ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4897/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a civilă

prin Sentința civilă nr. 1568 din 3 noiembrie 2010 a admis acțiunea formulată

la 26 august 2009 de reclamanta S.G. împotriva pârâtului Municipiului București

prin Primar și Primarul Municipiului București și a constatat calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat

în București, Str. C. nr. X compus din teren la 183 m

2

și

construcția ridicată pe acesta, în suprafață de 78 m

2

din care 40 m

2

locuibili.

S-a dispus scăderea

sumei de 4.175 RON (actualizată) din valoarea totală a despăgubirilor.

A fost respinsă

cererea de a se acorda efectiv despăgubiri prin echivalent bănesc și au fost

obligați pârâții să emită dispoziție în sensul celor constatate și să înainteze

dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A fost obligat

pârâtul la 2.203 RON cheltuieli de judecată către reclamante.

În motivarea acestei

soluții instanța a reținut în esență următoarele:

Prin Notificarea nr.

2769 din 18 aprilie 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta

S.G., atașată la fila X din dosar, aceasta a solicitat emiterea unei dispoziții

prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat

în str. C. nr. Y, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție de 78

mp.

Reclamanta a făcut

dovada că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001 pentru imobilul construcție + teren sus-menționat, dovedind așadar,

atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a autorilor săi, G.I.

și V.N., dar și calitatea sa de moștenitor.

Prin actul de donație

autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 și transcris la Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939, atașat la dosar,

G.A.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 150

mp din strada B., suprafață pe care se află edificată o construcție compusă din

două camere, antreu și bucătărie.

În ceea ce privește

acest imobil, tribunalul reține înscrierea sa în evidențele din cartea funciară

conform Procesului-verbal nr. 7200/1940/1200 al Comisiunii pentru Înființarea

Cărților Funciare din București, în care se atestă dreptul de proprietate al

lui G.A.I. asupra terenului de 113 mp pe care se află casă cu parter.

S-a reținut așadar,

că deși în actul de donație suprafața de teren apărea ca având suprafața de 150

mp, în realitate aceasta avea mai puțin, așa cum rezultă din evidențele de

carte funciară, ocazie cu care se efectuau măsurători precise.

Prin testamentul

autentificat de Ministerul Justiție - Notariatul Raionului Orășenesc I.V.

Stalin - București sub nr. 1957 din 6 aprilie 1957, atașat la dosar și a

Certificatului de moștenitor nr. 230/1957, atașat la dosar, G.I. a dobândit

dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren ce depășește suprafața de 150

mp testată în favoarea fiicei M. din totalul de 200 mp, situat în str. B., deci

asupra a 50 mp, învecinați cu suprafața de 150 mp din str. B, donați prin actul

de donație autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 și transcris la

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939.

S-a constatat că

reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autorului său, G.A.I., doar

pentru suprafața de teren de 183 mp și pentru construcția sus-menționată. Avem

în vedere faptul că, deși din actele de proprietate ar rezulta o suprafață de

200 mp (150 mp prin donație și 50 mp moștenire testamentară), în realitate

această suprafață a fost mai mică, întrucât, așa cum atestă evidențele de carte

funciară, terenul de 150 mp primit prin donație avea în realitate o suprafață

mai mică.

Evidențele de carte

funciară se coroborează și cu evidențele de la data naționalizării, astfel încât

tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru 183 mp și construcție.

În cauza de față,

întinderea dreptului de proprietate din actul de preluare -183 mp - nu a fost

înlăturată de vreo probă contrară, deoarece evidențele de carte funciară de la

nivelul anului 1940 au stabilit că terenul de 150 mp dobândită de G.I. prin

donație avea în realitate o suprafață mai mică.

În ceea ce privește

dovada calității de moștenitoare a reclamantei S.G. de pe urma autorului

G.A.I., tribunalul a constatat că această calitate a fost dovedită prin

Certificatul de moștenitor nr. 181 din 12 septembrie 2001, în conformitate cu

care, unica moștenitoare a defunctului a fost V.N., în calitate de fiică și cu Certificatul

de moștenitor nr. 1110 din 16 iunie 1993, potrivit cu care reclamanta S.G., în

calitate de fiică, este unica moștenitoare a defunctei V.N.

Având în vedere

dovedirea de către reclamantă a calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a constatat calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită la a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent

conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul compus din teren în

suprafață de 183 mp și construcția ce s-a situat pe acest teren în suprafață de

78 mp din care 40 mp locuibili din București, str. C. nr. Y, urmând a fi

scăzută din valoarea totală a despăgubirii cea a sumei de 4.175 ROL ce va fi

actualizată (despăgubire acordată pentru construcție, potrivit situației

juridice de la fila 87, în care se menționează plata acestei sume la data de 10

iulie 1989), potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

A fost respinsă

cererea de obligare a pârâților la acordarea efectivă a acestei

despăgubiri-echivalent bănesc și au fost obligați pârâții să emită dispoziție

în sensul sus-menționat și să înainteze dosarul Comisiei Centrale de Stabilire

a Despăgubirilor.

S-a apreciat că nu se

poate da valoare principiului restituirii în natură prevăzut de Legea nr. 10/2001,

întrucât sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2). Astfel, conform

raportului de expertiză refăcut, terenul în litigiu este afectat în totalitate

de construcții, respectiv de construcția L. și de trotuar, iar întrucât

construcția ce a aparținut autorilor reclamanților a fost demolată, nu se pune

problema restituirii acesteia în natură.

În ceea ce privește

solicitarea principală a reclamantei de obligare a pârâților, autorități

administrative, la plata efectivă a despăgubirii, tribunalul a reținut că,

întrucât Legea nr. 247/2005, la data soluționării acestei cauze, nu conținea

nici o dispoziție privind consemnarea unei sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, conform art. 16 din Titlul VII Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul-teren și construcție în litigiu, reclamanta este îndreptățită la

despăgubiri, ce vor fi stabilite conform prevederilor Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, care prevăd o procedură specială pentru stabilirea valorii de

piață a imobilului în litigiu, tribunalul neputând acorda o valoare concretă,

în funcție de evaluările efectuate sau solicitate de reclamanți a fi efectuate

în prezentul litigiu.

De altfel, stabilirea

cuantumului despăgubirii poate face obiectul controlului judecătoresc într-o

procedură distinctă prevăzută de Legea nr. 247/2005, pe calea unei acțiuni în

contencios administrativ de competența curții de apel.

În ceea ce privește

plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că reclamanta este îndreptățită

la restituirea sumei de 1.203 RON, onorariu expert, la care se adaugă suma de

1.000 RON, parte din onorariul de avocat de 4.000 RON, dovedit cu chitanța nr.

20 din 15 aprilie 2010, onorariu diminuat, pe de o parte, la jumătate, conform

art. 276 C. proc. civ., deoarece cererea reclamantei a fost admisă doar în parte

și, pe de altă parte (de la suma de 2.000 RON la suma de 1.000 RON), avându-se

în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă

de avocat raportat la dificultatea pricinii și la pertinențile formulate.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă prin Decizia civilă nr. 492A din 11 mai 2011 a

respins ca nefondat apelul pârâtului.

Nu s-au putut primi

apărările apelantului, în sensul că nedepunerea tuturor actelor doveditoare

l-ar împiedica să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege.

Aceasta, deoarece în speță, aceste acte au fost depuse odată cu notificarea,

sau ulterior, dar tot în cursul anului 2001. Pe de altă parte, acceptarea

punctului de vedere al apelantului, ar conduce la arbitrariu din partea

unității deținătoare, deoarece în aceste condiții, notificarea reclamantei nu

ar mai fi soluționată, unitatea deținătoare putând cere continuu prezentarea de

acte suplimentare, mai mult sau mai puțin relevante pentru a împiedica

realizarea drepturilor conferite de lege reclamantei.

Ca atare, apelantul

avea obligația să soluționeze notificarea pe baza actelor depuse la data

expirării termenului limită de depunere a actelor, prevăzut de lege,

eventualele neajunsuri putând fi remediate pe parcursul procedurii judiciare.

În ceea ce privește

avizul de legalitate a instituției Prefectului, această chestiune nu poate fi

opusă acțiunii reclamantei, avizul nefiind emis, datorită refuzului

nejustificat al apelantului de soluționare a notificării.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, critica este de asemenea nefondată, procesul fiind

determinat de neîndeplinirea culpabilă a obligației legale a apelantului pârât

de soluționare a notificării în termenul prevăzut de lege.

Împotriva deciziei

Curții de Apel București pârâtul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ. fără să indice dispoziția legală greșit interpretată și aplicată.

În fapt s-a susținut

că pentru imobilul expropriat ca urmare a Decretului nr. 108/1978 s-au acordat

despăgubiri în concordanță cu valoarea de piață a acestuia și în lipsa unor

dovezi în sens contrar, nu se poate constata că în fapt imobilul a fost preluat

în mod abuziv.

S-a criticat faptul

că s-au acordat despăgubiri pentru construcție deși nu s-a făcut dovada că

autorul reclamantei era proprietarul imobilului.

S-a mai criticat

faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantei nu i s-au plătit

despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare

reclamanta a solicitat anularea recursului ca tardiv formulat la 12 septembrie

2011 în raport de data comunicării, 28 iunie 2011.

Pe fond s-a solicitat

respingerea recursului.

Deși se indică ca

motiv de recurs art. 304 pct. 9, nu se arată care este temeiul legal greșit

aplicat printr-o greșită interpretare.

Unicul temei legal

indicând recursului art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost criticat nici la

fond nici în apel.

S-a mai arătat că

recursul formulat denotă rea-credință din partea funcționarilor entității

pârâte care ignoră spiritul Legii nr. 10/2001 care potrivit art. 25 impune

acestora în cazul în care se prezintă dovezi în susținerea notificărilor, să nu

uzeze de căile de atac prevăzute de lege.

de recurs

Examinând recursul

formulat prin puterea excepțiilor invocate și temeiniciei sale se constată

următoarele:

Decizia nr. 492/2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost comunicată pârâtului la

28 iulie 2011 potrivit dovezii existente în dosarul Curții de Apel.

În raport de această

dată, recursul declarat de pârât și înregistrat la 12 august 2011 la Curtea de

Apel conform rezoluției existente în dosarul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectă termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., ultima zi a termenului de

recurs fiind 13 august 2011.

Recursul, declarat în

termen, este însă nefundat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Susținerile că nu s-a

făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv și nici a calității de

proprietar al autorului reclamantului sunt apărări formulate pentru prima oară

în recurs și ca urmare nefiind dezbătute de instanța de apel nu pot forma,

omisso medio, obiect de recurs.

De altfel aceste

susțineri sunt infirmate de probele administrate și amănunțit analizate de cele

două instanțe care au constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

Legea nr. 10/2001 pentru aplicarea acesteia - sub aspectul persoanei

îndreptățite, unității deținătoare și acordării de măsuri reparatorii pentru

deposedarea fostului proprietar de bunul său.

Împrejurarea că la

momentul exproprierii, proprietarul a încasat o despăgubire nu înlătură

caracterul preluării abuzive prin simpla alocare a unor sume cu acest titlu.

Dispozițiile art. 5

din Legea nr. 10/2001 cu privire la care s-au făcut critici în sensul că nu au

fost respectate, în mod egal nu au făcut obiect de cercetare la instanțele de

fond și apel, în cauză neevidențiindu-se elemente care să impună examinarea

situației prevăzută de această dispoziție.

Pe cale de consecință

constatând că nu sunt întrunite condițiile de primire a motivului de recurs

invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general, împotriva Deciziei nr. 492 A din 11 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM