ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5319/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5319/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc.

civ., asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă,

sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al

Municipiului București, ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța,

să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în

suprafață de 221,35 m.p., situat în București, sector 1 și obligarea pârâților

la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în

subsidiar, obligarea pârâților la întocmirea documentației necesare pentru

expropriere.

Prin sentința civilă nr. 518 din 28 martie 2011 a Tribunalului

București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

active și s-a respins acțiunea reclamantei M.D.S., formulată în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al

Municipiului București, ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 33/1994, „exproprierea de imobile

în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică."

Dispozițiile art. 7 alin. (1) din același act

normativ, prevăd că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru

lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul

Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 8 din lege,

declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări

prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de

amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone

unde se intenționează executarea ei, cercetare care va fi consemnată într-un

proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, Consiliului Județean,

respectiv Consiliului Local al Municipiului București, conform art. 10 alin. (2).

În sensul dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, expropriatorul este statul prin organismele desemnate de Guvern,

pentru lucrările de interes național și județele, municipiile, orașele și

comunele pentru lucrările de interes local.

Din interpretarea acestor dispoziții legale s-a

reținut calitatea de expropriator numai în favoarea persoanelor juridice mai

sus menționate, persoanele fizice neavând această calitate, fapt pentru care nu

pot solicita în mod direct exproprierea unui imobil.

În această situație, reclamanta nu are calitatea de

expropriator în sensul prevederilor Legii nr. 33/1994.

De asemenea, reclamanta nu se încadrează nici în

dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora: „în

cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți din teren sau

din construcție, iar proprietarul cerere instanței exproprierea totală,

instanța va aprecia, în raport de situația reală, dacă exproprierea în parte

este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală", întrucât

aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea

este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 și

nu în situația în care această măsură este solicitată direct de către titularul

dreptului de proprietate. Aceste prevederi legale presupun, totodată,

parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din

același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate și despăgubirile

propuse de către expropriator.

Fată de considerentele mai sus menționate, tribunalul

a reținut că reclamanta nu are calitatea procesuală activă, atât în ceea ce

privește cererea principală, cât și în ceea ce privește cererea subsidiară.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta M.D.S.

La termenul din data de 09 septembrie 2011, la solicitarea

instanței, reclamanta a precizat valoarea obiectului acțiunii, valoare de care

instanța a luat act prin încheierea de ședință, în conformitate cu dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

La același termen, în raport de evaluarea făcută de

către reclamantă, necontestată de partea adversă, Curtea a pus în discuția

părților și ulterior a calificat calea de atac incidență în cauză ca fiind

apelul, față de dispozițiile art. 282 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 700/ A din 9 septembrie 2011

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de

reclamanta M.D.S., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și

irevocabilă prin neapelare, s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406 din 12

mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, restituindu-se în

natură reclamantei un apartament împreună cu terenul aferent, precum și, în

natură, terenul în suprafață de 956 m.p., fiind obligată pârâta C.G.M.B. la

despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 112/1995 pentru celelalte apartamente

de la adresa din sectorul 1.

Dispozitivul acestei hotărâri judecătorești a fost

lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin constatarea

nulității recursului conform mențiunii de legalizare de pe verso, în sensul că

intimata C.G.M.B. a fost obligată să lase în deplină, perpetuă și liniștită

posesie terenul în suprafață de 956 m.p. din București, în compunerea precizată

în concluziile raportului de expertiză: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea

contestatoarei M.D.S., dintre care 126 m.p. suprafață construită; 253 m.p.

ocupați ilegal de R. și C.; 332 ocupați ilegal de SC U.I. SA și 38 m.p. ocupați

ilegal de o societate particulară (filele 9-11 din dosarul de fond).

