ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6753/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6753/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1291 din 30 octombrie 2006, a

respins excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu și a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.S. în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, având ca obiect obligarea

acestuia din urmă să declare de utilitate publică lucrările de deschidere,

aliniere și lărgirea străzilor din sectorul 1 București.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, s-a probat dreptul existent în

patrimoniul reclamantului, de proprietate asupra unui teren de 2.400 m.p., situat

în intravilanul Municipiului București, identificat, însă, fără număr poștal și

arteră de circulație. În acest titlu de proprietate se menționează limitele și vecinătățile

proprietății lui C.S., astfel cum sunt acestea arătate în titlul anterior al vânzătorilor

M.P. și M.L., respectiv în titlul de proprietate din 01 martie 1994 eliberat de

Comisia municipiului București și S.A.I. pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor, în baza Legii nr. 18/1991.

La data cumpărării terenului,

cumpărătorul C.S. a declarat, în fața notarului, că are cunoștință de situația juridică

și de fapt a imobilului, dobândind în condițiile care rezultă din actele de proprietate

prezentate de vânzători (titlul de proprietate emis în baza Legii fondului funciar

și procesul verbal de punere în posesie), dar și din certificatul de sarcini

din 11 septembrie 1997 eliberat de Judecătoria sectorul 1 București.

Reclamantul invocă faptul

că, Consiliul General al municipiului București, prin hotărârea din 1995 de aprobare

a PUZ Străulești, aduce atingere dreptului său de proprietate în sensul că a impus

anumite retrageri și aliniamente ale unei construcții noi, edificate în baza autorizației

de construire din 10 iunie 1998, iar pe terenul său s-au creat anumite artere de

circulație.

Această situație de fapt

nu este dovedită. Prin înscrisurile depuse la dosar nu se probează, în mod deplin,

proprietatea reclamantului sub aspectul întinderii dreptului, a limitelor și vecinătăților,

prin raportare la poziția actuală topografică a celor trei artere de circulație.

În acest sens, în autorizația de construire se face vorbire de o retragere de la

aliniament, însă aceste retrageri nu pot fi interpretate în sensul că, pe distanța

acelor metri liniari, obligatoriu a fi liberi până la limita proprietății, s-a deschis

o stradă, ci doar că municipalitatea impune anumite condiții de edificare a construcțiilor,

astfel încât acestea să corespundă unei arhitecturi urbane stabilite printr-un plan

de urbanism general.

Pe de altă parte, deoarece

nu s-au depus la dosar planurile de urbanism general și planurile de urbanism zonal

ale șoselei Străulești, nu se poate verifica susținerea reclamantului în sensul

că aceste artere se suprapun cu o parte a terenului deținut în proprietate, în limita

a 920 m.p.

De asemenea, hotărârea

Consiliului este anterioară datei de dobândire a imobilului, reclamantul putând

fi, astfel, diligent la momentul cumpărării, pentru a cunoaște regimul juridic al

bunului cumpărat.

În ceea ce privește situația

juridică, Tribunalul a constatat că autorizația de construire este emisă în favoarea

unei societăți comerciale SC C.I.E SRL Brăila, fără a se face vreo mențiune sub

aspectul proprietății terenului. Cum actul administrativ al municipalității, autorizația

de construire, valorează titlu de proprietate pentru construcție, cum art. 492

C. civ. instituie o prezumție legală de dobândire a proprietății construcției edificate

pe un teren de către proprietarul acelui fond și având în vedere faptul că în autorizația

de construire nu se face mențiune de un alt regim juridic al terenului, Tribunalul

a considerat că proprietatea imobilului a suferit modificări sub aspectul regimului

juridic, astfel încât cererea proprietarului fondului de a se declara de utilitate

publică o parte a terenului, fără a se cunoaște sub ce titlu s-a transmis folosința

în favoarea societății comerciale SC C.I.E SRL Brăila, nu poate fi primită.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 112 A din 16 februarie 2010, a admis

apelul formulat de apelantul-reclamant C.S., a schimbat, în tot, sentința apelată,

în sensul că a admis acțiunea reclamantului.

