasare în regim de urgență a acestui imobil, adresată de Uniunea Arhitecților din România, Direcției pentru Cultură și Patrimoniului Cultural Național a Municipiului București, înregistrată la Uniunea Arhitecților din România sub nr. 1158 din 8 noiembrie 2010, iar la Primăria Municipiului București sub nr. 1941 din 8 noiembrie 2010. S-a reținut, astfel, că imobilul datează din anii 1892-1893, fiind construit în stil eclectic academic cu predominanța repertoriului neoclasic, se încadra într-un ansamblu reprezentativ perioadei ca funcțiune și expresie stilistică și contribuia în mod semnificativ la definirea unei încrucișări de drumuri importante ale orașului, participând compozițional la Ansamblul de arhitectură „Strada x”.

Din punct de vedere memorial-simbolic, imobilul este asociat cu două personalități ale vremii, Nicolae Dobre și Toma Dobrescu, care au contribuit activ la conturarea arhitecturală și constructivă a Bucureștiului; clădirea aparține memoriei orașului prin prezența volumetrică și expresia arhitecturală pe parcursul unor trasee istorice. Ca o concluzie, expertul și implicit Uniunea Arhitecților din România au propus clasificarea imobilului în Lista monumentelor istorice - București la categoria B. În speță, tribunalul nu a avut în vedere evaluarea imobilului propusă de expropriator sau de către expert D. în cadrul opiniei separate, care nu iau în calcul semnificația particulară a imobilului astfel cum rezultă din Memoriul istoric menționat anterior.

Expertul D. reține doar faptul că imobilul nu figura pe Lista Monumentelor Istorice, precum și faptul că expertiza extrajudiciară efectuată de către expert E. datează din data de 9 noiembrie 2011, adică după data demolării. Faptul că nu s-au parcurs toate etapele necesare clasificării imobilului pe lista monumentelor istorice se explică prin demolarea imediată a imobilului, fără a se da curs cererii de clasificare venite din partea Uniunii Arhitecților din România. Lipsa clasificării nu duce însă la pierderea valorii aparte a imobilului, potrivit detalierilor de mai sus. În cauză, reclamanta a depus și expertiza extrajudiciară întocmită de expert E. efectuată în data de 9 noiembrie 2011, dar aceasta reia constatările și concluziile din Memoriul istoric realizat în septembrie 2008 de același expert, în cadrul Uniunii Arhitecților din România, ca urmare a cercetării efective a imobilului înainte de demolare.

Mai mult, expert D. afirmă despre propriile constatări că au fost făcute după demolarea imobilului, respectiv la 5 septembrie 2013, doar pe baza actelor depuse la dosar. De asemenea, expertul mai precizează că a avut în vedere, ca elemente de comparație, oferte imobiliare, fără însă a le atașa sau a indica data anunțurilor imobiliare, sursa ofertelor, fotografii și date de contact pentru verificare, astfel cum au avut în vedere ceilalți doi experți din comisie, în virtutea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Din concluziile raportului de expertiză s-a constatat că valoarea de circulație a imobilului expropriat de 1.931.738 euro se încadrează între cea stabilită de expropriator și cea solicitată de reclamantă, astfel cum a fost precizată.

Cât privește despăgubirile constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a estimat o chirie totală, în intervalul 20 aprilie 2006 - 26 iulie 2010, de 995.176 lei. În raportul de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni, comisia de experți a precizat că nu există prea multe oferte de închiriere pentru imobile similare în perioada de referință, iar piața închirierilor este mai volatilă decât cea a vânzărilor. În consecință, comisia a stabilit valoarea chiriei raportat la valoarea de piață a imobilului. În cauză, însă, instanța de fond a constatat că reclamanta a încheiat un contract de închiriere a imobilului în cauză, cu SC C. SRL, pentru o perioadă de 6 ani, începând cu data de 1 octombrie 2006, chiria convenită fiind de 8.200 euro + T.V.A./lună.

Contractul a încetat ca urmare a notificării din data de 3 noiembrie 2006, emisă de SC C. SRL în temeiul art. 7 pct. 1 din contract. Prin urmare, tribunalul s-a raportat la un element cert cu privire la care a apreciat că poate face o estimare mult mai apropiată de realitate în ceea ce privește evaluarea lipsei de folosință a imobilului expropriat. Astfel, la art. 3 din contract, părțile stabilesc condiții detaliate de plată a chiriei, însă nu se specifică și posibilitatea renegocierii chiriei. Desigur că acestui contract i se aplică regulile generale în materia contractului de locațiune în ceea ce privește denunțarea unilaterală, precizare reluată chiar la art. 7.2 din contract, astfel încât atât chiriașul, cât și proprietarul puteau denunța oricând contractul, iar plata chiriei nu mai era certă în cuantumul stabilit.

