ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1741/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1741/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2012,

reclamanții N.M.S. și N.M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat de M.F.P. pentru a fi obligat la plata prețului de piață al

imobilului în suprafață de 210,30 mp situat în București, sector 1.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că bunul menționat a fost dobândit în baza Legii nr. 112/1995

și pierdut într-o acțiune în revendicare formulată de un terț, pârâtul vânzător

fiind obligat să răspundă pentru evicțiunea totală, în baza art. 50 din Legea nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr.

917 din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea în parte, respectiv cererea subsidiară, și a obligat pe pârât la plata

prețului actualizat al imobilului în litigiu, în sumă de 68.654.834 (lei vechi),

cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

între Municipiul București și reclamanți a fost anulat, astfel că, potrivit

dispozițiilor legale speciale aplicabile, reclamanții sunt îndreptățiți la

restituirea prețului achitat, actualizat, al bunului.

Constatând că

valoarea bunului în litigiu este de 1.156.930 de lei (fila 145 dosar fond) și

că, în principal, reclamanții au solicitat restituirea acestei sume, care este

superioară celei prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. (vechi),

instanța a calificat calea de atac declarată de părțile din proces ca fiind

apel.

Soluționând apelul

reclamanților, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform art. 50 alin.

(2)

1

din Legea nr. 10/2001 reclamanții au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilului numai dacă dovedesc faptul că au încheiat contractul în

baza Legii nr. 112/1005 cu respectarea dispozițiilor legale. Or, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de ei în baza legii menționate a fost anulat prin Decizia

civilă nr. 370 din 4 octombrie 2011 - irevocabilă - pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă. Din punct de vedere juridic constatarea

nulității absolute a unui act este incompatibilă cu încheierea actului cu

respectarea dispozițiilor legale, astfel că instanța de apel a considerat

inutilă orice analiză a condițiilor legale în care a fost încheiat actul anulat

judiciar, deoarece nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, aceasta reprezentând nu numai o

contradicție juridică în sine, dar și o încălcare a principiului securității

raporturilor juridice.

Din aceste motive,

apelul reclamanților declarat în cauză a fost respins ca nefondat.

Statul Român a

declarat apel susținând că, potrivit dispozițiilor legale, M.F.P. trebuia obligat

la plata prețului și nu statul român; de asemenea, în mod greșit a fost obligat

pârâtul la plata comisionului de 1%, iar instanța trebuia să dispună

restituirea de către unitatea specializată în vânzarea locuințelor a acestui

comision; statul român nu are calitate procesuală pasivă în proces, deoarece nu

a fost parte în contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu are

vreo culpă procesuală, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată.

Nici acest apel nu a

fost primit, instanța de apel reținând:

Statul Român are

calitate procesuală pasivă în acest proces, iar M.F.P. este un mandatar, cel

care face plata, indiferent dacă el figurează în proces în nume propriu sau ca

reprezentant al Statului Român. Legea prevede că restituirea prețului se face

de către M.F.P. iar această obligație revine acestei persoane juridice,

indiferent de calitatea în care apare în proces (în nume propriu sau în

calitate de reprezentant), astfel că întreaga argumentație din motivele de apel

cu privire la acest aspect are un caracter pur formal.

Criticile privind

comisionul de 1% dezvoltate pe larg în cererea de apel sunt de prisos în

condițiile în care pârâtul a fost obligat la plata prețului prevăzut în

contract (vezi fila 14 dosar fond) iar contractul nu face referire la nici un

comision, discuția asupra acestui aspect fiind în afara subiectului.

Sub aspectul

criticilor privind calitatea procesuală pasivă și asupra dreptului

reclamanților de a primi prețul actualizat al imobilului, instanța de apel

susține în totalitate motivarea primei instanțe, care a analizat, pe larg,

ambele critici formulate de Statul Român. De asemenea, instanța a făcut

trimitere la practica judiciară numeroasă și constantă a Curții de Apel

București cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 din

Legea nr. 10/2001 și a precizat că aspecte de drept și de fapt identice au fost

deja analizate și interpretate nu numai de către instanța de fond în prezentul

proces, ci și de către Curtea de Apel București, într-o multitudine de procese

similare, ca instanță de recurs, astfel că, instanța a făcut trimitere la

observarea practicii judiciare în această materie. Astfel, dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

instituie un caz special de răspundere pentru evicțiune și se aplică în mod

prioritar față de normele generale C. civ. privind evicțiunea (art. 1337 și următoarele

C. civ.). În acest sens, legiuitorul a înțeles să confere M.F.P. calitatea de

debitor al obligației de restituire a prețului prevăzut de dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că sumele respective au fost în

realitate încasate de acesta și nu de vânzătorii din contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, M.F.P.

are calitate procesuală pasivă în litigiile al căror obiect este restituirea

către cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 a prețului de piață al imobilelor

ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995.