A fost obligat Consiliul

General al municipiului București să declare de utilitate publică, conform art.

7 Legea nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere și lărgire a străzilor care

au afectat suprafața de 518,46 m.p. teren, aferentă imobilului din București, sector

1, suprafață identificată în raportul de expertiză întocmit, în cauză, de expert

I.I., completat, schița anexă 3.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1997, reclamantul C.S. a dobândit prin cumpărare, de la M.P. și

M.L., proprietatea terenului intravilan situat în Municipiul București, sectorul

1, în suprafață totală de 2400 m.p., identificat prin schița anexă la contract.

Solicitându-se autorizație

de construire și certificatul de urbanism pe numele SC C.I.E SRL Brăila, a fost

eliberată, de Primăria sectorului 1, autorizația de construire din 10 iunie 1998,

pentru construirea pe acest teren a două imobile identice, cu destinație „locuință”,

împrejmuire teren și amenajări incintă, cu amplasamentul conform certificatului

de urbanism din 24 februarie 1998.

Prin acest certificat

de urbanism, se stabilesc următoarele condiții tehnice pentru construirea imobilelor

de mai sus: „în conformitate cu prevederile PUZ-ului - avizat de către Primăria

Municipiului București. cu avizul din 07 decembrie 1994 și aprobat de Consiliu Local

al Municipiului București cu hotărârea din 11 mai 1995, anexa 1, pe terenul respectiv

se poate construi (...) în perimetrul construibil determinat de următoarele retrageri:

5 m. față de aliniamentul propus al străzilor spre laturile Nord și Sud ale lotului

și 10 m. față de aliniamentul propus al străzii spre latura Est”.

Prin raportul de expertiză

efectuat în prezentul dosar, de către expertul I.I., a fost identificat și delimitat

pe schițele anexă, pe de o parte, terenul cumpărat de către reclamantul C.S. de

la vânzătorii M.P. și M.L., prin contractul de vânzare-cumpărare menționat mai sus,

precizându-se că această suprafață este întocmai cea pe care au dobândit-o, în proprietate,

vânzătorii M.P. și M.L., prin titlul de proprietate din 1994 și procesul-verbal

din 1992, delimitându-se, totodată, și conturul imobilului în prezent, deci, după

edificarea construcțiilor și împrejmuirilor conform cu autorizația de construcție

și certificatul de urbanism. Expertul a concluzionat că, față de limitele terenului

dobândit de reclamantul C.S. în proprietate, limitele actuale ale terenului, delimitat

prin împrejmuire (gard), au fost retrase pe laturile Nord, Est și Sud, suprafața

actuală a terenului delimitat prin gard și aflat în stăpânirea propriu - zisă a

reclamantului fiind doar de 1881,54 m.p, diferența de 518,46 m.p până la suprafața

de 2400 m.p, dobândită în proprietate de reclamant, fiind ocupată de stradă și trotuar.

Suprafețele astfel în discuție au fost marcate de expert pe anexele la raportul

de expertiză și completările la acest raport, în final, fiind relevate în anexa

nr. 3 depusă la dosar.

Curtea a constatat, de

asemenea, că, din raportul de expertiză și din înscrisurile menționate mai sus,

rezultă că, la momentul cumpărării de către reclamant a terenului, zona era fără

construcții și căile de acces nu erau amenajate, căile de acces (stradă și trotuar)

fiind amenajate propriu-zis ulterior edificării, de către reclamant, a construcțiilor.

Prin adresa din 14

decembrie 2009 se atestă, de către Primăria Municipiului București, că imobilul

proprietatea reclamantului din sector 1 este inclus în zona de studiu reglementată

prin PUZ, sector 1, aprobat cu Hotărârea Consiliului General al Municipiului București

din 13 aprilie 2006, prin care se reglementează și profilele străzilor propuse.

Dar, esențial rămâne raportul

de expertiză efectuat în cauză care arată, în mod expres, că suprafața de 518,46

m.p, proprietatea reclamantului conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997,

este afectată de căile de circulație publică, vecinătățile actuale ale terenului

la Nord, Sud și Est, fiind astfel de căi de circulație (străzi și trotuare).

Rezultă, așadar, cu certitudine,

din probele administrate, că reclamantul este proprietarul unei suprafețe de teren

din care o parte - anume suprafața de 518,46 m.p. - a fost ocupată efectiv prin

căi de circulație pietonală și auto amenajate de municipalitate.

Rezultă, totodată, cu

certitudine faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulație a fost

făcută ulterior dobândirii, de către reclamant, a proprietății terenului, chiar

dacă această amenajare era proiectată, de către municipalitate, încă din anul 1995,

conform Hotărârii Consiliului General al Municipiului București din 1995, la care

face referire certificatul de urbanism eliberat în anul 1998.

În aceste condiții, a

rezultat indubitabil că suprafața de 518,46 m.p. teren proprietatea reclamantului

a fost afectată de lucrări de utilitate publică, rămânând irelevant că nu s-a obținut,

din partea Primăriei Municipiului București, o confirmare expresă a acestei situații,

de vreme ce această situație a afectațiunii pentru lucrările de utilitate publică

reprezintă o situație de fapt care a fost constatată personal de expert și, de altfel,

a fost menționată și în certificatul de urbanism din 2008, în care se indică necesitatea

retragerii aliniamentelor proprietății.

Potrivit art. 2 și 3 Legea

nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice

sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea

privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor”, iar „instanțele judecătorești

competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat

potrivit prezentei legi”.

Totodată, potrivit

art. 7 și 8 din același act normativ, „utilitatea publică se declară de către Guvern

pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul

Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local”, iar „declararea

utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat

de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului,

aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea

ei”.

În final, art. 9 și 10

reglementează că cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes local se face

de către comisii numite de delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul

general al municipiului București și că cercetarea prealabilă va stabili dacă există

elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale,

ecologice sau de orice altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot

fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile

de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii. Rezultatul

cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului

sau, după caz, consiliului județean, respectiv Consiliului Local al Municipiului

București.

În cauză, astfel cum s-a

arătat mai sus, ocuparea terenului proprietatea reclamantului prin amenajarea unor

lucrări de interes public a fost deja făcută, în fapt, fiind, de altfel, inclusă

în PUZ-ul local, fără ca organele administrației publice locale sa procedeze la

efectuarea procedurilor legale impuse în acest caz în vederea exproprierii.

De aceea, constatându-se

că dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat printr-o „expropriere”

de fapt, iar paratul nu efectuează și demersurile legale în acest sens, cererea

reclamantului care vizează tocmai obligarea paratului la efectuarea acestor demersuri,

pentru punerea de acord a situației de fapt cu legea și pentru ca, în final, reclamantul

sa fie în măsură să beneficieze de dreptul la despăgubiri pentru dreptul sau de

proprietate astfel încălcat, este perfect întemeiată, în condițiile art. 1073

C. civ. și ale Legii nr. 33/1994.

Este incorectă aprecierea

instanței de fond, în sensul că, de vreme ce hotărârea Consilului General al Municipiului

Bucucrești din 1995, de aprobare a PUZ Străulești, este anterioară dobândirii, de

către reclamant, a terenului, acesta n-ar mai putea invoca afectarea proprietății

sale întrucât ar fi putut depune diligențe la momentul cumpărării pentru a cunoaște

regimul juridic al bunului cumpărat și, de vreme ce a cumpărat în aceste condiții,

și-a asumat situația juridică și de fapt a terenului.

O astfel de idee, a unei

presupuse culpe a reclamantului, nu poate justifica, legal, sancționarea acestuia

cu pierderea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren în discuție sau

cu punerea în imposibilitate de a invoca încălcarea dreptului său de proprietate,

neexistând nici un temei legal pentru un asemenea raționament.

La momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 1997, vânzătorii M.P. și M.L. erau proprietarii

întregului teren de 2400 m.p. și aceștia nu pierduseră proprietatea suprafeței de

teren de 518,46 m.p. în discuție, nefiind expropriată această suprafață de teren

anterior vânzării, astfel că reclamantul a dobândit, la rândul lui, proprietatea

întregului teren, împreună cu drepturile accesorii, printre care și dreptul de a

reclama încălcarea proprietății sale prin ocuparea parțială a terenului, de către

municipalitate.

