ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2665/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 8909/3/2008 din 29 februarie 2008, la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții P.V. și P.A.L.V. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și SC R.V. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâților să le restituie prețul achitat pentru achiziționarea apartamentului situat în București, str. I.P., în cuantum de 28.256.634 lei, actualizat în funcție de indicele inflației, până la data plății efective; obligarea pârâților, în baza art. 1344 C. civ., la plata diferenței dintre preț și sporul de valoare dobândit din imobil, între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii și obligarea pârâților în baza art. 1341 C. civ.

la plata daunelor-interese, constând în diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și sumele acordate prin soluționarea capetelor de cerere anterioare. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2004, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, încheiat între SC R.V. SA și reclamanți, pentru imobilul situat în București, str. I.P., iar prin anularea contractului de vânzare-cumpărare, părțile au fost repuse în situația anterioară încheierii acestuia. În temeiul art. 1341 C. civ., „cumpărătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul de a cerere de la vânzător restituirea prețului”.

Reclamanții au apreciat că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sunt îndreptățiți la plata sporului de valoare adus imobilului pe perioada cât l-au ocupat, precum și restituirea actualizată a prețului plătit (în temeiul art. 1073 și art. 1084, 1344 C. civ.) și au solicitat admiterea acțiunii cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, invocând în drept, dispozițiile art. 132 C. proc. civ., ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007, ale art. 1337 și urm. C. civ. La data de 9 aprilie 2008, SC R.V.

SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, față de împrejurarea că este doar o unitate specializată în vânzarea, întreținerea și administrarea locuințelor din fondul locativ de stat și că din vânzarea apartamentelor, potrivit Legii nr. 112/1995, ea a primit doar un comision de 1/% din valoarea imobilelor, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, iar sumele rezultate din vânzare s-au constituit într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Consideră că, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă are potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2001 și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 14 aprilie 2008, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere de chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și chemând în garanție pe SC R.V. SA în temeiul art. 1337 C. civ. A susținut că, în plan procesual răspunderea revine unității administrativ-teritoriale vânzătoare, în speță, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, deoarece Statul Român nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. Potrivit art. 1337 C. civ., obligația pentru evicțiune totală sau parțială revine vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA, aceleași argumente fiind aduse și în cazul restituirii prețului actualizat. A mai invocat prescripția dreptului material al reclamanților, față de împrejurarea că prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1429 din 29 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, încheiat de către P.V. și P.A.L.V., cu Primăria Municipiului București, prin SC R.V. SA. A arătat că, din acel moment începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a solicitat chemarea în garanție a SC R.V.

SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Pârâtul Municipiul București, prin Primar General a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6) și art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 184/2002, susținând că prețul apartamentului a fost virat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru acordarea de despăgubiri foștilor chiriași. SC R.V. SA prin întâmpinare la cererea de chemare în garanție a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, față de împrejurarea că are doar calitatea de mandatar la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, încasând doar un comision de 1% pentru serviciul de încheiere al acestui contract.

La termenul din 08 ianuarie 2010, reclamanții și-au precizat temeiul de drept ai cererii de chemare în judecată și anume, Legea nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 12 din 08 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice si, ca nefondată pentru opozabilitate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanție SC R.V.

SA în prezenta cauză și, în consecință: s-a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, așa cum a fost restrânsă, și a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 9777 euro, reprezentând prețul actualizat achitat de reclamanți pentru apartamentul situat în București, str. I.P., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1995 și a sumei de 242.223 euro, reprezentând diferența dintre prețul achitat și valoarea de circulație a imobilului, în echivalent lei, la cursul B.N.R.

din ziua plății, pentru ambele sume. Totodată, prin aceeași sentință, s-a omologat raportul de expertiză întocmit de către experta C.F. și s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanții au încheiat cu SC R.V. SA, în calitate de reprezentant al Municipiului București un contract de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în București, str. I.P., cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, ulterior, prin decizie irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, la cererea fostului proprietar al imobil ului și anume, R.R.A.

