ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7144/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7144/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18 aprilie 2007, sub

nr. 13582/3/2007, reclamanta SC N.P. SRL în contradictoriu cu pârâții Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României, Ministerul Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, Municipiul București prin Primarul General,

Primăria Municipiului București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului

București, Primarul General al Municipiului București, Primăria Sector 1 București,

reprezentată prin Consiliul Local al Sectorului 1 și Primarul Sectorului 1 București,

a solicitat obligarea acestora la plata de despăgubiri în cuantum de 1.200.000 RON,

reprezentând valoarea de înlocuire a terenului proprietatea reclamantei, situat

în București, Șos. N., sector 1.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ.; art. 39,

44, 45, 63 din Legea nr. 350/2001, art. 1 art. 16 din Regulamentul general de urbanism

aprobat prin H.G. nr. 525/1996, art. 59 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 50/1991, art. 44 pct. 2, 3, 5, 6, art. 136 pct. 5 din Constituția României,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., Legea nr. 215/2001, modificată

prin Legea nr. 286/2006, Legea nr. 33/1991, Legea nr. 213/1998.

La data de 22

noiembrie 2007, reclamanta a formulat o cerere completatoare la cererea de chemare

în judecată prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor, având în vedere că activitatea de amenajare a

teritoriului și urbanismului a trecut de la Ministerul Lucrărilor Publice Transporturilor

și Locuinței la Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Prin încheierea

pronunțată în data de 1 februarie 2008, prima instanță a admis excepția lipsei calității

procesuale a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul

României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul București prin Primarul General, Primăria

Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, Primarul General

al Municipiul București, Primăria sectorului 1 București și Primarul sectorului

1 București și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local sector 1 București, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția

prematurității, ca neîntemeiate.

La data de 25

septembrie 2008, reclamanta a formulat o nouă precizare la cererea de chemare în

judecată prin care a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de

1.896.457,50 RON, sumă stabilită prin expertiza topo evaluatoare.

Prin sentința

civilă nr. 1531 din 3 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă

a respins acțiunea reclamantei SC N.P. SRL, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, prin Hotărârea nr. 170 din 29

aprilie 2004 a Consiliului Local al sectorului 1 București, s-a aprobat planul urbanistic

pentru construcții definitive PUZ - Șos. N., sector 1, referitor la o suprafață

de teren de circa 5.000 mp. Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat

în cauză, o parte din terenul proprietatea reclamantei, identificat prin anexa A

din raport, în suprafață de 175 mp este afectată de PUZ - ul anterior menționat.

Reclamanta a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.522,52 mp, situat în București,

Șos. N. A, sector 1, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.

A1., respectiv 3963, ambele încheiate la data de 30 septembrie 2004, iar hotărârea

emisă de Consiliul Local al sectorului 1, prin care s-a aprobat planul urbanistic

pentru construcții definitive PUZ - Șos. N., sector 1, a fost adoptată anterior

încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond

a reținut, de asemenea, că planurile de amenajare a teritoriului, sau, după caz,

planurile urbanistice și regulamentele locale de urbanism, cuprind într-adevăr,

norme obligatorii pentru autorizarea executării construcțiilor, însă reclamanta

nu a arătat și nici nu a probat în ce măsură a fost prejudiciată, prin emiterea

acestei hotărâri.

împotriva acestei

sentințe, a declarat apel, reclamanta SC N.P. SRL, criticând soluția primei instanțe

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia

nr. 428 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul.