În baza acestor hotărâri judecătorești, rămase

definitive și irevocabile, reclamanta a realizat dezmembrarea imobilului compus

din teren în suprafață de 956 m.p. și din construcțiile aflate pe acesta,

conform contractului de dezmembrare din 28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în

patru loturi, respectiv: Lotul 1 compus din teren în suprafață de 119,49 m.p.;

Lotul 2 compus din teren în suprafață de 196,34 m.p.; Lotul 3 compus din teren

în suprafață de 19,12 m.p. (domeniu public)+273,64 m.p. (curte)+125,99 m.p.

(construcție), respectiv 418,75 m.p. pe care se află edificată o construcție

compusă din subsol, parter, etaj și pod; Lotul 4 compus din teren în suprafață

de 221,30 m.p., ocupat de punctul termic și R., utilizat de domeniul public

(filele 13-14 din dosarul de fond).

Prin certificatul de adresă poștală din 23 aprilie 2002

emis de Primăria sectorului 1 București, imobilul a primit număr poștal din

sectorul 1.

În baza actelor de proprietate și a actului de

dezmembrare, prin încheierea nr. 6480 din 13 martie 2006, Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară sector 1 București a admis întabularea în cartea

funciară București a dreptului de proprietate doar asupra a trei loturi, respectiv

asupra imobilelor situate în sectorul 1.

Reclamanta a mai depus la dosar Hotărârea nr. 186 din

08 august 2008 emisă de Consiliul General al Municipiului București prin care

se însușește inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al

Municipiului București, precum și lista anexă la Inventarul bunurilor care

alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, vol. 1, p. 643 (filele

21-24 din dosarul de fond).

În ceea ce privește situația de drept s-au reținut

următoarele:

Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.

1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

potrivit cărora „Exproprierea de imobile, in tot sau în parte, se poate face

numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă

despăgubire, prin hotărâre judecătorească'", precum și ale art. 4 din

același act normativ, potrivit cărora: „(1) Cei interesați pot conveni atât

asupra modalității de transfer al dreptului de proprietate, cât și asupra

cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale

privind condițiile de fond, deforma și de publicitate, fără a se declanșa

procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.

(2) În cazul în care acordul de voință al părților

privește numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu și

cuantumul sau natura despăgubirii, instanțele judecătorești vor lua act de

înțelegerea părților și vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii,

potrivit cap. IV din prezenta lege".

Prin urmare, din ansamblul dispozițiilor legii

referitoare la procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, reclamanta

a înțeles să se folosească în susținerea în drept a acțiunii numai de dispozițiile

de principiu, cuprinse în cap. I al legii („Dispoziții generale"), care nu

fac altceva decât să pună în aplicare principiul fundamental consacrat de art. 44

alin. (3) din Constituția revizuită, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii,

cu dreaptă și prealabilă despăgubire'".

De asemenea, cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994

prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de

proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică,

constând în acordul părților interesate asupra modalității de transfer a

dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii,

iar în lipsa acordului părților asupra cuantumului și naturii despăgubirii,

dreptul proprietarului nemulțumit de a sesiza instanța de judecată.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, instanța

reține că legea care reglementează cadrul general în materia exproprierii

pentru cauză de utilitate publică prevede că poate opera transferul dreptului

de proprietate, între părțile interesate, și tară a se declanșa procedura de

expropriere, legea trimițând la capitolul IV (care reglementează modalitatea de

stabilire a despăgubirilor de către instanță) numai în situația în care părțile

se înțeleg asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate.

De asemenea, din ansamblul reglementărilor cuprinse

în actul normativ indicat ca drept substanțial de către reclamantă, reiese că

în prima situație, reglementată prin dispozițiile cu caracter general ale art. 1

și 4 din lege, părțile acordului asupra modalității de transfer al dreptului de

proprietate (numite de lege „părțile interesate") nu pot fi decât

proprietarul terenului și titularul dreptului de proprietate privată al

unității administrativ-teritoriale în care se află terenul în litigiu; pe când

în cea de-a doua situație - respectiv când a fost urmată procedura exproprierii

(cu cele trei etape, reglementate la cap. II-IV din lege, respectiv etapa

declarării utilității publice, măsurile premergătoare exproprierii și etapa

judiciară, a stabilirii despăgubirilor) - părțile sunt expropriatorul și

expropriatul.

