ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6753/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1291 din 30 octombrie 2006, a respins excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, având ca obiect obligarea acestuia din urmă să declare de utilitate publică lucrările de deschidere, aliniere și lărgirea străzilor din sectorul 1 București. Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a probat dreptul existent în patrimoniul reclamantului, de proprietate asupra unui teren de 2.400 m.p., situat în intravilanul Municipiului București, identificat, însă, fără număr poștal și arteră de circulație.

În acest titlu de proprietate se menționează limitele și vecinătățile proprietății lui C.S., astfel cum sunt acestea arătate în titlul anterior al vânzătorilor M.P. și M.L., respectiv în titlul de proprietate din 01 martie 1994 eliberat de Comisia municipiului București și S.A.I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în baza Legii nr. 18/1991. La data cumpărării terenului, cumpărătorul C.S. a declarat, în fața notarului, că are cunoștință de situația juridică și de fapt a imobilului, dobândind în condițiile care rezultă din actele de proprietate prezentate de vânzători (titlul de proprietate emis în baza Legii fondului funciar și procesul verbal de punere în posesie), dar și din certificatul de sarcini din 11 septembrie 1997 eliberat de Judecătoria sectorul 1 București.

Reclamantul invocă faptul că, Consiliul General al municipiului București, prin hotărârea din 1995 de aprobare a PUZ Străulești, aduce atingere dreptului său de proprietate în sensul că a impus anumite retrageri și aliniamente ale unei construcții noi, edificate în baza autorizației de construire din 10 iunie 1998, iar pe terenul său s-au creat anumite artere de circulație. Această situație de fapt nu este dovedită. Prin înscrisurile depuse la dosar nu se probează, în mod deplin, proprietatea reclamantului sub aspectul întinderii dreptului, a limitelor și vecinătăților, prin raportare la poziția actuală topografică a celor trei artere de circulație.

În acest sens, în autorizația de construire se face vorbire de o retragere de la aliniament, însă aceste retrageri nu pot fi interpretate în sensul că, pe distanța acelor metri liniari, obligatoriu a fi liberi până la limita proprietății, s-a deschis o stradă, ci doar că municipalitatea impune anumite condiții de edificare a construcțiilor, astfel încât acestea să corespundă unei arhitecturi urbane stabilite printr-un plan de urbanism general. Pe de altă parte, deoarece nu s-au depus la dosar planurile de urbanism general și planurile de urbanism zonal ale șoselei Străulești, nu se poate verifica susținerea reclamantului în sensul că aceste artere se suprapun cu o parte a terenului deținut în proprietate, în limita a 920 m.p.

De asemenea, hotărârea Consiliului este anterioară datei de dobândire a imobilului, reclamantul putând fi, astfel, diligent la momentul cumpărării, pentru a cunoaște regimul juridic al bunului cumpărat. În ceea ce privește situația juridică, Tribunalul a constatat că autorizația de construire este emisă în favoarea unei societăți comerciale SC C.I.E SRL Brăila, fără a se face vreo mențiune sub aspectul proprietății terenului. Cum actul administrativ al municipalității, autorizația de construire, valorează titlu de proprietate pentru construcție, cum art. 492 C. civ.

instituie o prezumție legală de dobândire a proprietății construcției edificate pe un teren de către proprietarul acelui fond și având în vedere faptul că în autorizația de construire nu se face mențiune de un alt regim juridic al terenului, Tribunalul a considerat că proprietatea imobilului a suferit modificări sub aspectul regimului juridic, astfel încât cererea proprietarului fondului de a se declara de utilitate publică o parte a terenului, fără a se cunoaște sub ce titlu s-a transmis folosința în favoarea societății comerciale SC C.I.E SRL Brăila, nu poate fi primită. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 112 A din 16 februarie 2010, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant C.S., a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea reclamantului.

A fost obligat Consiliul General al municipiului București să declare de utilitate publică, conform art. 7 Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere și lărgire a străzilor care au afectat suprafața de 518,46 m.p. teren, aferentă imobilului din București, sector 1, suprafață identificată în raportul de expertiză întocmit, în cauză, de expert I.I., completat, schița anexă 3. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997, reclamantul C.S. a dobândit prin cumpărare, de la M.P. și M.L., proprietatea terenului intravilan situat în Municipiul București, sectorul 1, în suprafață totală de 2400 m.p., identificat prin schița anexă la contract.