Pentru a decide

astfel, Curtea a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate ulterior

adoptării Hotărârii Consiliului local de aprobare a PUZ-ului, situație în care,

cumpărând un teren care era deja afectat de P.U.Z., aceasta a achitat un preț corespunzător

valorii terenului la momentul transferului dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă

nr. 3880 din 18 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și

de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL

continuat de N.A.C., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută

de instanțele de fond, SC N.P. SRL (împreună cu N.A.C., conform contractului de

vânzare cumpărare depus în recurs), este proprietara unei suprafețe de teren de

2.525,79 mp, care, la acest moment, urmare a comasării (realizate prin actul autentificat

sub nr. 143 din 24 ianuarie 2006 de B.N.P. L.) reprezintă un corp de proprietate

unic cu număr cadastral nou (20587), intabulat ca atare la 25 ianuarie 2006. Proprietatea,

situată inițial în Șos. N. A, sector 1 a fost dobândită prin încheierea a două contracte

de vânzare cumpărare consecutive: contract autentificat sub nr. A1. din 30

septembrie 2004 (pentru suprafața de 1.970,32 mp) și sub nr. A2. din 30

septembrie 2004 (pentru suprafața de 555,20 mp) de B.N.P. M.G. și A.A.J., iar în

prezent, în întregul ei, se identifică prin adresa poștală Șos. N. B, sector 1,

autoritatea competentă atribuind celor două loturi, un nou și unic număr poștal.

La data dobândirii

acestei proprietăți, destinația terenului era aceea de spațiu verde, astfel că,

în vederea construirii unor imobile au fost inițiate demersuri la autoritățile publice

locale pentru aprobarea schimbării destinației lui în zonă construibilă, cerință

necesară și anterioară obținerii autorizației de construire. Aceste demersuri s-au

soldat cu emiterea de către intimatul pârât Consiliul Local sector 1 a Hotărârii

nr. 170 din 20 aprilie 2004, hotărâre pe care reclamanta a indicat-o drept cauză

a restrângerii dreptului său proprietate. Prin aceasta s-a aprobat P.U.Z. (PUZ)

pentru o suprafață de teren de cea. 5.000 mp, în vederea realizării unor construcții

definitive în Șos. N., sector 1 și s-a stabilit necesitatea creării unei artere

noi de circulație, perpendiculară pe Șoseaua N. pentru a se putea asigura accesul

la imobilele ce se urmau a se construi, în caz contrar, nefiind posibilă emiterea

autorizației de construire, soluție conformă prevederilor HCGM nr. 269 din 21

decembrie 2000 de aprobare a Planului Urbanistic General (PUG), ca și a celorlalte

acte normative enumerate în justificarea H.C.L. sector 1 nr. 170 din 20 aprilie

2004.

S-a considerat

că SC N.P. SRL, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, în mod justificat

s-a considerat îndreptățită a pretinde repararea prejudiciului, ca urmare a încălcării

dreptului de proprietate al autorilor săi care au fost împiedicați să îi transmită

posesia asupra dreptului în limitele convenite (2.525,52 mp), întrucât aceștia,

la momentul formulării acțiunii, ca urmare a adoptării PUZ - ului, aveau doar nuda

proprietate asupra porțiunii de 175,10 mp, contrar voinței părților contractante

și ca efect al obligativității celor stabilite prin PUZ.

În cauză, prin

formularea cererii de chemare în judecată, cumpărătoarea a exercitat un drept al

vânzătorului prin care se tinde la acoperirea prejudiciului încercat prin aprobarea

PUZ-ului, autorul societății SC N.P. SRL, reclamantul actual - N.A.C., exercitând

un drept legal de a solicita eliberarea unei autorizații de construire, pentru a

cărui finalitate trebuia realizată schimbarea categoriei de folosință a terenului

cumpărat și pentru care legislația în vigoare nu prevedea îndeplinirea vreunei obligații

corelative din partea solicitantului, respectiv, cedarea unor atribute ale unei

părți din proprietate în vederea afectării ei unei utilități publice pentru obținerea

schimbării categoriei de folosință a terenului și, ulterior autorizației de construire.

Ori, dacă PUZ-ul

s-a aprobat în aceste condiții, trebuia să fie asigurată și modalitatea legală de

reparare a lui, cercetând și poziția părții solicitante din acest punct de vedere

și identificarea unor soluțiile aplicabile, pentru respectarea dispozițiilor

art. 480, art. 481 C. civ., ale art. 44 alin. (3) din Constituție ca și ale

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, cerința prealabilă fiind

aceea a unei juste despăgubiri pentru limitarea dispusă prin aprobarea PUZ-ului.

