ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2665/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2665/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 8909/3/2008 din 29 februarie 2008, la Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, reclamanții P.V. și P.A.L.V. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin

Primarul General și SC R.V. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâților să le restituie prețul

achitat pentru achiziționarea apartamentului situat în București, str. I.P., în

cuantum de 28.256.634 lei, actualizat în funcție de indicele inflației, până la

data plății efective; obligarea pârâților, în baza art. 1344 C. civ., la plata

diferenței dintre preț și sporul de valoare dobândit din imobil, între momentul

încheierii contractului și data producerii evicțiunii și obligarea pârâților în

baza art. 1341 C. civ. la plata daunelor-interese, constând în diferența dintre

valoarea de circulație a imobilului și sumele acordate prin soluționarea

capetelor de cerere anterioare.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că, prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2004, Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă, a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, încheiat între SC R.V. SA și

reclamanți, pentru imobilul situat în București, str. I.P., iar prin anularea

contractului de vânzare-cumpărare, părțile au fost repuse în situația

anterioară încheierii acestuia.

În temeiul art. 1341 C. civ., „cumpărătorul

este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul de a

cerere de la vânzător restituirea prețului”.

Reclamanții au apreciat că, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sunt

îndreptățiți la plata sporului de valoare adus imobilului pe perioada cât l-au

ocupat, precum și restituirea actualizată a prețului plătit (în temeiul art. 1073

și art. 1084, 1344 C. civ.) și au solicitat admiterea acțiunii cu obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, invocând în drept, dispozițiile art.

132 C. proc. civ., ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007,

ale art. 1337 și urm. C. civ.

La data de 9 aprilie 2008, SC R.V. SA

a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția lipsei calității

procesuale pasive, față de împrejurarea că este doar o unitate specializată în

vânzarea, întreținerea și administrarea locuințelor din fondul locativ de stat

și că din vânzarea apartamentelor, potrivit Legii nr. 112/1995, ea a primit

doar un comision de 1/% din valoarea imobilelor, potrivit art. 9 alin. (5) din

Legea nr. 112/1995, iar sumele rezultate din vânzare s-au constituit într-un

fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice. Consideră că,

în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă are potrivit art. 5 alin. (3) din

O.U.G. nr. 184/2001 și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Ministerul

Finanțelor Publice.

La data de 14 aprilie 2008, Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosarul cauzei

întâmpinare și cerere de chemare în garanție, invocând excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și chemând în garanție pe SC R.V. SA în temeiul art. 1337 C. civ. A susținut

că, în plan procesual răspunderea revine unității administrativ-teritoriale

vânzătoare, în speță, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA,

deoarece Statul Român nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus

judecății.

Potrivit art. 1337 C. civ., obligația

pentru evicțiune totală sau parțială revine vânzătorului, respectiv Primăriei

Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, aceleași argumente fiind

aduse și în cazul restituirii prețului actualizat.

A mai invocat prescripția dreptului

material al reclamanților, față de împrejurarea că prin decizia civilă nr. 184/

A din 4 februarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1429 din 29 mai 2003, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997,

încheiat de către P.V. și P.A.L.V., cu Primăria Municipiului București, prin SC

R.V. SA. A arătat că, din acel moment începe să curgă termenul de prescripție

de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a solicitat

chemarea în garanție a SC R.V. SA, pentru restituirea comisionului de 1%,

încasat la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Pârâtul Municipiul București, prin

Primar General a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând excepția

lipsei calității procesuale pasive, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 13 alin.

(6) și art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 184/2002, susținând că prețul

apartamentului a fost virat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice, pentru acordarea de despăgubiri foștilor

chiriași.

SC R.V. SA prin întâmpinare la cererea

de chemare în garanție a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

față de împrejurarea că are doar calitatea de mandatar la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare, încasând doar un comision de 1% pentru serviciul de

încheiere al acestui contract.

La termenul din 08 ianuarie 2010,

reclamanții și-au precizat temeiul de drept ai cererii de chemare în judecată

și anume, Legea nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 12 din 08

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au

respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice si, ca nefondată pentru

opozabilitate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București, prin Primarul General. S-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanție SC R.V. SA în prezenta cauză și,

în consecință: s-a respins acțiunea și cererea de chemare în garanție față de

această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, așa cum a

fost restrânsă, și a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamanți a sumei de 9777 euro, reprezentând prețul

actualizat achitat de reclamanți pentru apartamentul situat în București, str.