Cu toate acestea, din clauzele contractuale se poate interpreta că voința părților a fost fermă în ceea ce privește durata de 6 ani a închirierii. Acest fapt se deduce din acordul acestora ca, pentru primii 3 ani, chiriașul să achite doar jumătate din chirie, iar diferența de bani să fie reprezentată de plata cheltuielilor de reparații (art. 3.4). Din moment ce părțile s-au angajat să efectueze reparații timp de 3 ani, pe cheltuiala chiriașului, cu deducerea corespunzătoare a chiriei, printr-o prezumție simplă se poate reține că intenția proprietarului a fost să mențină contractul pe întreaga perioadă convenită.

Mai mult, obiectul de activitate al societății reclamante era dezvoltare (promovare) imobiliară, astfel încât se poate presupune cu ușurință că, în ipoteza în care ar fi dorit modificarea clauzelor privind cuantumul chiriei sau ar fi estimat o creștere a acesteia, de neacceptat pentru chiriaș, reclamanta, beneficiind de cunoștințe de specialitate în domeniul imobiliar, ar fi prevăzut în contract posibilitatea renegocierii chiriei sau un motiv distinct de încetare/denunțare a contractului, determinat de creșterea cuantumului chiriei. Prin clauza inserată la art. 7.3. părțile au prevăzut și imposibilitatea încetării contractului în primii 6 ani de închiriere, în cazurile prevăzute la art. 7.1.

din contract. În ceea ce-l privește pe chiriaș, instanța a reținut aceeași determinare de a menține contractul pe întreaga perioadă convenită de 6 ani. Împrejurarea că s-a angajat să deconteze cheltuielile de reparații timp de 3 ani este relevantă sub acest aspect, dar mai mult, prin clauza inserată la art. 7.3, acesta a acceptat ca, în cazul în care dorește rezilierea contractului, va avea obligația plății chiriei pentru o perioadă de minim 6 ani. Aceasta reprezintă o clauză penală, prin care părțile estimează anticipat prejudiciul suferit de proprietar din cauza încetării contractului, înainte de împlinirea termenului contractual, din culpa chiriașului. Or, toate acestea, deși clauza penală nu poate fi pusă în discuție, deoarece contractul nu a încetat ca urmare a rezilierii contractului din culpa chiriașului, demonstrează voința chiriașului de a menține contractul pe durata celor 6 ani.

Din coroborarea aspectelor de fapt reținute anterior, tribunalul a apreciat că prejudiciul cert suferit de reclamantă din cauza imposibilității de a mai închiria imobilul expropriat este de 8.200 euro + T.V.A./lună în perioada 3 noiembrie 2006 (data încetării contractului de închiriere) - 26 iulie 2010 (data transferului de proprietate, ca urmare a exproprierii). Tribunalul nu a avut în vedere data de 20 aprilie 2006 (data cumpărării imobilului de către reclamantă), deoarece, până la data încheierii contractului de închiriere cu SC C. SRL (29 septembrie 2006), reclamanta era liberă să culeagă beneficiile folosinței imobilului astfel cum considera necesar, nefiind îngrădită de pârât, iar, în perioada derulării contractului (1 octombrie 2006 - 3 noiembrie 2006), societatea reclamantă era îndreptățită să primească chiria de la chiriaș, astfel cum se convenise, proporțional cu perioada folosirii imobilului.

În perioada celor 45 de luni cât a durat lipsa de folosință, reclamanta a cumulat un prejudiciu de 369.000 euro. T.V.A. se calculează până la data de 31 iunie 2010, în procent de 19%, iar, de la 1 iulie 2010, în procent de 24%, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 58/2010. Suma totală datorată cu titlu de prejudiciu este de 439.110 euro. În legătură cu temeiul legal privind plata contravalorii lipsei de folosință, tribunalul a făcut trimitere la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Acestea se completează cu dispozițiile de drept comun în materia executării indirecte a obligațiilor de a nu face (obligația terților de a nu aduce atingere exercițiului dreptului de proprietate), potrivit cărora (art. 1075 C. civ.) orice obligație de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.

