ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 7046 din 30 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 5

București a declinat în favoarea Tribunalului București competența de

soluționare a acțiunii reclamanților S.E.I. și Y., împotriva pârâților

Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC

H.N. SA, prin care se solicita obligarea pârâților la plata prețului, la

valoarea de circulație, a apartamentului nr. 2 din București, sector 1, achitat

în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din

29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea la plata sumei de 1.866,8921

lei actualizată, reprezentând prețul apartamentului nr. 2 situat la adresa mai

sus menționată; obligarea la plata sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând

îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile

art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și art. 48 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Ulterior acțiunea a fost precizată, în sensul

obligării la plata valorii de circulație conform Legii nr. 1/2009, respectiv în

sensul renunțării la judecata cu pârâtul Municipiul București. De asemenea,

reclamanții au renunțat la judecata cererii privind contravaloarea

îmbunătățirilor.

Prin Sentința civilă nr. 180 din 12 februarie

2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H.N.

SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și în consecință a respins cererea de chemare în garanție ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a

admis acțiunea reclamanților S.E.I. și S.E.Y., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată, a

obligat pârâtul să plătească reclamaților suma de 952.204 lei RON (echivalent

euro 276.982) reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat

în București, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007 și suma de 23.163 lei RON,

reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătățire aduse de către reclamanți

apartamentului sus-menționat și a obligat pârâtul la 2.200 lei RON cheltuieli

de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în

vigoare la data introducerii acțiunii respectiv la 2 decembrie 2008 și

aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecății, calitatea procesuală a

Statului Român a fost interpretată conform acestui text de lege.

Potrivit acestui articol, restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

aspect reținut în considerentele Deciziei civile nr. 1896 din 13 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

admis acțiunea în revendicare, se face de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995.

S-a avut în vedere că reclamanții au pierdut

imobilul din patrimoniul lor și sunt beneficiarii unui drept de creanță,

constând în contravaloarea de piață a acestuia așa cum s-a decis și în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 1084 din C. civ.

daunele-interese ce sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea suferită

cât și beneficiul nerealizat.

În caz de evicțiune totală așa cum este cazul

și în speța dedusă judecății, "dacă lucrul vândut se află la epoca

evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să

plătească cumpărătorului pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii." - art. 1344 C. civ.

Cu privire la împrejurarea că nu s-a dispus

anularea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească

irevocabilă s-a avut în vedere că reclamanții și-au pierdut bunul în urma

comparării de titluri și admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari

și, cum pierderea bunului a născut dreptul la daune-interese, în cauză sunt

incidente dispozițiile care reglementează acordarea acestor despăgubiri.

S-a avut în vedere și modificarea intervenită

prin Legea nr. 1/2009, care conferă dreptul reclamanților de a chema în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a li se

restitui prețul de piață al imobilului potrivit standardelor internaționale la

momentul intervenirii deposedării precum și contravaloarea lucrărilor necesare

și utile și a îmbunătățirilor aduse apartamentului.

Cu privire la excepția calității procesuale

pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția a fost admisă deoarece această

pârâtă a avut calitatea de mandatar al Municipiului București în contractul de

vânzare-cumpărare.

Prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 180 din 12

februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe

care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe -

Tribunalul București.

Pentru a pronunța această decizie s-a reținut

că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost

modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod expres că restituirea prețului

reactualizat plătit chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și nu de către Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

De altfel, chiar intimații, prin cererea

precizatoare, au arătat că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor

Publice, indicând și temeiul de drept.

Nerespectând norma imperativă, nu se

realizează identitatea impusă de lege între titularul obligației din raportul

juridic de dezdăunare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, obligație corelativă dreptului intimaților-reclamanți la

obținerea despăgubirii și cel care trebuie să stea în judecată în calitate de

pârât.

Față de dispozițiile exprese ale legii, plata

sumelor reactualizate plătite chiriașilor trebuie să se facă de Ministerul

Finanțelor Publice care este instituția stabilită de legiuitor și împotriva

căruia trebuie îndreptate acțiunile.

