ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin Sentința civilă nr. 1568 din 3 noiembrie 2010 a admis acțiunea formulată la 26 august 2009 de reclamanta S.G. împotriva pârâtului Municipiului București prin Primar și Primarul Municipiului București și a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, Str. C. nr. X compus din teren la 183 m 2 și construcția ridicată pe acesta, în suprafață de 78 m 2 din care 40 m 2 locuibili. S-a dispus scăderea sumei de 4.175 RON (actualizată) din valoarea totală a despăgubirilor.

A fost respinsă cererea de a se acorda efectiv despăgubiri prin echivalent bănesc și au fost obligați pârâții să emită dispoziție în sensul celor constatate și să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. A fost obligat pârâtul la 2.203 RON cheltuieli de judecată către reclamante. În motivarea acestei soluții instanța a reținut în esență următoarele: Prin Notificarea nr. 2769 din 18 aprilie 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta S.G., atașată la fila X din dosar, aceasta a solicitat emiterea unei dispoziții prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. C. nr. Y, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție de 78 mp.

Reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcție + teren sus-menționat, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a autorilor săi, G.I. și V.N., dar și calitatea sa de moștenitor. Prin actul de donație autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 și transcris la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939, atașat la dosar, G.A.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp din strada B., suprafață pe care se află edificată o construcție compusă din două camere, antreu și bucătărie. În ceea ce privește acest imobil, tribunalul reține înscrierea sa în evidențele din cartea funciară conform Procesului-verbal nr. 7200/1940/1200 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare din București, în care se atestă dreptul de proprietate al lui G.A.I.

asupra terenului de 113 mp pe care se află casă cu parter. S-a reținut așadar, că deși în actul de donație suprafața de teren apărea ca având suprafața de 150 mp, în realitate aceasta avea mai puțin, așa cum rezultă din evidențele de carte funciară, ocazie cu care se efectuau măsurători precise. Prin testamentul autentificat de Ministerul Justiție - Notariatul Raionului Orășenesc I.V. Stalin - București sub nr. 1957 din 6 aprilie 1957, atașat la dosar și a Certificatului de moștenitor nr. 230/1957, atașat la dosar, G.I.

a dobândit dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren ce depășește suprafața de 150 mp testată în favoarea fiicei M. din totalul de 200 mp, situat în str. B., deci asupra a 50 mp, învecinați cu suprafața de 150 mp din str. B, donați prin actul de donație autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 și transcris la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939. S-a constatat că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autorului său, G.A.I., doar pentru suprafața de teren de 183 mp și pentru construcția sus-menționată. Avem în vedere faptul că, deși din actele de proprietate ar rezulta o suprafață de 200 mp (150 mp prin donație și 50 mp moștenire testamentară), în realitate această suprafață a fost mai mică, întrucât, așa cum atestă evidențele de carte funciară, terenul de 150 mp primit prin donație avea în realitate o suprafață mai mică.

Evidențele de carte funciară se coroborează și cu evidențele de la data naționalizării, astfel încât tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru 183 mp și construcție. În cauza de față, întinderea dreptului de proprietate din actul de preluare -183 mp - nu a fost înlăturată de vreo probă contrară, deoarece evidențele de carte funciară de la nivelul anului 1940 au stabilit că terenul de 150 mp dobândită de G.I. prin donație avea în realitate o suprafață mai mică. În ceea ce privește dovada calității de moștenitoare a reclamantei S.G.

de pe urma autorului G.A.I., tribunalul a constatat că această calitate a fost dovedită prin Certificatul de moștenitor nr. 181 din 12 septembrie 2001, în conformitate cu care, unica moștenitoare a defunctului a fost V.N., în calitate de fiică și cu Certificatul de moștenitor nr. 1110 din 16 iunie 1993, potrivit cu care reclamanta S.G., în calitate de fiică, este unica moștenitoare a defunctei V.N.

Având în vedere dovedirea de către reclamantă a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul compus din teren în suprafață de 183 mp și construcția ce s-a situat pe acest teren în suprafață de 78 mp din care 40 mp locuibili din București, str. C. nr. Y, urmând a fi scăzută din valoarea totală a despăgubirii cea a sumei de 4.175 ROL ce va fi actualizată (despăgubire acordată pentru construcție, potrivit situației juridice de la fila 87, în care se menționează plata acestei sume la data de 10 iulie 1989), potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâților la acordarea efectivă a acestei despăgubiri-echivalent bănesc și au fost obligați pârâții să emită dispoziție în sensul sus-menționat și să înainteze dosarul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor. S-a apreciat că nu se poate da valoare principiului restituirii în natură prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2). Astfel, conform raportului de expertiză refăcut, terenul în litigiu este afectat în totalitate de construcții, respectiv de construcția L. și de trotuar, iar întrucât construcția ce a aparținut autorilor reclamanților a fost demolată, nu se pune problema restituirii acesteia în natură.

În ceea ce privește solicitarea principală a reclamantei de obligare a pârâților, autorități administrative, la plata efectivă a despăgubirii, tribunalul a reținut că, întrucât Legea nr. 247/2005, la data soluționării acestei cauze, nu conținea nici o dispoziție privind consemnarea unei sume care urmează a se acorda ca despăgubire, conform art. 16 din Titlul VII Legea nr. 247/2005, pentru imobilul-teren și construcție în litigiu, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, ce vor fi stabilite conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd o procedură specială pentru stabilirea valorii de piață a imobilului în litigiu, tribunalul neputând acorda o valoare concretă, în funcție de evaluările efectuate sau solicitate de reclamanți a fi efectuate în prezentul litigiu.

De altfel, stabilirea cuantumului despăgubirii poate face obiectul controlului judecătoresc într-o procedură distinctă prevăzută de Legea nr. 247/2005, pe calea unei acțiuni în contencios administrativ de competența curții de apel. În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la restituirea sumei de 1.203 RON, onorariu expert, la care se adaugă suma de 1.000 RON, parte din onorariul de avocat de 4.000 RON, dovedit cu chitanța nr. 20 din 15 aprilie 2010, onorariu diminuat, pe de o parte, la jumătate, conform art. 276 C. proc. civ., deoarece cererea reclamantei a fost admisă doar în parte și, pe de altă parte (de la suma de 2.000 RON la suma de 1.000 RON), avându-se în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv munca depusă de avocat raportat la dificultatea pricinii și la pertinențile formulate. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin Decizia civilă nr. 492A din 11 mai 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului. Nu s-au putut primi apărările apelantului, în sensul că nedepunerea tuturor actelor doveditoare l-ar împiedica să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege. Aceasta, deoarece în speță, aceste acte au fost depuse odată cu notificarea, sau ulterior, dar tot în cursul anului 2001. Pe de altă parte, acceptarea punctului de vedere al apelantului, ar conduce la arbitrariu din partea unității deținătoare, deoarece în aceste condiții, notificarea reclamantei nu ar mai fi soluționată, unitatea deținătoare putând cere continuu prezentarea de acte suplimentare, mai mult sau mai puțin relevante pentru a împiedica realizarea drepturilor conferite de lege reclamantei.

Ca atare, apelantul avea obligația să soluționeze notificarea pe baza actelor depuse la data expirării termenului limită de depunere a actelor, prevăzut de lege, eventualele neajunsuri putând fi remediate pe parcursul procedurii judiciare. În ceea ce privește avizul de legalitate a instituției Prefectului, această chestiune nu poate fi opusă acțiunii reclamantei, avizul nefiind emis, datorită refuzului nejustificat al apelantului de soluționare a notificării. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, critica este de asemenea nefondată, procesul fiind determinat de neîndeplinirea culpabilă a obligației legale a apelantului pârât de soluționare a notificării în termenul prevăzut de lege. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel București pârâtul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. fără să indice dispoziția legală greșit interpretată și aplicată. În fapt s-a susținut că pentru imobilul expropriat ca urmare a Decretului nr. 108/1978 s-au acordat despăgubiri în concordanță cu valoarea de piață a acestuia și în lipsa unor dovezi în sens contrar, nu se poate constata că în fapt imobilul a fost preluat în mod abuziv. S-a criticat faptul că s-au acordat despăgubiri pentru construcție deși nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei era proprietarul imobilului. S-a mai criticat faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantei nu i s-au plătit despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România conform art. 5 din Legea nr. 10/2001. Prin întâmpinare reclamanta a solicitat anularea recursului ca tardiv formulat la 12 septembrie 2011 în raport de data comunicării, 28 iunie 2011. Pe fond s-a solicitat respingerea recursului.

Deși se indică ca motiv de recurs art. 304 pct. 9, nu se arată care este temeiul legal greșit aplicat printr-o greșită interpretare. Unicul temei legal indicând recursului art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost criticat nici la fond nici în apel. S-a mai arătat că recursul formulat denotă rea-credință din partea funcționarilor entității pârâte care ignoră spiritul Legii nr. 10/2001 care potrivit art. 25 impune acestora în cazul în care se prezintă dovezi în susținerea notificărilor, să nu uzeze de căile de atac prevăzute de lege. 4. Analiza instanței de recurs Examinând recursul formulat prin puterea excepțiilor invocate și temeiniciei sale se constată următoarele: Decizia nr. 492/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost comunicată pârâtului la 28 iulie 2011 potrivit dovezii existente în dosarul Curții de Apel.

În raport de această dată, recursul declarat de pârât și înregistrat la 12 august 2011 la Curtea de Apel conform rezoluției existente în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectă termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., ultima zi a termenului de recurs fiind 13 august 2011. Recursul, declarat în termen, este însă nefundat, fiind respins pentru următoarele considerente: Susținerile că nu s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv și nici a calității de proprietar al autorului reclamantului sunt apărări formulate pentru prima oară în recurs și ca urmare nefiind dezbătute de instanța de apel nu pot forma, omisso medio, obiect de recurs.

De altfel aceste susțineri sunt infirmate de probele administrate și amănunțit analizate de cele două instanțe care au constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru aplicarea acesteia - sub aspectul persoanei îndreptățite, unității deținătoare și acordării de măsuri reparatorii pentru deposedarea fostului proprietar de bunul său. Împrejurarea că la momentul exproprierii, proprietarul a încasat o despăgubire nu înlătură caracterul preluării abuzive prin simpla alocare a unor sume cu acest titlu. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 cu privire la care s-au făcut critici în sensul că nu au fost respectate, în mod egal nu au făcut obiect de cercetare la instanțele de fond și apel, în cauză neevidențiindu-se elemente care să impună examinarea situației prevăzută de această dispoziție.

Pe cale de consecință constatând că nu sunt întrunite condițiile de primire a motivului de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 492 A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2012. Procesat de GGC - LM