Pentru a reține lipsa calității procesuale active a

reclamantei, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7, 8 și 12 din

Legea nr. 33/1994, constatând faptul că reclamanta nu are calitatea de

expropriator, precum și cele ale art. 24 alin. (3) din lege, constatând că nici

în această situație reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză,

deoarece acele dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care

exproprierea este cerută de expropriator.

Ambele considerente sunt urmarea aplicării și

interpretării greșite a legii.

Astfel, față de cele arătate în cele ce preced,

Curtea a constatat că în cauză nu erau incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994

reținute de instanța de fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de

chemare în judecată, confirmată prin probele administrate în cauză până la

acest moment, reiese că în cauză nu a fost declanșată procedura exproprierii

pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 33/1994, întrucât la

dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General al Municipiului București

prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de utilitate publică, conform

dispozițiilor art. 7 din lege. Dimpotrivă, prin acțiunea formulată, reclamanta

a pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și

prealabilă despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea

pârâților la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.

Ca ingerință în dreptul său de proprietate, reclamanta

a susținut că prerogativele dreptului său de proprietate au fost suprimate

întrucât terenul în litigiu a fost afectat de anumite utilități de interes

public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului București a punctului

termic și a stației de transformare E., fapte de natură a conduce la

imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către

reclamantă.

În consecință, Curtea a constatat că tribunalul a

pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții legale care nu erau incidente

în cauză, și că situației de fapt dedusă judecății îi sunt aplicabile

dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994,

ale art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data pronunțării deciziei) și

ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din

Constituția revizuită, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994) și Protocoalele sale adiționale fac parte din

dreptul intern, iar în conformitate cu dispozițiile art. 46 din C.E.D.O.

potrivit cărora „înaltele părți contractante se obligă să se conformeze

hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt

părți", instanța de judecată urmează a avea în vedere inclusiv

jurisprudența C.E.D.O. în cauzele pronunțate împotriva României în care s-a pus

în discuție o situație de fapt similară.

Din analiza acestei jurisprudențe, Curtea a constatat

că instanța de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de

facto din punctul de vedere al tezei a Ii-a a primului paragraf al art. 1 din

Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură

luată de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate, instanțele

naționale trebuie să analizeze nu numai legislația internă în vigoare, ci și

efectul real pe care asemenea măsură îl produce asupra dreptului de

proprietate, situație în care privarea de bun poate fi asimilată unei

exproprieri de fapt.

Pe considerentul conform căruia Convenția vizează

protejarea drepturilor „concrete și efective", pentru a determina dacă a

avut loc o privare de bun conform celei de-a doua teze din primul paragraf al art.

1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană examinează, în plângerile introduse de

petenți cu privire Ia nerespcctarea art. 1 din Protocolului nr. 1, nu numai

dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, ci privește dincolo de

aparențe și analizează realitatea situației litigioase, pentru a vedea dacă

situația din speță echivalează cu o expropriere de fapt.

La situația de fapt din speță, Curtea a constatat că

intervenția în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalității și, în

consecință, că aceasta a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor

sale.

În raport de prevederile legale de drept substanțial

enunțate mai sus - dispoziții care de altfel au și fost invocate de către

reclamantă în susținerea acțiunii - legitimarea procesuală activă a reclamantei

este justificată prin aceea că reclamanta are un „bun" în accepțiunea

textului convențional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în

litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și

irevocabilă prin neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința

civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, de asemenea

rămasă irevocabilă.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea

apelată este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii de drept

substanțial incidente în cauză, și că legitimarea procesuală activă a reclamantei

este dovedită prin hotărârile judecătorești prin care reclamantei i s-a

restituit în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafață

totală de 956 m.p., din care terenul în litigiu reprezintă Lotul nr. 4, ca

urmare a dezmembrării realizate conform contractului de dezmembrare

autentificat sub nr. 692/28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în temeiul

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât prima instanță a

soluționat procesul tară a intra în cercetarea fondului, Curtea a admis apelul

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În rejudecarea, pe fond, a cauzei, tribunalul trebuie

să analizeze existența ingerinței în dreptul de proprietate, prin administrarea

inclusiv a unei expertize tehnice specialitatea topografie, prin care să se

identifice terenul în litigiu conform dispozitivului sentinței civile nr. 3338

din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, așa cum a

fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de

aceeași instanță, a certificatului de adresă poștală și a contractului de

dezmembrare; să se stabilească dacă acesta este afectat de utilitățile publice

arătate de către reclamantă în motivarea acțiunii, prin raportare la Anexa la

Hotărârea nr. 186 din 08 august 2008 a C.G.M.B. conținând Inventarul bunurilor

care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, fila 643 din acest

inventar (depusă de reclamantă la fila 24 din dosarul de fond).

După ce stabilește existența unei ingerințe în dreptul

de proprietate al reclamantei, tribunalul trebuie să analizeze în ce măsură

această ingerință respectă cerințele prevăzute de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, respectiv dacă este prevăzută de lege, dacă

urmărește un scop legitim și dacă respectă un just raport de proporționalitate

între interesele private ale reclamantei și cele de interes general.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General.

Prin motivele de recurs se invocă motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv când

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșita a legii", precum și motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii".

În acest sens se susține că reclamanta nu se

încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit

cărora: „In cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți

din teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea

totală, instanța va aprecia, în raport de situația reală, dacă exproprierea în

parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală",

întrucât aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care

exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la

art. 12 și nu în situația în care această măsură este solicitată direct de

către titularul dreptului de proprietate. Aceste prevederi legale presupun,

totodată, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20

din același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile

propuse de către expropriator.

Astfel, Tribunalul București în mod corect a admis

excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei.

În cuprinsul deciziei recurate instanța de apel se

contrazice de mai multe ori (fila nr. 8), respectiv începe prin a constata că

sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, ulterior arătând că nu sunt

incidente în cauză aceleiași dispoziții din Legea nr. 33/1994, ba mai mult, în

cele din urmă completează temeiul juridic al acțiunii reclamantei cu

prevederile art. 480 C. civ.

De asemenea, instanța de apel avea obligația în

cuprinsul deciziei să se pronunțe numai asupra excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, tară să se pronunțe pe fond.

În consecință, reclamanta avea toate temeiurile

pentru a verifica situația juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta avea toate temeiurile pentru a formula o

notificare în temeiul respectivei legi, care reglementa în mod expres situația

juridică a imobilelor expropriate (sau preluate de stat în orice mod) până în

anul 1989.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru

considerentele ce succed:

Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General este cel reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în ipoteza - când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

În acest sens, se susține că reclamanta nu se

încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, întrucât

aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai în situația în care exproprierea

este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 din

lege și nu în situația în care această măsură este solicitată direct de către

titularul dreptului de proprietate. Totodată, aceste prevederi legale presupun,

parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din

același act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile

propuse de către expropriator.

Critica astfel formulată este nefondată, deoarece

Curtea de apel nu a aplicat o normă legală care nu este incidență în speță,

respectiv dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, astfel cum

susține recurentul pârât.

În apel, verificând legalitatea și temeinicia

sentinței pronunțate de tribunal, Curtea de apel a reținut că argumentele

primei instanțe pentru a reține lipsa calității procesuale active a

reclamantei, întemeiate pe aplicarea dispozițiilor art. 7, 8 și 12 din Legea nr.

33/1994 și ale art. 24 alin. (3) din lege, sunt urmarea aplicării și

interpretării greșite a legii.

Astfel, Curtea de apel a constatat că nu erau

incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994 reținute de prima instanță de

fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată,

confirmată prin probele administrate, reiese că în cauză nu a fost declanșată

procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr.

33/1994, întrucât la dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General

al Municipiului București prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de

utilitate publică, conform dispozițiilor art. 7 din lege.