Autorii reclamantului

au dobândit terenul anterior hotărârii Consiliului General al Municipiului București

1995, evident, în patrimoniul lor s-a născut și dreptul de a-și apăra proprietatea

față de încălcările aduse acesteia, iar aceste drepturi s-au transmis și către reclamant.

A mai considerat Tribunalul

în mod absolut irelevant, în economia cauzei, că, de vreme ce autorizația de construire

a fost eliberată pe numele unei societăți comerciale și în contextul art. 492

C. civ., aceasta ar însemna că proprietatea imobilului a suferit modificări sub

aspectul regimului juridic, astfel încât cererea reclamantului nu poate fi primită

și pentru că nu se cunoaște sub ce titlu s-a transmis folosința în favoarea societății

comerciale.

În cauză, nu s-a probat

că terenul nu ar mai fi, la acest moment, în proprietatea reclamantului C.S., astfel

că toate aceste discuții făcute de Tribunal sunt absolut neavenite. Este irelevant

cine este proprietarul construcției edificate pe acest teren, de vreme ce în discuție

este dreptul de proprietate asupra terenului și nu asupra construcției, după cum

este irelevant care ar putea fi raporturile juridice dintre reclamantul C.S. și

SC C.I.E SRL Brăila, de vreme ce proprietatea asupra terenului aparține reclamantului.

În ce privește motivarea

Tribunalului legată de neprobarea întinderii proprietății reclamantului și a ocupării

unei părți din teren prin arterele de circulație, această situația fost surmontată

prin probele administrate în apel, astfel cum s-a analizat mai sus.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Consiliul General al municipiului București și Municipiul

București, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greșit, Curtea

de Apel București, a admis apelul reclamantului și a obligat Consiliul General al

municipiului București să declare de utilitate publică, conform art. 7 Legea

nr. 33/1994, lucrările de deschidere, aliniere și lărgire a străzilor care au afectat

suprafața de 518,46 m.p. teren, aferentă imobilului din București, sector 1.

Incorect a reținut instanța

de apel faptul că amenajarea propriu-zisă a acestor căi de circulație a fost făcută

ulterior dobândirii de către reclamant a proprietății terenului; rezultă foarte

clar faptul că aceste amenajări erau proiectate de municipalitate încă din anul

1995, când, de altfel, s-a și aprobat hotărârea Consiliului General al Municipiului

București din 1995.

Reclamantul a dobândit

dreptul de proprietate ulterior, respectiv în anul 1997, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1997.

La momentul achiziționării

ar fi trebuit să fie diligent și să cunoască situația juridică a terenului, lipsa

de diligență nejustificând aplicarea retroactivă a unor dispoziții ce prevăd aplicarea

lor pe anumite etape și în anumite condiții.

Aplicarea retroactivă

a Legii nr. 33/1994 ar lipsi de eficiență prevederile acesteia, cum ar fi propunerile

de expropriere, întâmpinările ce pot fi depuse, înregistrarea întâmpinărilor și

consemnarea ofertelor de despăgubire, cu respectarea termenelor, și altele.

O eventuală problemă a

aplicabilității prevederilor Legii nr. 33/1994 s-ar fi pus în anul 1995, în ceea

ce privește pe foștii proprietari ai terenului de la acel moment, M.P. și M.L..

De altfel, potrivit

art. 22 Legea nr. 33/1994, se impune citarea tuturor persoanelor care pot justifica

un interes legitim cu privire la imobilul propus a fi expropriat; or, din baza de

date rezultă că există un proces de revendicare pentru imobilul din sector 1, din

istoricul de adresă rezultând că imobilul în litigiu poartă, în acest moment, denumirea

de G.B..

Astfel, toate procedurile

prealabile exproprierii ar rămâne fără conținut în condițiile aplicării retroactive

a legii de mai sus.

Recurenții au solicitat

admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate,

menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, iar, pe fond, respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Analizând decizia civilă

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În primul rând, nu se

poate reține, contrar susținerilor recurenților, că instanța ar fi procedat la o

aplicare retroactivă a Legii nr. 33/1994, în speță, încălcând, astfel, dispozițiile

art. 1 C. civ. și ale art. 15 alin. (2) Constituția României.

Principiul neretroactivității

legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică

numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și celor anterioare, trecute.

Aplicarea retroactivă

a legii presupune, astfel, aplicarea legii unor situații anterioare și contravine

principiului enunțat mai sus.

În speță, nu se poate

constata că Legea nr. 33/1994 s-ar fi aplicat retroactiv, nu numai raportat la momentul

la care instanța de apel a considerat că au fost executate lucrările ce afectează

terenul reclamantului (și anume după data cumpărării imobilului, de către acesta,

în anul 1997), dar și față de momentul pe care înșiși recurenții îl consideră relevant

în soluționarea cauzei, respectiv data emiterii hotărârii Consiliului General al

municipiului București din 1995.

După cum rezultă fără

dubiu, ambele momente se plasează ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994,

publicată în M. Of. din 2 iunie 1994, astfel încât nu se poate constata aplicarea

retroactivă a acestei legi în cauza de față.

Au mai susținut recurenții

că, în mod greșit, instanța a reținut că executarea amenajărilor ce vizează terenul

reclamantului au avut loc ulterior cumpărării imobilului, de către acesta, din moment

ce ele erau aprobate anterior, în anul 1995 și, ca atare, problema aplicării Legii

nr. 33/1994 ar fi putut fi, eventual, pusă doar în legătură cu autorii părții, vânzătorii

M.P. și M.L..

Momentul executării lucrărilor

respective a fost stabilit de instanța de apel în urma probelor administrate în

cauză, astfel cum s-a redat în precedent, și nu mai poate fi pus în discuție deoarece

tinde la schimbarea situației de fapt raportat la dovezile administrate.

Or, în prezent, examinarea

situației de fapt în raport de probele administrate nu mai poate fi realizată de

prezenta instanță față de structura actuală a recursului, care nu mai cuprinde motivul

de casare ce permitea aceasta, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. în forma

veche și abrogat prin art. I pct. 112 O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, în mod

corect, Curtea a considerat că nu are relevanță data aprobării acestor lucrări de

către municipalitate, anterioară cumpărării imobilului, de către reclamant, și nici

absența diligențelor din partea acestuia privind situația juridică a imobilului,

față de hotărârea din 1995 a Consiliului General al Municipiului București.

Astfel, așa cum a reținut

și Curtea, important este că reclamantul nu se poate bucura de dreptul său de proprietate

pentru întreaga suprafață de teren pe care a cumpărat-o în anul 1997, o parte din

teren fiind afectat de lucrările executate de pârâți, care, însă nu au întreprins

demersurile legale, potrivit Legii nr. 33/1994, pentru a le declara de utilitate

publică și, ulterior, pentru a plăti despăgubirile cuvenite proprietarului aflat

în această situație.

Aceasta echivalează, cum,

de asemenea, a constatat, în mod corect, și Curtea, cu o „expropriere” în fapt,

care trebuie sancționată cu admiterea acțiunii reclamantului și obligarea pârâtului

Consiliul General al municipiului București de a declara de utilitate publică lucrările

ce afectează suprafața de teren de 518,46 m.p., de care reclamantul nu poate beneficia

față de intervenția municipalității.

Deși a executat acele

lucrări, pârâtul menționat nu a procedat și la declararea lor ca fiind de utilitate

publică, încălcându-și, astfel, obligația stabilită în acest sens, prin art. 7

alin. (1) din Lege.

Faptul că aprobarea lucrărilor

respective a avut loc în anul 1995, anterior cumpărării bunului de către reclamant,

nu are nicio relevanță în soluționarea favorabilă a acțiunii formulate de acesta

deoarece efectele executării amenajărilor respective se produc în prezent, când

titular al dreptului de proprietate pentru terenul afectat este reclamantul, iar

nu autorii săi.