Reținând că, în

cauză, nu s-a dovedit că s-a inițiat procedura de expropriere, încă posibilă, în

condițiile Legii nr. 33/1994, s-a apreciat că instanțele de fond nu au lămurit pe

deplin situația de fapt, după cum nu au stabilit nici normele de drept incidente,

în baza cărora raportul juridic dedus judecății trebuia cercetat și soluționat,

legislația internă neoferind un temei juridic adecvat pentru repararea unui prejudiciu

astfel produs, ca urmare a unei exproprieri atipice, de facto, cauza a fost trimisă

spre rejudecare.

S-a considerat

că, instanța de rejudecare trebuie să analizeze cererea pornind de la dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ. și prevederile constituționale în materie, dar și pe baza

reglementării din art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și a jurisprudenței

Curții de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text, urmând a se verifica:

existența unui „bun", existența ingerinței în dreptul de proprietate, ingerință

care să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte

un just raport de proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Pe baza celor

arătate, se va stabili dacă în prezent N.A.C. (urmare a transmisiunii convenționale

de calitate procesuală activă de la S.C Parc Nord S.R.L.) este titularul unui „bun

actual", în sensul autonom al Convenției, se va verifica existența "ingerinței"

pretins produse prin aprobarea PUZ-ului , iar în caz afirmativ se va individualiza,

în sensul stabilirii patrimoniului pe care îl grevează și limitele în care operează

această restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate.

S-a mai arătat

că deși s-a stabilit că cererea de aprobare a PUZ-ului a fost inițiată pentru obținerea

unei autorizații de construire, instanța de apel nu a verificat dacă aceasta a fost

eliberată sau nu, consecutiv, nu s-a cercetat dacă, eliberată fiind, autorizația

a fost urmată de ridicarea efectivă a construcțiilor, ori dacă acestea, edificându-se,

au respectat cele stabilite prin PUZ și dacă strada prevăzută prin HCL sector 1

nr. 170/2001 are o existență concretă și îngrădește în mod efectiv dreptul de proprietate

al reclamantului, așa cum pretinde acesta.

S-a mai reținut,

că nu s-a observat că PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafață de 5.000 mp, pe când

proprietatea reclamantei inițiale SC N.P. SRL era de doar 2.525,79 mp; în acest

context, dacă PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafață mai mare, trebuie stabilit

dacă strada se poziționează în totalitate pe proprietatea SC N.P. SRL sau grevează

și imobilele vecine ori dacă această arteră, ocupând o suprafață mai mare, doar

175,10 mp se regăseau în proprietatea societății, urmând a se constata că în prezent,

cei 175,10 mp sunt deținuți de reclamantul N.A.C.

În cazul în care

PUZ-ul nu a fost urmat de eliberarea autorizației de construire și aceasta, de ridicarea

construcțiilor, se va avea în vedere ca perioada de valabilitate a acesteia de 5

ani, în prezent, este expirată; în aceste condiții, se va constata că „ingerința"

nu este de actualitate (expirarea fiind incidență și cu privire la Planul Urbanistic

General, aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000 a cărui valabilitate este de 10 ani).

S-a mai stabilit

ca instanța de rejudecare să cerceteze și dacă litigiul purtat între reclamantă

în calitatea de pârâtă și SC H.R. SRL în calitate de reclamanta (Dosar nr. 7123/299/2006

înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1) decurgând din necesitatea stabilirii

unor raporturi de bună vecinătate între proprietarii imobilelor alăturate și în

care chestiunile legate de concretizarea efectelor PUZ-ului au fost și acolo dezbătute,

s-a finalizat și dacă puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acest litigiu

poate fi valorificată.