Dimpotrivă, prin acțiunea formulată, reclamanta a

pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă și

prealabilă despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea

pârâților la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.

În consecință, s-a constatat că tribunalul a

pronunțat hotărârea prin raportare la dispoziții legale care nu erau incidente

în cauză, și că situației de fapt dedusă judecății îi sunt aplicabile

dispozițiile cu caracter general cuprinse la art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994,

ale art. 480-481 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data pronunțării deciziei)

și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului - invocate de reclamantă drept temei al cererii de chemare

în judecată.

Prin urmare, nu este incident motivul de nelegalitate

invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de

apel nu a reținut că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 24 alin. (3)

din Legea nr. 33/1994, astfel cum greșit susține recurentul pârât, ci a recurs

la textele de lege aplicabile speței, pe care le-a interpretat și aplicat în

mod corect în cauză.

Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

În acest sens se susține că în cuprinsul deciziei

recurate instanța de apel se contrazice de mai multe ori, respectiv începe prin

a constata că sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 33/1994, ulterior

arătând că nu sunt incidente în cauză aceleiași dispoziții din Legea nr. 33/1994,

ba mai mult, în cele din urmă completează temeiul juridic al acțiunii

reclamantei cu prevederile art. 480 C. civ.

De asemenea, se mai susține că instanța de apel avea

obligația în cuprinsul deciziei să se pronunțe numai asupra excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, fără să se pronunțe pe fond.

Critica este nefondată, deoarece Curtea de apel a

statuat în mod clar, în considerentele deciziei atacate, că în raport de

prevederile legale de drept substanțial, reținute ca fiind aplicabile speței,

și care au fost invocate de către reclamantă în susținerea acțiunii,

legitimarea procesuală activă a acesteia este justificată prin aceea că

reclamanta are un „bun" în accepțiunea jurisprudenței Convenției Europene,

întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost

recunoscut prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin

neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentința civilă nr. 5857 din

19 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță, de asemenea rămasă irevocabilă.

Prin urmare, nu se poate reține că există

contradicție între considerentele deciziei atacate, deoarece din nicio parte a

hotărârii nu rezultă netemeinicia căii de atac, iar din altă parte, că este

întemeiată, astfel încât să nu se poată ști ce anume a decis instanța.

Decizia Curții de apel este motivată în mod clar,

explicit, cuprinzând motivele care au format convingerea instanței, și din care

rezultă că s-a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situației de

fapt și aplicarea corectă legii de către prima instanță.

Nici ultima susținere din cuprinsul motivelor de

recurs, în sensul că reclamanta avea toate temeiurile pentru a verifica

situația juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 avea toate temeiurile pentru a formula o notificare în temeiul

respectivei legi, nu este întemeiată.

Reclamanta nu avea acces la procedura Legii nr. 10/2001,

deoarece și-a valorificat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

în baza Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, rectificată prin cele două hotărâri

judecătorești, și anume: sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin

neapelare și sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin constatarea

nulității recursului conform mențiunii de legalizare de pe verso, care au

recunoscut și confirmat pe deplin dreptul de proprietate al reclamantei.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a pretins faptul

că terenul în litigiu i-a fost expropriat în fapt, tară o dreaptă și prealabilă

despăgubire, și în baza acestei situații de fapt care a privat-o de dreptul de

proprietate asupra terenului, a solicitat obligarea pârâților la plata

despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului. Ca ingerință în dreptul său

de proprietate, reclamanta a susținut că prerogativele dreptului său de

proprietate au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de

anumite utilități de interes public, prin amplasarea de către Primăria

Municipiului București a punctului termic și a stației de transformare E.,

fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului

de proprietate de către reclamantă.

De aceea, Curtea de apel a statuat că legitimarea

procesuală activă a reclamantei este justificată prin faptul că are un

„bun" în accepțiunea normei convenționale, întrucât dreptul său de

proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut, astfel încât cauza a

fost trimisă spre rejudecare la prima instanță care a soluționat procesul Iară

a intra în cercetarea fondului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 700/

A din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2012.