ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5319/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța, să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 221,35 m.p., situat în București, sector 1 și obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la întocmirea documentației necesare pentru expropriere.

Prin sentința civilă nr. 518 din 28 martie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins acțiunea reclamantei M.D.S., formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 33/1994, „exproprierea de imobile în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică." Dispozițiile art. 7 alin. (1) din același act normativ, prevăd că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 8 din lege, declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei, cercetare care va fi consemnată într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, Consiliului Județean, respectiv Consiliului Local al Municipiului București, conform art. 10 alin. (2). În sensul dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, expropriatorul este statul prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național și județele, municipiile, orașele și comunele pentru lucrările de interes local.

Din interpretarea acestor dispoziții legale s-a reținut calitatea de expropriator numai în favoarea persoanelor juridice mai sus menționate, persoanele fizice neavând această calitate, fapt pentru care nu pot solicita în mod direct exproprierea unui imobil. În această situație, reclamanta nu are calitatea de expropriator în sensul prevederilor Legii nr. 33/1994.

De asemenea, reclamanta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora: „în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți din teren sau din construcție, iar proprietarul cerere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport de situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală", întrucât aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 și nu în situația în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate. Aceste prevederi legale presupun, totodată, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate și despăgubirile propuse de către expropriator.

Fată de considerentele mai sus menționate, tribunalul a reținut că reclamanta nu are calitatea procesuală activă, atât în ceea ce privește cererea principală, cât și în ceea ce privește cererea subsidiară. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M.D.S. La termenul din data de 09 septembrie 2011, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat valoarea obiectului acțiunii, valoare de care instanța a luat act prin încheierea de ședință, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. La același termen, în raport de evaluarea făcută de către reclamantă, necontestată de partea adversă, Curtea a pus în discuția părților și ulterior a calificat calea de atac incidență în cauză ca fiind apelul, față de dispozițiile art. 282 C. proc.

civ. Prin Decizia civilă nr. 700/ A din 9 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta M.D.S., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, restituindu-se în natură reclamantei un apartament împreună cu terenul aferent, precum și, în natură, terenul în suprafață de 956 m.p., fiind obligată pârâta C.G.M.B.

la despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 112/1995 pentru celelalte apartamente de la adresa din sectorul 1. Dispozitivul acestei hotărâri judecătorești a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin constatarea nulității recursului conform mențiunii de legalizare de pe verso, în sensul că intimata C.G.M.B. a fost obligată să lase în deplină, perpetuă și liniștită posesie terenul în suprafață de 956 m.p. din București, în compunerea precizată în concluziile raportului de expertiză: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea contestatoarei M.D.S., dintre care 126 m.p. suprafață construită; 253 m.p. ocupați ilegal de R. și C.; 332 ocupați ilegal de SC U.I.

SA și 38 m.p. ocupați ilegal de o societate particulară (filele 9-11 din dosarul de fond). În baza acestor hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile, reclamanta a realizat dezmembrarea imobilului compus din teren în suprafață de 956 m.p. și din construcțiile aflate pe acesta, conform contractului de dezmembrare din 28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în patru loturi, respectiv: Lotul 1 compus din teren în suprafață de 119,49 m.p.; Lotul 2 compus din teren în suprafață de 196,34 m.p.; Lotul 3 compus din teren în suprafață de 19,12 m.p. (domeniu public)+273,64 m.p. (curte)+125,99 m.p. (construcție), respectiv 418,75 m.p. pe care se află edificată o construcție compusă din subsol, parter, etaj și pod; Lotul 4 compus din teren în suprafață de 221,30 m.p., ocupat de punctul termic și R., utilizat de domeniul public (filele 13-14 din dosarul de fond).

Prin certificatul de adresă poștală din 23 aprilie 2002 emis de Primăria sectorului 1 București, imobilul a primit număr poștal din sectorul 1. În baza actelor de proprietate și a actului de dezmembrare, prin încheierea nr. 6480 din 13 martie 2006, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 București a admis întabularea în cartea funciară București a dreptului de proprietate doar asupra a trei loturi, respectiv asupra imobilelor situate în sectorul 1. Reclamanta a mai depus la dosar Hotărârea nr. 186 din 08 august 2008 emisă de Consiliul General al Municipiului București prin care se însușește inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului București, precum și lista anexă la Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, vol. 1, p. 643 (filele 21-24 din dosarul de fond).

În ceea ce privește situația de drept s-au reținut următoarele: Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit cărora „Exproprierea de imobile, in tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească'", precum și ale art. 4 din același act normativ, potrivit cărora: „(1) Cei interesați pot conveni atât asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale privind condițiile de fond, deforma și de publicitate, fără a se declanșa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.