Tribunalul, pronunțându-se cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate de părți, a constatat, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că această excepție este nefondată, întrucât acest pârât răspunde pentru Statul Român și în temeiul Legii nr. 112/1995 și în baza Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, precum și în temeiul Legii nr. 1/2009, respectiv art. 50 alin. (3), care a modificat art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a respins ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General, întrucât imobilul vândut s-a aflat în proprietatea privată a Statului, iar în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la nivelul unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile prevăzute de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanție SC R.V. SA, față de împrejurarea că aceasta a fost doar mandatar al Municipiului București, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, având atribuții de administrare a imobilelor proprietate privată a Statului și, pe cale de consecință, a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție, față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului, se critică soluția tribunalului arătându-se, după expunerea istoricului cauzei, că, este nelegală și netemeinică pentru că, în primul rând, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că apelantul are calitate procesuală pasivă stabilind în sarcina acestuia atât obligația de restituire a valorii de piață a imobilului în baza dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, cât și a prețului actualizat cu indicele de inflație în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din aceeași lege. Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare" și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, este evident ca în privința Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât. Din conținutul textelor enunțate, reiese faptul că Ministerul Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile și că aceste norme nu pot constitui temei legal pentru o hotărâre prin care să fie obligat la plată altă persoană juridică și anume, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Roman, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului, astfel că hotărârea instanței de fond o apreciază ca fiind nelegală. De altfel, instanța de fond, obligând Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului, a încălcat și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. De asemenea, arată că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanții P.V. și P.A.L.V. și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA este terț fată de acesta, Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 art. 1341 și următoarele C. civ., reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii, apelantul solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, atât înainte de modificarea survenită prin Legea nr. 1/2009 cât și prin modificarea adusă de această lege, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea atât a prețului actualizat cu indicele de inflație cât și a valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. De asemenea, apelantul solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”.

Aceste prevederi legale au fost reținute chiar și de către instanța de fond în motivarea sentinței: Față de argumentele prezentate, apelantul-pârât consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză și, pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, în măsura în care se va respinge excepția lipsei calității sale procesuale pasive, apreciază apelantul, că, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți având în vedere următoarele considerente: Față de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanța de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

În speță, arată apelantul, condiția referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 525/112/1996, nu este îndeplinită, așa cum a reținut în mod greșit instanța de fond în motivarea sentinței atacate, având în vedere decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1733/2002, prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua - credință reclamanților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia menționată a reținut: „în ceea ce privește poziția subiectivă a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 525/112/1996, apreciind că apelanta-reclamanta a făcut dovada susținerilor sale în sensul că aceștia au fost de rea-credință, cunoscând la data perfectării actului faptul că există pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București acțiunea promovată de reclamanți pentru revendicarea imobilului”. Astfel, pe contractul de închiriere nr. 6012/1978, care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 1996 (încheiat la data de 11 februarie 1997 conform răspunsurilor formulate de SC R.V.

SA la interogatoriul propus de reclamantă - fila 74 (dosar fond) este făcută mențiunea potrivit căreia există proces pe rol asupra respectivei locuințe, copia contractului de închiriere aflându-se în dosar, întocmit în vederea vânzării, astfel cum rezultă din răspunsul și actele anexate pe care pârâta vânzătoare Ie-a comunicat la solicitarea instanței de a fi înaintate actele care au stat la baza vânzării - cumpărării.

Față de mențiunea astfel făcută de pârâta vânzătoare care a și fost parte în procesul de revendicare promovat la data de 26 septembrie 1996, precum și faptul că pârâții cumpărători au avut posibilitatea de a cunoaște conținutul dosarului întocmit în soluționarea cererii lor de cumpărare a apartamentului în condițiile Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că a fost făcută în cauză dovada contrară prezumției de bună-credință instituită prin dispozițiile art. 1899 C. civ., fiecare dintre părțile contractante având cunoștință ori posibilitatea de a lua la cunoștință cu diligente minime, despre procesul de revendicare aflat în curs de soluționare.

Mai mult decât atât, deși contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se invoca a fost încheiat la data de 11 februarie 1997 (astfel cum rezultă din afirmațiile pârâtei vânzătoare și din mențiunea cuprinsă în înscrisul constatator al convenției), el a fost datat în titulatură ca fiind încheiat în anul 1996. Tribunalul a apreciat că, procedând astfel, părțile contractante astfel au dat dovadă de rea - credință și au urmărit situarea convenției sub regimul juridic anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, act normativ care, prin art. 1 alin. (6) reglementa în mod imperativ suspendarea de drept a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 până la soluționarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acțiunilor în revendicare exercitate de foștii proprietari.