Potrivit art. 1084 C. civ., daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Or, beneficiul de care a fost lipsită reclamanta în cauza de față constă în imposibilitatea închirierii imobilului de la data încetării contractului de închiriere până la data exproprierii. În ceea ce privește exproprierea întregului imobil și acordarea despăgubirilor constând în valoarea de circulație a întregului imobil, această solicitare a fost apreciată ca neîntemeiată și respinsă de către instanța de fond, deoarece prin concluziile raportului de expertiză se precizează că restul imobilului - Lotul 2 format din teren liber în suprafață de 681,60 mp este construibil.

De altfel, pentru terenul rămas în proprietatea reclamantei, s-a emis și Certificatul de Urbanism nr. 932/1150239 din 4 iulie 2013. Referitor la cererea de acordarea dobânzii legale la sumele reprezentând despăgubiri, solicitarea a fost considerată întemeiată, dat fiind că părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Aceste dispoziții sunt conținute de art. 1 și 2 din O.G. nr. 9/2000, act în vigoare la data nașterii dreptului de a solicita plata despăgubirilor cauzate de expropriere.

În cazul de față, izvorul obligației de plată a dobânzii pentru despăgubirile cauzate prin expropriere este legea, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1994. Acestea se completează cu dispozițiile de drept comun în materia executării cu întârziere a obligațiilor de a da o sumă de bani, respectiv art. 1088 C. civ. Ca atare, pentru suma datorată de pârât cu titlu de despăgubiri, constând în valoarea de circulație a imobilului expropriat, dobânda penală se datorează de la data de 26 iulie 2010, când s-a decis exproprierea, iar reclamanta ar fi trebuit să primească integral valoarea imobilului. Pentru suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, plata dobânzii se datorează de la data la care proprietarul a fost împiedicat să mai poată folosi imobilul, în cauză data încetării contractului de închiriere pentru imposibilitatea proprietarului de a asigura folosința imobilului.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor determinate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului expropriat,tribunalul a constatat că este neîntemeiat. Reclamanta a dobândit un imobil care doar parțial a fost expropriat, rămânând în proprietate cu Lotul 2. Pentru Lotul 1, reclamanta a primit o parte din despăgubiri la data de 1 octombrie 2010, iar diferența urmează să o primească prin prezenta sentință, astfel încât va fi despăgubită integral pentru privarea de proprietate. În consecință, reclamanta nu a dovedit că prin achiziționarea imobilului situat în București, sector 1, a înregistrat vreo pierdere. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța de fond l-a obligat să plătească reclamantei suma de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorarii de expert (9.500 lei) și onorariu de avocat (1.500 lei). Prin Decizia nr. 698/A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 102 din 4 februarie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A admis apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București prin primarul general, împotriva aceleiași sentinței și, în consecință, a schimbat,în parte, sentința apelată, în sensul că despăgubirile pentru imobilul expropriat în suprafață de 404 mp și construcții în suprafață de 657,33 mp vor fi în cuantum de 879.311,905 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

De asemenea, plata dobânzii legale aferente sumei diferență vizează perioada cuprinsă între data de 01 octombrie 2010 și data achitării efective a sumei diferență. A respins și cererea privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, ca nefondată. A constatat că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond, conform art. 276 C. proc. civ., va fi de 5.007,11 lei. A menținut celelalte dispoziții relative admiterii, în parte, a acțiunii modificate și completate, anulării parțiale a hotărârii comisiei, obligării pârâtului la plata diferenței de despăgubiri, respingerii restului pretențiilor, ca neîntemeiate. A luat act că, în apel, apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar apelantul pârât și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele: Prin expertiza efectuată în primă instanță, la data de 09 noiembrie 2011, s-a stabilit, în opinie majoritară, că valoarea la data efectuării expertizei, a întregului imobil expropriat, este de 1.931.738 euro, iar cea a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință este de 439.110 euro.

Curtea a observat că, prin Decizia sa definitivă și general obligatorie nr. 12 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate formulată și a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituționale.

Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională, reținută de Curte prin Deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 și nr. 395 din 1 octombrie 2013. Pe cale de consecință, valoarea care trebuie avută în vedere în algoritmul juridic al stabilirii despăgubirilor, în caz de expropriere, este cea corespunzătoare datei transferului dreptului de proprietate, dată care, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004, este data consemnării despăgubirilor de către expropriator, în speță conform Hotărârii de stabilire și consemnare a despăgubirilor nr. 26/2010 din 26 iulie 2010, adică data de 01 octombrie 2010 (dată la care potrivit susținerii necontestate a înseși apelantei reclamante din motivele sale de apel, i-a fost achitată, prin O.P.

