ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1741/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2012, reclamanții N.M.S. și N.M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. pentru a fi obligat la plata prețului de piață al imobilului în suprafață de 210,30 mp situat în București, sector 1. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că bunul menționat a fost dobândit în baza Legii nr. 112/1995 și pierdut într-o acțiune în revendicare formulată de un terț, pârâtul vânzător fiind obligat să răspundă pentru evicțiunea totală, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 917 din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea în parte, respectiv cererea subsidiară, și a obligat pe pârât la plata prețului actualizat al imobilului în litigiu, în sumă de 68.654.834 (lei vechi), cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul București și reclamanți a fost anulat, astfel că, potrivit dispozițiilor legale speciale aplicabile, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului achitat, actualizat, al bunului. Constatând că valoarea bunului în litigiu este de 1.156.930 de lei (fila 145 dosar fond) și că, în principal, reclamanții au solicitat restituirea acestei sume, care este superioară celei prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. (vechi), instanța a calificat calea de atac declarată de părțile din proces ca fiind apel. Soluționând apelul reclamanților, instanța de apel a reținut următoarele: Conform art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 reclamanții au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului numai dacă dovedesc faptul că au încheiat contractul în baza Legii nr. 112/1005 cu respectarea dispozițiilor legale. Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de ei în baza legii menționate a fost anulat prin Decizia civilă nr. 370 din 4 octombrie 2011 - irevocabilă - pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă.

Din punct de vedere juridic constatarea nulității absolute a unui act este incompatibilă cu încheierea actului cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că instanța de apel a considerat inutilă orice analiză a condițiilor legale în care a fost încheiat actul anulat judiciar, deoarece nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, aceasta reprezentând nu numai o contradicție juridică în sine, dar și o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Din aceste motive, apelul reclamanților declarat în cauză a fost respins ca nefondat. Statul Român a declarat apel susținând că, potrivit dispozițiilor legale, M.F.P.

trebuia obligat la plata prețului și nu statul român; de asemenea, în mod greșit a fost obligat pârâtul la plata comisionului de 1%, iar instanța trebuia să dispună restituirea de către unitatea specializată în vânzarea locuințelor a acestui comision; statul român nu are calitate procesuală pasivă în proces, deoarece nu a fost parte în contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu are vreo culpă procesuală, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Nici acest apel nu a fost primit, instanța de apel reținând: Statul Român are calitate procesuală pasivă în acest proces, iar M.F.P. este un mandatar, cel care face plata, indiferent dacă el figurează în proces în nume propriu sau ca reprezentant al Statului Român.

Legea prevede că restituirea prețului se face de către M.F.P. iar această obligație revine acestei persoane juridice, indiferent de calitatea în care apare în proces (în nume propriu sau în calitate de reprezentant), astfel că întreaga argumentație din motivele de apel cu privire la acest aspect are un caracter pur formal. Criticile privind comisionul de 1% dezvoltate pe larg în cererea de apel sunt de prisos în condițiile în care pârâtul a fost obligat la plata prețului prevăzut în contract (vezi fila 14 dosar fond) iar contractul nu face referire la nici un comision, discuția asupra acestui aspect fiind în afara subiectului. Sub aspectul criticilor privind calitatea procesuală pasivă și asupra dreptului reclamanților de a primi prețul actualizat al imobilului, instanța de apel susține în totalitate motivarea primei instanțe, care a analizat, pe larg, ambele critici formulate de Statul Român.

De asemenea, instanța a făcut trimitere la practica judiciară numeroasă și constantă a Curții de Apel București cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 și a precizat că aspecte de drept și de fapt identice au fost deja analizate și interpretate nu numai de către instanța de fond în prezentul proces, ci și de către Curtea de Apel București, într-o multitudine de procese similare, ca instanță de recurs, astfel că, instanța a făcut trimitere la observarea practicii judiciare în această materie. Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie un caz special de răspundere pentru evicțiune și se aplică în mod prioritar față de normele generale C. civ.