Solicitându-se autorizație de construire și certificatul de urbanism pe numele SC C.I.E SRL Brăila, a fost eliberată, de Primăria sectorului 1, autorizația de construire din 10 iunie 1998, pentru construirea pe acest teren a două imobile identice, cu destinație „locuință”, împrejmuire teren și amenajări incintă, cu amplasamentul conform certificatului de urbanism din 24 februarie 1998. Prin acest certificat de urbanism, se stabilesc următoarele condiții tehnice pentru construirea imobilelor de mai sus: „în conformitate cu prevederile PUZ-ului - avizat de către Primăria Municipiului București.

cu avizul din 07 decembrie 1994 și aprobat de Consiliu Local al Municipiului București cu hotărârea din 11 mai 1995, anexa 1, pe terenul respectiv se poate construi (...) în perimetrul construibil determinat de următoarele retrageri: 5 m. față de aliniamentul propus al străzilor spre laturile Nord și Sud ale lotului și 10 m. față de aliniamentul propus al străzii spre latura Est”. Prin raportul de expertiză efectuat în prezentul dosar, de către expertul I.I., a fost identificat și delimitat pe schițele anexă, pe de o parte, terenul cumpărat de către reclamantul C.S. de la vânzătorii M.P. și M.L., prin contractul de vânzare-cumpărare menționat mai sus, precizându-se că această suprafață este întocmai cea pe care au dobândit-o, în proprietate, vânzătorii M.P.

și M.L., prin titlul de proprietate din 1994 și procesul-verbal din 1992, delimitându-se, totodată, și conturul imobilului în prezent, deci, după edificarea construcțiilor și împrejmuirilor conform cu autorizația de construcție și certificatul de urbanism. Expertul a concluzionat că, față de limitele terenului dobândit de reclamantul C.S. în proprietate, limitele actuale ale terenului, delimitat prin împrejmuire (gard), au fost retrase pe laturile Nord, Est și Sud, suprafața actuală a terenului delimitat prin gard și aflat în stăpânirea propriu - zisă a reclamantului fiind doar de 1881,54 m.p, diferența de 518,46 m.p până la suprafața de 2400 m.p, dobândită în proprietate de reclamant, fiind ocupată de stradă și trotuar.

Suprafețele astfel în discuție au fost marcate de expert pe anexele la raportul de expertiză și completările la acest raport, în final, fiind relevate în anexa nr. 3 depusă la dosar. Curtea a constatat, de asemenea, că, din raportul de expertiză și din înscrisurile menționate mai sus, rezultă că, la momentul cumpărării de către reclamant a terenului, zona era fără construcții și căile de acces nu erau amenajate, căile de acces (stradă și trotuar) fiind amenajate propriu-zis ulterior edificării, de către reclamant, a construcțiilor. Prin adresa din 14 decembrie 2009 se atestă, de către Primăria Municipiului București, că imobilul proprietatea reclamantului din sector 1 este inclus în zona de studiu reglementată prin PUZ, sector 1, aprobat cu Hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 13 aprilie 2006, prin care se reglementează și profilele străzilor propuse.

Dar, esențial rămâne raportul de expertiză efectuat în cauză care arată, în mod expres, că suprafața de 518,46 m.p, proprietatea reclamantului conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, este afectată de căile de circulație publică, vecinătățile actuale ale terenului la Nord, Sud și Est, fiind astfel de căi de circulație (străzi și trotuare). Rezultă, așadar, cu certitudine, din probele administrate, că reclamantul este proprietarul unei suprafețe de teren din care o parte - anume suprafața de 518,46 m.p. - a fost ocupată efectiv prin căi de circulație pietonală și auto amenajate de municipalitate.

Rezultă, totodată, cu certitudine faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulație a fost făcută ulterior dobândirii, de către reclamant, a proprietății terenului, chiar dacă această amenajare era proiectată, de către municipalitate, încă din anul 1995, conform Hotărârii Consiliului General al Municipiului București din 1995, la care face referire certificatul de urbanism eliberat în anul 1998. În aceste condiții, a rezultat indubitabil că suprafața de 518,46 m.p.

teren proprietatea reclamantului a fost afectată de lucrări de utilitate publică, rămânând irelevant că nu s-a obținut, din partea Primăriei Municipiului București, o confirmare expresă a acestei situații, de vreme ce această situație a afectațiunii pentru lucrările de utilitate publică reprezintă o situație de fapt care a fost constatată personal de expert și, de altfel, a fost menționată și în certificatul de urbanism din 2008, în care se indică necesitatea retragerii aliniamentelor proprietății. Potrivit art. 2 și 3 Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor”, iar „instanțele judecătorești competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”.