din 01 octombrie 2010, suma de bani stabilită ca despăgubire). Ca atare, în cadrul apelului s-a efectuat o nouă expertiză tehnică de specialitate, care a procedat la determinarea valorii imobilului la data exproprierii. Instanța de apel a dat eficiență acestei noi expertize adnotat (astfel cum se va expune în continuare), în detrimentul celei efectuate la fond, care a circumscris valoarea momentului realizării lucrării științifice. Drept consecință, a apreciat că criticile din apelul formulat de pârât, orientate către contestarea expertizei efectuate la fond, devin lipsite de eficiență. Curtea a mai reținut că prețul (sau valoarea) de circulație (piață) a unei proprietăți imobiliare reprezintă suma estimată la care ar putea fi vândută aceasta, printr-o tranzacție liberă între părți (vânzător și cumpărător) informate, decise și prudente.

Valoarea de circulație este dată de interacțiunea dintre cererea și oferta existente la data evaluării. Referitor la metoda de evaluare folosită de către comisia care a efectuat expertiza din apel, curtea a apreciat că aceasta este conformă prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Sintagma „prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele” de același fel în unitatea administrativ-teritorială are semnificația de preț plătit efectiv și consemnat în contractele autentice de vânzare-cumpărare, acesta neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet, astfel cum eronat au procedat experții în cursul judecății în primă instanță.

Din acest motiv, a constatat că nu poate fi primită apărarea reclamantei de a se proceda doar la o corecție la zi a valorii stabilite de expertul Romanița Bălășoiu, pentru termenul de judecată de la fond, din data de 17 decembrie 2013. Procedând la analiza concretă a raportului de expertiză efectuat în cursul fazei de judecată a apelului, curtea a observat că întreaga comisie de experți a ales din multitudinea de comparabile depuse la dosar trei contracte individualizate în cadrul raportului de expertiză, cu lit. A), B), C). Inclusiv expertul parte desemnat de apelantul pârât, D., a precizat sub acest aspect (în cadrul răspunsului din 29 septembrie 2016, la obiecțiunile formulate de reclamantă față de opinia sa separată la raportul de expertiză), la pct. 2 (pag.

4 a răspunsului), că a sa concluzie nu a fost fundamentată prin prisma comparabilelor din baza sa proprie (care fuseseră menționate inițial, în opinia sa separată), evaluarea sa fiind raportată la cele trei comparabile pe care le-a analizat critic. Dintre acestea trei, curtea, în mod similar expertului parte D., a apreciat că actul juridic comparabila notată C, încheiată la data de 08 martie 2011 - dată relativ apropiată de data exproprierii efective - trebuie înlăturat din silogismul juridic al cauzei, întrucât, potrivit înscrisului extras din M. Of. aflat la filele 86 - 87 dosar apel vol. II, părțile acestui contract de vânzare-cumpărare sunt coasociați ai unei societăți comerciale cu răspundere limitată.

Or, din această perspectivă a relației de apropiere (caracteristică asociaților unei societăți comerciale cu răspundere limitată) - nespecifică situației unei vânzări obișnuite, când, ca regulă cvasiunanimă, părțile contractante nu se cunosc de dinainte - curtea a considerat că prețul aferent acestei operațiuni juridice nu a fost unul obișnuit, în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ci unul prezumat negociat în considerarea inclusiv a acestei relații speciale. Rămân așadar, în calcul, comparabilele A și B. Verificând corecțiile realizate de către comisia de experți, curtea a adnotat, în privința comparabilei B, următoarele elemente. În primul rând, corecția pentru starea tehnică - clasa I de risc seismic, + 213 (+ 30%), se impune a fi înlăturată.

Astfel, în opinia majoritară a expertizei, nu s-a realizat în niciun fel dovada faptului că imobilul obiect al acestei comparabile B este încadrat în clasa I de risc seismic. Pe de altă parte, expertul parte D. a ilustrat fotografic acest imobil cu 5 fotografii din care se poate observa faptul că imobilul din această comparabilă este unul obișnuit din acest punct de vedere, neîntrezărindu-se niciun simbol aplicat de risc seismic. Nu mai puțin, curtea a observat faptul că singur faptul că acest imobil a fost edificat anterior 1940 nu este de natură a determina această încadrare din punct de vedere al structurii de rezistență, atât timp cât și imobilele obiect al celorlalte comparabile selectate de comisia de experți - A și C - sunt indicate în grila de comparație ca fiind, de asemenea, edificate anterior anului 1940, fără însă a fi corectate de experți, din punct de vedere al structurii de rezistență.