Prin urmare, este firesc

ca acesta să încaseze, în final, despăgubirile aferente porțiunii de teren pentru

care nu se mai poate bucura de atributele dreptului său de proprietate, ceea ce

presupune parcurgerea întregii proceduri pentru expropriere și, în prealabil, declararea

utilității publice a lucrărilor respective.

De altfel, potrivit

art. 8 Legea nr. 33/1994,

înscrierea lucrărilor în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate

conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea lor,

reprezintă o condiție pentru declararea utilității publice, în consecință, și pentru

admiterea acțiunii.

În ceea ce privește atitudinea

reclamantului, care, în opinia recurenților, ar fi trebuit să se intereseze de situația

juridică a imobilului și, în aceste condiții, ar fi putut afla de aprobarea lucrărilor

respective, nu are relevanță, cum, în mod corect, a constatat Curtea.

Reclamantul a dobândit

dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de teren cumpărată, în mod legal,

și fără ca aceasta să fi fost expropriată anterior cumpărării, pentru a se pune,

eventual, problema calității de titulari ai dreptului de proprietate pentru întregul

teren în persoana vânzătorilor și a valabilității transferului dreptului în discuție

către reclamant.

Prin urmare, nu interesează

lipsa diligențelor invocate de recurenți în persoana reclamantului, deoarece asemenea

demersuri nu ar fi avut niciun efect atât timp cât vânzătorii, titulari ai dreptului

de proprietate pentru întregul teren, au transferat dreptul de proprietate către

reclamant.

În realitate, recurenții

susțin că reclamantul ar fi trebuit să se abțină de la cumpărarea întregului imobil,

ceea ce nu are suport juridic din moment ce, la momentul dobândirii imobilului,

de către acesta, nu exista niciun impediment legal la vânzare.

Pe de altă parte, o soluție

contrară celei reținute de instanța de apel ar contraveni și art. 480, art. 481

C. civ., art. 44 Constituția României și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, toate aceste

texte de lege garantând și protejând dreptul de proprietate legal dobândit.

Or, a lipsi, fără despăgubiri,

pe proprietar de o parte din bunul său, astfel cum intenționează să procedeze recurenții,

prin susținerile formulate, reprezintă tocmai încălcarea textelor enunțate mai sus,

nu are fundament legal și, ca atare, nu poate fi admis.

Cât privește, incidența

art. 22 Legea nr. 33/1994, acest text de lege vizează o altă etapă decât cea care

formează obiectul litigiului de față, și anume exproprierea propriu-zisă, care este

ulterioară declarării utilității publice a lucrărilor executate de municipalitate.

Ca atare, dispoziția legală

nu este aplicabilă în speță; în măsura în care se va constata existența și a altor

titulari ai dreptului de proprietate sau altui drept real pentru terenul în litigiu,

urmează ca aceste aspecte să fie avute în vedere în soluționarea cererii de expropriere,

dacă este cazul.

De altfel, susținerile

privind existența unor alte persoane interesate în ceea ce privește terenul în litigiu

reprezintă simple afirmații, bazate pe supoziții legate de schimbarea de denumire

a arterei pe care se află situat terenul și a unui proces în revendicare, recurenții

neindicând, în mod concret, care ar fi aceste persoane și în ce ar consta interesul

lor legitim de a sta în proces.

Pe de altă parte, și în

ipoteza în care susținerile recurenților sub acest aspect s-ar dovedi întemeiate,

admiterea acțiunii formulate de către reclamant, indiferent că este sau nu singurul

titular al dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, nu afectează drepturile

sau interesele unor eventuali alți titulari, ci le profită. Astfel cum s-a arătat

deja, declararea utilității publice a lucrărilor executate de municipalitate pe

terenul în discuție este o condiție pentru expropriere și, în final, pentru încasarea

despăgubirilor, de către cei îndreptățiți.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu

respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, analizate mai sus, astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de pârâții Municipiul București și Consiliul General al municipiului București împotriva

deciziei nr. 112 A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 decembrie 2010.