ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 424/2013

Deliberând, asupra cauzei civile de față,

reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București - Secția a V-a Civilă la data de 14 februarie 2008, reclamantul V.V.B.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând - în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001 - obligarea

pârâtului la restituirea prețului apartamentului situat în București, în

cuantum de 200.000 euro (în echivalent în lei la data plății), ca urmare a

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28

august 1996 și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea

procesului.

La 7 aprilie 2008, reclamantul a depus o

cerere ( f. 16-18 dosar fond), prin care a lărgit cadrul procesual, în sensul

chemării în judecată ca pârâți și a Primăriei Municipiului București, SC A.B.

SA și Administrației Fondului Imobiliar, modificând totodată și obiectul

cererii, în sensul de a solicita:

prețului actualizat al apartamentului;

valoare a apartamentului, conform art. 1344 C. civ., anume excedentul de

valoare în timpul evicțiunii, evaluat la 185.000 euro (680.800 lei );

conform art. 1341 pct. 4 C. civ., prin acordarea, în principal, a unui imobil

similar, iar în subsidiar, prin plata sumei de 185.000 Euro (echivalent în

lei);

de judecată.

La data de 14 decembrie 2009, reclamantul a

precizat oral că solicită obligarea pârâților să-i plătească prețul de piață al

apartamentului, stabilit prin expertiză, în acest sens fiind și modificarea

adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, daune interese în cuantum de

73.340 lei și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1492 din 14

decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a pronunțat

următoarea soluție: au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Statul Român și Primăria Municipiului București în acțiunea

principală și a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și SC A.B. SA în

cererile de chemare în garanție; a fost respinsa acțiunea precizată formulată

de reclamantul V.V.B. în contradictoriu cu pârâții Administrația Fondului

Imobiliar și SC A.B. SA, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă; a fost respinsa acțiunea precizată formulată de

reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca

neîntemeiată; a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamant

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si

a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

către reclamant a sumei de 11.937 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din

ziua plății), cu titlul de preț actualizat; a fost respins capătul de cerere

având ca obiect daune-interese din acțiunea precizată formulată în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat; au fost respinse

cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâta-chemată în garanție

SC A.B. SA și de pârâta Primăria Municipiului București în contradictoriu cu

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate; a fost

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamant a sumei de 848 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel,

în termen legal, Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

reclamantul V.V.B.

Curtea de Apel București - secția civilă a

IV- a civilă prin decizia nr. 534 din 21 septembrie 2010 a respins ca nefondate

apelurile.

În considerentele deciziei s-a reținut, sub

aspectul situației de fapt, că, între pârâta Primăria Municipiului București,

reprezentată de SC A.B. SA, și reclamantul V.V.B. s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 28 august 1996 (f. 3 dosar fond) având ca obiect

apartamentul situat în București, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 148/A din 7 martie 2003

a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curți de Casație și

Justiție (filele nr. 144-160 dosar fond), s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

Prin cele două decizii s-a reținut că

imobilul a fost preluat fără titlu, deci a fost vândut cu fraudarea

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 care stipulau expres că nu fac

obiectul acestei legi imobilele preluate fără titlu, dar și faptul că chiriașul

cumpărător a fost de rea credință, cunoscând/încă din 1993 intenția și

demersurile moștenitorilor foștilor proprietari pentru redobândirea imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a

declarat recurs atât reclamantul V.V.B. cât și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, prin decizia nr. 5546 din 28 iunie 2011, atacată în prezentul litigiu

pe calea contestației în anulare, a respins cele două recursuri, ca fiind

nefondate.

Contestatorul V.V.B. a criticat faptul că nu

s-a cercetat buna sa credință și ca are dreptul de a primi despăgubiri la

valoarea de circulație a imobilului, conform art. 50 alin. (2

1

) din

Legea nr. 10/2001. Totodată, a susținut că din completul de judecată, ce a

soluționat decizia contestată, a făcut parte un judecător care a făcut parte și

din completul de judecată care a soluționat cauza finalizată prin decizia nr. 2894

din 12 aprilie 2005, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu.

Astfel învestită, înalta Curte la termenul de

judecată din data de 4 februarie 2013 a pus în discuție inadmisibilitatea

contestației în anulare în raport de dispoz. art. 317 alin. (1) și 318 alin.

(1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând cu prioritate

excepția inadmisibilității contestației în anulare în temeiul dispozițiilor art.

137 C. proc. civ., o găsește incidență speței pentru următoarele considerente:

Căile de atac și condițiile în care acestea

pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece

legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care

ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru

ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ.

(contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre

irevocabilă) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al

cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată

contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții

pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.

Contestația în anulare specială, la rândul

său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este

rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de casare.

Textul are în vedere greșelile materiale

evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru

verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea

probelor.

Prin urmare, pe calea contestației în anulare

nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la

dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Or, în speță, criticile formulate de

contestator nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres și

limitativ de art. 317 și 318 C. proc. civ., ci sunt, în esență, aceleași

critici, vizând fondul cauzei, invocate și prin cererea de recurs împotriva

modului în care instanțele de fond au soluționat problema juridică referitoare la

calitatea sa de cumpărător de buna credință, respectiv de îndreptățirea de a

primi valoarea de circulație a imobilului revendicat de fostul proprietar.

Aceasta echivalează cu declararea recursului

la recurs, iar declararea recursului împotriva unei decizii irevocabile

pronunțate în recurs este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea cerinței

prevăzută de art. 299 C. proc. civ.

Nici critica referitoare la faptul că din

completul de judecată a făcut parte un judecător, care s-a pronunțat în decizia

nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curți, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, nu se

încadrează în dispozițiile limitative ale art. 317, 318 C. proc. civ. pentru

cele anterior arătate, situația de incompatibilitate în care s-ar afla un

judecător putând fi reclamată prin alte mijloace procedurale puse la îndemâna

părților și reglementate de Codul de procedură civilă.

În consecință, față de argumentele

contestatorului V.V.B. cu titlu de motive ale căii extraordinare de atac, se

constată că acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile legale anterior

enumerate, astfel că înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul V.V.B. împotriva deciziei civile nr. 5546

din data de 28 iunie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4

februarie 2013.