Curtea a reținut că, prin modul în care a

fost soluționată excepția, tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 657 din 11 aprilie

2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea

precizată formulată de reclamanții S.E.I. și S.E.Y., în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea formulată în

contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamanților suma de 816.304 RON, reprezentând valoarea de piață a

apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1, a luat act de renunțarea la

judecata cererii privind contravaloarea îmbunătățirilor și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 2.200 RON

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, s-a

reținut că prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de S.I.M. împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din

urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul apartament nr. 2 din București, sector 1.

S-a reținut că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu

care "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare".

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

prevede că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Așadar, obligația de restituire a valorii de

piață a imobilului revine Ministerului Finanțelor Publice, în acest sens fiind

de altfel și considerentele deciziei prin care cauza a fost trimisă spre

rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de

piață a imobilului cu privire la care s-a admis acțiunea în revendicare.

Raportul de expertiză întocmit în cauză a

stabilit valoarea de circulație a bunului ca fiind de 816.304 RON, valoare ce

nu a fost contestată de niciuna din părți.

Situația reclamanților se încadrează în

ipoteza vizată de articolul precizat, împotriva lor fiind admisă acțiunea în

revendicare a fostului proprietar. Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să

fie despăgubit cu valoarea de piață a imobilului de care a fost evins,

stabilită la 816.304 RON.

Cu privire la cererea reclamanților privind

plata contravalorii îmbunătățirilor, față de declarația autentificată sub nr.

1017 din 8 aprilie 2011 de BNP D.O.V., tribunalul a luat act de renunțarea la

judecata acestei cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 246 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., văzând soluția adoptată asupra cererii principale, tribunalul a obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de

2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de

expert - 700 RON și onorariu de avocat -1.500 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

S-a susținut că instanța de fond trebuia să

rețină excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice care nu a fost parte la încheierea în baza Legii nr. 112/1995 a

contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți. Instanța de

fond nu a respectat condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 în

sensul că la încheierea Contractului nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 nu

s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar acest contract nu a fost

desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Este

nelegală obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 2.200 RON, întrucât culpa procesuală aparține Municipiului

București, care a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.

112/1995.

Prin Decizia nr. 35 A din 1 februarie 2012

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul.

Primul motiv de apel, vizând excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a fost respins,

întrucât în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice.

S-a reținut că reclamanții au precizat

acțiunea în fața instanței de fond la data de 13 februarie 2008, arătând că

înțeleg să se judece pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, cerând prețul de circulație al

apartamentului, și nu pe calea dreptului comun, respectiv a evicțiunii, așa cum

au indicat inițial prin acțiunea introductivă de instanță.

S-a mai reținut că prin decizia civilă

amintită s-a reținut temeiul de drept al acțiunii ca fiind Legea nr. 10/2001 și

nu dreptul comun, motiv pentru care s-au înlăturat criticile în ceea ce

privește nerespectarea de către instanța de fond a condițiilor evicțiunii, iar

instanța de fond a respectat condițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, dată în recurs, s-a

statuat irevocabil faptul că titlul de proprietate al reclamanților-recurenți

S., respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie

1996 este un act valabil, care produce efecte juridice. S-a mai reținut și

faptul că nu se poate analiza buna sau reaua credință a chiriașilor cumpărători

la momentul semnării contractului, instanța nefiind învestită cu o acțiune în

constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește critica lipsei unei

hotărâri judecătorești prin care Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463

din 29 noiembrie 1996 să fi fost desființat irevocabil, lipsind, astfel, cea de

a doua condiție a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că

practica unitară a instanțelor judecătorești a statuat că actele de

vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători încheiate în baza Legii nr.

112/1995 sunt socotite a fi desființate atunci când chiriașii cumpărători au

pierdut imobilul astfel cumpărat în urma admiterii acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri formulată de fostul proprietar.

Critica privitoare la obligarea la

cheltuielile de judecată a fost înlăturată reținându-se că Ministerul

Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de reclamanți, fiind obligat a

plăti acestora prețul de piață al apartamentului.

Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București a formulat recurs invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici s-a susținut excepția lipsei

calității procesuale pasive deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu a fost

parte la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29

noiembrie 1996. Față de acest contract Ministerul Finanțelor Publice este un

terț, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu

sunt de natură a introduce în cauză Ministerul Finanțelor Publice, deoarece

obligația pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea reclamanților de imobil

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului Primăria

municipiului București prin mandatar SC H.N. SA.

