ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 424/2013

Deliberând, asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 14 februarie 2008, reclamantul V.V.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând - în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001 - obligarea pârâtului la restituirea prețului apartamentului situat în București, în cuantum de 200.000 euro (în echivalent în lei la data plății), ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 august 1996 și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului. La 7 aprilie 2008, reclamantul a depus o cerere ( f. 16-18 dosar fond), prin care a lărgit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată ca pârâți și a Primăriei Municipiului București, SC A.B.

SA și Administrației Fondului Imobiliar, modificând totodată și obiectul cererii, în sensul de a solicita: 1. obligarea pârâților la restituirea prețului actualizat al apartamentului; 2. obligarea pârâților la plata sporului de valoare a apartamentului, conform art. 1344 C. civ., anume excedentul de valoare în timpul evicțiunii, evaluat la 185.000 euro (680.800 lei ); 3. obligarea pârâților la daune interese, conform art. 1341 pct. 4 C. civ., prin acordarea, în principal, a unui imobil similar, iar în subsidiar, prin plata sumei de 185.000 Euro (echivalent în lei); 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 14 decembrie 2009, reclamantul a precizat oral că solicită obligarea pârâților să-i plătească prețul de piață al apartamentului, stabilit prin expertiză, în acest sens fiind și modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, daune interese în cuantum de 73.340 lei și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1492 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a pronunțat următoarea soluție: au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Primăria Municipiului București în acțiunea principală și a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și SC A.B. SA în cererile de chemare în garanție; a fost respinsa acțiunea precizată formulată de reclamantul V.V.B. în contradictoriu cu pârâții Administrația Fondului Imobiliar și SC A.B.

SA, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsa acțiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 11.937 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății), cu titlul de preț actualizat; a fost respins capătul de cerere având ca obiect daune-interese din acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat; au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâta-chemată în garanție SC A.B.

SA și de pârâta Primăria Municipiului București în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 848 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și reclamantul V.V.B. Curtea de Apel București - secția civilă a IV- a civilă prin decizia nr. 534 din 21 septembrie 2010 a respins ca nefondate apelurile. În considerentele deciziei s-a reținut, sub aspectul situației de fapt, că, între pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată de SC A.B.

SA, și reclamantul V.V.B. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 28 august 1996 (f. 3 dosar fond) având ca obiect apartamentul situat în București, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 148/A din 7 martie 2003 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție (filele nr. 144-160 dosar fond), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat. Prin cele două decizii s-a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu, deci a fost vândut cu fraudarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 care stipulau expres că nu fac obiectul acestei legi imobilele preluate fără titlu, dar și faptul că chiriașul cumpărător a fost de rea credință, cunoscând/încă din 1993 intenția și demersurile moștenitorilor foștilor proprietari pentru redobândirea imobilului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul V.V.B. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 5546 din 28 iunie 2011, atacată în prezentul litigiu pe calea contestației în anulare, a respins cele două recursuri, ca fiind nefondate. Contestatorul V.V.B. a criticat faptul că nu s-a cercetat buna sa credință și ca are dreptul de a primi despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, conform art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a susținut că din completul de judecată, ce a soluționat decizia contestată, a făcut parte un judecător care a făcut parte și din completul de judecată care a soluționat cauza finalizată prin decizia nr. 2894 din 12 aprilie 2005, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu.

Astfel învestită, înalta Curte la termenul de judecată din data de 4 februarie 2013 a pus în discuție inadmisibilitatea contestației în anulare în raport de dispoz. art. 317 alin. (1) și 318 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității contestației în anulare în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., o găsește incidență speței pentru următoarele considerente: Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc.

civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs). Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Textul are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății. Or, în speță, criticile formulate de contestator nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres și limitativ de art. 317 și 318 C. proc. civ., ci sunt, în esență, aceleași critici, vizând fondul cauzei, invocate și prin cererea de recurs împotriva modului în care instanțele de fond au soluționat problema juridică referitoare la calitatea sa de cumpărător de buna credință, respectiv de îndreptățirea de a primi valoarea de circulație a imobilului revendicat de fostul proprietar.

Aceasta echivalează cu declararea recursului la recurs, iar declararea recursului împotriva unei decizii irevocabile pronunțate în recurs este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea cerinței prevăzută de art. 299 C. proc. civ. Nici critica referitoare la faptul că din completul de judecată a făcut parte un judecător, care s-a pronunțat în decizia nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curți, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, nu se încadrează în dispozițiile limitative ale art. 317, 318 C. proc. civ. pentru cele anterior arătate, situația de incompatibilitate în care s-ar afla un judecător putând fi reclamată prin alte mijloace procedurale puse la îndemâna părților și reglementate de Codul de procedură civilă.

În consecință, față de argumentele contestatorului V.V.B. cu titlu de motive ale căii extraordinare de atac, se constată că acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile legale anterior enumerate, astfel că înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul V.V.B. împotriva deciziei civile nr. 5546 din data de 28 iunie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2013.