privind evicțiunea (art. 1337 și următoarele C. civ.). În acest sens, legiuitorul a înțeles să confere M.F.P. calitatea de debitor al obligației de restituire a prețului prevăzut de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că sumele respective au fost în realitate încasate de acesta și nu de vânzătorii din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, M.F.P. are calitate procesuală pasivă în litigiile al căror obiect este restituirea către cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 a prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. au fost aplicate corect în prezenta speță, deoarece M.F.P. a pierdut procesul la care a participat activ, punând totul în discuție, inclusiv calitatea sa procesuală pasivă, stabilită în mod clar de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect, în coroborare cu practica unitară și constantă a instanțelor cu privire la problemele juridice pendinte, au condus la concluzia exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale de către M.F.P., ceea ce exclude reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în condițiile în care comportamentul procesual al părții care a pierdut procesul nu a fost de natură a facilita o judecată rapidă, prin recunoașterea pretențiilor, la prima zi de înfățișare, conform art. 275 C. proc.

civ. Ca urmare, prin Decizia nr. 305/A din 1 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți N.M.C. și N.M.S. și de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P. Împotriva menționatei hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate. 1. În dezvoltarea recursului lor, recurenții-reclamanți au susținut următoarele: - instanța de apel a refuzat, practic, să analizeze dacă au fost respectate condițiile legale la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, încălcând textul legal invocat în cauză, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, și reținând în mod nelegal că nu au respectat condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care, ulterior, a fost anulat pe alte motive.

Instanța de apel a arătat clar că nu cercetează fondul cauzei și consideră inutilă orice analiză a condițiilor legale în care a fost încheiat actul juridic anulat, dat fiind că nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost încheiat cu respectarea condițiilor legale, în condițiile în care actul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de curtea de apel pe considerentul că nu au fost respectate condițiile legale la încheierea sa. Din acest motiv se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cauzei în vederea cercetării fondului conform solicitării din acțiune; - se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 1.156.930 lei, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul bunului înstrăinat, acesta fiind deținătorul unui titlu în baza căruia fusese preluat.

Numai în anul 2005, prin sentința civilă nr. 789, deci ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanțele au decis că titlul în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat nu este valabil, dispunând restituirea bunului. Au dovedit în cauză că, la data la care s-a cumpărat imobilul, statul era proprietar în baza unui titlu care se prezuma a fi legal, reclamanții îndeplinind toate condițiile legale pentru dobândirea bunului în litigiu, au fost de bună-credință și au depus toate diligențele cerute de lege pentru a intra în posesia acestuia pe cale legală. - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că instanța de apel a interpretat greșit temeiul de drept al acțiunii, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reținând eronat că nu poate analiza dacă au fost respectate condițiile la încheierea contractului. Greșit a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deși au demonstrat cu înscrisurile depuse la dosar că sunt proprietarii bunului în litigiu în temeiul unui contract ce a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract ce a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și au astfel dreptul la restituirea prețului de piață al acestui bun, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, nu analizează acțiunea pe fond, temeiul de drept al acesteia, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și nici nu analizează probațiunea cauzei ce confirmă îndeplinirea întocmai a condițiilor prescrise de această normă legală. - hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicare greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanțele de fond încalcă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09 august 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât sunt deținătorii unui bun aflat sub protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției europene - bun în sensul de valoare patrimonială - speranța legitimă că vor primi contravaloarea apartamentului în baza legii interne în vigoare.

Reiterând încălcarea acestor dispoziții de către instanțele fondului au susținut că respingerea cererii lor de a primi contravaloarea la nivelul prețului de piață al apartamentului cumpărat și deținut legal echivalează cu o nouă ingerință în dreptul lor de proprietate garantat de C.E.D.O. și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Expunând istoricul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 1028/1997, au solicitat să se constate că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, toate părțile contractante au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se poate reține că nu ar fi fost respectate dispozițiile acestei legi.

De altfel, buna lor credință ca și îndeplinirea/respectarea celorlalte dispoziții ale Legii nr. 112/1995 a fost constatată și de Tribunalul București prin Decizia nr. 789 din 18 noiembrie 2005, astfel încât au solicitat să se constate că în cauză au fost respectate cerințele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sunt proprietarii al căror contract de vânzare-cumpărare desființat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au dreptul la restituirea prețului de piață al bunului astfel dobândit. Ca urmare, în principal, au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și, în urma rejudecării cauzei, schimbarea sentinței tribunalului în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 1.156.930 lei, reprezentând prețul de piață al apartamentului în cauză.

2. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. a susținut următoarele: - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Statul român nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză dat fiind că între stat și una dintre entitățile sale nu există identitate, iar Legea nr. 10/2001 instituie obligația în sarcina ministrului de resort, nicidecum a statului român. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere statului calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la M.F.P. Or, în speță, M.F.P. este chemat în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au relevanță în cauză.

- pe fondul cauzei au susținut că eronat curtea de apel a reținut existența unei obligații în sarcina sa, întrucât atât art. 1337 C. civ. (dreptul comun) cât și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie răspunderea vânzătorului iar nu a Statului Român prin M.F.P. pentru evicțiune. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București, nicidecum a Statului Român prin M.F.P.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Recursurile nu sunt fondate. Este adevărat că Decizia nr. 789/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, stabilește buna-credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu, fiind astfel respinsă cererea de constatare a nulității acestui contract, însă dispozițiile acestei hotărâri au fost reformate pe acest aspect prin Decizia nr. 370/R din 4 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, pronunțată în calea de atac a recursului exercitat împotriva hotărârii tribunalului.

Prin această decizie a fost admis recursul reclamanților (din Dosar nr. 466/3/2003), s-a modificat în parte decizia recurată în sensul că a fost admis și capătul de cerere pricind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare care a fost constatat ca fiind nul absolut, reținându-se irevocabil că pârâții (reclamanții în cauza de față) nu au întreprins diligențele necesare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul deținea imobilul oferit spre cumpărare. „În aceste condiții, instanța de apel în mod greșit a considerat că poate fi reținută buna-credință a pârâților N.M.

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 112/1995, întrucât aceștia aveau obligația să se asigure că imobilul se încadrează în categoria avută în vedere de această lege, (…), astfel că lipsa de interes a acestora cu privire la titlul vânzătorului nu poate fi calificată ca bună-credință, astfel cum a reținut instanța care a pronunțat hotărârea recurată”. Nu a fost avută în vedere nici susținerea potrivit căreia pârâții (reclamanții în cauză) și-au motivat lipsa de diligență pe aparența creată de faptul că statul se comportă ca proprietar al imobilului „întrucât Legea nr. 112/1995 era aplicabilă doar imobilelor intrate în patrimoniul statului cu titlu, iar pârâții ar fi trebuit să se asigure că apartamentul pe care intenționau să-l cumpere se încadra în această categorie”.

Ca urmare, instanța de recurs a constatat că „locuința - obiect al cauzei deduse judecății - a fost preluată de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă și astfel, contractul de vânzare-cumpărare din 06 martie 1997 este nul, la încheierea acestuia fiind încălcate dispozițiile art. 1 și 3 din Legea nr. 112/1995”. Chestiunea litigioasă supusă verificărilor jurisdicționale din litigiul menționat se impune, astfel cum legal au reținut instanțele fondului și în cauza de față, formularea unor critici pe acest aspect ori neanalizarea chestiunilor deja tranșate judiciar nefiind posibilă, întrucât un astfel de demers ar ignora efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile.

Aceasta este consecința legală firească datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului. În acest context, critica recurenților, privind greșita interpretare a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu este fondată. Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2) 1 și art. 50 1 , conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului. În speță, așa cum s-a arătat mai sus, nu se poate reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață).

În considerentele hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cumpărătorii dobândind bunul de la un neproprietar. De asemenea, instanța a stabilit că, la data încheierii contractului, cumpărătorii a fost de rea-credință, pentru motivele sus expuse. În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții din prezenta cauza nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credință, în condițiile în care cumpărătorii nu au manifestat diligența minimă pentru a verifica îndeplinirea condițiilor pretinse de lege pentru legala transmisiune a bunului.

Recursul declarat de recurentul pârât M.F.P. este, de asemenea, nefondat. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât M.F.P., privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun).

În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea M.F.P. de plătitor, în numele și pe seama statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare. În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții N.M.S. și N.M.C. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 305/A din 1 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2014.