Dispozițiile art. 274

C. proc. civ. au fost aplicate corect în prezenta speță, deoarece M.F.P. a

pierdut procesul la care a participat activ, punând totul în discuție, inclusiv

calitatea sa procesuală pasivă, stabilită în mod clar de art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001. Acest aspect, în coroborare cu practica unitară și constantă

a instanțelor cu privire la problemele juridice pendinte, au condus la

concluzia exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale de către M.F.P.,

ceea ce exclude reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în condițiile

în care comportamentul procesual al părții care a pierdut procesul nu a fost de

natură a facilita o judecată rapidă, prin recunoașterea pretențiilor, la prima

zi de înfățișare, conform art. 275 C. proc. civ.

Ca urmare, prin Decizia

nr. 305/A din 1 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins ca nefondate cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți N.M.C.

și N.M.S. și de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P.

Împotriva menționatei

hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate.

1.

În dezvoltarea recursului lor, recurenții-reclamanți au susținut următoarele:

-

instanța de apel a refuzat, practic, să analizeze dacă au fost respectate

condițiile legale la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

încălcând textul legal invocat în cauză, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

și reținând în mod nelegal că nu au respectat condițiile prevăzute de Legea nr.

112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care, ulterior,

a fost anulat pe alte motive.

Instanța

de apel a arătat clar că nu cercetează fondul cauzei și consideră inutilă orice

analiză a condițiilor legale în care a fost încheiat actul juridic anulat, dat

fiind că nu ar putea ajunge la concluzia că actul anulat a fost încheiat cu

respectarea condițiilor legale, în condițiile în care actul lor de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat de curtea de apel pe considerentul că nu au

fost respectate condițiile legale la încheierea sa.

Din

acest motiv se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

cauzei în vederea cercetării fondului conform solicitării din acțiune;

-

se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 1.156.930 lei, întrucât la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul

bunului înstrăinat, acesta fiind deținătorul unui titlu în baza căruia fusese

preluat. Numai în anul 2005, prin sentința civilă nr. 789, deci ulterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanțele au decis că titlul în

baza căruia a fost preluat imobilul de către stat nu este valabil, dispunând

restituirea bunului. Au dovedit în cauză că, la data la care s-a cumpărat

imobilul, statul era proprietar în baza unui titlu care se prezuma a fi legal,

reclamanții îndeplinind toate condițiile legale pentru dobândirea bunului în

litigiu, au fost de bună-credință și au depus toate diligențele cerute de lege

pentru a intra în posesia acestuia pe cale legală.

-

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura

acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În

susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că instanța de apel a

interpretat greșit temeiul de drept al acțiunii, art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, reținând eronat că nu poate analiza dacă au fost respectate condițiile

la încheierea contractului. Greșit a reținut că în cauză nu sunt întrunite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deși au demonstrat cu înscrisurile

depuse la dosar că sunt proprietarii bunului în litigiu în temeiul unui

contract ce a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract

ce a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și

au astfel dreptul la restituirea prețului de piață al acestui bun, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Hotărârea

instanței de apel este criticabilă întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, nu

analizează acțiunea pe fond, temeiul de drept al acesteia, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și nici nu analizează probațiunea cauzei ce confirmă

îndeplinirea întocmai a condițiilor prescrise de această normă legală.

-

hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicare greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanțele

de fond încalcă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar

și dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile

Deciziei nr. 33 din 09 august 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

întrucât sunt deținătorii unui bun aflat sub protecția art. 1 din Primul Protocol

Adițional al Convenției europene - bun în sensul de valoare patrimonială -

speranța legitimă că vor primi contravaloarea apartamentului în baza legii

interne în vigoare.

Reiterând

încălcarea acestor dispoziții de către instanțele fondului au susținut că

respingerea cererii lor de a primi contravaloarea la nivelul prețului de piață

al apartamentului cumpărat și deținut legal echivalează cu o nouă ingerință în

dreptul lor de proprietate garantat de C.E.D.O. și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Expunând

istoricul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 1028/1997, au

solicitat să se constate că, la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, toate părțile contractante au respectat dispozițiile Legii nr.

112/1995, astfel încât nu se poate reține că nu ar fi fost respectate

dispozițiile acestei legi.

De

altfel, buna lor credință ca și îndeplinirea/respectarea celorlalte dispoziții

ale Legii nr. 112/1995 a fost constatată și de Tribunalul București prin Decizia

nr. 789 din 18 noiembrie 2005, astfel încât au solicitat să se constate că în

cauză au fost respectate cerințele art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

în sensul că sunt proprietarii al căror contract de vânzare-cumpărare

desființat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au

dreptul la restituirea prețului de piață al bunului astfel dobândit.

Ca

urmare, în principal, au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță de apel iar, în subsidiar, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului și, în urma rejudecării cauzei,

schimbarea sentinței tribunalului în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului

la plata sumei de 1.156.930 lei, reprezentând prețul de piață al apartamentului

în cauză.

2.

Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. a susținut următoarele:

-

hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Statul român nu

poate avea calitate procesuală pasivă în cauză dat fiind că între stat și una

dintre entitățile sale nu există identitate, iar Legea nr. 10/2001 instituie

obligația în sarcina ministrului de resort, nicidecum a statului român.

Nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere

statului calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la M.F.P.

Or,

în speță, M.F.P. este chemat în calitate de reprezentant al statului și nu în

nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au relevanță în

cauză.

-

pe fondul cauzei au susținut că eronat curtea de apel a reținut existența unei

obligații în sarcina sa, întrucât atât art. 1337 C. civ. (dreptul comun) cât și

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie răspunderea vânzătorului iar

nu a Statului Român prin M.F.P. pentru evicțiune.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea

contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului

București, nicidecum a Statului Român prin M.F.P.

Au

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului său și respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recursurile

nu sunt fondate.

Este

adevărat că Decizia nr. 789/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, stabilește buna-credință a reclamanților la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu, fiind astfel respinsă cererea de

constatare a nulității acestui contract, însă dispozițiile acestei hotărâri au

fost reformate pe acest aspect prin Decizia nr. 370/R din 4 octombrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, pronunțată în calea de atac a

recursului exercitat împotriva hotărârii tribunalului.

Prin

această decizie a fost admis recursul reclamanților (din Dosar nr. 466/3/2003),

s-a modificat în parte decizia recurată în sensul că a fost admis și capătul de

cerere pricind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare care a fost constatat ca fiind nul absolut, reținându-se

irevocabil că pârâții (reclamanții în cauza de față) nu au întreprins diligențele

necesare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul deținea imobilul

oferit spre cumpărare.

„În

aceste condiții, instanța de apel în mod greșit a considerat că poate fi

reținută buna-credință a pârâților N.M. la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 112/1995,

întrucât aceștia aveau obligația să se asigure că imobilul se încadrează în

categoria avută în vedere de această lege, (…), astfel că lipsa de interes a

acestora cu privire la titlul vânzătorului nu poate fi calificată ca

bună-credință, astfel cum a reținut instanța care a pronunțat hotărârea

recurată”.

Nu

a fost avută în vedere nici susținerea potrivit căreia pârâții (reclamanții în

cauză) și-au motivat lipsa de diligență pe aparența creată de faptul că statul

se comportă ca proprietar al imobilului „întrucât Legea nr. 112/1995 era

aplicabilă doar imobilelor intrate în patrimoniul statului cu titlu, iar

pârâții ar fi trebuit să se asigure că apartamentul pe care intenționau să-l

cumpere se încadra în această categorie”.

Ca

urmare, instanța de recurs a constatat că „locuința - obiect al cauzei deduse

judecății - a fost preluată de stat cu nerespectarea prevederilor legale în

vigoare la data respectivă și astfel, contractul de vânzare-cumpărare din 06

martie 1997 este nul, la încheierea acestuia fiind încălcate dispozițiile art. 1

și 3 din Legea nr. 112/1995”.

Chestiunea

litigioasă supusă verificărilor jurisdicționale din litigiul menționat se

impune, astfel cum legal au reținut instanțele fondului și în cauza de față, formularea

unor critici pe acest aspect ori neanalizarea chestiunilor deja tranșate

judiciar nefiind posibilă, întrucât un astfel de demers ar ignora efectele pe

care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale

irevocabile. Aceasta este consecința legală firească datorită efectului pozitiv

al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești

se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora

efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al

litigiului.

În

acest context, critica recurenților, privind greșita interpretare a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu este fondată. Interpretarea

sistematică a dispozițiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin.

(2), alin. (2)

1

și art. 50

1

, conduce la concluzia că nu

în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în

sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Chiriașii-cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în

care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii

în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul

argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare instanța să

nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.

În

speță, așa cum s-a arătat mai sus, nu se poate reține că actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

(condiție prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru

acordarea prețului de piață).

În considerentele

hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, s-a

reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cumpărătorii

dobândind bunul de la un neproprietar. De asemenea, instanța a stabilit că, la

data încheierii contractului, cumpărătorii a fost de rea-credință, pentru

motivele sus expuse.

În consecință, în mod

corect instanța de apel a reținut că reclamanții din prezenta cauza nu se

încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credință, în condițiile în

care cumpărătorii nu au manifestat diligența minimă pentru a verifica

îndeplinirea condițiilor pretinse de lege pentru legala transmisiune a bunului.

Recursul declarat de

recurentul pârât M.F.P. este, de asemenea, nefondat.

Potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)

1

se face de

către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nu pot fi primite

susținerile recurentului-pârât M.F.P., privind incidența normelor de drept

comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform

principiului specialia generalibus derogant (norma specială înlătură de la

aplicare norma de drept comun). În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege

specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui

de piață, precum și calitatea M.F.P. de plătitor, în numele și pe seama

statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale având

prioritate de aplicare.

În raport de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele

recursuri urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții N.M.S. și N.M.C. și de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 305/A din 1 noiembrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenții-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2014.