ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5707/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5707/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art.

256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului

5 București,

reclamantul S.O. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței

să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata contravalorii imobilelor

situate în București, Str. C.M.

În

motivare, s-a arătat că este moștenitorul numitei C.E. care era proprietara a două

imobile situate în București str. C.M. și că imobilele respective au fost naționalizate

de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamantul a mai arătat că, deși a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 acestea nu au fost soluționate.

La data de 2 iunie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea,

în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la plata contravaloarea lipsei de folosință

pentru cele 2 imobile pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare

în judecată.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive.

În motivarea întâmpinării sale, pârâtul a menționat măsurile

reparatorii sub formă de despăgubiri se acordă de unitatea deținătoare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 4937/2009 a Judecătoriei Sectorului

5 București s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1026 din 06 iulie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă,

a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul S.O.G., a obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 263.609 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând

contravaloarea imobilului situat în București, str. C.M. compus din teren în suprafață

de 210,60 m.p și construcție edificată pe acesta și demolată ulterior în suprafață

de 907,48 m.p. și a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru

imobilul situat în București, str. C.M.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, a reținut că, prin

notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 10

aprilie 2001, reclamantul S.O. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 210,60 m.p. și construcția

edificată pe acesta în suprafață de 207,48 m.p.

Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului

București la data de 18 mai 2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilul în litigiu compus din teren în suprafață de 112,61 m.p.

și construcția edificată pe acesta în suprafață de 103,55 m.p.

Prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului

București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului

pentru imobilul compus din teren în suprafață de 210,60 m.p. și construcția edificată

pe acesta și demolată ulterior.

Prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului

București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului

S.O. pentru imobilul situat în București str. C.M. compus din teren în suprafață

de 210,60 m.p. și construcția edificată pe acesta și demolată ulterior.

Tribunalul a reținut cu privire la imobilul situat în

București Str. C.M. că, prin emiterea dispoziției, reclamantul a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și anume, că imobilul a fost preluat

abuziv de stat, iar reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

prin echivalent.

Deși prin dispoziții, a fost propusă acordarea de măsuri

reparatorii sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru imobilul situat

în București Str. C.M., cu toate acestea nici până în prezent, la cea. 3 ani de

la data emiterii dispozițiilor, reclamantul nu a beneficiat în concret de măsurile

reparatorii stabilite prin această dispoziție.

În opinia Tribunalului, unul dintre principiile care guvernează

natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a prejudiciului,

care rezultă din dispozițiile art. 998 C. civ., care evocă ideea reparării prejudiciului

în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura prejudiciului

(material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate trebuie să constituie

o justă și integrală reparație a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.

Ori, în speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat

că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., în sensul existenței

unei fapte ilicite (refuzul de a acorda reclamantului măsurile reparatorii stabilite

prin dispozițiile menționate mai sus), a vinovăției (inclusiv în forma culpei constând

în tergiversarea creării cadrului legislativ și administrativ-logistic pentru funcționarea

Fondului Proprietatea), a prejudiciului (constând în valoarea în RON a măsurilor

reparatorii la care este îndreptățit reclamantul), precum și a raportului de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu.

Din conținutul raportului de expertiză tehnică efectuat

de expert L.A., Tribunalul, a reținut că valoarea imobilului situat în București

Str. C.M. compus din teren în suprafață de 210,60 m.p. și construcția edificată

pe acesta în suprafață de 207,48 m.p. este de 263.609 euro.

Deși expertul a stabilit valoarea totală a celor 2 imobile,

Tribunalul, a stabilit valoarea imobilului situat în funcție de valoarea stabilită

de expert prin metoda comparației directe și anume: 560 euro/m.p. construcție și

700 euro/m.p. teren.

De asemenea, Ttribunalul, a reținut că deși reclamantul

a obținut dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii încă din anul 2007, acesta

nu a beneficiat în concret de măsurile reparatorii stabilite prin această dispoziție,

astfel încât reclamantului i s-a încălcat dreptul la proprietate prin faptul că

despăgubirea stabilită prin dispoziția sus-menționată este iluzorie.

De altfel, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, prin mai multe hotărâri pronunțate împotriva României, a statuat că Fondul

Proprietatea nu funcționează nici până în prezent într-un mod susceptibil a duce

la acordarea efectivă a unei compensații, astfel încât reclamantul suportă o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu privire ia imobilul situat în București Str. C.M.,

Tribunalul, a constatat că reclamantul nu a obținut o dispoziție prin care să se

propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea sa, astfel că

în lipsa dispoziției reclamantul trebuia să investească instanță și cu un capăt

de cerere prin care să fi solicitat constatarea faptului că este persoană îndreptățită

la despăgubiri pentru imobilul menționat mai sus, capăt de cerere care să fi fost

formulat în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General.

În final, Tribunalul, a precizat că numai după constatarea

faptului că reclamantul este persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru

imobilul situat în București str. C.M., poate soluționa cererea acestuia de acordare

a contravalorii imobilului de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul

S.O. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 645A din 22 iunie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.O.G., împotriva sentinței

Tribunalului; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul

că: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins

acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă.

Examinând apelurile formulate, Curtea, a constatat că

apelul declarat de pârât este întemeiat urmând a fi analizat în limitele motivului

privind lipsa calității sale procesuale pasive, excepție prioritară a cărei admitere

face inutilă cercetarea motivelor de fond și înlătură apărările formulate de apelantul

contestator în cadrul apelului său.

Astfel, instanța de apel, a reținut că soluția dată de

tribunal asupra excepției este greșită deoarece reclamantul pretinde acordarea contravalorii

unor imobile și a lipsei de folosință pentru acestea de la Statul Român, în contextul

în care a uzat de prevederile legii speciale și s-a emis deja o dispoziție privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În condițiile în care reclamantul nu explică și nu probează

elementele răspunderii civile delictuale, ci pretinde acordarea unor sume ce urmează

a fi stabilite într-o procedură specială, Curtea de Apel, a constatat că pârâtul

nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită

cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită,

cu soluționarea notificării, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se propun

a fi acordate prin decizia sau după caz, dispoziția motivată a entității investite

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.

Cum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu

este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă

potrivit Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul legii și

să emită dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent, acesta nu poate

avea calitate procesuală pasivă în cererea prin care se solicită plata contravalorii

imobilelor ce fac obiectul celor două dispoziții administrative neexistând identitate

între pârâtul din prezenta cauză și titularul obligației legale.

În raport de aceste considerente, apelul reclamantului

prin care critică soluția sub aspectul neacordării despăgubirilor și pentru imobilul

situat în București, str. C.M. sunt lipsite de relevanță aceste apărări neputând

fi analizate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice care nu are calitate procesuală pasivă în cauză;

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul

S.O.G.,

invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii, în sensul

constatării calității procesuale pasive a Statului Român, în calitate și de unitate

deținătoare și obligarea acestuia la plata despăgubirilor în conformitate cu raportul

de expertiză dispus de Tribunalul București pentru cele două imobile demolate.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantul

a arătat următoarele:

În primul rând, decizia Curții de Apel București, a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, a jurisprudenței C.E.D.O., inclusiv

Hotărârea Pilot și a jurisprudenței interne.

În motivarea superficiala a Curții de Apel București se

arată, în mod total eronat, că reclamantul nu explică elementele răspunderii civile

delictuale. Aceasta este o afirmație neconformă cu realitatea, deoarece dacă instanța

ar fi avut curiozitatea să citească concluziile scrise depuse la dala de 30 mai

2011 în acest dosar, ar fi găsit elementele răspunderii civile delictuale explicate

foarte clar după cum urmează:

"Acțiunea prezentă se întemeiază pe dispozițiile

art. 998, art. 999 și art. 1003 C. civ. care angajează răspunderea civilă delictuală

a Statului Român în cazul dedus judecații și nu pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Toate Condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a Stalului Roman sunt îndeplinite în sensul existenței unei fapte

ilicite (neîndeplinirea obligației legale de a funcționa mecanismul de despăgubire),

a vinovăției (inclusiv informa culpei prin tergiversarea cadrului legislativ și

administrativ-logistic pentru funcționarea efectivă a Fondului Proprietatea), a

prejudiciului (constând în valoarea în RON a măsurilor reparatorii), precum și a

raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu."

Decizia nr. 7647 din 2 decembrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție este foarte clară: "Expresia soluționarea notificării

trebuie înțeleasă în sensul că vizează soluționarea acesteia în cele două etape:

administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară - prin hotărâre

irevocabilă a instanței de judecată."

O notificare este soluționată atunci și numai atunci când

persoana îndreptățită a primit o despăgubire efectivă pentru prejudiciul suferit.

Simpla emitere a unor acte intermediare - ca de ex. dispoziția Primarului General

-fără nicio valoare efectivă, însoțită de tergiversarea la nesfârșit printr-un cadru

legislativ incoerent a plații unei despăgubiri efective este motivul pentru care

petentul a renunțat la soluționarea notificărilor pe cale administrativă.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat că Statul Român

a emis Decretul nr. 92/1950, care nu reprezintă titlu valabil; Statul Român a încălcat

prevederile art. II din acest decret, care excepta de la naționalizare pensionarii,

autorul său fiind pensionar la momentul naționalizării; Statul Român a demolat cele

două imobile clădiri și timp de 61 de ani nu a plătit nicio despăgubire, fiind astfel

singura entitate responsabilă cu repararea acestor grave prejudicii, iar în prezent

este deținătorul imobilului teren care face obiectul cauzei.

Într-un stat de drept trebuie să funcționeze principiul

despăgubirii efective a persoanelor deposedate abuziv de către Statul Român. Prejudiciul

ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natura

patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor

legitime ale reclamantului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat în nenumărate

cauze (inclusiv în hotărârea din 19/01/2010 Andreescu contra României), sistemul

de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005, care nu permite o despăgubire efectivă

într-un timp rezonabil.

În acest dosar, reclamantul nu a beneficiat în concret

de măsuri reparatorii, deși drepturile i-au fost recunoscute din anul 2007 și aceasta

la 10 ani de la depunerea notificărilor.

Prin cele două dispoziții ale Primarului General al Municipiului

București se recunoaște un drept al reclamantului în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului în legătură cu cele două imobile

demolate, reclamantul fiind astfel titularul unei creanțe suficient stabilite pentru

a fi exigibilă, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, obligatorie pentru toate instanțele din România, a statuat clar

și fără echivoc:

"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri

constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, or, chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul

nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului

despăgubiri bănești."

Recurentul-reclamant a arătat în continuare că, edificatoare

sunt hotărârile C.E.D.O. contra României în care se relevă, repetat, în aceiași

formulare, că, datorită caracterului iluzoriu al măsurilor luate de Guvern privind

procedurile de despăgubire efectivă prin Fondul Proprietatea, persoanele îndreptățite

suferă în continuare un prejudiciu prelungit, ceea ce atrage obligația statului

la plata de despăgubiri bănești echitabile și actuale cu valoarea de piața a bunului.

Dispoziția Primarului General din 11 aprilie 2008 emisa

cu 3 ani în urmă și după 7 ani de la depunerea notificării și dosarul aferent se

află în continuare la Primăria București care refuză să-l înainteze la Prefectura

București, în ciuda eforturilor petentului depuse în acest sens, astfel că, în acest

moment orice eventuală despăgubire este evident iluzorie, ținând cont și de faptul

că timpul de așteptare la Prefectura București pentru avizul de legalitate este

de 5-6 ani de zile, iar la A.N.P.R. aproximativ 6-7 ani.

C.E.D.O., în hotărârea din 19 ianuarie 2010, Andreescu

și alții împotriva României, a stabilit în parag. 21, că: "până în prezent

Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005

prin Legea nr. 247/2005 le permite beneficiarilor acestei legi să încaseze în baza

unei proceduri și a unui calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea

de piață a bunurilor de care au fost private."

Parag. 23 a constatat că: "Prin urmare, a avut loc

și continuă să aibă loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1"

Existența unui conflict între dispozițiile din Legea

nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și jurisprudența C.E.D.O., inclusiv prevederile Protocolului

nr. 1 adițional la Convenție este evidentă, motiv pentru care C.E.D.O. în Hotărârea

Pilot a solicitat României să modifice legislația in domeniul proprietății, iar

Statul Român s-a angajat în acest sens, aceasta fiind dovada de necontestat că există

neconcordanțe între legile proprietății și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

motiv pentru care aceasta din urmă are prioritate, așa cum a stabilit și Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite prin decizia din 9 iunie 2008, cu aplicabilitate

directă în acest caz: "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun "

Aceasta acțiune de revendicare se întemeiază pe dreptul

comun, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor

juridice, așa cum în mod legal și temeinic a constatat Tribunalul București, dar

interpretată eronat și cu aplicarea greșită a legii de către Curtea de Apel București.

Pentru toate motivele mai sus arătate, Statul Român, are

calitate procesuală pasivă fiind singura entitate responsabilă pentru prejudiciul

cauzat reclamantului.

De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că, în motivarea

deciziei Curții de Apel București, aceasta a apreciat lipsa calității procesuale

pasive a Statului Român deoarece acesta nu ar fi deținătorul imobilului în litigiu.

Aceasta motivație este complet eronată și vădit superficială.

Dacă instanța de apel ar fi lecturat cele doua dispoziții

de Primar General, dar și concluziile scrise depuse în apel, instanța ar fi putut

constata că terenul este ocupat în prezent de ansamblul Palatului Parlamentului

României, domeniul public al Statului Român, deci acesta este deținătorul imobilului

în litigiu, Siatul Român având astfel calitate procesuală pasivă și singura entitate

responsabilă pentru plata despăgubirilor.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că decizia

Curții de Apel București este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, criticile

formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii

imobilelor situate în București, Str. C.M.

Pentru aceste imobile, preluate abuziv de la autorul reclamantului

în timpul regimului comunist, acesta a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001,

iar prin dispozițiile nr. 8079/2007 și nr. 10188/2008, a fost propusă acordarea

de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru

imobilul situat în București Str. C.M., însă acesta nu a beneficiat în concret de

măsuri reparatorii până în prezent, deși drepturile i-au fost recunoscute prin emiterea

dispozițiilor și stabilirea calității de persoană îndreptățită la restituire.

Așadar, problema de drept adusă în discuție privește analizarea

posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri,

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială,

adoptată în vederea soluționării situației imobilelor preluate abuziv în perioada

1945-1989.

Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor

reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi

restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care

reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator,

sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie

stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște

calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea

obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate

prin art. l al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există

sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic

creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită

la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea

investită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

În speță, petentul S.O.G., respectând procedura prevăzută

de legea specială aplicabilă - Legea nr. 10/2001, a investit cu soluționarea notificărilor

privind cele două imobile Primăria municipiului București, care a și emis două dispoziții

de restituire pentru unul dintre imobile, propunând măsuri reparatorii în echivalent.

Ca urmare, părțile raportului juridic creat urmare formulării

notificării sunt în cazul de față notificatorul S.O.G. și unitatea deținătoare a

imobilelor, astfel cum este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv

Primăria municipiului București, aceste două entități putând avea calitate procesuală

în situația promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea

de restituire a imobilelor preluate abuziv. ,

De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005

reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare ă despăgubirilor

pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competență exclusivă a C.C.S.D.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic

vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna

că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită

de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială

și Convenție - jurisprudența C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare,

adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate

abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu

și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la

o instanță.

De altfel, această chestiune a fost definitiv tranșată

prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar

echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio

garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului

național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a

!

fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația

de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de ari. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din

Primul Protocol adițional.

Având în vedere cele ce preced, se constată că, așa cum

în mod corect a reținut și Curtea de Apel, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile

art. 998-999 C. civ. fără însâ a explica elementele răspunderii civile delictuale

a Statului Român în cazul dedus judecății. Susținerile reclamantului sub acest aspect

nu corespund cerințelor impuse de dispozițiile C. civ. invocate, care, de altfel,

nu ar putea fi aplicabile în speță și potrivit principiului specialia generația

derogant, conform căruia dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 247/2005) se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii generale - dreptul

comun (art. 998-999 C. civ.).

În susținerea recursului declarat, reclamantul a invocat

și Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secții unite, însă această hotărâre nu are nicio legătură cu obiectul

prezentei pricini, dezlegând o problemă de drept privind admisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. civ. și nu art. 998-999

C. civ., cum eronat, dintr-o confuzie, invocă reclamantul), formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, reclamantul a invocat și motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a apreciat

greșit lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, pe considerentul că acesta

nu este deținătorul imobilului, în condițiile în care terenul face parte din domeniul

public al Statului Român, fiind ocupat de ansamblul Palatul Parlamentului României.

Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile

legale enunțate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce a determinat schimbarea

naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanța

a dat actului juridic dedus judecății o altă calificare și a comis o denaturare

a acestuia când, supunându-l interpretării, ia atribuit un alt înțeles.

În speță, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8

C. proc. civ. vizează în realitate tot o greșită interpretare și aplicare a legii,

deoarece instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului Român

din perspectiva dispozițiilor legale incidente în speță. Or, aceste critici au fost

deja avute în vedere în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Față de toate considerentele reținute, recursul urmează

a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

S.O.G. împotriva deciziei nr. 645A din data de 22 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.