ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3065/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3065/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17532/3 din 27 aprilie

2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța,

în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, să

dispună obligarea pârâtei să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru

imobilul din București, sub forma de despăgubiri la prețul pieței imobiliare și

conform standardelor internaționale pe baza unei expertize tehnice de evaluare,

obligarea pârâtei să-i plătească daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi

întârziere de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii

pronunțate și până la data despăgubirilor ce i se cuvin.

Cererea de chemare în

judecată a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 26

octombrie 2009, când reclamanta a chemat în judecată și pe pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în

raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Prin cererea completatoare

formulată la data de 19 februarie 2010, reclamanta solicita instanței obligarea

pârâtului la suma de 80.000 euro reprezentând contravaloare lipsă folosință

despăgubiri, respectiv valoarea pagubei suferite ca urmare a faptului că nu a

fost soluționată notificarea în termenul impus de lege. Cererea completatoare a

fost mai întâi disjunsă, iar apoi conexată la prezenta cauză, având nr.

17531/3/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1186 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice; a respins

cererile față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive; a

admis în parte cererile conexe, privind pe reclamanta M.C.; a obligat pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei

de 415.616 euro în echivalent în lei, la cursul BNR din ziua plății,

reprezentând despăgubiri pentru imobilul din București și a respins cererea

privind daunele cominatorii și despăgubiri pentru lipsa de folosință a

despăgubirii, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 486 din 16 ianuarie 1997,

rămasă definitivă, s-a constatat dreptul exclusiv de proprietate al reclamantei

asupra imobilului format din clădire și teren situat în București.

Urmare a pronunțării

acestei sentințe s-a emis de către Primarul General al Municipiului București,

Dispoziția nr. 769/1997 în sensul predării imobilului, însă, față de faptul că

prin contractele de vânzare-cumpărare întocmite în temeiul Legii nr. 112/1995

imobilul s-a vândut către chiriașii V.A. și F.A.R., anterior pronunțării

sentinței, respectiv la data de 20 ianuarie 1997 și 16 decembrie 1996, predarea

efectivă a imobilului nu a mai avut loc, acesta nemaigăsindu-se în patrimoniul

pârâtului obligat la predare.

În temeiul Legii nr.

10/2001, reclamanta a adresat pârâtului Notificarea nr. 2761 din 10 august

2001, fără ca această notificare să fie soluționată în termenul impus de lege.

În ce privește

pretenția reclamantei la acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea de

piață a imobilului, caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul

statului, precum și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 au fost deja constatate cu putere

de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 486 din 16 ianuarie 1997, rămasă

definitivă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul nr.

15253/1996, fiind deci incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, precum și art. 4 alin. (2) din acest act normativ.

Dispozițiile art. 7

din Legea nr. 10/2001 stabilesc, ca regulă de reparație, restituirea în natură

a imobilelor preluate abuziv, însă pentru imposibilitatea restituirii în

natură, urmare a vânzării imobilului cu respectarea Legii nr. 112/1995, art. 26

din Legea nr. 10/2001 dispune ca măsurile reparatorii să constea în

echivalentul imobilului ce face obiectul notificării.

Totodată, art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

1/2009, arată că pentru aceste imobile persoana îndreptățită are dreptul la

despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, teren și construcții,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert N.T. rezultă că

valoare de piață a imobilului ce face obiectul cauzei este de 415.616 euro.

Asupra calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat excepția ca fondată, având

în vedere art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile

reparatorii prin echivalent se vor oferi de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării, în speță această entitate fiind pârâtul Municipiul

București, prin Primar General.

Față de faptul că

valoarea imobilului este stabilită în raport de standardele internaționale la

prețul de piață al acestuia la momentul expertizării, reclamanta nefăcând

dovada că între momentul formulării notificării și momentul expertizării

imobilului prețul acestuia a scăzut, contravaloarea imobilului la momentul

formulării notificării fiind superioară sau de natură a aduce un beneficiu

suplimentar, instanța a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru

lipsa de folosință a despăgubirii, ca nefondată.

Daunele cominatorii,

ca mijloc de constrângere, nu au fost acordate, instanța considerând că, fiind

vorba de plata unei sume de bani, reclamanta are la îndemână procedura

executării silite în momentul în care prezenta hotărâre va fi definitivă.

Prin Decizia civilă

nr. 119A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat în parte

sentința atacată; a respins, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind

obligarea Municipiului București la plata despăgubirilor către reclamantă; a

menținut celelalte dispoziții.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că sentința este netemeinică și nelegală,

în parte, întrucât au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001.

Din analiza dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că

apelanta are competență numai de a propune acordarea de despăgubiri în

condițiile legii, instituției competente.