Pentru lămurirea

tuturor celor enumerate și a altor aspecte ce ar putea reieși din dezbateri și s-ar

dovedi utile pentru soluționarea cauzei, instanța de apel, în aplicarea art. 295

alin. (2) din C.proc. civ., va dispune efectuarea unei noi expertize topo cu obiective

clare, precise și neechivoce.

Rejudecând apelul,

prin prisma motivelor de apel și a deciziei de casare, prin decizia nr. 723A din

19 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reținând în esență, următoarele:

Cu privire la

Dosarul nr. 7123/299/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, litigiu având

ca obiect stabilirea unei servituti în favoarea reclamantei SC H.R. SRL, s-a constatat

că acest dosar nu a fost finalizat, fiind depusă încheierea pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin care au fost suspendate, în baza acordului

părților, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 din C.proc. civ., apelurile declarate

de apelanții SC H.R. SRL, și alții, în contradictoriu cu SC N.P. SRL

Urmând îndrumările

date prin decizia de casare, instanța de apel a analizat cererea pornind de la

art. 480, art. 481 C. civ. și prevederile constituționale în materie, precum și

pe baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție și a jurisprudenței

Curții de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text.

În raport de dispozițiile

legale menționate, de principiul legalității care implică existența unor norme de

drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile și de preeminența dreptului,

a rezultat că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între

cerințele de interes general ale comunității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale individului nu poate avea loc decât, dacă se dovedește că ingerința

litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară.

În speță, s-a

reținut că apelantul N.A.C. deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la 55 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul său de proprietate

asupra terenul de 175 mp, fiind dobândit în temeiul unui contract de vânzare cumpărare

valabil.

Ingerința în dreptul

de proprietate al reclamantului constând în faptul că acesta nu își poate exercita

dreptul de dispoziție asupra suprafeței de 175 mp, astfel că, în prezent, deși bunul

nu a ieșit din patrimoniul său, este folosit drept stradă publică de către oricine,

dar cu precădere de proprietarii imobilelor învecinate.

Această îngrădire

în dreptul său de proprietate a rezultat însă din necesitatea asigurării unei căi

de acces la imobilul construit de SC N.P. SRL, societate al cărei administrator

este reclamantul. Deși s-a susținut că de strada nouă creată prin PUZ nu profită

în niciun fel SC N.P. SRL, întrucât accesul la imobilul proprietatea acesteia se

realizează direct din Șos. N., instanța de apel a constatat că, astfel cum s-a prevăzut

în certificatul de urbanism eliberat la cererea dlui N.A.C., modul de circulație

și accesul se vor realiza direct din străzile nou create, perpendiculare pe șoseaua

N., tocmai în vederea realizării unor construcții pe terenul în discuție. Astfel,

fără existența căilor de acces, parcela apelanților nu putea fi construibilă, având

în vedere o necesitate de ordine publică, respectiv, aceea ca drumul de acces să

permită intervenția mijloacelor de stingere a incendiilor.

În ceea ce privește

principiile avute în vedere de C.E.D.O., s-a constatat că încălcarea art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție a fost reținută în acele cauze pentru situații

în care, fără a proceda la o expropriere, autoritățile au preluat imobilele reclamanților,

cărora le-au dat o altă destinație, fără acordul reclamanților și fără a-i despăgubi

pe aceștia.

Astfel, chiar

dacă dreptul de dispoziție a fost limitat prin hotărârea dată de Consiliul Local

Sector 1 București, această limitare a fost necesară în vederea soluționării favorabile

a cererii formulate de reclamantul N.A.C. De altfel, reclamantul nu a atacat hotărârea

consiliului local, deși avea această posibilitate, pentru cazul în care considera

că acest act îi produce o vătămare.