I.P., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1995 și a sumei de

242.223 euro, reprezentând diferența dintre prețul achitat și valoarea de

circulație a imobilului, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plății,

pentru ambele sume. Totodată, prin aceeași sentință, s-a omologat raportul de

expertiză întocmit de către experta C.F. și s-a luat act că se vor solicita

cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că reclamanții au încheiat cu SC R.V. SA, în calitate de reprezentant

al Municipiului București un contract de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr.

112/1995, pentru apartamentul situat în București, str. I.P., cu respectarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, ulterior, prin decizie

irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare -

cumpărare, la cererea fostului proprietar al imobil ului și anume, R.R.A.

Tribunalul, pronunțându-se cu

prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate de

părți, a constatat, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, că această excepție este nefondată,

întrucât acest pârât răspunde pentru Statul Român și în temeiul Legii nr. 112/1995

și în baza Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

precum și în temeiul Legii nr. 1/2009, respectiv art. 50 alin. (3), care a

modificat art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a respins ca nefondată și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin

Primar General, întrucât imobilul vândut s-a aflat în proprietatea privată a

Statului, iar în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra

bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la

nivelul unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile prevăzute de

art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanție SC R.V. SA, față de

împrejurarea că aceasta a fost doar mandatar al Municipiului București, la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare, având atribuții de administrare

a imobilelor proprietate privată a Statului și, pe cale de consecință, a

respins acțiunea și cererea de chemare în garanție, față de această pârâtă,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva sentinței instanței de fond

a formulat apel apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În motivarea apelului, se critică

soluția tribunalului arătându-se, după expunerea istoricului cauzei, că, este

nelegală și netemeinică pentru că, în primul rând, în mod greșit, instanța de

fond a apreciat că apelantul are calitate procesuală pasivă stabilind în

sarcina acestuia atât obligația de restituire a valorii de piață a imobilului

în baza dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, cât și a

prețului actualizat cu indicele de inflație în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din aceeași lege.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare" și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Astfel, este evident ca în privința

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se realizează identitatea

impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de

dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea

despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât.

Din conținutul textelor enunțate,

reiese faptul că Ministerul Finanțelor Publice este instituția care trebuie să

facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile

și că aceste norme nu pot constitui temei legal pentru o hotărâre prin care să

fie obligat la plată altă persoană juridică și anume, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, Ministerul Finanțelor

Publice asigură numai reprezentarea Statului Roman, situație în care nu poate

fi obligat în nume propriu și nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa

obligațiile personale ale reprezentantului, astfel că hotărârea instanței de

fond o apreciază ca fiind nelegală.

De altfel, instanța de fond, obligând

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului, a încălcat

și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac

plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, arată că, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanții

P.V. și P.A.L.V. și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA

este terț fată de acesta, Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă

sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337

art. 1341 și următoarele C. civ., reținute și de instanța de fond în

considerentele hotărârii, apelantul solicită să se instituie răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC

R.V. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu

poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe

deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, atât înainte de modificarea survenită prin Legea nr. 1/2009 cât și

prin modificarea adusă de această lege, nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul

ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de

drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind

restituirea atât a prețului actualizat cu indicele de inflație cât și a valorii

prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație.

Nicidecum, nu poate fi antrenată

răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere

că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, apelantul solicită să se

aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul

vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării,

excedentele valorii în timpul evicțiunii”. Aceste prevederi legale au fost

reținute chiar și de către instanța de fond în motivarea sentinței:

Față de argumentele prezentate,

apelantul-pârât consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză și, pe cale

de consecință, solicită admiterea apelului, admiterea excepției lipsei

calității sale procesuale pasive, modificarea hotărârii apelate, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, în măsura în care

se va respinge excepția lipsei calității sale procesuale pasive, apreciază

apelantul, că, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis acțiunea

formulată de reclamanți având în vedere următoarele considerente:

Față de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanța de

fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară

îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive si irevocabile.

În speță, arată apelantul, condiția

referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 525/112/1996, nu este

îndeplinită, așa cum a reținut în mod greșit instanța de fond în motivarea

sentinței atacate, având în vedere decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2002

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1733/2002,

prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua - credință reclamanților

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin decizia menționată a reținut: „în ceea ce privește

poziția subiectivă a pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

525/112/1996, apreciind că apelanta-reclamanta a făcut dovada susținerilor sale

în sensul că aceștia au fost de rea-credință, cunoscând la data perfectării

actului faptul că există pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București acțiunea

promovată de reclamanți pentru revendicarea imobilului”.

Astfel, pe contractul de închiriere nr.