Așa fiind, tribunalul a reținut că și pârâții cumpărători au avut cunoștință de existența acțiunii în revendicare promovată de reclamanta-apelantă, condiții în care au înțeles să încheie contract în modalitatea mai sus arătată. Apelantul apreciază că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, nu poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare - cumpărare. Având în vedere motivele expuse mai sus, apelantul-pârât solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii ei ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 337/ A din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 13 din 08 ianuarie 2010 a Tribunalului București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanții P.A.L.V. și P.V., și intimatul pârât Municipiul București prin Primarul general și intimatul - pârât chemat în garanție SC R.V. SA. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata diferenței dintre prețul achitat și valoarea de circulație a imobilului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut în esență că, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu cele două distincții pe care le face apelantul, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002, plata sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Conform art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1 % din valoarea apartamentelor. Așadar, potrivit Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, O.U.G.

nr. 184/2001 prevăzând în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, au devenit aplicabile principiile efectelor nulității actului juridic, în speță, retroactivitatea și repunerea în situația anterioară încheierii actului juridic respectiv. Conform principiului restitutio în integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat; prin urmare părțile, trebuie să-și restituie reciproc prestațiile efectuate în executarea actului juridic anulat.

În speță, părți în contractul de vânzare-cumpărare au fost reclamanții, în calitate de cumpărători și SC R.V. SA, ca mandatar al Primăriei Municipiului București, în calitate de vânzător, de unde rezultă că cel care, în principiu, are obligația restituirii prețului încasat este Municipiul București, întrucât în baza acestui principiu general nu este posibil ca o altă persoană să restituie prestațiile primite de parte într-un contract a cărui nulitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească. Totuși, în soluționarea cererii trebuie dată eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002, respectiv art. 5 alin. (3) conform cărora, plata sumelor prevăzute la alin. (2) (privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Așadar, având în vedere caracterul de normă specială a acestor prevederi față de cele ale Codului civil în materie de vânzare - cumpărare, s-a reținut că obligația Ministerului Finanțelor Publice este consacrată nu convențional, ci pe cale legală, aceeași concluzie fiind dedusă și din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, lege aplicabilă litigiului de față, în raport de precizarea depusă de reclamanți la data de 8 ianuarie 2010. S-a reținut ca nefondată și critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece distincția pe care o face recurentul este formală obligația de restituire a sumelor de bani, reținându-se tot în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă statul figurează ca parte în proces.

De altfel, finalitatea demersului intimaților - reclamanți ar avea același rezultat, în situația în care ar fi chemat în judecată M.F.P., întrucât aceasta este instituția, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărâre judecătorească. A respinge acțiunea pe excepția formală invocată de recurent și a obliga reclamantul să reia procesul, este o sarcină disproporționată pentru acesta, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența C.E.D.O., referitoare la acest aspect.

Pe fondul cauzei s-au avut în vedere dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr, 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. Prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a reținut, cu putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 525/112/1996, cauza ilicită dedusă din convenția frauduloasă a părților contractante, ceea ce înseamnă fără putință de tăgadă, că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Consecința acestei constatări este aceea că la data deposedării, reclamanții nu aveau un bun în sensul convenției, astfel că atât potrivit reglementărilor naționale cât și jurisprudenței Curții de la Strasbourg, reclamanții sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului reactualizat pe care l-au plătit pentru apartament și nu la prețul de piață al imobilului la care ar fi fost îndreptățiți numai în situația în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În raport de aspectele subliniate anterior, Curtea a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit faptul că reclamanții au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în condițiile în care puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003, o obliga să aibă în vedere constatările instanțelor anterioare, în sensul că ambele părți contractante au fost de rea credință, având cunoștință de existența pe rolul instanțelor a acțiunii în revendicare, ceea ce Ie-a și determinat să antedateze contractul pentru a crea aparența respectării legii, respectiv a interdicției exprese de vânzare și de suspendare a procedurii de vânzare până la soluționarea acțiunii în justiție, impusă de H.G.

nr. 11/1997. Prin urmare este evident faptul că prima, instanță a greșit, întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede că „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente," ori faptul că părțile contractante au ignorat acțiunea în revendicare aflată pe rolul instanțelor, semnifică tocmai nerespectarea condiției referitoare la posibilitatea cumpărării exclusiv a apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari. Împotriva deciziei nr. 337/ A din 13 august 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în termen legal, au declarat recurs reclamanții P.V.

și P.A.L.V., pe care au criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond. În dezvoltarea criticii formulate, recurenții învederează că în mod greșit instanța de apel a reținut că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 1996 nu au fost de bună credință, deși au dobândit imobilul în litigiu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind chiriași ai imobilului înaintea încheierii contractului și îndeplinind toate condițiile prevăzute de legea precitată.

Se mai arată că, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că reclamanții au fost de rea credință, prin faptul că aveau cunoștință de existența pe rolul instanței a acțiunii în revendicare a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare, deși acea acțiune nu a fost promovată în contradictoriu cu recurenții și că hotărârea pronunțată în acel dosar nu le este opozabilă. Mai susțin recurenții împrejurarea că, inițial acțiunea în revendicare se referea la un imobil cu o altă adresă decât cea a imobilului din litigiu, creându-se astfel o confuzie față de care ei au fost străini. În acest sens menționează că, ulterior promovării unui recurs în anulare s-a clarificat situația exactă a imobilului referitoare la datele de identificare.