(2) În cazul în care acordul de voință al părților privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și cuantumul sau natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege". Prin urmare, din ansamblul dispozițiilor legii referitoare la procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, reclamanta a înțeles să se folosească în susținerea în drept a acțiunii numai de dispozițiile de principiu, cuprinse în cap. I al legii („Dispoziții generale"), care nu fac altceva decât să pună în aplicare principiul fundamental consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituția revizuită, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire'". De asemenea, cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părților interesate asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, instanța reține că legea care reglementează cadrul general în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevede că poate opera transferul dreptului de proprietate, între părțile interesate, și tară a se declanșa procedura de expropriere, legea trimițând la capitolul IV (care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanță) numai în situația în care părțile se înțeleg asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate.

De asemenea, din ansamblul reglementărilor cuprinse în actul normativ indicat ca drept substanțial de către reclamantă, reiese că în prima situație, reglementată prin dispozițiile cu caracter general ale art. 1 și 4 din lege, părțile acordului asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate (numite de lege „părțile interesate") nu pot fi decât proprietarul terenului și titularul dreptului de proprietate privată al unității administrativ-teritoriale în care se află terenul în litigiu; pe când în cea de-a doua situație - respectiv când a fost urmată procedura exproprierii (cu cele trei etape, reglementate la cap. II-IV din lege, respectiv etapa declarării utilității publice, măsurile premergătoare exproprierii și etapa judiciară, a stabilirii despăgubirilor) - părțile sunt expropriatorul și expropriatul.

Pentru a reține lipsa calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7, 8 și 12 din Legea nr. 33/1994, constatând faptul că reclamanta nu are calitatea de expropriator, precum și cele ale art. 24 alin. (3) din lege, constatând că nici în această situație reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, deoarece acele dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea este cerută de expropriator. Ambele considerente sunt urmarea aplicării și interpretării greșite a legii.

Astfel, față de cele arătate în cele ce preced, Curtea a constatat că în cauză nu erau incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994 reținute de instanța de fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată prin probele administrate în cauză până la acest moment, reiese că în cauză nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 33/1994, întrucât la dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General al Municipiului București prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de utilitate publică, conform dispozițiilor art. 7 din lege. Dimpotrivă, prin acțiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.

Ca ingerință în dreptul său de proprietate, reclamanta a susținut că prerogativele dreptului său de proprietate au fost suprimate întrucât terenul în litigiu a fost afectat de anumite utilități de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului București a punctului termic și a stației de transformare E., fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă. În consecință, Curtea a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții legale care nu erau incidente în cauză, și că situației de fapt dedusă judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 C. civ.

de la 1864 (în vigoare la data pronunțării deciziei) și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituția revizuită, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) și Protocoalele sale adiționale fac parte din dreptul intern, iar în conformitate cu dispozițiile art. 46 din C.E.D.O. potrivit cărora „înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți", instanța de judecată urmează a avea în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O. în cauzele pronunțate împotriva României în care s-a pus în discuție o situație de fapt similară.

Din analiza acestei jurisprudențe, Curtea a constatat că instanța de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al tezei a Ii-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate, instanțele naționale trebuie să analizeze nu numai legislația internă în vigoare, ci și efectul real pe care asemenea măsură îl produce asupra dreptului de proprietate, situație în care privarea de bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt.

Pe considerentul conform căruia Convenția vizează protejarea drepturilor „concrete și efective", pentru a determina dacă a avut loc o privare de bun conform celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană examinează, în plângerile introduse de petenți cu privire Ia nerespcctarea art. 1 din Protocolului nr. 1, nu numai dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, ci privește dincolo de aparențe și analizează realitatea situației litigioase, pentru a vedea dacă situația din speță echivalează cu o expropriere de fapt. La situația de fapt din speță, Curtea a constatat că intervenția în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalității și, în consecință, că aceasta a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

În raport de prevederile legale de drept substanțial enunțate mai sus - dispoziții care de altfel au și fost invocate de către reclamantă în susținerea acțiunii - legitimarea procesuală activă a reclamantei este justificată prin aceea că reclamanta are un „bun" în accepțiunea textului convențional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, de asemenea rămasă irevocabilă.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea apelată este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii de drept substanțial incidente în cauză, și că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătorești prin care reclamantei i s-a restituit în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafață totală de 956 m.p., din care terenul în litigiu reprezintă Lotul nr. 4, ca urmare a dezmembrării realizate conform contractului de dezmembrare autentificat sub nr. 692/28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât prima instanță a soluționat procesul tară a intra în cercetarea fondului, Curtea a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În rejudecarea, pe fond, a cauzei, tribunalul trebuie să analizeze existența ingerinței în dreptul de proprietate, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice specialitatea topografie, prin care să se identifice terenul în litigiu conform dispozitivului sentinței civile nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, așa cum a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, a certificatului de adresă poștală și a contractului de dezmembrare; să se stabilească dacă acesta este afectat de utilitățile publice arătate de către reclamantă în motivarea acțiunii, prin raportare la Anexa la Hotărârea nr. 186 din 08 august 2008 a C.G.M.B.

conținând Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, fila 643 din acest inventar (depusă de reclamantă la fila 24 din dosarul de fond). După ce stabilește existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamantei, tribunalul trebuie să analizeze în ce măsură această ingerință respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, respectiv dacă este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele private ale reclamantei și cele de interes general. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin motivele de recurs se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv când „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii", precum și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În acest sens se susține că reclamanta nu se încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora: „In cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți din teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport de situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală", întrucât aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 și nu în situația în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate.