Prin Legea nr. 247

din 22 iulie 2005, art. 1 alin. (1) din Titlul VII, care a modificat și

completat Legea nr. 10/2001, reglementează sursele de finanțare, cuantumul și

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

În acest sens, art.

13 alin. (1) Capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, precizează că

"pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care

se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea

cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor".

Așadar, din analiza

acestor texte legale, rezultă că Municipiul București nu are obligația legală

de a stabili sau plăti o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a

propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, instituției competente Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În același sens, sunt

și dispozițiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează

procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în

mod abuziv.

Nu se poate susține

că, dacă s-ar aplica aceste prevederi, i-ar fi încălcat reclamantei dreptul la

proces echitabil, dreptul de acces la o instanță, la un tribunal independent și

imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

având în vedere că aceasta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei, dacă va fi nemulțumită de suma

acordată.

Obiectul prezentului

litigiu îl reprezintă contestația formulată ca urmare a înregistrării unei

notificări pe Legea nr. 10/2001. Or, instanța nu putea obliga intimata să facă

altceva decât ar fi putut face conform dispozițiilor acestei legi.

În cazul în care va

constata o întârziere a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor în

stabilirea despăgubirilor concrete care i se cuvin, o va putea chema pe aceasta

în judecată, așa cum s-a arătat anterior.

Referitor la

nesoluționarea în termen a notificării, anterior apariției Legii nr. 247/2005,

aceasta se coroborează și cu pasivitatea reclamantei, care nu l-a chemat în

judecată pe apelant de îndată ce se împlinise termenul de soluționare.

Practica Curții

Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei

alte instituții, să îndeplinească sarcini care, potrivit legii, sunt de

competența altei instituții.

Împotriva menționatei

decizii a formulat recurs, în termen legal, reclamanta M.C., pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora, reclamanta apreciază hotărârea pronunțată ca nelegală, deoarece

instanța de judecată nu s-a raportat la temeiul juridic al Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel trebuia

să dispună trimiterea cauzei către instanța de fond pentru a soluționa acțiunea

prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificate și completate de

Legea nr. 247/2005, și nu să admită apelul și să respingă acțiunea, dând astfel

ineficiență cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel, în

baza rolului activ, putea să soluționeze cererea prin raportare la temeiul de

drept al Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, prin obligarea

intimatei la emiterea unei dispoziții motivate cu propunere de despăgubiri și

nu să respingă acțiunea, astfel încât recurenta să fie obligată să formuleze o

nouă cerere de chemare în judecată, întemeiată tot pe dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat pentru următoarele considerente:

În speță este

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece

instanța de apel, deși a interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță,

le-a aplicat greșit, omițând să oblige pârâtul Municipiul București prin

Primarul General să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri

pentru imobilul situat în București, în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Astfel, instanța de

apel a motivat că Municipiul București nu are obligația legală de a stabili sau

plăti o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a emite dispoziție prin

care să propună acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 247/2005,

conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Această

dispoziție va fi înaintată instituției competente să stabilească cuantumul

despăgubirilor, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

și apoi Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care

efectuează plata.

Dreptul reclamantei

la despăgubiri a fost recunoscut de către prima instanță de fond prin raportare

la Sentința civilă nr. 486/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București,

definitivă, prin care s-a constatat dreptul exclusiv al reclamantei asupra

imobilului în litigiu, drept care nu poate fi valorificat în natură pe calea

procedurii Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul nu se mai află în patrimoniul

pârâtului, fiind vândut integral în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, nu a

fost soluționată până în prezent de către Municipiul București Notificarea nr.

2761/2001 prin care reclamanta a solicitat restituirea imobilului, ceea ce o

îndreptățește să obțină, prin prezenta acțiune, recunoașterea dreptului său la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform recursului în

interesul legii nr. XX/2007, instanța judecătorească are competența de a

soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Cu toate acestea, se

constată că instanța de apel, deși nu a infirmat dreptul la despăgubiri cuvenit

reclamantei pentru imobilul în litigiu, prin soluția de înlăturare a obligării

Municipiului București la plata despăgubirilor, a respins în întregime acțiunea

reclamantei.

Pentru a pune de

acord considerentele cu dispozitivul deciziei recurate, se impune admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei recurate pentru a da eficiență

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocat de către instanța de

apel, potrivit căruia competența de a stabili cuantumul despăgubirilor care se

cuvin persoanelor îndreptățite revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor. Fondurile pentru plata acestora sunt alocate, conform O.U.G.

nr. 81/2007, către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din

fondurile transferate în acest scop de la Ministerul Economiei și Finanțelor .

Înalta Curte constată

că celelalte două motive de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost invocate formal, fără a fi argumentate.

Astfel fiind, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis. Va fi

modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi obligat pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunere

de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în București, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta M.C. împotriva Deciziei nr. 119A din 12 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că obligă pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri

pentru imobilul situat în București, în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV