ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 24 februarie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului

București, reclamanta D.G.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin primarul

general, solicitând instanței să se pronunțe pe fondul notificării efectuate în

temeiul Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâții la plata sumei de bani

reprezentată de contravaloarea imobilului compus din 218 m.p. teren situat în str. Teleormanului și 76,81 m.p. construcții demolate.

Prin sentința civilă nr.

1498 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București - secția a V-a civilă a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis cererea

reclamantei în contradictoriu cu cei doi pârâți.

A constatat că

reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001

la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu și a obligat Municipiul

București prin primarul General să emită dispoziție motivată cu propunere de

despăgubiri pentru imobil, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a fost obligat la plata către reclamantă a contravalorii despăgubirilor, după

cum urmează: plata sumei de 109.000 euro echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea terenului și plata sumei de 5.000 euro echivalent

în lei la data plății, reprezentând contravaloarea construcției.

Pârâții au fost

obligați și la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuielile de judecată

către reclamantă.

Pentru a statua

astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor publice că prin

cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanta a solicitat stabilirea

cuantumului despăgubirilor și obligarea pârâtului la plata contravalorii de

circulație a imobilului.

În drept, tribunalul

a constatat că analiza cererii prezente nu se realizează exclusiv pe baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci si pe dispozițiile normelor europene

privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, precum și pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în această materie și în materia respectării dreptului la un

proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție.

Astfel, tribunalul a

avut în vedere reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea

Convenției Europene în materia drepturilor omului, sa ajungă la concluzia

necesității înlăturării normei interne, în virtutea prevalenței normei internaționale,

posibilitate instituită în mod expres art. 20 din Constituția României.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația în

care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată ca prin decizie/dispoziție motivată să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Legea

specială de care se face vorbire în aceste dispoziții legale este reprezentată

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Printr-o hotărâre

publicată la data de 13 ianuarie 2009, în cauza Flaimbat c. România, C.E.D.O. a

decis

că

acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat

ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri și cu respectare a

dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din

Convenție.

Curtea

a constatat că și în situația în care partea interesată parcurge întreaga

procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei

administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului

Proprietatea.

Tribunalul a

considerat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acțiune în

constatare și nu de una privind obligarea statului direct la plata despăgubirilor,

nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții Europene a Drepturilor

Omului fiind deplin aplicabilă în speță, deoarece concluzia rezultată din

respectiva hotărâre, potrivit căreia obligarea foștilor proprietari la

parcurgerea procedurii administrative stabilită de Legea nr. 10/2001 și de

Legea nr. 247/2005, încalcă art. 6 al Convenției, este dincolo de orice

îndoială.

Având in vedere

aceste considerente, tribunalul aplicând în mod direct jurisprudența C.E.D.O.,

a apreciat că în speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are

calitate procesuală pasivă.

Totodată, instanța de

fond a reținut că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenta unor probe

contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă

a fi cea recunoscuta în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Prezumția legala instituită de aceste dispoziții nu a fost răsturnată de pârât

prin niciun alt mijloc de proba.

În aceste condiții,

Anexa la Decretul nr. 92/1950 – poziția nr. 44949 reprezentând actul de

autoritate ce a stat la baza preluării imobilului, alături de contractul de vânzare-cumpărare

din 28 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, constituie probe

suficiente în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei.

De asemenea, în ceea

ce privește calitatea de persoana îndreptățită la restituire a reclamantei,

tribunalul a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

sunt îndreptățite în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De

asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din același act normativ, de prevederile

legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Față de aceste

dispoziții legale, tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit dreptul de

proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, precum si calitatea

de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a mai

reținut că potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză

de expert V.M., terenul în litigiu, în suprafață de 218 mp, este situat în

Cartierul Ferentari și în prezent este ocupat de elemente de sistematizare,

fiind imposibil de restituit în natură.

Reținând, de

asemenea, că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr.

10/2001, iar pârâtul nu a soluționat în termenul prevăzut de art. 24 din lege

această notificare, tribunalul a arătat că cererea reclamantei cu privire

obligarea pârâtei să soluționeze notificarea nr. 5182/2001 este întemeiată,

astfel încât o va admite; de asemenea, având în vedere considerentele de mai

sus, va constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

despăgubiri conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în

București, str. Teleormanului.

În ceea ce privește

valoarea de circulație a terenului din București, str. Teleormanului, precum și

a construcției demolate, tribunalul a reținut că potrivit expertizei tehnice de

evaluare efectuate în cauza de expert V.M., aceasta este de 109.000 euro - pentru

teren si de 5000 euro - pentru construcție.

În ceea ce privește

cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata despăgubirii, tribunalul a

constat că reclamantul a inițiat la

data de 29 septembrie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

însă această procedură nu a fost finalizată nici astăzi, după mai mult de 9

ani. Prin urmare, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil

citată mai sus, tribunalul a considerat că, în cauza de față, respingând

cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Statul Roman la plata directă

a despăgubirilor, s-ar aduce o ingerință în dreptul acestuia de acces la o

instanță judecătorească, în condițiile în care, nici astăzi, după mai mult de 9

ani de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a dus la acordarea

niciunei despăgubiri în favoarea reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București, prin primarul general.

Prin decizia nr. 565/A

din data de 6 iunie 2011, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul general; a admis apelul

declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale invocate de pârâtul

Municipiul București, respectiv art. 22 – 23 din Legea nr. 10/2001, coroborate

cu cele ale art. 26 din același act normativ, stabilesc obligația entității

deținătoare de a soluționa notificarea formulată înăuntrul termenului legal,

iar în ipoteza în care dosarul administrativ constituit în scopul soluționării

acestei notificări este incomplet, obligația de a solicita întregirea,

respectiv complinirea lipsurilor constatate, revine aceleiași entități cu

consecința prorogării termenului legal de soluționare a notificării.

Apelantul-pârât nu a

dovedit faptul că a solicitat reclamantei înscrisuri care să facă dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamanta fiind nevoită să

promoveze acțiunea de față la data de 24 februarie 2009.

S-a constatat de

asemenea, că până la data mai sus menționată, apelantul-pârât nu și-a

îndeplinit nici obligația care îi incumbă, potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

aceea de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, urmând să

înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul

administrativ în vederea asigurării unei despăgubiri efective pentru imobilul

preluat.

Aceeași interpretare

se desprinde și din decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, potrivit cu care instanța se poate pronunța asupra fondului

cauzei, dar numai în ipoteza în care este investită cu soluționarea acțiunii

persoanei îndreptățite vizând refuzul nejustificat al unității deținătoare sau

al entității investite cu soluționarea de a răspunde la notificare, cât și din

decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie

față de care în temeiul dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

notificările care nu erau soluționate, până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de

documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Potrivit cu

dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă

în cazul acțiunii având ca obiect contestația făcută de persoana îndreptățită

în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de

60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeași legi aparține acestei

entități, singura care va fi obligată de către instanța învestită, în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție, să emită o decizie sau dispoziție

de restituire ori să cenzureze refuzul restituirii imobilului.

Prin urmare, având în

vedere dispozițiile de mai sus care se coroborează cu cele ale art. 28 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a notificat Primăria Municipiului

București care are legitimare procesuală pasivă, fiind unitatea deținătoare

învestită cu soluționarea notificării.

În ceea ce privește

referirea la anexa I la Legea nr. 213/1998, la pct. III, apelantul pârât Statul

Român nu a probat susținerile referitoare la apartenența imobilului din litigiu

la domeniul public al unității administrativ teritoriale, astfel că aceste

susțineri au fost înlăturate, în condițiile reglementate de dispoziția art. 1169

C. civ.

Pe de altă parte,

procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure repararea

efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul său imobil,

fiind de notorietate faptul că Fondul Proprietatea este listat la Bursa de Valori București din data de 25 ianuarie 2011, aspect reflectat și de decizia

pronunțată de C.E.D.O în cauza Atanasiu c. României, astfel că nu există nicio

contradicție între prevederile din dreptul intern și dreptul internațional

pentru ca instanțele de judecată să îndepărteze aceste contradicții prin a

acorda prevalență dispozițiilor de drept comunitar.

Prin urmare, deși

pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are

legitimare procesuală în prezenta acțiune, prin raportare la petitul prin care

pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se cuvin pentru imobilul

preluat abuziv, ca urmare a faptului că încălcarea dreptului său de proprietate

poate face obiectul unei compensații, acest petit este însă neîntemeiat față de

dispozițiile speciale precizate, care sunt în măsură să asigure repararea

efectivă a ingerinței produse. Per a contrario, se ajunge la o dublă

despăgubire pentru repararea aceluiași prejudiciu cauzat reclamantei prin

preluarea imobilului prin Decretul nr. 119/1948.

Având în vedere

cadrul procesual stabilit de către reclamantă și limitele devoluțiunii fixate

de cele două apeluri, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune examinarea

criticii relative la valoarea despăgubirilor acordate, reținând incidența

deciziei nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –

Secțiile Unite, cu referire la art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

așa cum rezultă din cele de mai sus.

În ceea ce privește

cererea formulată de apelantul pârât Municipiul București, relativ la

diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, curtea de apel a apreciat că

cererea este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile alin. (1) al art. 274 C.

proc. civ., dispoziții față de care în mod corect pârâtul a fost obligat la

plata cheltuielilor de judecată, de către instanța de fond, față de soluția de

admitere a acțiunii, respectiv culpa procesuală, iar pe de altă parte, critica

formulată este străină de cauza dedusă judecății, cuantumul cheltuielilor de

judecată fiind de 1.500 lei, iar nu 7.500 lei, cum se susține prin cererea de

apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta D.G.E., invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată, cu consecința pronunțării de către instanța de judecată

pe fondul notificării și obligării pârâtului Statul Român la plata sumei de bani

reprezentată de contravaloarea imobilului în cauză.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a

arătat că, în ceea ce privește motivele de apel ale Statului Român cu privire

la legitimarea procesuală pasivă a acestuia, se observă contradicții în

conținutul hotărârii recurate.

Astfel, curtea de

apel a reținut în considerentele deciziei că Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice are legitimare procesuală în prezenta acțiune, prin

raportare la petitul prin care se pretinde obligarea la plata despăgubirilor

care i se cuvin pentru imobilul preluat abuziv; ulterior însă prin dispozitivul

hotărârii a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

O altă contradicție

există și cu privire la apartenența imobilului în cauză la domeniul public al

unității administrative, invocată de Statul Român prin motivele de apel,

susținere înlăturată de curtea de apel prin considerente, ca nedovedită, însă

admisă în dispozitiv prin admiterea în întregime a apelului declarat de Statul

Român.

Recurenta-reclamantă

a invocat nerespectarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., arătând că în motivarea

hotărârii, instanța nu a reținut care sunt motivele pentru care a admis apelul

formulat de Statul Român în întregime, deși analizând fiecare motiv în parte,

l-a respins.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a

susținut că, prin raportare atât la normele juridice din dreptul intern, în

măsura în care acestea nu contravin C.E.D.O., precum și la definiția calității

procesuale pasive, rezultă că singurul subiect de drept care are calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea contravalorii imobilului este

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În conformitate cu art.

11 și 20 din Constituția României, instanța are obligația să dea eficiență

dispozițiilor Convenției și să constate încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție protejează patrimoniul, respectiv latura activă a

patrimoniului, compusă din totalitatea drepturilor subiective civile evaluabile

pecuniar.

Faptul juridic ilicit

al Statului Român constând în aceea că neîndeplinindu-și nici până în prezent

obligațiile pozitive ce îi reveneau prin organul său, Legislativul, a

reglementat o modalitate inechitabilă de reparare a prejudiciului foștilor

proprietari ai imobilelor preluate abuziv de Statul Român comunist, modalitate

ce este contrară atât Constituției României, cât și standardelor Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta a invocat

cauza Tovaru contra României (hotărârea din 12 octombrie 2006), unde C.E.D.O. a

stabilit că în cazul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă reclamantului și

că încălcarea dreptului său de proprietate poate face obiectul unei

compensații, Fondul Proprietatea nu funcționează în nici un mod susceptibil de

la duce la acordarea efectivă a unei compensații (par.38).

Această soluție a

fost confirmată prin jurisprudența următoare a C.E.D.O., prin intermediul cauzei

Davidescu contra României (hotărârea din 16 noiembrie 2006), Curtea reiterând

că, ori de câte ori, o persoană este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001, Fondul proprietatea nu funcționează, astfel că despăgubirile

acordate sub formă de acțiuni la acest fond nu reprezintă un mod efectiv de

despăgubire (par.52).

În considerarea

jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce

privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor

acestuia, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, reține că măsurile reparatorii prevăzute de

legislația națională,m respectiv Legea nr. 247/2005, sunt iluzorii, astfel că,

în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să

plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Ca urmare, soluțiile

C.E.D.O. sunt pe deplin aplicabile în speță, având în vedere că nici Legea nr. 10/2001,

nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu oferă părților interesate o procedură

care să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri, acest acces

continuând să fie unul teoretic și iluzoriu.

Având în vedere că

dreptul de proprietate este ocrotit atât prin mijloace constituționale, dar și

prin mijloace internaționale, el fiind un drept fundamental, care stă la baza

preeminenței statului de drept, precum și faptul că jurisprudența C.E.D.O. este

obligatorie pentru judecătorul național, consideră recurenta-reclamantă că o

dreaptă despăgubire în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. este

reprezentată de contravaloarea imobilului aflat în discuție, calculată de la

momentul introducerii acțiunii.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Referitor la motivul

de recurs

întemeiat

pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta

reglementează situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri

judecătorești.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt

si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și care susțin soluția pronunțată.

În cauză, nu se

verifică niciuna din ipotezele pct. 7 ale art. 304, întrucât pe de o parte,

instanța de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de

drept pentru care a adoptat soluția, iar pe de altă parte, motivarea deciziei

este concordantă cu dispozitivul acesteia, așa încât hotărârea pronunțată cuprinde

motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii

ori străine de

natura pricinii

.

Astfel, nu există

nicio contradicție între cele reținute de curtea de apel în considerentele

deciziei cu privire la calitatea procesuală a Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și la motivele de apel formulate de acest pârât și

soluția adoptată prin dispozitiv, de admitere a apelului declarat de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25, 26 coroborate cu cele ale art. 28 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Primăria municipiului

București, care este unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării

Totodată s-a reținut

că procedura administrativă instituită prin Legea nr. 10/2001, astfel cum

aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este în măsură să asigure

repararea efectivă a prejudiciului cauzat reclamantei prin privarea de bunul

său mobil, făcându-se trimitere și la decizia în interesul legii nr. 52/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a

statuat că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005 vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de

documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Instanța de apel a

arătat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are

legitimare procesuală pasivă în prezenta acțiune prin raportare la un capăt de

cerere care este neîntemeiat față de dispozițiile legale citate în motivarea

deciziei, care sunt în măsură să asigure repararea efectivă a ingerinței

produse (petitul prin care pretinde obligarea la plata despăgubirilor care i se

cuvin pentru imobilul preluat abuziv).

În baza tuturor

considerentelor arătate, s-a impus admiterea apelului declarat de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin dispozitivul hotărârii pronunțate

de Curtea de Apel București.

Faptul că a fost

înlăturată o susținere din motivele de apel, ca nedovedită (referitoare la apartenența

imobilului în litigiu la domeniul public al unității administrativ teritoriale)

nu putea conduce la respingerea apelului Ministerului Finanțelor Publice.

Iar acest aspect nu presupune existența unei contradicții între considerente și

dispozitiv, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. este de reținut că problema de drept adusă în discuție privește

analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin

legea specială.

Astfel, în situația

cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de

circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură,

cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în

justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficiența sistemului reparator,

sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor

astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală

pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor

pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art.

1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu

un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea

dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act

normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare

formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la

una din măsurile reparatorii prevăzute de lege – notificatorul – și entitatea

investită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent.

Tot astfel, textele

mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate

abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind

calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea

despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că

instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită

de legiuitorul național, deși – cu referire la concordanța dintre legea

specială și Convenție – jurisprudența C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor

semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea

proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a

se vedea cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță.

Un demers juridic ca

cel inițiat în cauza de față, nu poate avea temei nici în dispozițiile art. 1

din Primul Protocol adițional al C.E.D.O., în condițiile în care reclamanta nu

se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, simpla speranță de

restituire neintrând în sfera de protecție a textului.

De altfel, problema

de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin

decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar

echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără

nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată,

controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin

hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un

termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a

drepturilor enunțate de art. 6, paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul

Protocol adițional.

Față de toate

considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.E. împotriva deciziei nr. 565/A

din data de 6 iunie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.