Aceste prevederi legale presupun, totodată, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile propuse de către expropriator. Astfel, Tribunalul București în mod corect a admis excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei. În cuprinsul deciziei recurate instanța de apel se contrazice de mai multe ori (fila nr. 8), respectiv începe prin a constata că sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, ulterior arătând că nu sunt incidente în cauză aceleiași dispoziții din Legea nr. 33/1994, ba mai mult, în cele din urmă completează temeiul juridic al acțiunii reclamantei cu prevederile art. 480 C. civ.

De asemenea, instanța de apel avea obligația în cuprinsul deciziei să se pronunțe numai asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, tară să se pronunțe pe fond. În consecință, reclamanta avea toate temeiurile pentru a verifica situația juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta avea toate temeiurile pentru a formula o notificare în temeiul respectivei legi, care reglementa în mod expres situația juridică a imobilelor expropriate (sau preluate de stat în orice mod) până în anul 1989. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General este cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ipoteza - când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În acest sens, se susține că reclamanta nu se încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, întrucât aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 din lege și nu în situația în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate. Totodată, aceste prevederi legale presupun, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile propuse de către expropriator.

Critica astfel formulată este nefondată, deoarece Curtea de apel nu a aplicat o normă legală care nu este incidență în speță, respectiv dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, astfel cum susține recurentul pârât. În apel, verificând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de tribunal, Curtea de apel a reținut că argumentele primei instanțe pentru a reține lipsa calității procesuale active a reclamantei, întemeiate pe aplicarea dispozițiilor art. 7, 8 și 12 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 24 alin. (3) din lege, sunt urmarea aplicării și interpretării greșite a legii.

Astfel, Curtea de apel a constatat că nu erau incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994 reținute de prima instanță de fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată prin probele administrate, reiese că în cauză nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 33/1994, întrucât la dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General al Municipiului București prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de utilitate publică, conform dispozițiilor art. 7 din lege. Dimpotrivă, prin acțiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.

În consecință, s-a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții legale care nu erau incidente în cauză, și că situației de fapt dedusă judecății îi sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480-481 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data pronunțării deciziei) și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - invocate de reclamantă drept temei al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, nu este incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, astfel cum greșit susține recurentul pârât, ci a recurs la textele de lege aplicabile speței, pe care le-a interpretat și aplicat în mod corect în cauză.

Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În acest sens se susține că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel se contrazice de mai multe ori, respectiv începe prin a constata că sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, ulterior arătând că nu sunt incidente în cauză aceleiași dispoziții din Legea nr. 33/1994, ba mai mult, în cele din urmă completează temeiul juridic al acțiunii reclamantei cu prevederile art. 480 C. civ. De asemenea, se mai susține că instanța de apel avea obligația în cuprinsul deciziei să se pronunțe numai asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, fără să se pronunțe pe fond.

Critica este nefondată, deoarece Curtea de apel a statuat în mod clar, în considerentele deciziei atacate, că în raport de prevederile legale de drept substanțial, reținute ca fiind aplicabile speței, și care au fost invocate de către reclamantă în susținerea acțiunii, legitimarea procesuală activă a acesteia este justificată prin aceea că reclamanta are un „bun" în accepțiunea jurisprudenței Convenției Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, de asemenea rămasă irevocabilă.

Prin urmare, nu se poate reține că există contradicție între considerentele deciziei atacate, deoarece din nicio parte a hotărârii nu rezultă netemeinicia căii de atac, iar din altă parte, că este întemeiată, astfel încât să nu se poată ști ce anume a decis instanța. Decizia Curții de apel este motivată în mod clar, explicit, cuprinzând motivele care au format convingerea instanței, și din care rezultă că s-a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă legii de către prima instanță. Nici ultima susținere din cuprinsul motivelor de recurs, în sensul că reclamanta avea toate temeiurile pentru a verifica situația juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 avea toate temeiurile pentru a formula o notificare în temeiul respectivei legi, nu este întemeiată.

Reclamanta nu avea acces la procedura Legii nr. 10/2001, deoarece și-a valorificat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, rectificată prin cele două hotărâri judecătorești, și anume: sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare și sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin constatarea nulității recursului conform mențiunii de legalizare de pe verso, care au recunoscut și confirmat pe deplin dreptul de proprietate al reclamantei.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul în litigiu i-a fost expropriat în fapt, tară o dreaptă și prealabilă despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului, a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului. Ca ingerință în dreptul său de proprietate, reclamanta a susținut că prerogativele dreptului său de proprietate au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de anumite utilități de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului București a punctului termic și a stației de transformare E., fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.

De aceea, Curtea de apel a statuat că legitimarea procesuală activă a reclamantei este justificată prin faptul că are un „bun" în accepțiunea normei convenționale, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut, astfel încât cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță care a soluționat procesul Iară a intra în cercetarea fondului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 700/ A din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2012.