Totodată, potrivit art. 7 și 8 din același act normativ, „utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local”, iar „declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei”.

În final, art. 9 și 10 reglementează că cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes local se face de către comisii numite de delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul general al municipiului București și că cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii. Rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, consiliului județean, respectiv Consiliului Local al Municipiului București.

În cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, ocuparea terenului proprietatea reclamantului prin amenajarea unor lucrări de interes public a fost deja făcută, în fapt, fiind, de altfel, inclusă în PUZ-ul local, fără ca organele administrației publice locale sa procedeze la efectuarea procedurilor legale impuse în acest caz în vederea exproprierii. De aceea, constatându-se că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat printr-o „expropriere” de fapt, iar paratul nu efectuează și demersurile legale în acest sens, cererea reclamantului care vizează tocmai obligarea paratului la efectuarea acestor demersuri, pentru punerea de acord a situației de fapt cu legea și pentru ca, în final, reclamantul sa fie în măsură să beneficieze de dreptul la despăgubiri pentru dreptul sau de proprietate astfel încălcat, este perfect întemeiată, în condițiile art. 1073 C. civ.

și ale Legii nr. 33/1994. Este incorectă aprecierea instanței de fond, în sensul că, de vreme ce hotărârea Consilului General al Municipiului Bucucrești din 1995, de aprobare a PUZ Străulești, este anterioară dobândirii, de către reclamant, a terenului, acesta n-ar mai putea invoca afectarea proprietății sale întrucât ar fi putut depune diligențe la momentul cumpărării pentru a cunoaște regimul juridic al bunului cumpărat și, de vreme ce a cumpărat în aceste condiții, și-a asumat situația juridică și de fapt a terenului. O astfel de idee, a unei presupuse culpe a reclamantului, nu poate justifica, legal, sancționarea acestuia cu pierderea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren în discuție sau cu punerea în imposibilitate de a invoca încălcarea dreptului său de proprietate, neexistând nici un temei legal pentru un asemenea raționament.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, vânzătorii M.P. și M.L. erau proprietarii întregului teren de 2400 m.p. și aceștia nu pierduseră proprietatea suprafeței de teren de 518,46 m.p. în discuție, nefiind expropriată această suprafață de teren anterior vânzării, astfel că reclamantul a dobândit, la rândul lui, proprietatea întregului teren, împreună cu drepturile accesorii, printre care și dreptul de a reclama încălcarea proprietății sale prin ocuparea parțială a terenului, de către municipalitate. Autorii reclamantului au dobândit terenul anterior hotărârii Consiliului General al Municipiului București 1995, evident, în patrimoniul lor s-a născut și dreptul de a-și apăra proprietatea față de încălcările aduse acesteia, iar aceste drepturi s-au transmis și către reclamant.

A mai considerat Tribunalul în mod absolut irelevant, în economia cauzei, că, de vreme ce autorizația de construire a fost eliberată pe numele unei societăți comerciale și în contextul art. 492 C. civ., aceasta ar însemna că proprietatea imobilului a suferit modificări sub aspectul regimului juridic, astfel încât cererea reclamantului nu poate fi primită și pentru că nu se cunoaște sub ce titlu s-a transmis folosința în favoarea societății comerciale. În cauză, nu s-a probat că terenul nu ar mai fi, la acest moment, în proprietatea reclamantului C.S., astfel că toate aceste discuții făcute de Tribunal sunt absolut neavenite. Este irelevant cine este proprietarul construcției edificate pe acest teren, de vreme ce în discuție este dreptul de proprietate asupra terenului și nu asupra construcției, după cum este irelevant care ar putea fi raporturile juridice dintre reclamantul C.S.

și SC C.I.E SRL Brăila, de vreme ce proprietatea asupra terenului aparține reclamantului. În ce privește motivarea Tribunalului legată de neprobarea întinderii proprietății reclamantului și a ocupării unei părți din teren prin arterele de circulație, această situația fost surmontată prin probele administrate în apel, astfel cum s-a analizat mai sus. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Consiliul General al municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive: În mod greșit, Curtea de Apel București, a admis apelul reclamantului și a obligat Consiliul General al municipiului București să declare de utilitate publică, conform art. 7 Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere și lărgire a străzilor care au afectat suprafața de 518,46 m.p.

teren, aferentă imobilului din București, sector 1. Incorect a reținut instanța de apel faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulație a fost făcută ulterior dobândirii de către reclamant a proprietății terenului; rezultă foarte clar faptul că aceste amenajări erau proiectate de municipalitate încă din anul 1995, când, de altfel, s-a și aprobat hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 1995. Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate ulterior, respectiv în anul 1997, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1997. La momentul achiziționării ar fi trebuit să fie diligent și să cunoască situația juridică a terenului, lipsa de diligență nejustificând aplicarea retroactivă a unor dispoziții ce prevăd aplicarea lor pe anumite etape și în anumite condiții.