În concluzie,

s-a constatat că, în situația de față, P.U.Z. modificator „Șos. N. B” aprobat prin

Hotărârea Consiliului Local sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004 s-a efectuat ca

urmare a solicitării formulate de N.A.C. în vederea schimbării destinației terenului

din zonă verde în zonă construibilă, că acesta a înstrăinat către SC N.P. SRL terenul

pe care societatea a construit imobilul, societate în care N.A.C. are calitatea

de asociat, și cu privire la suprafața în litigiu a intervenit un nou contract,

în timpul procesului, prin care proprietatea căii de acces, de 175 mp, a fost transferată

către N.A.C.

În temeiul acestor

considerații, s-a apreciat că situația acestuia poate fi considerată „previzibilă"

și corespunzătoare cerinței „principiului securității juridice". Situația în

cauză a permis SC N.P. SRL să tragă foloase de pe urma schimbării regimului juridic

ăl terenului, construind pe acesta un bloc de 6 etaje și 35 de apartamente, această

schimbare de regim intervenind tocmai la cererea reclamantului N.A.C., și nu se

poate susține că autoritățile au tras foloase din ocuparea terenului în cauză, cu

neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea.

În consecință,

s-a apreciat că ingerința litigioasă este compatibilă cu principiul legalității

și, prin urmare, nu a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea bunurilor

sale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs N.A.C., ca urmare a transmisiunii convenționale a calității

procesuale active intervenită prin contractul de vânzare cumpărare autentificat

sub nr. V1. din 20 mai 2010, susținând că hotărîrea pronunțată de instanța de apel

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C.proc. civ.).

Nelegalitatea

hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

315 pct. 1 C.proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., art. 480-481

C. civ. în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate și art. 44 pct. 3 din Constituția

României.

Prin decizia de

casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut cu autoritate

de lucru judecat că prin actul de autoritate, respectiv P.U.Z. aprobat prin Hotărârea

Consiliului Local Sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004, reclamanta a suferit o privare

de proprietate concretizată printr-o expropriere atipică, de facto, situație ce

a creat în patrimoniul acesteia un prejudiciu.

Față de împrejurarea

că legislația internă nu oferă un temei juridic adecvat pentru repararea prejudiciului

astfel produs, instanța de rejudecare va trebui să analizeze cererea pornind de

la art. 480, 481 C. civ., prevederile constituționale în materie, dar și pe baza

reglementării art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței

Curții de la Strasbourg în aplicarea acestui text.

În acest sens,

prin decizia de casare s-au dat îndrumări clare cu privire la aspectele ce trebuiau

a fi verificate de instanța de rejudecare, respectiv: existența unui "bun",

existența ingerinței în dreptul de proprietate, ingerință care să fi fost prevăzută

de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte un just raport de proporționalitate

între criteriile individuale și cele generale, iar dacă toate acestea sunt îndeplinite

se va decide asupra reparației echitabile în funcție de criterii adecvate.

În acest sens,

condițiile ce trebuiau analizate, conform art. 1 din Protocol

I

adițional la C.E.D.O. și jurisprudența Curții de la Strabourg, în materia

privării de proprietate pentru a se stabili dacă privarea de bun reprezintă o încălcare

a dreptului de proprietate al reclamantului se referau la: existența unei privări

de proprietate prevăzută de legea internă, impunerea unei cauze de utilitate publică,

conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, necesitatea indemnizării

corespunzătoare a titularului dreptului și limitarea proporțională cu scopul avut

în vedere prin instituirea ei.

Jurisprudența

C.E.D.O. a statuat că, în cazul în care măsura contestată are o bază legală în sistemul

de drept intern, instanța va trebui să se examineze dacă această măsură constituie

o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, conformă cu dispozițiile

art. 1 din Protocol

I

adițional la C.E.D.O. (cauza Belvedere

Alberghiera S.R.L. contra Italiei; Cornelui Bârsan- C.E.D.O.).

În speță, prin

decizia atacată, instanța de apel a constatat că reclamantul este titularul unui

bun în sensul C.E.D.O., că, prin actul de autoritate, respectiv PUZ-ul aprobat prin

H.C.L. sector 1, s-a produs o ingerință în dreptul său de proprietate concretizată

în faptul că reclamantul nu poate exercita dreptul de dispoziție asupra terenului

în suprafață de 175 mp., dar ingerința litigioasă este compatibilă cu principiul

legalității și prin urmare nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului.

Or, în considerentele

deciziei atacate, instanța de apel s-a limitat să analizeze numai una din condițiile

prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții

de la Strasbourg, respectiv caracterul legal al privării de proprietate, lăsând

necercetate celelalte condiții, deși prin decizia de casare s-au dat îndrumării

clare în acest sens și totodată această obligativitate este impusă de art. 1 Protocolul

1 adițional la C.E.D.O.

Pentru aprecierea

caracterului legal al ingerinței litigioase, instanța de apel a avut în vedere faptul

că limitarea dreptul de proprietate al reclamantului, a fost necesară în vederea

soluționării favorabile a cererii formulate de acesta.

Starea de fapt

reținută în considerentele deciziei atacate în sensul arătat mai sus nu poate constitui

un temei juridic pentru aprecierea caracterului legal al privării de proprietate,

astfel cum această condiție este definită în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1

adițional la C.E.D.O.

Legalitatea privării

de proprietate este un principiu care presupune îndeplinirea a două condiții, respectiv

să existe o lege în sensul Convenției în temeiul căreia privarea să fie făcută și

această lege să fie accesibilă, precisă și previzibilă.

Deci pentru aprecierea

legalității măsurii de privare de proprietate, instanța trebuia să se raporteze

conform art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. numai la aceste două condiții,

iar constatarea că măsura luată de autorități profită sau nu uneia din părți este

o problemă de fapt care nu poate reprezenta un temei juridic pentru stabilirea caracterului

legal al actului prin care s-a realizat privarea de proprietate.

Față de această

situație, susținerea instanței de apel privind caracterul legal al ingerinței litigioase

încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., referitoare la

principiul legalității.

În ceea ce privește

scopul legitim urmărit de autorități prin ingerința în dreptul de proprietate se

observă că privarea de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, respectiv

crearea pe terenul în litigiu a unui drum public. Luând în considerare jurisprudența

Curții Europene se constată că privarea de proprietate pentru cauză de utilitate

publică cum ar fi deschiderea de străzi pe terenuri proprietate privată, creează

obligația autorităților de a expropria bunul și pe cale de consecință de al despăgubii

pe proprietar.

În speță, prin

actul administrativ de autoritate, terenul proprietatea recurentei este afectat

de o stradă publică Iară a fi demarată procedura de expropriere și fără să fi fost

plătită titularului o indemnizare pentru privarea de dreptul său.

Referitor la obligația

de indemnizare a proprietarului, C.E.D.O. a decis că o privare de proprietate pentru

o cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări.

Temeiul de drept

al obligației de indemnizare, conform C.E.D.O. îl constituie art. 1 din Protocolul

1 adițional la convenție, arătându-se în mod constant în jurisprudenta Curții, că

în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. nu ar asigura decât

o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție

cu dispozițiile Convenției.

Neplata de despăgubiri

în cazul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea

protecției acelui drept și interesele generale ale comunității.

Întrucât privarea

de proprietate a reclamantului s-a făcut fără indemnizarea rezonabilă și proporțională

a valorii bunului ce trebuia acordată titularului acestuia în cauză nu s-a păstrat

un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale

ale individului.

S-a mai arătat

că pentru a înlătura dreptul la reparația echitabilă, instanța de apel a reținut

în mod greșit că îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantului a rezultat

din necesitatea asigurării unei căi de acces la imobilul construit de SC SC

N.P. SRL pe terenul din Șos. N.B, sector 1 București.

Cu privire la

căile de acces la care face referire instanța de apel, recurentul a arătat că acestea

se regăsesc în avizele de urbanism nr. U1. din 15 din 10 martie 2004 și nr. U2.

din 5 aprilie 2004 și privesc întreaga zonă reglementată prin PUZ, respectiv 5300

mp., zonă ce includea și parcele de teren fără acces la drumul public, în speță

Șos. N., aspect confirmat prin raportul de expertiză topo întocmit în apel de expertul

Ș.N.