Dispozițiile de drept comun nu pot fi

înlăturate de vreo dispoziție specială contrară.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, care să acorde calitate procesuală

pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Legea nr. 10/2001 reglementează în mod expres

situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului plătit de chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv

contractele desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță, nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe fondul pricinii s-a criticat hotărârea

instanței de apel arătându-se că pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să

poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să

fie întrunite cumulativ două condiții: încheierea contractelor să se fi făcut

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte să fi fost

desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că urmărind să încheie un

contract de vânzare-cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de

proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput să nu efectueze un minimum de

diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste

minime diligențe ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului s-a

făcut fără titlu valabil și prin urmare nu poate face obiectul Legii nr.

112/1995.

Faptul că reclamanții nu au depus minime

diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru

cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului

echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea

cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție

intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub

imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credință

determină caracterul ilicit al cauzei, ceea ce afectează validitatea actului

încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

De altfel existența sau inexistența

bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de

analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind a

fi analizate toate cerințele prevăzute de această lege pentru perfectarea

valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 1896 din 13 noiembrie 2007

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a reținut că imobilul a intrat

în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu poate

constitui titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției României în

vigoare la momentul încheierii contractului.

Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu

valabil și dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, încheierea

contractului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

În ce privește cea de a doua condiție,

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6919 din 25 noiembrie 1996 încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

În consecință nu au fost îndeplinite

cerințele art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 hotărârea instanței

de apel fiind dată cu încălcarea legii.

Hotărârea instanței de apel în mod greșit

menține obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice. Astfel, nu poate fi reținută culpa procesuală în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice, deoarece nu a dat dovadă de rea-credință sau

neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Analizând dispozițiile legale incidente și

motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

La data de 2 decembrie 2008 reclamanții

S.E.I. și Y. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA obligarea

pârâților la plata prețului, la valoarea de circulație, a apartamentului nr. 2

din București, sector 1, achitat în baza Contractului de vânzare-cumpărare cu

plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar,

obligarea la plata sumei de 1.866,8921 lei actualizată, reprezentând prețul

apartamentului nr. 2 situat la adresa mai sus menționată; obligarea la plata

sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând îmbunătățirile aduse

apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile

art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și art. 48 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Ulterior acțiunea a fost precizată, în sensul

obligării la plata valorii de circulație conform Legii nr. 1/2009, respectiv în

sensul renunțării la judecata cu pârâtul Municipiul București. De asemenea,

reclamanții au renunțat la solicitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse

apartamentului în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea

în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanților din prezenta cauză,

aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul apartament nr. 2 din București, sector 1.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, iar restituirea acestui preț se face de către

Ministerul Finanțelor Publice (Ministerul Economiei și Finanțelor).

Pentru a se dispune obligarea pârâtului la

contravaloarea valorii de piață a imobilului, trebuie îndeplinite condițiile de

aplicare a prevederilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și

anume să fie vorba în speță de un contract desființat și acesta să fi încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Întrucât norma în discuție nu distinge, este

necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea

oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procesual, din

conținutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Această constatare este confirmată prin

interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care reglementează distinct, în

art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu încălcarea prevederilor Legii

nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim

juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea

legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Se impune a se analiza de către instanța de

apel dacă reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea valorii de piață a

imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 în situația dedusă judecății și anume că, menținându-se

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, au fost evinși prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Astfel, se va

verifica dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de

bună-credință la încheierea acestor contracte.

În cauză, se impune ca instanța de apel să

analizeze și să constate dacă sunt îndeplinite aceste condiții legale pentru a

se putea dispune restituirea prețului de piață al imobilelor revendicate. Se

impune astfel, în baza art. 312 C. proc. civ. casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza și clarifica pe deplin

situația de fapt, față de care să se facă aplicarea dispozițiilor legale ce

reglementează dezdăunarea.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va

analiza și toate celelalte susțineri formulate de recurentul-pârât Ministerul

Finanțelor Publice în cuprinsul motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile

nr. 35A din 1 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

februarie 2013.

Procesat

de GGC - GV