Recurenții mai susțin că, în mod corect a stabilit instanța fondului lipsa de relevanță a împrejurării că litigiul declanșat de fostul proprietar ar fi fost notat la SC R.V. SA, și că vânzătorul avea obligația să nu înstrăineze un bun aflat în litigiu, recurenții neavând cunoștință despre acest litigiu, deoarece nu au fost notificați de către foștii proprietari. în această situație, se susține că, Ministerul Finanțelor nu poate fi exonerat de obligația ce-i revine. În fine, recurenții susțin că aprecierile referitoare la reaua lor credință nu au nicio relevanță în speță, deoarece reaua-credință este un motiv de anulabilitate prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu de Legea nr. 112/1995, astfel că hotărârea la care se referă instanța de apel nu constată nici o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

în această situație, se susține că devin incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care determină obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În Capitolul III din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 republicată, se dezvoltă aspecte legate de modalitatea de constituire și utilizare a fondului extrabugetar și se instituie obligația unităților specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, de a încasa contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reține comisionul de 1% și de a vira suma rămasă în contul deschis la Trezoreria Statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul.

Conform acestei legi, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu este încasat de cel ce întocmește documentația și actul de vânzare, ci se virează direct Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului reactualizat revenind în sarcina acestuia, așa cum prevede O.U.G. nr. 184/2001. Contractul de vânzare - cumpărare din 1996 a fost constatat nul absolut, ca urmare a relei credințe manifestată de cumpărător. În această situație au devenit aplicabile principiile efectelor nulității actului juridic, respectiv retroactivitatea și repunerea în situația anterioară încheierii actului juridic. Astfel, conform principiului restitutio in integrum tot ce s-a executat în baza unui act anulat se restituie, încât părțile din raportul juridic să revină la situația anterioară încheierii acestuia, ele fiind obligate să-și restituie reciproc prestațiile efectuate cu ocazia executării actului juridic ce s-a anulat.

În respectivul contract de vânzare-cumpărare au fost părți recurenții-reclamanți în calitate de cumpărători și SC Rom Vial în calitate de vânzător, ca mandatar al Primăriei Municipiului București, obligația de restituire a prețului revenind Municipiului București. Corect instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003 Tribunalul București, secția a III a civilă, a stabilit cu putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare precitat, cauza ilicită dedusă din convenția frauduloasă a părților contractante, ceea ce denotă că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Drept consecință, este faptul că la data deposedării, reclamanții nu aveau un bun în sensul convenției, fiind de rea credință, astfel că sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului reactualizat pe care l-au plătit pentru apartament și nu la prețul de piață al imobilului, la care ar fi fost îndreptățiți în cazul în care contractul s-ar fi încheiat cu respectarea dispozițiilor legale. Instanța de apel corect a reținut că reclamanții au dobândit imobilul cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, în condițiile în care puterea de lucru judecat a deciziei nr. 184/ A din 4 februarie 2003 obliga să aibă în vedere constatările instanțelor anterioare și anume, faptul că părțile contractante au fost de rea credință.

Este cert că ele au avut cunoștință despre existența pe rolul instanței a acțiunii în revendicare, motiv pentru care au antedatat contractul, cu scopul de a crea aparența cu privire la respectarea legii, respectiv cea de vânzare și de suspendare a procedurii vânzării până la soluționarea acelei acțiunii. Faptul că părțile contractante au ignorat acțiunea în revendicare aflată pe rolul instanțelor, echivalează cu nerespectarea condițiilor privind posibilitatea cumpărării apartamentului ce nu se restituie în natură foștilor proprietari. Mai mult decât atât, recurenții au ignorat și faptul că foștii proprietari au notat la oficiul de vânzări SC R.V. SA litigiul în desfășurare privind redobândirea imobilului.

în această situație este nerelevantă apărarea recurenților, în sensul că hotărârea pronunțată în acea cauză nu le este opozabilă, deoarece nu au fost părți în respectivul proces. Notarea făcută cu privire la procesul de revendicare a imobilului ce a făcut obiectul vânzării, era de natură să-i oblige pe recurenți să se abțină de la cumpărarea imobilul până la încetarea tuturor afacerilor judiciare ce îl priveau. Față de considerentele expuse, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este în afara criticilor formulate prin cererea de recurs, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V. și P.A.L.V. împotriva deciziei nr. 337/ A din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.