ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 7046 din 30 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a acțiunii reclamanților S.E.I. și Y., împotriva pârâților Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA, prin care se solicita obligarea pârâților la plata prețului, la valoarea de circulație, a apartamentului nr. 2 din București, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea la plata sumei de 1.866,8921 lei actualizată, reprezentând prețul apartamentului nr. 2 situat la adresa mai sus menționată; obligarea la plata sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Ulterior acțiunea a fost precizată, în sensul obligării la plata valorii de circulație conform Legii nr. 1/2009, respectiv în sensul renunțării la judecata cu pârâtul Municipiul București. De asemenea, reclamanții au renunțat la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătățirilor. Prin Sentința civilă nr. 180 din 12 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H.N.

SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a respins cererea de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea reclamanților S.E.I. și S.E.Y., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamaților suma de 952.204 lei RON (echivalent euro 276.982) reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007 și suma de 23.163 lei RON, reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătățire aduse de către reclamanți apartamentului sus-menționat și a obligat pârâtul la 2.200 lei RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data introducerii acțiunii respectiv la 2 decembrie 2008 și aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecății, calitatea procesuală a Statului Român a fost interpretată conform acestui text de lege. Potrivit acestui articol, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect reținut în considerentele Deciziei civile nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere că reclamanții au pierdut imobilul din patrimoniul lor și sunt beneficiarii unui drept de creanță, constând în contravaloarea de piață a acestuia așa cum s-a decis și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit dispozițiilor art. 1084 din C. civ. daunele-interese ce sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea suferită cât și beneficiul nerealizat. În caz de evicțiune totală așa cum este cazul și în speța dedusă judecății, "dacă lucrul vândut se află la epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." - art. 1344 C. civ.

Cu privire la împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a avut în vedere că reclamanții și-au pierdut bunul în urma comparării de titluri și admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari și, cum pierderea bunului a născut dreptul la daune-interese, în cauză sunt incidente dispozițiile care reglementează acordarea acestor despăgubiri. S-a avut în vedere și modificarea intervenită prin Legea nr. 1/2009, care conferă dreptul reclamanților de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a li se restitui prețul de piață al imobilului potrivit standardelor internaționale la momentul intervenirii deposedării precum și contravaloarea lucrărilor necesare și utile și a îmbunătățirilor aduse apartamentului.

Cu privire la excepția calității procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția a fost admisă deoarece această pârâtă a avut calitatea de mandatar al Municipiului București în contractul de vânzare-cumpărare. Prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 180 din 12 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe - Tribunalul București.

Pentru a pronunța această decizie s-a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod expres că restituirea prețului reactualizat plătit chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, chiar intimații, prin cererea precizatoare, au arătat că înțeleg să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice, indicând și temeiul de drept.

Nerespectând norma imperativă, nu se realizează identitatea impusă de lege între titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligație corelativă dreptului intimaților-reclamanți la obținerea despăgubirii și cel care trebuie să stea în judecată în calitate de pârât. Față de dispozițiile exprese ale legii, plata sumelor reactualizate plătite chiriașilor trebuie să se facă de Ministerul Finanțelor Publice care este instituția stabilită de legiuitor și împotriva căruia trebuie îndreptate acțiunile. Curtea a reținut că, prin modul în care a fost soluționată excepția, tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 657 din 11 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții S.E.I. și S.E.Y., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 816.304 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 2 situat în București, sector 1, a luat act de renunțarea la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătățirilor și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de S.I.M.

împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 2 din București, sector 1. S-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Așadar, obligația de restituire a valorii de piață a imobilului revine Ministerului Finanțelor Publice, în acest sens fiind de altfel și considerentele deciziei prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să primească valoarea de piață a imobilului cu privire la care s-a admis acțiunea în revendicare. Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulație a bunului ca fiind de 816.304 RON, valoare ce nu a fost contestată de niciuna din părți. Situația reclamanților se încadrează în ipoteza vizată de articolul precizat, împotriva lor fiind admisă acțiunea în revendicare a fostului proprietar. Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit cu valoarea de piață a imobilului de care a fost evins, stabilită la 816.304 RON. Cu privire la cererea reclamanților privind plata contravalorii îmbunătățirilor, față de declarația autentificată sub nr. 1017 din 8 aprilie 2011 de BNP D.O.V., tribunalul a luat act de renunțarea la judecata acestei cereri, în conformitate cu dispozițiile art. 246 C. proc.

civ. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., văzând soluția adoptată asupra cererii principale, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de expert - 700 RON și onorariu de avocat -1.500 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. S-a susținut că instanța de fond trebuia să rețină excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice care nu a fost parte la încheierea în baza Legii nr. 112/1995 a contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți. Instanța de fond nu a respectat condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 în sensul că la încheierea Contractului nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar acest contract nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Este nelegală obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.200 RON, întrucât culpa procesuală aparține Municipiului București, care a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 35 A din 1 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul. Primul motiv de apel, vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a fost respins, întrucât în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

S-a reținut că reclamanții au precizat acțiunea în fața instanței de fond la data de 13 februarie 2008, arătând că înțeleg să se judece pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, cerând prețul de circulație al apartamentului, și nu pe calea dreptului comun, respectiv a evicțiunii, așa cum au indicat inițial prin acțiunea introductivă de instanță. S-a mai reținut că prin decizia civilă amintită s-a reținut temeiul de drept al acțiunii ca fiind Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun, motiv pentru care s-au înlăturat criticile în ceea ce privește nerespectarea de către instanța de fond a condițiilor evicțiunii, iar instanța de fond a respectat condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, dată în recurs, s-a statuat irevocabil faptul că titlul de proprietate al reclamanților-recurenți S., respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 este un act valabil, care produce efecte juridice. S-a mai reținut și faptul că nu se poate analiza buna sau reaua credință a chiriașilor cumpărători la momentul semnării contractului, instanța nefiind învestită cu o acțiune în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește critica lipsei unei hotărâri judecătorești prin care Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 să fi fost desființat irevocabil, lipsind, astfel, cea de a doua condiție a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că practica unitară a instanțelor judecătorești a statuat că actele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt socotite a fi desființate atunci când chiriașii cumpărători au pierdut imobilul astfel cumpărat în urma admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri formulată de fostul proprietar. Critica privitoare la obligarea la cheltuielile de judecată a fost înlăturată reținându-se că Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de reclamanți, fiind obligat a plăti acestora prețul de piață al apartamentului.

Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici s-a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996. Față de acest contract Ministerul Finanțelor Publice este un terț, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a introduce în cauză Ministerul Finanțelor Publice, deoarece obligația pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului Primăria municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. Dispozițiile de drept comun nu pot fi înlăturate de vreo dispoziție specială contrară. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Legea nr. 10/2001 reglementează în mod expres situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv contractele desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță, nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Pe fondul pricinii s-a criticat hotărârea instanței de apel arătându-se că pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții: încheierea contractelor să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput să nu efectueze un minimum de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu poate face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanții nu au depus minime diligențe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credință determină caracterul ilicit al cauzei, ceea ce afectează validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

De altfel existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind a fi analizate toate cerințele prevăzute de această lege pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare. Prin Decizia nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu poate constitui titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției României în vigoare la momentul încheierii contractului. Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil și dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

În ce privește cea de a doua condiție, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6919 din 25 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În consecință nu au fost îndeplinite cerințele art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 hotărârea instanței de apel fiind dată cu încălcarea legii. Hotărârea instanței de apel în mod greșit menține obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, nu poate fi reținută culpa procesuală în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, deoarece nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Analizând dispozițiile legale incidente și motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed: La data de 2 decembrie 2008 reclamanții S.E.I. și Y. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA obligarea pârâților la plata prețului, la valoarea de circulație, a apartamentului nr. 2 din București, sector 1, achitat în baza Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea la plata sumei de 1.866,8921 lei actualizată, reprezentând prețul apartamentului nr. 2 situat la adresa mai sus menționată; obligarea la plata sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând îmbunătățirile aduse apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Ulterior acțiunea a fost precizată, în sensul obligării la plata valorii de circulație conform Legii nr. 1/2009, respectiv în sensul renunțării la judecata cu pârâtul Municipiul București. De asemenea, reclamanții au renunțat la solicitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de S.I.M.

împotriva reclamanților din prezenta cauză, aceștia din urmă fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 2 din București, sector 1. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar restituirea acestui preț se face de către Ministerul Finanțelor Publice (Ministerul Economiei și Finanțelor). Pentru a se dispune obligarea pârâtului la contravaloarea valorii de piață a imobilului, trebuie îndeplinite condițiile de aplicare a prevederilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și anume să fie vorba în speță de un contract desființat și acesta să fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Întrucât norma în discuție nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procesual, din conținutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Se impune a se analiza de către instanța de apel dacă reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în situația dedusă judecății și anume că, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Astfel, se va verifica dacă au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de bună-credință la încheierea acestor contracte. În cauză, se impune ca instanța de apel să analizeze și să constate dacă sunt îndeplinite aceste condiții legale pentru a se putea dispune restituirea prețului de piață al imobilelor revendicate.

Se impune astfel, în baza art. 312 C. proc. civ. casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza și clarifica pe deplin situația de fapt, față de care să se facă aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează dezdăunarea. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza și toate celelalte susțineri formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în cuprinsul motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 35A din 1 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV