ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 24 februarie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta D.G.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței să se pronunțe pe fondul notificării efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâții la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului compus din 218 m.p. teren situat în str. Teleormanului și 76,81 m.p. construcții demolate. Prin sentința civilă nr. 1498 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu cei doi pârâți.

A constatat că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu și a obligat Municipiul București prin primarul General să emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri pentru imobil, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a contravalorii despăgubirilor, după cum urmează: plata sumei de 109.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului și plata sumei de 5.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea construcției. Pârâții au fost obligați și la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuielile de judecată către reclamantă.

Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor publice că prin cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanta a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligarea pârâtului la plata contravalorii de circulație a imobilului. În drept, tribunalul a constatat că analiza cererii prezente nu se realizează exclusiv pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci si pe dispozițiile normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie și în materia respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție.

Astfel, tribunalul a avut în vedere reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene în materia drepturilor omului, sa ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres art. 20 din Constituția României. Tribunalul a reținut că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziție motivată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Legea specială de care se face vorbire în aceste dispoziții legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Printr-o hotărâre publicată la data de 13 ianuarie 2009, în cauza Flaimbat c. România, C.E.D.O. a decis că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri și cu respectare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție. Curtea a constatat că și în situația în care partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.

Tribunalul a considerat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în constatare și nu de una privind obligarea statului direct la plata despăgubirilor, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului fiind deplin aplicabilă în speță, deoarece concluzia rezultată din respectiva hotărâre, potrivit căreia obligarea foștilor proprietari la parcurgerea procedurii administrative stabilită de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, încalcă art. 6 al Convenției, este dincolo de orice îndoială. Având in vedere aceste considerente, tribunalul aplicând în mod direct jurisprudența C.E.D.O., a apreciat că în speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Totodată, instanța de fond a reținut că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenta unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscuta în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Prezumția legala instituită de aceste dispoziții nu a fost răsturnată de pârât prin niciun alt mijloc de proba. În aceste condiții, Anexa la Decretul nr. 92/1950 – poziția nr. 44949 reprezentând actul de autoritate ce a stat la baza preluării imobilului, alături de contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, constituie probe suficiente în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei.

De asemenea, în ceea ce privește calitatea de persoana îndreptățită la restituire a reclamantei, tribunalul a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din același act normativ, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, precum si calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai reținut că potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expert V.M., terenul în litigiu, în suprafață de 218 mp, este situat în Cartierul Ferentari și în prezent este ocupat de elemente de sistematizare, fiind imposibil de restituit în natură. Reținând, de asemenea, că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar pârâtul nu a soluționat în termenul prevăzut de art. 24 din lege această notificare, tribunalul a arătat că cererea reclamantei cu privire obligarea pârâtei să soluționeze notificarea nr. 5182/2001 este întemeiată, astfel încât o va admite; de asemenea, având în vedere considerentele de mai sus, va constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, str. Teleormanului.

În ceea ce privește valoarea de circulație a terenului din București, str. Teleormanului, precum și a construcției demolate, tribunalul a reținut că potrivit expertizei tehnice de evaluare efectuate în cauza de expert V.M., aceasta este de 109.000 euro - pentru teren si de 5000 euro - pentru construcție. În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirii, tribunalul a constat că reclamantul a inițiat la data de 29 septembrie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă această procedură nu a fost finalizată nici astăzi, după mai mult de 9 ani.

Prin urmare, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil citată mai sus, tribunalul a considerat că, în cauza de față, respingând cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul Roman la plata directă a despăgubirilor, s-ar aduce o ingerință în dreptul acestuia de acces la o instanță judecătorească, în condițiile în care, nici astăzi, după mai mult de 9 ani de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul general.

Prin decizia nr. 565/A din data de 6 iunie 2011, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general; a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale invocate de pârâtul Municipiul București, respectiv art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 26 din același act normativ, stabilesc obligația entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată înăuntrul termenului legal, iar în ipoteza în care dosarul administrativ constituit în scopul soluționării acestei notificări este incomplet, obligația de a solicita întregirea, respectiv complinirea lipsurilor constatate, revine aceleiași entități cu consecința prorogării termenului legal de soluționare a notificării.

Apelantul-pârât nu a dovedit faptul că a solicitat reclamantei înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamanta fiind nevoită să promoveze acțiunea de față la data de 24 februarie 2009. S-a constatat de asemenea, că până la data mai sus menționată, apelantul-pârât nu și-a îndeplinit nici obligația care îi incumbă, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aceea de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, urmând să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ în vederea asigurării unei despăgubiri efective pentru imobilul preluat.

Aceeași interpretare se desprinde și din decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care instanța se poate pronunța asupra fondului cauzei, dar numai în ipoteza în care este investită cu soluționarea acțiunii persoanei îndreptățite vizând refuzul nejustificat al unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea de a răspunde la notificare, cât și din decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie față de care în temeiul dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările care nu erau soluționate, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Potrivit cu dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă în cazul acțiunii având ca obiect contestația făcută de persoana îndreptățită în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeași legi aparține acestei entități, singura care va fi obligată de către instanța învestită, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție, să emită o decizie sau dispoziție de restituire ori să cenzureze refuzul restituirii imobilului. Prin urmare, având în vedere dispozițiile de mai sus care se coroborează cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a notificat Primăria Municipiului București care are legitimare procesuală pasivă, fiind unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării.

În ceea ce privește referirea la anexa I la Legea nr. 213/1998, la pct. III, apelantul pârât Statul Român nu a probat susținerile referitoare la apartenența imobilului din litigiu la domeniul public al unității administrativ teritoriale, astfel că aceste susțineri au fost înlăturate, în condițiile reglementate de dispoziția art. 1169 C. civ.

Pe de altă parte, procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul său imobil, fiind de notorietate faptul că Fondul Proprietatea este listat la Bursa de Valori București din data de 25 ianuarie 2011, aspect reflectat și de decizia pronunțată de C.E.D.O în cauza Atanasiu c. României, astfel că nu există nicio contradicție între prevederile din dreptul intern și dreptul internațional pentru ca instanțele de judecată să îndepărteze aceste contradicții prin a acorda prevalență dispozițiilor de drept comunitar.

Prin urmare, deși pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală în prezenta acțiune, prin raportare la petitul prin care pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv, ca urmare a faptului că încălcarea dreptului său de proprietate poate face obiectul unei compensații, acest petit este însă neîntemeiat față de dispozițiile speciale precizate, care sunt în măsură să asigure repararea efectivă a ingerinței produse. Per a contrario, se ajunge la o dublă despăgubire pentru repararea aceluiași prejudiciu cauzat reclamantei prin preluarea imobilului prin Decretul nr. 119/1948.

Având în vedere cadrul procesual stabilit de către reclamantă și limitele devoluțiunii fixate de cele două apeluri, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune examinarea criticii relative la valoarea despăgubirilor acordate, reținând incidența deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, cu referire la art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum rezultă din cele de mai sus. În ceea ce privește cererea formulată de apelantul pârât Municipiul București, relativ la diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, curtea de apel a apreciat că cererea este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile alin. (1) al art. 274 C. proc.

civ., dispoziții față de care în mod corect pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, de către instanța de fond, față de soluția de admitere a acțiunii, respectiv culpa procesuală, iar pe de altă parte, critica formulată este străină de cauza dedusă judecății, cuantumul cheltuielilor de judecată fiind de 1.500 lei, iar nu 7.500 lei, cum se susține prin cererea de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.G.E., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința pronunțării de către instanța de judecată pe fondul notificării și obligării pârâtului Statul Român la plata sumei de bani reprezentată de contravaloarea imobilului în cauză.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, în ceea ce privește motivele de apel ale Statului Român cu privire la legitimarea procesuală pasivă a acestuia, se observă contradicții în conținutul hotărârii recurate. Astfel, curtea de apel a reținut în considerentele deciziei că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală în prezenta acțiune, prin raportare la petitul prin care se pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv; ulterior însă prin dispozitivul hotărârii a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

O altă contradicție există și cu privire la apartenența imobilului în cauză la domeniul public al unității administrative, invocată de Statul Român prin motivele de apel, susținere înlăturată de curtea de apel prin considerente, ca nedovedită, însă admisă în dispozitiv prin admiterea în întregime a apelului declarat de Statul Român. Recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., arătând că în motivarea hotărârii, instanța nu a reținut care sunt motivele pentru care a admis apelul formulat de Statul Român în întregime, deși analizând fiecare motiv în parte, l-a respins. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta a susținut că, prin raportare atât la normele juridice din dreptul intern, în măsura în care acestea nu contravin C.E.D.O., precum și la definiția calității procesuale pasive, rezultă că singurul subiect de drept care are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea contravalorii imobilului este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În conformitate cu art. 11 și 20 din Constituția României, instanța are obligația să dea eficiență dispozițiilor Convenției și să constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție protejează patrimoniul, respectiv latura activă a patrimoniului, compusă din totalitatea drepturilor subiective civile evaluabile pecuniar.

Faptul juridic ilicit al Statului Român constând în aceea că neîndeplinindu-și nici până în prezent obligațiile pozitive ce îi reveneau prin organul său, Legislativul, a reglementat o modalitate inechitabilă de reparare a prejudiciului foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de Statul Român comunist, modalitate ce este contrară atât Constituției României, cât și standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurenta a invocat cauza Tovaru contra României (hotărârea din 12 octombrie 2006), unde C.E.D.O. a stabilit că în cazul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă reclamantului și că încălcarea dreptului său de proprietate poate face obiectul unei compensații, Fondul Proprietatea nu funcționează în nici un mod susceptibil de la duce la acordarea efectivă a unei compensații (par.38).

Această soluție a fost confirmată prin jurisprudența următoare a C.E.D.O., prin intermediul cauzei Davidescu contra României (hotărârea din 16 noiembrie 2006), Curtea reiterând că, ori de câte ori, o persoană este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, Fondul proprietatea nu funcționează, astfel că despăgubirile acordate sub formă de acțiuni la acest fond nu reprezintă un mod efectiv de despăgubire (par.52). În considerarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, reține că măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională,m respectiv Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, astfel că, în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Ca urmare, soluțiile C.E.D.O. sunt pe deplin aplicabile în speță, având în vedere că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu oferă părților interesate o procedură care să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri, acest acces continuând să fie unul teoretic și iluzoriu. Având în vedere că dreptul de proprietate este ocrotit atât prin mijloace constituționale, dar și prin mijloace internaționale, el fiind un drept fundamental, care stă la baza preeminenței statului de drept, precum și faptul că jurisprudența C.E.D.O. este obligatorie pentru judecătorul național, consideră recurenta-reclamantă că o dreaptă despăgubire în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

este reprezentată de contravaloarea imobilului aflat în discuție, calculată de la momentul introducerii acțiunii. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

În cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele pct. 7 ale art. 304, întrucât pe de o parte, instanța de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a adoptat soluția, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, așa încât hotărârea pronunțată cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii . Astfel, nu există nicio contradicție între cele reținute de curtea de apel în considerentele deciziei cu privire la calitatea procesuală a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și la motivele de apel formulate de acest pârât și soluția adoptată prin dispozitiv, de admitere a apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25, 26 coroborate cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Primăria municipiului București, care este unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării Totodată s-a reținut că procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul său mobil, făcându-se trimitere și la decizia în interesul legii nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Instanța de apel a arătat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are legitimare procesuală pasivă în prezenta acțiune prin raportare la un capăt de cerere care este neîntemeiat față de dispozițiile legale citate în motivarea deciziei, care sunt în măsură să asigure repararea efectivă a ingerinței produse (petitul prin care pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv). În baza tuturor considerentelor arătate, s-a impus admiterea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin dispozitivul hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București. Faptul că a fost înlăturată o susținere din motivele de apel, ca nedovedită (referitoare la apartenența imobilului în litigiu la domeniul public al unității administrativ teritoriale) nu putea conduce la respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice.

Iar acest aspect nu presupune existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de reținut că problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.

Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege – notificatorul – și entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși – cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție – jurisprudența C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca cel inițiat în cauza de față, nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O., în condițiile în care reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, simpla speranță de restituire neintrând în sfera de protecție a textului. De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat. Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O.

prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional. Față de toate considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.E. împotriva deciziei nr. 565/A din data de 6 iunie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.