Aplicarea retroactivă a Legii nr. 33/1994 ar lipsi de eficiență prevederile acesteia, cum ar fi propunerile de expropriere, întâmpinările ce pot fi depuse, înregistrarea întâmpinărilor și consemnarea ofertelor de despăgubire, cu respectarea termenelor, și altele. O eventuală problemă a aplicabilității prevederilor Legii nr. 33/1994 s-ar fi pus în anul 1995, în ceea ce privește pe foștii proprietari ai terenului de la acel moment, M.P. și M.L.. De altfel, potrivit art. 22 Legea nr. 33/1994, se impune citarea tuturor persoanelor care pot justifica un interes legitim cu privire la imobilul propus a fi expropriat; or, din baza de date rezultă că există un proces de revendicare pentru imobilul din sector 1, din istoricul de adresă rezultând că imobilul în litigiu poartă, în acest moment, denumirea de G.B..

Astfel, toate procedurile prealabile exproprierii ar rămâne fără conținut în condițiile aplicării retroactive a legii de mai sus. Recurenții au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, nu se poate reține, contrar susținerilor recurenților, că instanța ar fi procedat la o aplicare retroactivă a Legii nr. 33/1994, în speță, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1 C. civ.

și ale art. 15 alin. (2) Constituția României. Principiul neretroactivității legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și celor anterioare, trecute. Aplicarea retroactivă a legii presupune, astfel, aplicarea legii unor situații anterioare și contravine principiului enunțat mai sus. În speță, nu se poate constata că Legea nr. 33/1994 s-ar fi aplicat retroactiv, nu numai raportat la momentul la care instanța de apel a considerat că au fost executate lucrările ce afectează terenul reclamantului (și anume după data cumpărării imobilului, de către acesta, în anul 1997), dar și față de momentul pe care înșiși recurenții îl consideră relevant în soluționarea cauzei, respectiv data emiterii hotărârii Consiliului General al municipiului București din 1995. După cum rezultă fără dubiu, ambele momente se plasează ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, publicată în M. Of.

din 2 iunie 1994, astfel încât nu se poate constata aplicarea retroactivă a acestei legi în cauza de față. Au mai susținut recurenții că, în mod greșit, instanța a reținut că executarea amenajărilor ce vizează terenul reclamantului au avut loc ulterior cumpărării imobilului, de către acesta, din moment ce ele erau aprobate anterior, în anul 1995 și, ca atare, problema aplicării Legii nr. 33/1994 ar fi putut fi, eventual, pusă doar în legătură cu autorii părții, vânzătorii M.P. și M.L.. Momentul executării lucrărilor respective a fost stabilit de instanța de apel în urma probelor administrate în cauză, astfel cum s-a redat în precedent, și nu mai poate fi pus în discuție deoarece tinde la schimbarea situației de fapt raportat la dovezile administrate.

Or, în prezent, examinarea situației de fapt în raport de probele administrate nu mai poate fi realizată de prezenta instanță față de structura actuală a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare ce permitea aceasta, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. în forma veche și abrogat prin art. I pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, în mod corect, Curtea a considerat că nu are relevanță data aprobării acestor lucrări de către municipalitate, anterioară cumpărării imobilului, de către reclamant, și nici absența diligențelor din partea acestuia privind situația juridică a imobilului, față de hotărârea din 1995 a Consiliului General al Municipiului București.

Astfel, așa cum a reținut și Curtea, important este că reclamantul nu se poate bucura de dreptul său de proprietate pentru întreaga suprafață de teren pe care a cumpărat-o în anul 1997, o parte din teren fiind afectat de lucrările executate de pârâți, care, însă nu au întreprins demersurile legale, potrivit Legii nr. 33/1994, pentru a le declara de utilitate publică și, ulterior, pentru a plăti despăgubirile cuvenite proprietarului aflat în această situație. Aceasta echivalează, cum, de asemenea, a constatat, în mod corect, și Curtea, cu o „expropriere” în fapt, care trebuie sancționată cu admiterea acțiunii reclamantului și obligarea pârâtului Consiliul General al municipiului București de a declara de utilitate publică lucrările ce afectează suprafața de teren de 518,46 m.p., de care reclamantul nu poate beneficia față de intervenția municipalității.

Deși a executat acele lucrări, pârâtul menționat nu a procedat și la declararea lor ca fiind de utilitate publică, încălcându-și, astfel, obligația stabilită în acest sens, prin art. 7 alin. (1) din Lege. Faptul că aprobarea lucrărilor respective a avut loc în anul 1995, anterior cumpărării bunului de către reclamant, nu are nicio relevanță în soluționarea favorabilă a acțiunii formulate de acesta deoarece efectele executării amenajărilor respective se produc în prezent, când titular al dreptului de proprietate pentru terenul afectat este reclamantul, iar nu autorii săi. Prin urmare, este firesc ca acesta să încaseze, în final, despăgubirile aferente porțiunii de teren pentru care nu se mai poate bucura de atributele dreptului său de proprietate, ceea ce presupune parcurgerea întregii proceduri pentru expropriere și, în prealabil, declararea utilității publice a lucrărilor respective.

De altfel, potrivit art. 8 Legea nr. 33/1994, înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea lor, reprezintă o condiție pentru declararea utilității publice, în consecință, și pentru admiterea acțiunii. În ceea ce privește atitudinea reclamantului, care, în opinia recurenților, ar fi trebuit să se intereseze de situația juridică a imobilului și, în aceste condiții, ar fi putut afla de aprobarea lucrărilor respective, nu are relevanță, cum, în mod corect, a constatat Curtea. Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de teren cumpărată, în mod legal, și fără ca aceasta să fi fost expropriată anterior cumpărării, pentru a se pune, eventual, problema calității de titulari ai dreptului de proprietate pentru întregul teren în persoana vânzătorilor și a valabilității transferului dreptului în discuție către reclamant.

Prin urmare, nu interesează lipsa diligențelor invocate de recurenți în persoana reclamantului, deoarece asemenea demersuri nu ar fi avut niciun efect atât timp cât vânzătorii, titulari ai dreptului de proprietate pentru întregul teren, au transferat dreptul de proprietate către reclamant. În realitate, recurenții susțin că reclamantul ar fi trebuit să se abțină de la cumpărarea întregului imobil, ceea ce nu are suport juridic din moment ce, la momentul dobândirii imobilului, de către acesta, nu exista niciun impediment legal la vânzare. Pe de altă parte, o soluție contrară celei reținute de instanța de apel ar contraveni și art. 480, art. 481 C. civ., art. 44 Constituția României și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, toate aceste texte de lege garantând și protejând dreptul de proprietate legal dobândit.

Or, a lipsi, fără despăgubiri, pe proprietar de o parte din bunul său, astfel cum intenționează să procedeze recurenții, prin susținerile formulate, reprezintă tocmai încălcarea textelor enunțate mai sus, nu are fundament legal și, ca atare, nu poate fi admis. Cât privește, incidența art. 22 Legea nr. 33/1994, acest text de lege vizează o altă etapă decât cea care formează obiectul litigiului de față, și anume exproprierea propriu-zisă, care este ulterioară declarării utilității publice a lucrărilor executate de municipalitate. Ca atare, dispoziția legală nu este aplicabilă în speță; în măsura în care se va constata existența și a altor titulari ai dreptului de proprietate sau altui drept real pentru terenul în litigiu, urmează ca aceste aspecte să fie avute în vedere în soluționarea cererii de expropriere, dacă este cazul.

De altfel, susținerile privind existența unor alte persoane interesate în ceea ce privește terenul în litigiu reprezintă simple afirmații, bazate pe supoziții legate de schimbarea de denumire a arterei pe care se află situat terenul și a unui proces în revendicare, recurenții neindicând, în mod concret, care ar fi aceste persoane și în ce ar consta interesul lor legitim de a sta în proces. Pe de altă parte, și în ipoteza în care susținerile recurenților sub acest aspect s-ar dovedi întemeiate, admiterea acțiunii formulate de către reclamant, indiferent că este sau nu singurul titular al dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, nu afectează drepturile sau interesele unor eventuali alți titulari, ci le profită.

Astfel cum s-a arătat deja, declararea utilității publice a lucrărilor executate de municipalitate pe terenul în discuție este o condiție pentru expropriere și, în final, pentru încasarea despăgubirilor, de către cei îndreptățiți. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, analizate mai sus, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul București și Consiliul General al municipiului București împotriva deciziei nr. 112 A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2010.