Constituirea acestei

străzi nu a fost necesară pentru ca terenul reclamantei să fie declarat construibil

întrucât, așa cum rezultă din actele de proprietate, memoriul tehnic ce a stat la

baza avizului de urbanism în discuție și expertizele topo efectuate în cauză de

experții M.F. și Ș.N., proprietatea reclamantei avea o deschidere de 73 de m liniari

la Șos. N., astfel că strada nouă prevăzută în PUZ nu deservește în nici un fel

această proprietate.

Această stradă

a fost construită pentru a se asigura accesul la calea publică (Șos.N.) pentru parcelele

de teren din spatele proprietății reclamantei, între care și terenul de pe Șos.

N. nr. 66-70'proprietate a SC H.R. SRL.

Parte din acest

teren intră în zona reglementată de PUZ-ul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local

Sector 1 nr. 170/2004 așa cum rezultă din certificatul de urbanism nr. U3. din

27 septembrie 2004 emis în favoarea SC H.R. SRL, adresa nr. A1. din 13

decembrie 2006 emisă de Primăria Sector 1 București și expertizele topo efectuate

în prezenta cauză.

Faptul că autoritățile

administrative la solicitarea reclamantului de schimbare a regimului juridic al

terenului din zonă verde în zonă construibilă au reglementat prin PUZ o zonă mult

mai mare față de terenul ce a generat PUZ-ul, cu consecința stabilirii unor reglementări

privind rețeaua stradală, nu este o problemă imputabilă reclamantului.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, recurentul

reclamant, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., invocă greșita

aplicare a dispozițiilor art. 315 C.proc. civ., susținând că prin decizia pronunțată

instanța a fost preocupată de analiza numai a uneia din condițiile prevăzute de

art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg,

respectiv caracterul legal al privării de proprietate, lăsând necercetate celelalte

condiții, deși prin decizia de casare s-au dat îndrumării clare în acest sens.

Se constată că,

prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut că legislația internă nu oferă un

temei juridic adecvat pentru repararea unui prejudiciu astfel produs, urmare a unei

exproprieri atipice, de facto, astfel că instanța de rejudecare trebuie să analizeze

cererea pornind de la art. 480, art. 481 C. civ. și prevederile constituționale

în materie, dar și (date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin.

(2) din Constituție) pe baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenție și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg creată în aplicarea acestui

text.

Prin decizia de

casare, Înalta Curte, a stabilit că se vor cerceta premisele angajării răspunderii

pârâtului pentru încălcarea garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană: ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, ca

și raportul de proporționalitate între drepturile individuale și cele generale și,

dacă toate acestea sunt îndeplinite, se va decide asupra reparației echitabile,

pentru determinarea căreia se vor stabili criterii adecvate.

Dispozițiile

art. 315 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Textul, care enunță

în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare,

vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsește o justificare

deplină din însăși rațiunea controlului judiciar.

Astfel, existența

unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale

menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele superioare, limitele rejudecării

fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În cauză, nu i

se poate imputa instanței de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare,

pronunțând o soluție legală pe aspectul criticat de recurent.

Se constată, contrar

susținerilor recurentului reclamant, că dispozițiile art. 315 C.proc. civ., au fost

corect aplicate, instanța de apel, în rejudecare, analizând cauza în raport de îndrumările

de casare, apreciind în final, că ingerința litigioasă este compatibilă cu principiul

legalității și, prin urmare, dreptul reclamantului nu a fost încălcat.

Astfel, s-a reținut

că, apelantul N.A.C. deține un bun în sensul art. 1. din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul său de proprietate asupra

terenul de 175 mp, fiind dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare încheiat

în mod valabil.

Ingerința în dreptul

de proprietate al reclamantului constă în faptul că acesta nu poate exercita dreptul

de dispoziție asupra suprafeței de 175 mp, întrucât, deși bunul nu a ieșit din patrimoniul

său, este folosit drept stradă publică cu precădere de proprietarii imobilelor învecinate.

Cu privire la

situația de fapt, care nu mai poate fi cenzurată față de actuala configurație a

motivelor de recurs, s-a reținut că îngrădirea dreptului reclamantului de proprietate

a rezultat însă din necesitatea asigurării unei căi de acces la imobilul construit

de SC N.P. SRL, societate al cărei administrator este chiar reclamantul. Astfel,

deși s-a susținut că de strada nouă creată prin PUZ nu profită în niciun fel SC

N.P. SRL, întrucât accesul la imobilul proprietatea acesteia se realizează direct

din Șos. N., s-a constatat că, așa cum s-a prevăzut în certificatul de urbanism

eliberat la cererea reclamantului, modul de circulație și accesul vor fi realizate

direct din străzile nou create, perpendiculare pe șoseaua N., tocmai în vederea

realizării unor construcții pe terenul în discuție.

Altfel, tară existența

căilor de acces parcela apelanților nu putea fi construibilă, având în vedere o

necesitate de ordine publică, respectiv, aceea ca drumul de acces să permită intervenția

mijloacelor de stingere a incendiilor.

În ceea ce privește

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., s-a arătat că dispozițiile

acestui articol au fost reținute de Curtea Europeană în acele cauze, pentru situații

în care, tară a proceda la o expropriere, autoritățile au preluat imobilele reclamanților,

cărora le-au dat o altă destinație, fără acordul reclamanților și fără a-i despăgubi

pe aceștia.

În cauză nu se

regăsește o astfel de situație, întrucât terenul nu a fost preluat de autorități

pentru folosul lor, ci pentru a servi drept cale de acces în vederea construirii

imobilului de către SC N.P. SRL, cale de acces necesară pentru aprobarea certificatului

de urbanism, în vederea realizării construcției, la cererea reclamantului.

Cum prin situația

creată s-a permis ca SC N.P. SRL să tragă foloase de pe urma schimbării regimului

juridic al terenului, construind pe acesta un bloc de 6 etaje, această schimbare

de regim intervenind tocmai la cererea reclamantului N.A.C., nu se poate susține

că autoritățile au tras foloase din ocuparea terenului în cauză și nu au respectat

regulile ce guvernează exproprierea.

Prin urmare, se

constată că privarea de proprietate a avut caracter legal, astfel că, în mod corect,

s-a apreciat că ingerința litigioasă este compatibilă cu principiul legalității

existând astfel un echilibru just între cerințele de interes general al comunității

și interesul recurentului-reclamant.

De altfel,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. recunoaște anumite limitări ale

dreptului de proprietate, statul intervenind asupra dreptului de proprietate fie

prin privare fie prin anumite restricții.

De asemenea, se

constată că, față de circumstanțele cauzei, în speță, există un raport de proporționalitate

între privare de proprietate și scopul urmărit prin intermediul acesteia, realizându-se

concilierea celor două interese contrare, cel individual al recurentului și cel

social care aparține statului; că prin exercitarea folosinței bunurilor în conformitate

cu interesul general se realizează o limitare a unuia dintre atributele dreptului

de proprietate cu respectarea măsurii proportionalitătii între cele două interese

individual și general și că dreptul de dispoziție asupra terenului a fost în continuare

exercitat de recurent din moment ce a fost posibilă încheierea actului de vânzare

cumpărare prin care recurentul a cumpărat suprafața de teren de 175 mp de la SC

N.P. SRL prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010.

Prin urmare, dispozițiile

art. 315 C.proc. civ., au fost respectate de instanța de rejudecare, în soluționarea

apelului cu care a fost învestită, pornind tocmai de la îndrumările obligatorii

cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții N.A.C. și SC N.P. SRL București împotriva deciziei

nr. 723A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.