6012/1978, care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare din

1996 (încheiat la data de 11 februarie 1997 conform răspunsurilor formulate de SC

R.V. SA la interogatoriul propus de reclamantă - fila 74 (dosar fond) este

făcută mențiunea potrivit căreia există proces pe rol asupra respectivei

locuințe, copia contractului de închiriere aflându-se în dosar, întocmit în

vederea vânzării, astfel cum rezultă din răspunsul și actele anexate pe care

pârâta vânzătoare Ie-a comunicat la solicitarea instanței de a fi înaintate

actele care au stat la baza vânzării - cumpărării.

Față de mențiunea astfel făcută de

pârâta vânzătoare care a și fost parte în procesul de revendicare promovat la

data de 26 septembrie 1996, precum și faptul că pârâții cumpărători au avut

posibilitatea de a cunoaște conținutul dosarului întocmit în soluționarea

cererii lor de cumpărare a apartamentului în condițiile Legii nr. 112/1995,

tribunalul a apreciat că a fost făcută în cauză dovada contrară prezumției de

bună-credință instituită prin dispozițiile art. 1899 C. civ., fiecare dintre

părțile contractante având cunoștință ori posibilitatea de a lua la cunoștință

cu diligente minime, despre procesul de revendicare aflat în curs de

soluționare.

Mai mult decât atât, deși contractul

de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se invoca a fost încheiat la data de 11

februarie 1997 (astfel cum rezultă din afirmațiile pârâtei vânzătoare și din

mențiunea cuprinsă în înscrisul constatator al convenției), el a fost datat în

titulatură ca fiind încheiat în anul 1996.

Tribunalul a apreciat că, procedând

astfel, părțile contractante astfel au dat dovadă de rea - credință și au

urmărit situarea convenției sub regimul juridic anterior intrării în vigoare a

H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, act normativ care, prin art. 1 alin. (6)

reglementa în mod imperativ suspendarea de drept a procedurilor administrative

prevăzute de Legea nr. 112/1995 până la soluționarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acțiunilor în revendicare exercitate

de foștii proprietari.

Așa fiind, tribunalul a reținut că și

pârâții cumpărători au avut cunoștință de existența acțiunii în revendicare

promovată de reclamanta-apelantă, condiții în care au înțeles să încheie

contract în modalitatea mai sus arătată.

Apelantul apreciază că, în cauză nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, nu poate fi obligat la restituirea prețului

actualizat la valoarea de piață achitat de reclamanți în baza contractului de

vânzare - cumpărare.

Având în vedere motivele expuse mai

sus, apelantul-pârât solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și

modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii ei ca fiind

neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 337/ A din 13

mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

sentinței civile nr. 13 din 08 ianuarie 2010 a Tribunalului București - Secția

a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanții P.A.L.V. și P.V.,

și intimatul pârât Municipiul București prin Primarul general și intimatul - pârât

chemat în garanție SC R.V. SA.

A fost schimbată în parte sentința, în

sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea de obligare a pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata diferenței dintre prețul

achitat și valoarea de circulație a imobilului.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Instanța de apel a reținut în esență

că, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu cele două distincții pe care le face

apelantul, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002, plata

sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Conform art. 13 alin. (6) pct. a din

Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul

extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei

legi, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către

chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți

integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1 % din

valoarea apartamentelor.

Așadar, potrivit Legii nr. 112/1995,

prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea

documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor

Publice, O.U.G. nr. 184/2001 prevăzând în mod expres, după cum s-a arătat mai

sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice.

Constatându-se nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 1996, au devenit aplicabile principiile

efectelor nulității actului juridic, în speță, retroactivitatea și repunerea în

situația anterioară încheierii actului juridic respectiv. Conform principiului

restitutio în integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat

trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în

situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat; prin urmare părțile,

trebuie să-și restituie reciproc prestațiile efectuate în executarea actului

juridic anulat.

În speță, părți în contractul de

vânzare-cumpărare au fost reclamanții, în calitate de cumpărători și SC R.V. SA,

ca mandatar al Primăriei Municipiului București, în calitate de vânzător, de

unde rezultă că cel care, în principiu, are obligația restituirii prețului

încasat este Municipiul București, întrucât în baza acestui principiu general

nu este posibil ca o altă persoană să restituie prestațiile primite de parte

într-un contract a cărui nulitate a fost constatată prin hotărâre

judecătorească.

Totuși, în soluționarea cererii

trebuie dată eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale O.U.G. nr. 184

din 12 decembrie 2002, respectiv art. 5 alin. (3) conform cărora, plata sumelor

prevăzute la alin. (2) (privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă), se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (8)

din Legea nr. 112/1995. Așadar, având în vedere caracterul de normă specială a

acestor prevederi față de cele ale Codului civil în materie de vânzare - cumpărare,

s-a reținut că obligația Ministerului Finanțelor Publice este consacrată nu

convențional, ci pe cale legală, aceeași concluzie fiind dedusă și din

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, lege aplicabilă

litigiului de față, în raport de precizarea depusă de reclamanți la data de 8

ianuarie 2010.

S-a reținut ca nefondată și critica

referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, deoarece distincția pe care o face recurentul

este formală obligația de restituire a sumelor de bani, reținându-se tot în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice, chiar dacă statul figurează ca parte

în proces.

De altfel, finalitatea demersului

intimaților - reclamanți ar avea același rezultat, în situația în care ar fi

chemat în judecată M.F.P., întrucât aceasta este instituția, persoană juridică,

ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța

consfințită prin hotărâre judecătorească.

A respinge acțiunea pe excepția

formală invocată de recurent și a obliga reclamantul să reia procesul, este o

sarcină disproporționată pentru acesta, care ar prelungi durata litigiului

peste termenul rezonabil de soluționare a unei cauze, mai ales în situația în

care rezultatul demersului jurisdicțional vizează același rezultat ca și în

cauza de față, așa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudența C.E.D.O.,

referitoare la acest aspect.

Pe fondul cauzei s-au avut în vedere

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „(1) Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr,

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Prin decizia civilă nr. 184/ A din 4

februarie 2003 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a reținut, cu

putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 525/112/1996, cauza ilicită dedusă din convenția

frauduloasă a părților contractante, ceea ce înseamnă fără putință de tăgadă, că

acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Consecința acestei constatări este aceea că la data deposedării, reclamanții nu

aveau un bun în sensul convenției, astfel că atât potrivit reglementărilor

naționale cât și jurisprudenței Curții de la Strasbourg, reclamanții sunt

îndreptățiți doar la restituirea prețului reactualizat pe care l-au plătit

pentru apartament și nu la prețul de piață al imobilului la care ar fi fost

îndreptățiți numai în situația în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi

fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În raport de aspectele subliniate

anterior, Curtea a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit faptul că

reclamanții au dobândit imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

în condițiile în care puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă

nr. 184/ A din 4 februarie 2003, o obliga să aibă în vedere constatările

instanțelor anterioare, în sensul că ambele părți contractante au fost de rea

credință, având cunoștință de existența pe rolul instanțelor a acțiunii în

revendicare, ceea ce Ie-a și determinat să antedateze contractul pentru a crea

aparența respectării legii, respectiv a interdicției exprese de vânzare și de

suspendare a procedurii de vânzare până la soluționarea acțiunii în justiție,

impusă de H.G. nr. 11/1997.

Prin urmare este evident faptul că

prima, instanță a greșit, întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede că

„Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea

termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente,"

ori faptul că părțile contractante au ignorat acțiunea în revendicare aflată pe

rolul instanțelor, semnifică tocmai nerespectarea condiției referitoare la

posibilitatea cumpărării exclusiv a apartamentelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari.

Împotriva deciziei nr. 337/ A din 13

august 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în

termen legal, au declarat recurs reclamanții P.V. și P.A.L.V., pe care au

criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și au solicitat admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate,

în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței

de fond.

În dezvoltarea criticii formulate,

recurenții învederează că în mod greșit instanța de apel a reținut că la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 1996 nu au fost de

bună credință, deși au dobândit imobilul în litigiu cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind chiriași ai imobilului înaintea

încheierii contractului și îndeplinind toate condițiile prevăzute de legea

precitată.

Se mai arată că, în mod greșit s-a

reținut de către instanța de apel că reclamanții au fost de rea credință, prin

faptul că aveau cunoștință de existența pe rolul instanței a acțiunii în

revendicare a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare,

deși acea acțiune nu a fost promovată în contradictoriu cu recurenții și că

hotărârea pronunțată în acel dosar nu le este opozabilă.

Mai susțin recurenții împrejurarea că,

inițial acțiunea în revendicare se referea la un imobil cu o altă adresă decât

cea a imobilului din litigiu, creându-se astfel o confuzie față de care ei au

fost străini.

În acest sens menționează că, ulterior

promovării unui recurs în anulare s-a clarificat situația exactă a imobilului

referitoare la datele de identificare.

Recurenții mai susțin că, în mod

corect a stabilit instanța fondului lipsa de relevanță a împrejurării că

litigiul declanșat de fostul proprietar ar fi fost notat la SC R.V. SA, și că

vânzătorul avea obligația să nu înstrăineze un bun aflat în litigiu, recurenții

neavând cunoștință despre acest litigiu, deoarece nu au fost notificați de

către foștii proprietari. în această situație, se susține că, Ministerul

Finanțelor nu poate fi exonerat de obligația ce-i revine.

În fine, recurenții susțin că

aprecierile referitoare la reaua lor credință nu au nicio relevanță în speță,

deoarece reaua-credință este un motiv de anulabilitate prevăzut de Legea nr. 10/2001

și nu de Legea nr. 112/1995, astfel că hotărârea la care se referă instanța de

apel nu constată nici o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995. în

această situație, se susține că devin incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care determină obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În Capitolul III din Normele

Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 republicată, se dezvoltă

aspecte legate de modalitatea de constituire și utilizare a fondului

extrabugetar și se instituie obligația unităților specializate, care evaluează

și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, de a încasa

contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reține comisionul de 1% și de a

vira suma rămasă în contul deschis la Trezoreria Statului din localitatea unde

își are sediul vânzătorul.

Conform acestei legi, prețul plătit de

cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu este încasat de

cel ce întocmește documentația și actul de vânzare, ci se virează direct

Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului reactualizat

revenind în sarcina acestuia, așa cum prevede O.U.G. nr. 184/2001.

Contractul de vânzare - cumpărare din 1996

a fost constatat nul absolut, ca urmare a relei credințe manifestată de

cumpărător.

În această situație au devenit

aplicabile principiile efectelor nulității actului juridic, respectiv

retroactivitatea și repunerea în situația anterioară încheierii actului juridic.

Astfel, conform principiului

restitutio in integrum tot ce s-a executat în baza unui act anulat se

restituie, încât părțile din raportul juridic să revină la situația anterioară

încheierii acestuia, ele fiind obligate să-și restituie reciproc prestațiile

efectuate cu ocazia executării actului juridic ce s-a anulat.

În respectivul contract de

vânzare-cumpărare au fost părți recurenții-reclamanți în calitate de

cumpărători și SC Rom Vial în calitate de vânzător, ca mandatar al Primăriei

Municipiului București, obligația de restituire a prețului revenind

Municipiului București.

Corect instanța de apel a reținut că,

prin decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003 Tribunalul București, secția

a III a civilă, a stabilit cu putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate

absolută a contractului de vânzare - cumpărare precitat, cauza ilicită dedusă

din convenția frauduloasă a părților contractante, ceea ce denotă că acest

contract nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Drept consecință, este faptul că la

data deposedării, reclamanții nu aveau un bun în sensul convenției, fiind de

rea credință, astfel că sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului

reactualizat pe care l-au plătit pentru apartament și nu la prețul de piață al

imobilului, la care ar fi fost îndreptățiți în cazul în care contractul s-ar fi

încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

Instanța de apel corect a reținut că

reclamanții au dobândit imobilul cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, în

condițiile în care puterea de lucru judecat a deciziei nr. 184/ A din 4

februarie 2003 obliga să aibă în vedere constatările instanțelor anterioare și

anume, faptul că părțile contractante au fost de rea credință.

Este cert că ele au avut cunoștință

despre existența pe rolul instanței a acțiunii în revendicare, motiv pentru

care au antedatat contractul, cu scopul de a crea aparența cu privire la

respectarea legii, respectiv cea de vânzare și de suspendare a procedurii

vânzării până la soluționarea acelei acțiunii.

Faptul că părțile contractante au

ignorat acțiunea în revendicare aflată pe rolul instanțelor, echivalează cu

nerespectarea condițiilor privind posibilitatea cumpărării apartamentului ce nu

se restituie în natură foștilor proprietari.

Mai mult decât atât, recurenții au

ignorat și faptul că foștii proprietari au notat la oficiul de vânzări SC R.V. SA

litigiul în desfășurare privind redobândirea imobilului. în această situație

este nerelevantă apărarea recurenților, în sensul că hotărârea pronunțată în

acea cauză nu le este opozabilă, deoarece nu au fost părți în respectivul

proces.

Notarea făcută cu privire la procesul

de revendicare a imobilului ce a făcut obiectul vânzării, era de natură să-i

oblige pe recurenți să se abțină de la cumpărarea imobilul până la încetarea

tuturor afacerilor judiciare ce îl priveau.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte reține că soluția instanței de apel este în afara criticilor formulate

prin cererea de recurs, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul reclamanților urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții P.V. și P.A.L.V. împotriva deciziei nr. 337/ A din 13 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 martie 2011.