Suplimentar, curtea a observat că experții din opinia majoritară nu au realizat dovada faptului că au constatat în temeiul propriei percepții, la fața locului, structura de rezistență a imobilului din comparabila B, astfel încât în considerarea tuturor acestor argumente, curtea - în consonanță cu expertul D. - a considerat că nefundamentat a fost aplicată această corecție în privința comparabilei B, motiv pentru care a înlăturat-o.

În ceea ce privește corecția aferentă finisajelor, curtea a constatat, în prealabil, că doar imobilul din actul juridic intitulat B este unul comparabil sub acest aspect cu cel din prezenta cauză, întrucât, potrivit mențiunilor experților, el este situat în zona imediat adiacentă a imobilului expropriat, prezintă o arhitectură mai deosebită (stil brâncovenesc) și reprezintă o construcție interbelică integrată în trendul arhitectural urbanistic al zonei construite adiacent, prezentând decorațiuni exterioare care pun în valoare fațada, volumetria specifice perioadei istorice în care a fost construit (a se vedea răspunsul defalcat, însă al tuturor celor trei experți, din 29 septembrie 2016). Imobilele obiect al celorlalte comparabile nu au finisaje deosebite.

În privința coeficientului concret care trebuie aplicat în această privință, curtea a considerat că valoarea reținută în opinia majoritară nu converge cu realitatea faptică. Astfel, punctul de vedere majoritar s-a grefat pe o valoare de 145 euro (+ 15%), justificând-o, potrivit răspunsului secund la obiecțiuni (a se vedea răspunsul din 29 septembrie 2016, la obiecțiunea 5), prin prezența finisajelor cu valoare artistică recunoscută exterioare și interioare, conform expertizei extrajudiciare și Memoriului istoric întocmit de doctor istoric de artă E. Or, sub acest aspect, curtea a observat că, astfel cum a sesizat în mod fundamentat și expertul parte D., între cele două documente pe care s-au grefat experții din opinia majoritară există diferențe semnificative, care nu pot fi ignorate.

De exemplu, în expertiza extrajudiciară efectuată în 2011 (când imobilul construcție fusese deja demolat) se atestă că valoarea de vechime autenticitate era mare, în vreme ce în memoriul tehnic întocmit în 2008 (când imobilul construcție exista) se atestă doar o valoare medie. De asemenea, în expertiza extrajudiciară se indică valoare memorial - simbolistică mare, în vreme ce în memoriu valoarea este apreciată de același doctor istoric de artă ca fiind una medie. Nu mai puțin, valoarea arhitecturală este indicată a fi mare în expertiza extrajudiciară, în vreme ce în memoriul istoric este indicată a fi medie (în finalul considerentelor punctului 6.4 trecându-se valoare mare).

Curtea a apreciat (convergent opiniei separate a expertului parte D.) că în urma comparării celor două documente pe care s-au grefat experții opiniei majoritare se impune a se acorda prevalență memoriului istoric, pentru următoarele considerente: memoriul este un document foarte elaborat (23 pagini cu anexe, fotografii, schițe), realizat în timpul existenței construcției, la solicitarea unei instituții publice, în timpul unei proceduri oficiale, fiind amplu documentat inclusiv pe baza de bibliografie, în vreme ce expertiza extrajudiciară a fost realizată succint (2 pagini), la un moment ulterior demolării imobilului și în temeiul chiar al memoriului istoric precedent (a se vedea prima mențiune a pct. V din expertiză).

În mod normal, concluziile aceluiași expert în artă ar fi trebuit să coincidă în cele două lucrări realizate de dumnealui, dintre care una menționat a fi efectuată în baza primei. Cu toate acestea, expertul E. precizează că, la realizarea expertizei extrajudiciare, informația care a stat la baza memoriului istoric a fost completată cu noi date de arhivă și fotografii ale interioarelor. Chiar dacă s-ar aprecia că fotografiile interioarelor ar fi unele noi, care nu ar fi fost avute în vedere la realizarea memoriului tehnic, totuși curtea a constatat că, în cadrul expertizei extrajudiciare, nu s-a arătat prin niciun considerent și nici nu au fost depuse atașat acele noi date de arhivă care ar justifica, în mod coroborat cu pozele din interior, o modificare a valorilor în sensul precizat.

Nu mai puțin, expertul nu a indicat nici faptul că pozele de interior ar fi fost determinante în schimbarea evaluării sale anterioare, pentru ca prezenta instanță de apel să facă abstracție de lipsa atașării noilor date de arhivă. De asemenea, curtea a observat că expertul istoric de artă nu a explicat în expertiza extrajudiciară, în niciun fel, de ce noile poze de interior au determinat reevaluarea aprecierii sale anterioare, pentru ca, astfel, instanța să le poată considera elemente esențiale, generatoare ale unei reaprecieri. În fine, curtea a mai observat că inclusiv valoarea memorial simbolică a fost modificată de expertul în artă, în pofida faptului că apartenența construcției la familia prestigioasă Dobrescu era cunoscută de expert încă de la momentul realizării memoriului istoric, familia respectivă fiind, din punct de vedere istoric, notorie la nivel local.

Această observație nu ar putea justifica, în mod rezonabil, o reevaluare în sens ascendent, a valorii memorial - simbolistică atribuite inițial. Așadar, în temeiul tuturor acestor considerente expuse, curtea a apreciat că determinarea coeficientului relativ finisajelor se impune a fi raportată la concluziile memoriului istoric și nu ale expertizei extrajudiciare. Or, media valorilor rezultate în cadrul memoriului istoric analizat este „medie”, luând în considerare valoarea de la punctul 6.4 din memoriu - valoarea arhitecturală ca fiind medie. De altfel, chiar dacă raportarea s-ar face la valoarea arhitecturală ca fiind mare, curtea a constatat, și în această situație, că în raport de celelalte valori stabilite (valoare de vechime - autenticitate medie; valoare memorial - simbolistică medie; valoare urbanistică - mare; valoare de raricitate - unicitate mică), valoarea per ansamblu a imobilului ar fi tot una predominant medie.

Această concluzie este subliniată și de aspectul că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din 20 aprilie 2006, reclamanta a recunoscut că „Având în vedere vechimea construcției de aproximativ 114 ani, gradul de uzură, starea fizică și tehnică în care se află, cumpărătoarea declară că are cunoștință că în viitor se pot impune după expertizare, proiectare, avizare, autorizare lucrări de reabilitare raportat la destinația ce o va da construcției”, convenind chiar cu chiriașul realizarea de astfel de lucrări de renovare. De asemenea, din raportul de expertiză realizat pentru desființarea construcției, la data de 02 decembrie 2010, rezultă că starea imobilului este de degradare avansată, fiind părăsit, „construcția are o mare vechime și nu a mai fost consolidată, rezistența acesteia fiind scăzută.

Având în vedere că imobilul nu a mai fost întreținut, acesta are finisajele și zidăria degradată (tencuiala crăpată prin care apa pătrunde în zidărie când plouă, învelitoare spartă, etc.). În prezent, deși construcția este racordată la utilități, aceste instalații nu mai sunt întreținute și pot genera oricând un accident care se poate solda cu victime. Totodată, imobilul a devenit insalubru, fiind des frecventat de oameni ai străzii (…). Datorită lipsei de pază, clădirea a început să fie vandalizată (…) Imobilul se află într-o stare de degradare fizică avansată, astfel încât în cazul unui cutremur poate provoca pagube materiale și chiar victime. (…) Clădirea (…) este o clădire cu structura în stare avansată de degradare.

Structura acestei clădiri nu a fost consolidată și este avariată datorită acțiunilor seismice succesive și a tasărilor terenului, a acțiunilor climatice de îngheț dezgheț și a acțiunilor dinamice”. Or, toate cele expuse ilustrează conjugat necesitatea atât a diminuării coeficientului aferent finisajelor, reținut în opinia majoritară, cât și procentul concret de scădere de 50% care trebuie aplicat, coeficientul inițial fiind stabilit de experți, în referire la valoarea rezultantă (media valorilor) din raportul de expertiză extrajudiciară, adică predominant mare.

Pe cale de consecință, raportându-ne la o valoare rezultantă medie (deci nu mare) a clădirii - ce nu a fost declarată monument istoric (astfel încât acest fapt nu poate constitui premisa silogismului juridic al cauzei, reclamanta încercând, în mod neîntemeiat, să acrediteze ideea astfel) - noul coeficient aferent finisajelor a fost stabilit de instanță de apel la jumătate din cel inițial, adică la 72,5 euro în loc de 145 euro cât s-a apreciat în opinia majoritară.

Drept urmare, însumând toate corecțiilor realizate de instanța de apel în raport de comparabila B se ajunge la un preț corectat de 828,5 euro (= 1.114 euro - 213 euro – 145 euro: 2). Procedând, în continuare, la compararea prețurilor corectate rezultate în privința comparabilelor A și B, cu adnotările anterior expuse, curtea a constatat că prețul corectat (828,5 euro/mp) aferent comparabilei B are corecția cea mai mică (circa 31%) față de cel aferent comparabilei A (care nu are nici finisaje distincte, deosebite, astfel cum s-a arătat în paragrafele precedente), de .1250 euro, corecția acestuia din urmă fiind 48,19%. Drept urmare, algoritmul juridico - matematic urmat și de comisia de experți trebuia să se raporteze la acest preț comparat corectat mai apropriat, de 828,5 euro/mp.

Înmulțind acest preț unitar cu suprafața de 1.061,33 mp (total teren și construcții) stabilită de instanța de fond (și pe care părțile au acceptat-o fără niciun fel de obiecțiuni, niciunul dintre motivele de apel formulate în cauză necriticând această suprafață concretă totală reținută de tribunal), curtea a apreciat că valoarea despăgubirilor aferente imobilului expropriat va fi de 879.311,905 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu plata pe cale de consecință și a fructelor civile reprezentate de dobânda legală aferentă diferenței de despăgubiri neplătite, dobândă plătibilă de la data exproprierii efective (01 octombrie 2010, determinată potrivit considerentelor expuse anterior), până la data plății efective, în virtutea acelorași argumente juridice (arondate dobânzii) prezentate de prima instanță de judecată, pe care curtea le-a apreciat corecte și pe care nu le-a mai reluat.

Curtea a mai reținut că, în cauză, se invocă de reclamantă drept prejudiciu cauzat lipsa de folosință a imobilului în perioada 20 aprilie 2006 - 26 iulie 2010, criticându-se inclusiv cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu. Astfel, curtea a observat că reclamanta a cumpărat imobilul a cărui expropriere parțială s-a dispus la data de 20 aprilie 2006, închiriindu-l în temeiul contractului de închiriere din 29 septembrie 2006, începând cu data de 01 octombrie 2006, pentru o durată de 6 ani. Cu toate acestea, la data de 03 noiembrie 2006, deci după o lună, reclamanta a notificat chiriașului încetarea de drept a contractului de închiriere. Pentru perioada 20 aprilie 2006 - 01 octombrie 2006, reclamanta și-a folosit în mod discreționar, ca un veritabil proprietar, bunul imobil, procedând, în finalul acestei perioade, la închirierea sa, potrivit celor expuse, astfel încât aferent acestei perioade nu se poate înregistra niciun prejudiciu.

În privința perioadei 01 octombrie 2006 - 03 noiembrie 2006, curtea reținut faptul că, de asemenea, proprietarul s-a folosit, prin închiriere, de imobilul în litigiu, concluzia fiind similară ca în precedent. Relativ la perioada 03 noiembrie 2006 - 26 iulie 2010, curtea a observat, convergent celor statuate anterior, că nu s-a înregistrat niciun prejudiciu. Astfel, deși prin Hotărârea nr. 262 din 02 noiembrie 2006 a Consiliului General al Municipiului București s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes local care viza și proprietatea reclamantei, cu toate acestea exproprierea efectivă a intervenit la data de 01 octombrie 2010, deci 4 ani mai târziu, potrivit considerentelor expuse anterior.

Ca atare, în tot acest interval de circa 4 ani imobilul a fost în posesia proprietarului său ce putea să se folosească de el în mod liber și neîngrădit, nimic nerestricționându-l în această direcție. Așadar, nimic nu îl îngrădea să continue pe mai departe contractul de închiriere încheiat la data de 29 septembrie 2016. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât între timp fuseseră declanșate măsuri prealabile clasificării imobilului, drept monument istoric, astfel încât nu se poate aprecia că reclamanta era îndreptățită să considere, în mod automat, că și imobilul său urma a fi afectat de expropriere și că nu ar mai prezenta, astfel, interes pentru potențialii chiriași.

Revenind la notificarea de reziliere din 03 noiembrie 2006, curtea a observat că ea a fost realizată de către reclamantă, deci de locator, în temeiul art. 6 și art. 7.1 din contractul de închiriere, deși, în mod firesc, vreun eventual impediment de folosire a imobilului (impediment care, la acea dată, nu exista, locatorul fiind în continuare, vreme de încă circa 4 ani, proprietarul imobilului în litigiu) trebuia învederat și opus locatorului de către chiriaș, fapt care, în speță, nu s-a întâmplat.

Nu mai puțin, chiar dacă s-ar aprecia că reclamanta a dorit (deși în aprecierea curții, nu era cazul, astfel cum s-a ilustrat) să fie foarte riguroasă în aplicarea clauzelor contractuale în raport de chiriașul său, instanța de apel a apreciat că această societate comercială putea beneficia de asistență juridică de specialitate care să îi lămurească eventuala distincție între efectele juridice ale doar declarării de utilitate publică și cele ale exproprierii efective, posibilitate subordonată aceleiași obligații proprii de diligență și informare la care însăși face referire în contractul de cumpărare a imobilului, atunci când reclamanta a apelat și la experți tehnici imobiliari pentru a se pune la adăpost de eventuale aspecte negative ale operațiunii juridice de vânzare-cumpărare.

Or, dacă la momentul cumpărării imobilului (în vederea scopului declarat de reclamantă, al închirierii) și-a respectat obligația de diligentă informare și verificare, tot astfel pe parcursul folosirii sale prin închiriere (în concret, la momentul emiterii notificării din 03 noiembrie 2006), reclamanta trebuia să își respecte aceeași obligație analizată. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât obiectul său principal de activitate, este „dezvoltare (promovare) imobiliară”, fapt care impune, în mod evident, cunoștințe specifice legate de folosirea imobilelor și, pe cale de simetrie, legate de impedimentele faptice sau juridice de folosire a lor.

Din perspectiva acestor argumente, curtea a apreciat în mod negativ graba cu care locatorul în continuare proprietar a procedat unilateral la rezilierea contractului de închiriere, la doar o zi după declararea lucrării de interes public local, în condițiile evidente în care această declarare nu a determinat devenirea inutilizabilă a imobilului, potrivit clauzei art. 7.1 din contractul de închiriere. Suplimentar, curtea a observat faptul că reclamanta nu a realizat în niciun fel - deși această obligație procesuală îi revenea conform art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., dovada faptului că, ulterior datei de 03 noiembrie 2006 și până la data de 01 octombrie 2010, când imobilul a trecut în proprietatea pârâtului, ca urmare a plății despăgubirilor stabilite, a mai încercat, fără succes, să închirieze imobilul, deși o astfel de dovadă putea fi lesne realizată: de exemplu, anunțuri specifice pe internet, pe site-urile de specialitate sau în ziare, la secțiunile de publicitate, simpla presupunere, opinie a experților opiniei majoritare, în sensul că imobilul nu mai era atractiv pentru chiriași, ca urmare a faptului că se organiza șantier în zonă, că nu mai avea acces la drum public, nefiind suficientă și pertinentă în acest sens în lipsa oricărei dovezi asupra acestor fapte concrete invocate.

Din această perspectivă, a lipsei de probe în sensul invocat de reclamantă, curtea a constatat că dovezile administrate cauzei converg spre aprecierea faptului că imobilul nu a mai fost închiriat de către locatorul proprietar datorită stării de degradare în care se afla încă de la momentul cumpărării sale de către această parte, conform mențiunilor cuprinse în contractul de cumpărare, stare ulterior accentuată prin părăsirea sa, conform descrierii din raportul de expertiză întocmit în vederea demolării, toate aceste mențiuni fiind citate în precedent.

Curtea a considerat, astfel, că, în cauză, nu s-a realizat dovada niciunui prejudiciu înregistrat de către reclamantă, ca urmare a exproprierii imobilului litigios, aceasta rămânând în posesia și folosința sa până la momentul transferului dreptului de proprietate, reziliind, în mod intempestiv și lipsit de o rațiune rezonabilă din punct de vedere juridic, contractul de închiriere pe care îl avea în derulare (la numai o lună de la încheierea sa) și nemaiîncercând ulterior să închirieze imobilul pe care l-a și părăsit (conform atestărilor din raportul de expertiză întocmit în vederea desființării construcției). Așadar, și din această perspectivă, se impune reformarea sentinței civile pronunțate, în sensul respingerii cererii relative acordării lipsei de folosințe, neputând fi primite motivele de apel formulate de reclamantă.

Instanța de apel a constatat că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond, conform art. 274 și art. 276 C. proc. civ., va fi de 5.007,11 lei, sumă care a rezultat prin reducerea proporțională a sumei cu titlu de cheltuieli de judecată acordate de tribunal (11.000 lei) cu procentul de diminuare în apel a despăgubirilor. Curtea a menținut celelalte dispoziții relative admiterii, în parte, a acțiunii modificate și completate, anulării parțiale a hotărârii comisiei, obligării pârâtului la plata diferenței de despăgubiri (evident cu luarea în considerare a noului cuantum al despăgubirilor stabilit în apel), precum și cea relativă respingerii restului pretențiilor, ca neîntemeiate. În temeiul art. 274 C. proc.

civ.